4

Sisteme de conversie magnetohidrodinamică

a energiei

4.1. Bazele fizice ale conversiei magnetohidrodinamice

4.1.1. Principiul conversiei magnetohidrodinamice

Conversia magnetohidrodinamică a energiei este similară conversiei electromecanice

utilizate în maşinile electrice rotative clasice. Cele două modalităţi de conversie se deosebesc
prin aceea că în conversia magnetohidrodinamică structura nu este rotativă ci, în general, este
liniară, iar elementele în mişcare nu sunt solide ci lichide.
În principiu, partea activă a unui generator magnetohidrodinamic constă dintr-un canal
prin care se deplasează un fluid conductor, mişcarea acestuia fiind rezultatul destinderii sale în
urma încălzirii. Fluidul se deplasează cu viteza v într-un câmp magnetic transversal, de inducţie
B constantă în timp, aplicat normal la doi pereţi izolanţi opuşi ai canalului (fig. 4.1, a). Ceilalţi
doi pereţi opuşi sunt conductori şi constituie electrozii generatorului la care sunt conectate
bornele sale.
Fie conturul închis Γ ce include spaţiul dintre electrozi şi circuitul exterior. Conform legii

Electrod
i Electrod i
Γ Γ

v vxB
u
v Jf u
 
Perete B Perete B
izolant izolant
a b
Fig. 4.1

inducţiei electromagnetice, aplicată conturului Γ, tensiunea electromotoare indusă prin mişcare

în regim staţionar (inducţia magnetică fiind constantă în timp) este:
2
e    v x B d     v B d   v B  . (4.1)
 1

La funcţionarea în gol această tensiune electromotoare apare ca tensiune la borne. Pentru

ca generatorul să debiteze curent electric în sarcină este necesar ca întregul traseu al conturului Γ
să fie conductor, adică şi fluidul în mişcare trebuie să fie conductor. În principiu, această cerinţă
se realizează prin ionizare termică (rezultat al agitaţiei moleculare intense la temperaturi
ridicate), deoarece chiar mişcarea fluidului este urmare a destinderii sale dintr-o incintă în care
este puternic încălzit.

73
 Conversia inversă, a energiei electromagnetice în energie mecanică, este obţinută într-o
pompă magnetohidrodinamică (fig. 4.1, b). Partea activă, la fel ca în cazul generatorului
magnetohidrodinamic, este un canal în care se află un fluid conductor plasat în câmp magnetic
transversal, de inducţie magnetică constantă. Dacă între electrozi este injectat din exterior un
curent electric de intensitate i, atunci asupra fluidului acţionează o forţă Laplace cu densitatea de
volum

f  J x B  J B ux , (4.2)

orientată în direcţia versorului axial u x .

Asupra întregului fluid din canal acţionează o forţă axială totală

F  f dv  i B  u x , (4.3)
v

care împinge fluidul prin canal cu o viteză v  v u x .

4.1.2. Efectul Hall

Efectul Hall constă în aceea că la trecerea unui curent electric printr-un mediu conductor
plasat într-un câmp magnetic transversal, în conductor apare un câmp electric imprimat,
transversal atât direcţiei curentului cât şi direcţiei câmpului magnetic.
Fie un conductor de secţiune rectangulară plasat în câmp
magnetic exterior, de inducţie B, normal la două laturi opuse ale
conductorului. Curentul electric staţionar de densitate J este
asociat deplasării unor sarcini electrice –q cu o viteză constantă v
Fq
B în sens opus densităţii curentului electric. În câmpul magnetic
v transversal exterior de inducţie B , electronii în mişcare sunt
-q supuşi acţiunii forţei Lorentz,
J
Ei
, (4.4)
Fq  q v x B
Fig. 4.2
căreia îi corespunde un câmp electric imprimat de intensitate

Fq
Ei   vxB. (4.5)
q
Densitatea curentului electric asociat deplasării electronilor este:

J   v v  q n e v , (4.6)

unde ne este concentraţia electronilor.

Ţinând seama de relaţia (4.6), relaţia (4.5) devine:

J
Ei  v x B  x B  RH J x B , (4.7)
 q ne

unde

1
RH   (4.8)
q ne

74
este numită constanta Hall.

4.1.3. Ipotezele simplificatoare ale magnetohidrodinamicii

Studiul sistemelor de conversie magnetohidrodinamică a energiei se face în următoarele

ipoteze simplificatoare:
a. Aproximaţia mediului continuu exprimă faptul că fluidul este considerat drept mediu
continuu, starea sa fiind caracterizată prin mărimi de stare locală macroscopice (densitate, viteză,
temperatură, presiune, etc.). Conductibilitatea fluidului este asigurată de prezenţa unor ioni
pozitivi şi a electronilor asociaţi ionizării, astfel încât fluidul este considerat local electric neutru.
Deplasarea acestor sarcini electrice, asociată prezenţei unui curent electric prin fluid, este însoţită
de transport de substanţă;
b. Aproximaţia nerelativistă exprimă faptul că sunt luate în considerare viteze mici ale
fluidului (în raport cu viteza undelor electromagnetice), astfel încât mişcarea fluidului este
abordabilă în limitele ecuaţiilor mecanicii clasice newtoniene, iar evoluţia câmpului
electromagnetic este abordată prin ecuaţiile lui Maxwell;
c. Aproximaţia regimului cvasistaţionar exprimă faptul că viteza de variaţie în timp a
mărimilor câmpului electromagnetic este suficient de mică, astfel încât densitatea curentului de
deplasare să poată fi neglijată în raport cu cea a curentului de conducţie,

dD
 J   E . (4.9)
dt

Fluidul conductor fiind neutru din punct de vedere electric (ipoteza a), densitatea de
volum a sarcinii electrice este nulă,

v  0 . (4.10)

d. Aproximaţia mediului liniar, izotrop şi omogen afirmă că mărimile de material ε, μ şi σ

ale fluidului din canalul magnetohidrodinamic nu depind de câmpul electromagnetic, de direcţie
sau de poziţie,

ε = const., μ = const., σ = const. (4.11)

e. Ipoteza polarizării şi magnetizării permanente nule a fluidului din canalul

magnetohidrodinamic,

Pp = 0, Mp = 0. (4.12)

4.1.4. Ecuaţiile câmpului electromagnetic în canalul magnetohidrodinamic

În limitele ipotezelor simplificatoare admise mai sus, ecuaţiile câmpului electromagnetic

în fluidul conductor din canalul magnetohidrodinamic sunt:
 legea fluxului electric,
 D d A  0 ; (4.13)


 legea fluxului magnetic,

75
  B d A  0 ; (4.14)


 legea inducţiei electromagnetice,

  v x B d  ;
d B
 E d    dt  B d A    t
dA  (4.15)
 S S 

 legea circuitului magnetic,

 H d   J d A ; (4.16)
 S

 legea dependenţei dintre inducţie şi intensitate în câmp electric,

D  E ; (4.17)

 legea dependenţei dintre inducţie şi intensitate în câmp magnetic,

B  H ; (4.18)

 legea conducţiei electrice,

  
J   E  Ei   E  R H J x B ,  (4.19)


Legea inducţiei electromagnetice (4.15) în regim staţionar ( t  0) se poate scrie sub
forma:

  E  v x B d   0 . (4.20)


Deoarece circulaţia vectorului E vxB de-a lungul unei curbe închise este nulă,
rezultă,

E  v x B  grad V , (4.21)

unde V este potenţialul electric căruia îi corespunde un câmp electric potenţial de intensitate

E p  grad V , (4.22)

astfel încât în canalul magnetohidrodinamic intensitatea câmpului electric este suma dintre o
componentă potenţială şi o componentă indusă prin mişcare,

E  Ep  v x B . (4.23)

4.1.5. Vâscozitatea magnetică

76
 Vâscozitatea magnetică este fenomenul care constă în manifestarea unei forţe de frecare,
proporţională cu viteza, care acţionează asupra unui fluid conductor aflat în mişcare în câmp
magnetic.
Dacă se ţine seama de relaţia (4.23), densitatea de volum a forţei Laplace care se exercită
asupra fluidului din canalul magnetohidrodinamic este:

B f  J x B   E x B   Ep x B   v x B x B ,   (4.24)

iar dacă se neglijează câmpul electric potenţial, rezultă:

v v
f vt 
f   vxB xB  . (4.25)
Fig. 4.3
Dacă se consideră că viteza v are cele două componente,
longitudinală v  şi transversală v t câmpului magnetic (fig. 4.3), densitatea de volum a forţei
electromagnetice asociată exclusiv prezenţei câmpului magnetic este:

        
f   v   v t x B x B   v t x B x B   v t  B B   B  B v t   B2 v t . (4.26)

Rezultă că asupra fluidului conductor aflat în mişcare în canalul magnetohidrodinamic

acţionează o forţă, dependentă de componenta transversală a vitezei fluidului, care se opune
deplasării fluidului în direcţia transversală la câmpul magnetic; aceasta este forţa de vâscozitate
magnetică. Prin urmare, fenomenul de vâscozitate magnetică se concretizează prin frânarea
mişcării fluidului, mişcare căreia i se datorează inducerea tensiunii electromotoare în sistemul
magnetohidrodinamic. Lucrul mecanic efectuat de fluid pentru învingerea acestei forţe de
vâscozitate magnetică este regăsit ca energie electromagnetică generată în sistem.

4.2. Generatorul Faraday cu electrozi continui în absenţa efectului Hall

Generatorul Faraday cu electrozi continui reprezintă cea mai simplă variantă constructivă
a unui generator magnetohidrodinamic. Acesta constă dintr-un canal de secţiune dreptunghiulară
constantă, de lungime L în direcţia deplasării fluidului, de lăţime d în direcţia câmpului magnetic
exterior şi înălţime  între electrozi (fig. 4.4, a). Se presupune că   d  L , astfel încât să se
poată considera că atât mărimile câmpului magnetic B , H , cât şi mărimile câmpului electric
E, J , au o repartiţie uniformă în interiorul canalului şi sunt practic nule în exteriorul acestuia.
De asemenea, pentru simplificare, se consideră că viteza fluidului v este uniform repartizată în
secţiunea canalului. În sfârşit, electrozii sunt presupuşi perfect conductori (echipotenţiali), iar
ceilalţi pereţi opuşi sunt presupuşi perfect izolanţi. Alegând un sistem de coordonate rectangulare
cu axa Ox în direcţia deplasării fluidului, axa Oy transversală electrozilor şi axa Oz opusă
sensului câmpului magnetic, rezultă:

v  v u x , B  B u z . (4.27)
Câmpul electric în interiorul canalului are o componentă indusă şi o componentă
potenţială (4.23), unde componenta indusă este:

77
  
E indus  v x B  v u x  B u z  v B u y .  (4.28)

i i
v uy r0
vx B
E p E J u z u R u R
B ux e
L

a b
Fig. 4.4

Rezultă că electrodul superior este pozitiv în raport cu cel inferior, determinând astfel o
componentă potenţială a câmpului electric,

E p  E p u y . (4.29)

Prin urmare, intensitatea câmpului electric în canalul magnetohidrodinamic este:

   
E  E indus  E p  v u x  B u z  v B  E p u y ,  (4.30)

iar densitatea curentului electric, conform legii conducţiei electrice, rezultă:


J   E   v B  Ep u y .  (4.31)
Utilizând relaţiile (4.28) şi (4.29) se obţine tensiunea electromotoare indusă în canal,

2 2
e  E indus d    v B dy  v B  , (4.32)
1 1

şi tensiunea la bornele generatorului,

1 1
u  E p d   E p dy  E p  . (4.33)
2 2

Intensitatea curentului electric dezvoltat în generator, rezultă:

i  J  dS u y  J L d  L d  v B  Ep  
Selectrod
. (4.34)

Ţinând seama de relaţiile (4.32) şi (4.33), relaţia (4.34) se poate scrie sub forma:
 e u  Ld
i  L d      e  u  e  u , (4.35)
     r0

unde s-a notat cu

78
 
r0  (4.36)
Ld

rezistenţa electrică a fluidului conductor dintre electrozi, care reprezintă rezistenţa internă a
generatorului în absenţa efectului Hall.
Relaţia (4.35) se poate scrie sub forma:

e  u  r0 i (4.37)

şi îi corespunde schema electrică echivalentă (fig. 4.4, b) a generatorului magnetohidrodinamic.

4.2.1. Caracteristica externă şi indicatorii energetici

Caracteristica externă a generatorului magnetohidrodinamic reprezintă dependenţa

intensităţii curentului generat de tensiunea la borne, i = i(u).
Ţinând seama de relaţiile (4.32) şi (4.33), relaţia (4.34) se poate scrie sub forma:

 Ep 
 
i  L d  v B  E p  L d  v B1 
vB
  L d  v B1   .

u
e (4.38)
 

La funcţionarea în scurtcircuit a generatorului (u = 0), intensitatea curentului de

scurtcircuit rezultă:

i sc0  L d  v B , (4.39)

iar densitatea curentului de scurtcircuit este:

i
J sc 0  sc   v B . (4.40)
Ld

Ţinând seama de relaţia (4.39), caracteristica externă (4.38) se poate scie sub forma:

 u
i  i sc0 1   , (4.41)
 e

sau,

i
 1 K , (4.42)
i sc0

unde,

u Ep
K  (4.43)
e vB

este numit coeficient de sarcină.

79
 Caracteristica externă a generatorului scrisă sub forma (4.42) este reprezentată în figura
4.5, a.

1
1 η
i/isc0 pg/pgsc0

p/pgsc0
1/4
K K
0 1 0 1/2 1
a b
Fig. 4.5

Ţinând seama de relaţiile (4.28) şi (4.31), se obţine densitatea de volum a puterii

electromagnetice generate:

 Ep 
p g  E indus J  v B  v B 1  , (4.44)
 v B 

sau (fig. 4.5, b),

pg
1 K , (4.45)
p gsc0

unde

p gsc0  E indus J sc0   v 2 B 2 (4.46)

reprezintă densitatea de volum a puterii generate la funcţionarea în scurtcircuit.

Densitatea de volum a puterii utile, cedate pe la borne, este:

1
ui 1
Ld  J u y dS  E p J  E p J ,
p  E p d (4.47)
V
2 Selectrod

sau, dacă se ţine seama de relaţia (4.31),

Ep  E 
 
p  E p v B  E p   v 2 B2
vB
1  p  .
 v B 
(4.48)

Utilizând expresia puterii generate la funcţionarea în scurtcircuit (4.46), relaţia (4.49)

devine (fig. 4.5, b):
p
 K 1  K  . (4.49)
p gsc0
Se observă că puterea electrică cedată pe la borne are un maxim,

p gsc0
pM  (4.50)
4
80
care este atins pentru un coeficient de sarcină,

1
K , (4.51)
2

adică, pentru o tensiune la borne,

e
u . (4.52)
2

Utilizând relaţiile (4.45) şi (4.49) se obţine randamentul conversiei:

p
  K, (4.53)
pg

care, la funcţionare la putere maximă cedată pe la borne are valoarea  p M  50%.

Ţinând seama de expresia (4.26) a forţei de vâscozitate magnetică, relaţia (4.46) se
devine:

p gsc0   v 2 B 2   B 2 v v  f v , (4.54)

adică, densitatea puterii electromagnetice generate, în condiţii de maxim, adică la funcţionarea în

scurtcircuit a generatorului, este egală cu densitatea puterii mecanice efectuate de fluid pentru a
învinge forţa de vâscozitate magnetică.

4.3. Generatorul Faraday cu electrozi continui în prezenţa efectului Hall

Este considerată aceeaşi structură a generatorului (fig. 4.6, a), în aceleaşi ipoteze simplificatoare.

i i
v uy r
vx B EJ y J
BE p u z u R
e
u R
Jx ux
L

a b
Fig. 4.6

Î n a c e s t c a z
E electric imprimat Hall (4.7),
J k
Ei  v x B  x B  RH J x B   H J x B , (4.55)
E  q ne 
J
unde

B 1 
RH   , kH  . (4.56)
q ne q ne

 kH J x B 81

Fig. 4.7
 Rezultă:

  
J   E  E i   E  k H J x B   v x B  E p  k H J x B . (4.57) 
În acest caz, vectorul densitate de curent nu mai este orientat în direcţia axei Oy, ci
include şi o componentă transversală inducţiei magnetice, de-a lungul axei Ox,

J  Jx ux  Jy u y . (4.58)

Prin urmare, relaţia (4.57) se poate scrie sub forma:

  
Jx u x  J y u y   v B  Ep u y  k H Jx u x  J y u y x  B u z ,    (4.59)

sau,

 
Jx u x  J y u y   v B  Ep u y  kH Jx B u y  k H J y B u x . (4.60)

Prin identificare, rezultă următorul sistem de ecuaţii:


J x  kH J y B , J y   v B  Ep  kH Jx B ,  (4.61)

din care rezultă componenta utilă a densităţii curentului electric, normală la electrozi,

J 1  K 
J y  sc 0 , (4.62)
1  2

şi componenta parazită (Hall) paralelă cu electrozii,

J 1  K 
J x   sc 0 , (4.63)
1  2

unde β = kHB este numit parametru Hall, iar K este coeficientul de sarcină definit prin relaţia
(4.43).
Prin urmare, intensitatea curentului electric care circulă între electrozi şi în continuare
prin circuitul exterior este:


 v B  Ep   Ld 
e  u .
i  J u y dS  J y L d  L d 1  2  1  2 (4.64)
Selectrod

Notând

 1  2
r , (4.65)
Ld 

relaţia (4.64) devine:

e  u  ri (4.66)

82
şi îi corespunde schema electrică echivalentă din figura 4.6, b, unde r reprezintă rezistenţa
interioară a generatorului Faraday în prezenţa efectului Hall.
Din comparaţia rezistenţelor interioare ale generatoarelor în absenţa (4.36), respectiv
prezenţa (4.65) efectului Hall, rezultă:

r
 1  2 , (4.67)
r0

adică, prezenţa efectului Hall determină o creştere a rezistenţei interioare a generatorului

4.3.1. Caracteristica externă şi indicatori energetici

Relaţia (4.64) scrisă sub forma:

i  Ld

 v B  Ep   L d  v B 1  E p   i sc0  u
 1   , (4.68)
1  2
1  2
 v B  1  2  e

i/isc0 1
1 1  2
η pg/pgsc0
1  2
1 1 p/pgsc0

K 4 1  2 K
0 1 0 1/2 1
a b
Fig. 4.8

sau,

i 1 K
 , K   0, 1 (4.69)
i sc0 1  2

reprezintă caracteristica de sarcină (fig. 4.8, a) a generatorului Faraday în prezenţa efectului Hall.
Ţinând seama de relaţiile (4.28) şi (4.62), se obţine densitatea de volum a puterii
electromagnetice generate:

vB  E 
p g  E indus J  E indus J y  v B 1  p  , (4.70)
 v B 
1  2 

sau (fig. 4.8, b),

pg 1 K
 , (4.71)
p gsc 0 1  2

unde

83
 p gsc0  E indus J sc0   v 2 B 2 (4.72)

reprezintă densitatea de volum a puterii generate la funcţionarea în scurtcircuit, în absenţa

efectului Hall.
Densitatea de volum a puterii utile, cedate pe la borne, este:

 v 2 B2 E p  E 
p  E p J  E p J y  1  p  , (4.73)
 v B 
1  2 v B 

Utilizând expresia puterii generate la funcţionarea în scurtcircuit, în absenţa efectului

Hall (4.46), relaţia (4.73) devine (fig. 4.8, b):

p K 1  K 
 . (4.74)
p gsc 0 1  2

Se observă că puterea electrică cedată pe la borne are un maxim,

p gsc0
pM 

4 1  2  (4.75)

care este atins pentru un coeficient de sarcină,

1
K , (4.76)
2

adică, pentru o tensiune la borne,

e
u . (4.77)
2

Utilizând relaţiile (4.70) şi (4.73) se obţine randamentul conversiei:

p
  K, (4.78)
pg

care, la funcţionare la putere maximă cedată pe la borne are valoarea  p M  50%.

Prin urmare, prezenţa efectului Hall face ca performanţele generatorului Faraday să scadă
de 1 + β2 ori faţă de performanţele generatorului Faraday în absenţa efectului Hall. Dacă β << 1,
efectul Hall poate fi neglijat. Dacă, însă efectul Hall nu poate fi neglijat, performanţele
generatorului sunt afectate. În plus, curentul parazit care circulă în direcţia fluxului de fluid
(longitudinal), trebuie să se închidă prin electrozi, ceea ce produce efecte de margine la capetele
canalului magnetohidrodinamic. O funcţionare acceptabilă a generatorului, chiar în prezenţa unui
efect Hall important, se obţine dacă electrozii sunt secţionaţi.

4.4. Pompa magnetohidrodinamică în absenţa efectului Hall

84
 Pompa magnetohidrodinamică are o geometrie asemănătoare cu aceea a generatorului
Faraday (fig. 4.9, a). Un câmp magnetic transversal este aplicat asupra unui fluid conductor
plasat în canalul magnetohidrodinamic, iar din exterior, prin aplicarea unei tensiuni u, este

2
i i r
Γ
2v
uy
vx B (n)
u uz  J f e
(m) u x
B u
1
L
1
a b
Fig. 4.9

injectat un curent electric de intensitate i în direcţie normală câmpului magnetic. Folosind notaţii
similare celor utilizate la studiul generatorului magnetohidrodinamic, în aceleaşi ipoteze
simplificatoare, rezultă:

J  J u y , B  B u z . (4.79)

Fluidul conductor din canal, parcurs de curent electric de conducţie şi situat în câmp
magnetic exterior, este supus unei forţe Laplace cu densitatea de volum,

f  J x B  J B ux , (4.80)

care determină deplasarea fluidului în direcţia axei Ox, cu o viteză, presupusă pentru
simplificare, distribuită uniform,

v  v ux . (4.81)

Deplasarea fluidului conductor în câmp magnetic transversal determină inducerea unei

tensiuni electromotoare prin mişcare, în lungul curbei închise Γ. Aplicând legea inducţiei
electromagnetice în lungul curbei Γ, rezultă:

e  E d     v x B d   v B  . (4.82)
 

Pe de altă parte,

1 2 2
1 
 E d   E d   E d  u    J dy  u  i  L d  u  ri , (4.83)
 2( m ) 1( n ) 1( n )

unde,


r , (4.84)
Ld

reprezintă rezistenţa electrică a domeniului fluidului conductor din canal, între electrozi.
Din relaţiile (4.82) şi (4.83) rezultă ecuaţia de tensiuni a pompei magnetohidrodinamice,

85
 u  e  ri, (4.85)

căreia îi corespunde schema electrică echivalentă din figura 4.9, b.

La pornire, când v = 0, rezultă e = 0 şi intensitatea curentului la pornire ip va fi:

u e u
i p  i v 0   . (4.86)
r e0 r

Viteza atinsă de fluid rezultă din relaţia (4.82),

e u  ri
v  . (4.87)
B B

Viteza maximă vM a fluidului, atinsă la limită, pentru o valoare nulă a curentului injectat
între electrozi, rezultă din ecuaţia (4.87):

u  ri u
vM  
B  i0 B . (4.88)

Ţinând seama de relaţiile (4.86) şi (4.88), ecuaţia de funcţionare (4.85) a pompei

magnetohidrodinamice devine:

ue u e  v B   v 
i  1    i p 1    i p 1  , (4.89)
r r u  u   v M 

sau,

i v
 1
ip vM , (4.90)

şi este reprezentată în figura 4.10, a

Caracteristica mecanică reprezintă relaţia dintre forţa electromagnetică exercitată asupra
fluidului conductor (elementul mobil) şi viteza imprimată acestuia, în mod similar ca pentru un
motor liniar. Forţa electromagnetică care acţionează asupra volumului V al fluidului din canalul
magnetohidrodinamic rezultă utilizând relaţia (4.80),

F  f dV   u x J B dV  u x J B L d   u x i  B . (4.91)

V V

Utilizând relaţia (4.85), se obţine caracteristica mecanică sub forma:

ue u  v B u B  B 
F  i B  B  B  1  v . (4.92)
r r r  u 

Forţa la pornire, pentru v = 0, are valoarea:

u B
Fp  F v  0   i pB , (4.93)
r

unde s-a utilizat expresia (4.86) a curentului la pornire, ip.

86
 Pe de altă parte, ţinând seama de relaţia (4.88) a vitezei maxime vM a fluidului atinsă la
limită, pentru o valoare nulă a curentului injectat între electrozi, caracteristica mecanică forţă –
viteză a pompei magnetohidrodinamice este (fig. 4.10, b):

F v
1 . (4.94)
Fp vM

i/ip F/Fp
1 1

v/vM v/vM
0 1 0 1
a b
Fig. 4.10

Puterea electromagnetică Pem generată este:

Pem  e i  v B i  i  B v  F v  Pmec , (4.95)

iar bilanţul energetic al sistemului se obţine multiplicând relaţia (4.85) cu i,

u i  e i  r i2 , (4.96)

sau,

P = Pem + PJ = Pmec + PJ, (4.97)

unde P = ui reprezintă puterea primită de sistem pe la borne, iar P J = ri2 este puterea pierdută prin
efect Joule – Lenz în fluidul din canal.
Randamentul conversiei electromecanice poate fi exprimat fie în funcţie de mărimile
electrice (4.11, a),

P P u i  r i2 ri i
  mec  em   1 1 , (4.98)
P P ui u ip

η η
1 1

i/ip v/vM
0 1 0 1
a b
Fig. 4.11

87
fie în funcţie de mărimile mecanice (4.11, b),

P P ei v B v
  mec  em    . (4.99)
P P ui u vM

4.5. Construcţia sistemelor de conversie magnetohidrodinamică

Fluidul de lucru este, de obicei, un gaz ionizat fie prin ionizare termică (echilibrată
termodinamic), fie printr-o ionizare neechilibrată termodinamic.
Pereţii izolanţi ai canalului magnetohidrodinamic trebuie să reziste la temperaturile mari
de funcţionare, să fie rezistenţi mecanic la presiunea jetului de fluid şi stabili chimic la
reactivitatea unor compuşi ai fluidului, să fie buni izolanţi electrici pentru evitarea curenţilor de
fugă între electrozi şi buni izolanţi termici pentru a menţine fluidul de lucru la temperaturile
ridicate necesare. Materialele mai des folosite sunt magnesia (MgO), zirconatul de stronţiu
(SrO·ZrO2), alumina (Al2O3), dioxidul de thoriu (ThO2), dioxidul de hafniu (HfO2), oxidul de
beriliu (BeO), nitrura de bor (BN). Oricare ar fi materialele folosite, nici unul nu rezistă la
condiţiile de lucru extreme decât pe durata unor intervale de timp de ordinul săptămânilor.
Electrozii trebuie, în primul rând, să reziste la corodarea intensă la care sunt supuşi în
condiţiile funcţionării la temperaturi foarte înalte şi în prezenţa fluidului de lucru cu adaosuri de
ionizare foarte active chimic. Se utilizează, în mod curent, următoarele soluţii pentru construcţia
electrozilor:
 electrozi metalici, de exemplu din cupru, care rezistă pe durate de ordinul orelor, sau din
metale refractare, cum ar fi wolfram, tantal, zirconiu, care rezistă termic pe durate sensibil mai
mari, dar care sunt mai sensibili la corodare sau oxidare;
 electrozi ceramici, cum ar fi oxizi metalici de zirconiu, rheniu, etc., sau boruri, carburi ori
nitruri de tantal, hafniu, niobiu, titan, zirconiu; asemenea electrozi sunt dificil de fabricat şi au o
sensibilitate la corodare/oxidare comparabilă cu cea a electrozilor metalici;
 electrozi din grafit, care se corodează rapid, fiind disponibili pentru perioade de
funcţionare scurte;
 electrozi metalo – ceramici, constituiţi din plăci ceramice, de exemplu, oxid de zirconiu,
încastrate într-un liant metalic care include şi canale pentru răcire cu lichid de răcire;
 electrozi metalici lamelaţi, la care evacuarea căldurii este dificilă, iar funcţionarea lor la
temperaturi mari le determină o corodare rapidă;
 electrozi semiconductori, cu o conductivitate electrică aleasă cât mai apropiată de cea a
fluidului de lucru.
Sistemul magnetic al generatorului magnetohidrodinamic este cel care generează câmpul
magnetic exterior în care se deplasează fluidul de lucru; el include un sistem de bobine în care
este injectat din exterior un curent electric de excitaţie şi un circuit magnetic care să optimizeze
distribuţia câmpului magnetic aplicat în canalul magnetohidrodinamic.

4.6. Concluzii

Utilizarea generatoarelor magnetohidrodinamice drept etaje de temperatură înaltă, în

combinaţie, prin schimbătoare de căldură adecvate, cu etaje clasice de temperatură relativ joasă,
cu turbină cu aburi, permite obţinerea unor randamente de conversie foarte bune.
Costurile necesare construirii unui generator magnetohidrodinamic sunt ridicate din
cauza folosirii unor materiale scumpe, apte să funcţioneze în condiţii extreme. De asemenea,
costurile funcţionării şi întreţinerii unui generator magnetohidrodinamic sunt ridicate din cauza
88
consumului de materiale, degradate termic sau chimic. Funcţionarea generatorului este
intermitentă, perioadele relativ scurte de funcţionare fiind intercalate cu perioade de refacere a
instalaţiei.
La niveluri de putere electrică generată comparabile cu cele furnizate de centralele
electrice clasice, inserţia sistemelor de conversie magnetohidrodinamică într-o reţea de
distribuţie a energiei necesită utilizarea unor convertoare curent continuu – curent alternativ.

89