CAPITOLUL IV

CIRCUITE MAGNETICE

4.1. Câmp magnetic în vid. Inducţia magnetică.

Asupra corpurilor se pot exercita forţe şi cupluri de natură diferită de a celor

termodinamice sau electrice, numite forţe şi cupluri magnetice.
Aceste interacţiuni sunt de trei tipuri: magnetostatice, dintre doi magneţi;
electromagnetice, dintre un magnet şi un curent; electrodinamice, dintre doua conductoare
parcurse de curent.
Interacţiunea exercitându-se la distanţă, în spaţiu se manifestă un câmp de forţă, numit
câmp magnetic, care reprezintă forma de manifestare materială a câmpului general
electromagnetic. Pentru punerea în evidenţă şi exploatarea câmpului magnetic, se utilizează un
corp de probă, numit buclă de curent – o spiră foarte subţire străbătută de curentul i (fig. 4.1).

Figura 4.1. a) – bucla de curent; b) – momentul buclei

O mărime specifică buclei de curent este momentul buclei:

− − −
mb = i ⋅ A = i ⋅ A ⋅ n (4.1)
− −
unde: A - este suprafaţa buclei, iar n este versorul normalei la planul buclei care se asociază
acesteia cu legea burghiului drept.
Asupra buclei de curent, aflată în câmp magnetic, se exercită un cuplu de forţe:
− − −
c = m b ⋅ Bv (4.2)

29
 −
unde: Bv este vectorul inducţie magnetică care descrie câmpul magnetic si care în Sistemul
Internaţional [SI] se masoară în:
1N ⋅ 1m
[Bv ] = C
= =
1N
= 1T [tesla]
mb 1A ⋅ 1m 2
1A ⋅ 1m
Practic, câmpul magnetic se poate pune în evidentă cu pilitura de fier care se aranjează
−
după liniile de câmp, iar mărimea vectorială H , intensitatea câmpului magnetic – este tangenta
la liniile de câmp (fig. 4.2), sensul acestui vector fiind stabilit de asemeni cu regula burghiului
drept (se roteşte burghiul drept, astfel încât acesta să înainteze în sensul curentului i, iar un punct
−
de pe generatoarea lui, indică sensul câmpului magnetic H ).
Spectrul liniilor de câmp magnetic într-un plan (P), perpendicular pe un conductor
filiform străbătut de curentul i se prezinta in fig. 4.2. În cazul unui solenoid (bobina), sensul
liniilor de câmp se stabileşte tot cu regula burghiului drept (fig.4.3), liniile ies din bobină în
partea de sus şi intră în bobină în partea de jos.
−
În interiorul bobinei se poate spune că avem un câmp magnetic omogen H , liniile fiind
paralele şi intensitatea câmpului constantă.

Figura 4.2. Figura 4.3.

 − 
4.2. Intensitatea câmpului magnetic  H v  în vid. Formula lui Biot-Savart-Laplace.
 
Fie un conductor filiform Γ străbătut de curentul i (fig. 4.4). Într-un punct P situat la
−
distanţa R de conductorul Γ , în vid, intensitatea câmpului magnetic se calculează cu relaţia:
−
−
− i ds ⋅ R
Hv =
4π ∫Γ R 3 (4.3)

−
unde: ds este elementul de lungime orientat dupa sensul curentului i.

30
 Figura 4.4. Campul magnetic în jurul unui conductor filiform parcurs de curentul electric i.

 − 
Sensul vectorului câmp magnetic  H v  este dat de regula burghiului drept, sau produsul
 
− −
vectorial ds × R .

 − 
Intensitatea câmpului magnetic  H v  este o marime derivată a mărimii fundamentale –
 

 − 
inducţia câmpului magnetic  Bv  şi se determină cu relaţia:
 
−
Bv
Hv = (4.4)
µ0
H
unde: µ 0 = 4π ⋅ 10 −7 , o constantă universală numită permeabilitate magnetică a vidului.
m
− −
Deci Bv este un vector coliniar cu H v , dar având alt modul.
În [SI] unitatea de masură a intensităţii câmpului magnetic este;

[H ] = A
(4.5)
m

4.3. Tensiunea magnetomotoare. Solenaţie. Formula lui Ampère.

Se numeste tensiune magnetică, integrala de linie a intensităţii câmpului magnetic.

− −
U m = ∫ H v ⋅ ds (4.6)
Γ

Prin analogie cu t.e.m. (relatia 2.2), se poate defini şi o tensiune magnetomotoare (t.m.m.)
ca fiind tensiunea magnetică de-a lungul unei curbe închise:
− −
U mm = ∫ H v ⋅ ds (4.7)
Γ

31
 Unitatea de masură în [SI] a tensiunii magnetice şi a t.m.m. este amperul [A] sau
amperspira [A∙spire].
Ampère făcând un experiment în c.c. a constatat ca t.m.m. pe orice curbă închisă ( Γ ),
este egală cu suma algebrică a tuturor curenţilor ce trec printr-o suprafaţă ce se sprijină pe curba
( Γ ) (fig. 4.5).
− −

∫ H v ⋅ ds = ∑ ik = θ Γ (4.8)
Γ
K

unde: θ Γ = ∑ ik se mai numeşte şi solenaţie.

k

Sensul solenaţiei se determină cu regula burghiului, iar suma algebrică pentru exemplul
considerat (fig. 4.5) este:

∑i
k
k = −i1 − i2 + i3 + i4 − i5 (4.9)

Figura 4.6. Calculul t.m.m. (solenatiei)

In cazul unei bobine cu N spire strabatute de curentul I, solenatia va avea expresia:

θΓ = N ⋅ I (4.10)

4.4. Câmp magnetic în substanţă

În afară de cazul corpurilor străbătute de curenţi, în jurul cărora, aşa cum s-a văzut, ia
naştere un câmp magnetic, există şi corpuri în jurul cărora, deşi nu sunt parcurse de curenţi
macroscopici, întâlnim cămp magnetic. Aceste corpuri (substanţe) vom spune că prezintă starea
de magnetizare. Starea de magnetizare este produsă de mici bucle de curenţi, generaţi de
mişcarea orbitală şi de spin a electronilor.
Aceşti curenţi microscopici produc în spaţiul din jur, câmpuri magnetice care pot fi
descrise prin momentele magnetice m ale acestora (fig. 4.6).

32
 Figura 4.6. Momente magnetice ale microcurenţilor

În substanţele obişnuite, mulţimea de momente magnetice ale microcurenţilor este

răspandită haotic, datorită agitaţiei termice, astfel incat la nivelul întregii substanţe, statistic,
rezultanta câmpului magnetic este nula.
−
În cazul general, momentul magnetic poate avea o componentă permanentă mp
−
independentă de câmpul exterior şi una temporară m t dependentă de câmpul exterior şi
anulându-se odată cu acesta.
− − −
m = mt + m p (4.11)
−
Sub acţiunea unui câmp magnetic exterior (de inductie magnetica B ), momentele
− − −
magnetice elementare sunt supuse la cupluri de forţe: c = m ⋅ B , care tind să le rotească până
− − − − −
când c = 0 ; deci m să fie paralel cu B ( m // B ) (fig. 4.7).

Figura 4.7. Magnetizarea substanţelor

Aşadar stările de magnetizaţie ale corpurilor pot fi permanente, când nu depind de

campul magnetic exterior sau temporare, cand depind de campul exterior.
Câmpul magnetic propriu pe care-l capată substanţa când se magnetizează poate fi descris
de o mărime numită magnetizaţie sau intensitate de magnetizare (M).
Magnetizaţia sau vectorul magnetizaţie se poate defini cu relaţia:

33
 − ∑m i
dm
−

M = lim i = (4.12)
∆V − 0 ∆V dV
−
unde: ∆V este un volum oricât de mic din substanţa, iar ∑m
i
i suma momentelor magnetice

elementare din volumul ∆V .

−
Magnetizaţia ( M ) descrie în fiecare punct al substanţei câmpul magnetic propriu obţinut
prin orientarea momentelor magnetice elementare.

4.4.1. Legea magnetizaţiei temporare

În substanţele magnetice se poate enunţa o lege numită legea magnetizaţiei temporare

−
care defineşte variaţia liniară a magnetizaţiei ( M t ) cu intensitatea câmpului magnetic ( H ) care a
produs-o:
− −
M t = χm ⋅ H (4.13)

unde: χ m - o constantă de material numită susceptibilitate magnetică.

Funcţie de valorile pe care le poate lua constanta χ m , din punct de vedere magnetic
substanţele se împart în cinci grupe: diamagnetice, paramagnetice, feromagnetice, ferimagnetice
si antiferomagnetice
Materialele diamagnetice sunt caracterizate prin susceptivităţi magnetice χ m < 0.
Susceptivitatea lor magnetică este constantă, negativă şi în valoare absolută foarte mică.
Materialele paramagnetice sunt caracterizate prin susceptivitate magnetică χ m > 0.
Susceptivitatea lor magnetică este pozitivă, foarte mică şi scade cu temperatura.
Materialele feromagnetice sunt caracterizate prin susceptivităţi magnetice foarte mari
(102.....105) şi dependente de intensitatea câmpului magnetic. La aceste materiale există o
temperatură critică (numită temperatura Curie), care dacă este depăşita, materialele magnetice îşi
pierd proprietăţile feromagnetice. Sub temperatura Curie, aceste materiale sunt împărţite în
domenii de structură Weiss cu dimensiuni de ordinul 10-3mm (fig. 4.8). În absenţa unui câmp
magnetic exterior, direcţiile de magnetizare ale domeniilor sunt orientate haotic şi dau o
magnetizaţie macroscopică nulă. În prezenţa unui câmp magnetic domeniile se orientează în

34
sensul câmpului, obtinandu-se o magnetizaţie macroscopică rezultantă, care creşte odată cu
− −
intensitatea câmpului magnetic H , pâna la alinierea omoparalela cu H , a momentelor
−
magnetice ale tuturor domeniilor. Se obţine astfel magnetizaţia de saturaţie M s .

Fig. 4.8. Domeniile Weiss si momentele magnetice orientate ale acestora

Dependenţa inducţiei magnetice de intensitatea câmpului magnetic este reprezentată sub

forma unui ciclu de histerezis în fig. 4.9. Presupunand că iniţial materialul este demagnetizat, la
aplicarea unui câmp magnetic a cărui intensitate H creste de la 0 la H m , inducţia magnetică B va
creşte după curba OM 1 (denumită curba de primă magnetizare).

Figura 4.9. Curba de primă

magnetizare şi ciclul de histerezis al unui
material feromagnetic; -H c , +H c intensităţile
câmpului magnetic coercitiv; -B r , +B r
inducţiile magnetice remanente; M 1, M 2 –
puncte de saturaţie magnetică.

Punctul M 1 , în care valorile intensităţii câmpului magnetic şi inducţiei magnetice sunt

maxime (H m ,B m ) se numeşte punct de saturaţie magnetică. Apoi, valorile intensităţilor câmpului
magnetic şi inducţiei scad pâna la punctul M 2 , după care aceste valori parcurg curba M 2 M 1 ,
formându-se astfel un contur inchis numit ciclul de histerezis magnetic. Suprafaţa ciclului de
histerezis corespunde unei energii, care se transformă în căldură, la fiecare parcurgere a ciclului.
La magnetizarea în câmp alternativ, a materialelor feromagnetice se produc deci pierderi
de putere prin histerezis, care sunt proporţionale cu numărul de magnetizări în unitatea de timp,
respectiv cu frecvenţa curentului alternativ.
Pe lângă materialele feromagnetice, în aplicaţiile tehnice, se utilizează şi materiale
ferimagnetice, numite generic ferite.

35
 Feritele sunt materiale semiconductoare, având rezistivităţi mari (104,.....106 Ω.m.), fiind
compuse din pulberi de nichel, mangan, zinc, cupru, cobalt, bariu şi oxid de fier. Feritele se
folosesc la execuţia antenelor magnetice, memoriile calculatoarelor, miezurilor magnetice ale
transformatoarelor, releelor, microgeneratoarelor, micromotoarelor şi altor echipamente
electrotehnice şi electronice.

4.4.2. Legea legăturii între B, H si M

După cum s-a văzut mai sus, câmpul magnetic în substanţă se poate descrie prin doua
− − − − −
mărimi primitive B si M între acestea existând o relaţie dată de legea legăturii dintre B, H si M :
− − −
B = µ0 H + µ0 M (4.14)
Pentru substanţele cu magnetizare temporară, expresia de mai sus devine:
− − −
B = µ0 H + µ0 χ m H (4.15)
sau
− −
B = µ 0 (1 + χ m ) H (4.16)
Se noteaza cu:
µ = µ 0 (1 + χ m ) = µ 0 ⋅ µ r (4.17)

µ
unde: μ – permeabilitatea absolută a mediului, iar µ r = - permeabilitatea relativă a mediului.
µ0
Relaţia (4.16) se mai poate scrie:
− −
B=µH (4.18)
Dacă substanţa prezintă şi magnetizare permanentă atunci vectorul magnetizatie are două
componente:
−
M =Mt +M p (4.19)
− −
unde: M t = χ m H este magnetizaţia temporară dependentă de intensitatea câmpului magnetic
− −
( H ), iar M p , este magnetizaţia permanentă independentă de intensitatea câmpului magnetic
−
exterior ( H ).

36
 4.5. Legea fluxului magnetic

Atât în vid cât şi în mediile omogene se poate enunţa legea fluxului magnetic în mod
asemanator câmpului electric (fig. 4.10):
φ A = ∫∫ B ⋅ dA
Γ
(4.20)
AΓ

Figura 4.10. Fluxul magnetic printr-o suprafata deschisa

Pentru suprafeţele închise ( Σ ) având în vedere continuitatea liniilor de câmp magnetic

acest flux este identic nul (câte linii de câmp ies din suprafaţa, atâtea linii de câmp intră):
− −
Φ Σ = ∫∫ B ⋅ dA = 0 (4.21)
Σ

Expresia (4.21), reprezintă legea fluxului magnetic forma integrală. Pentru a obţine forma
locala a acestei legi se transformă integrala dubla (4.21) folosind teorema lui Gauss-
Ostrogradski:
− − −

∫∫
Σ
B ⋅ dA = ∫∫∫ div B ⋅ dv = 0
vΣ
(4.22)

unde: vΣ este volumul închis de suprafaţa Σ.

Deci:
−
div B = 0 (4.23)
Relaţia (4.23) ne arată că în câmpurile magnetice nu sunt sarcini (izvoare) şi că
liniile acestuia nu sunt linii deschise.

37
 4.6. Circuite magnetice
Circuitele magnetice sunt constituite din miezuri feromagnetice sau ferimagnetice
împreună cu eventuale întrefieruri (întreruperi scurte ale miezurilor, umplute cu aer sau materiale
nemagnetice), care au proprietatea de a conduce fluxul magnetic. Ca exemplu în fig. 4.11. se dă
un circuit magnetic al unui transformator monofazat. Porţiunile circuitului magnetic pe care se
asează bobinele se numesc coloane, iar restul circuitului magnetic este închis de juguri şi
întrefieruri. Porţiunile mobile (deplasabile) ale circuitului magnetic se numesc armături.
De o parte şi de alta a întrefierului iau naştere polii magnetici. Se consideră convenţional
ca fiind poli nord (N), cei din care ies liniile de câmp magnetic şi poli sud (S), cei in care intră
liniile de câmp.
Liniile inducţiei câmpului magnetic care se închid prin miezul feromagnetic şi prin
întrefieruri se numesc linii principale sau utile şi le corespunde fluxul magnetic principal sau util.
Liniile inducţiei câmpului magnetic care se închid prin aer, între porţiuni ale circuitului
magnetic se numesc linii de dispersie şi le corespunde fluxul magnetic de dispersie.

Figura 4.11. Circuitul magnetic al unui

transformator electric monofazat: 1- jug; 2-
bobine; 3- coloana.

4.7. Legea inducţiei electromagnetice

Experienţa pune în evidentă ca variaţia în timp a câmpului magnetic produce un câmp

electric. Acest fenomen se numeşte inducţie electromagnetică şi a fost descoperit, pentru prima
oara, de fizicianul englez Michel Faraday în anul 1831.
M. Faraday a constatat că prin variaţia fluxului magnetic al unui circuit electric se
produce o tensiune electromotoare. Astfel, dacă se ia un circuit electric filiform închis la
apropierea lui de polul nord (N) al unui magnet, în circuit apare un curent i, al cărui sens se
−
asociază cu vectorul vitezei de apropiere v , dupa regula burghiului drept (fig. 4.12). La
îndepartarea circuitului (fig. 4.12.b) sensul curentului i se schimbă, dar regula de asociere a
−
sensurilor curentului i şi viteza v , se menţine. Repetând experimentul în apropierea polului sud

38
 −
(S), conform fig. 4.12.c şi fig. 4.12.d, sensurile curentului indus i şi al vitezei v , se asociază după
regula burghiului stâng.
Figura 4.12. Producerea unei tensiuni
electromotoare, respectiv a unui curent
electric indus într-un circuit electric care se
deplasează în câmpul magnetic al unui
magnet N-S; v – viteza de deplasare a
circuitului; i – curentul electric indus; a, b, c,
d – modalităţi de asociere a sensurilor
câmpului magnetic al magnetului N-S,
−
vectorul v a vitezei de deplasare şi
curentului electric i.

Pe baza constatărilor de mai sus a fost formulată legea inducţiei electromagnetice cu

expresia:
dφ SΓ
eΓ = − (4.26)
dt
în care: eΓ , este tensiunea electromotoare indusă în circuitul electric închis ( Γ ), iar S Γ ,
suprafaţa delimitată de conturul ( Γ ).
Expresia (4.26) pune în evidentă că tensiunea electromotoare indusă ( eΓ ) în circuitul ( Γ )
este egală cu viteza de scădere a fluxului magnetic total ( φ SΓ ) prin conturul ( Γ ).
−
Exprimând tensiunea electromotoare eΓ în funcţie de intensitatea câmpului electric E ,
−
relaţia (2.2) iar fluxul magnetic φ SΓ în funcţie de inducţia magnetică B , relaţia (4.20), relaţia

(4.26) devine:
− − d − −
eΓ = ∫ E⋅ ds = −
dt ∫∫sΓ
B ⋅ dA (4.27)
Γ

ceea ce reprezintă legea inducţiei electromagnetice scrisă sub forma integrală.

39
 − − −
In membrul doi al relaţiei (4.27) atât B cît şi dA pot varia în timp; dA variabil în timp se
obţine prin mişcare (fig. 4.13).

−
Figura 4.13. T.e.m. obţinută prin deplasarea conturului în câmpul magnetic constant B .

− − −
− − 
Deci: dA = dx × ds = V × ds dt (4.28)
 
− − −
 − − − − −
Dar: dφ SΓ = B ⋅ dA = BV × ds dt = −V × B  ds ⋅ dt (4.29)
   
dφ SΓ − − −
Sau: = −V × B  ds (4.29`)
dt  
Dezvoltând diferenţial, din membrul drept al relaţiei (4.27) se obţin:
− −
− − ∂B − − ∂ A

∫Γ E ⋅ ds = − ∫∫SΓ ∂t dA− ∫∫SΓ ∂t

B (4.30)

−
− − ∂B − − −
sau: ∫Γ E ⋅ ds = − ∫∫SΓ ∂t dA− + ∫Γ V × B  ds (4.31)

sau: eΓ = etr + em (4.32)

Relaţia (4.32) pune în evidenţă că tensiunea electromotoare indusă eΓ are două

componente:
 ∂B  −
o componentă etr = − ∫∫   ⋅ dA , care se numeşte tensiunea electromotoare de

sΓ
 ∂t 
transformare, preponderentă în aparate electrice statice (transformatoare, relee ş.a.);
− − −
o componentă em = + ∫ V × B  ⋅ ds numită tensiunea electromotoare de mişcare,
Γ
 
preponderentă în maşini electrice rotative.

40