Transformatorul este un echipament electric destinat sa transforme doi dintre parametrii energiei

electrice (tensiunea si curentul), frecventa ramanand aceeasi. Functionarea sa se bazeaza

pe principiul inductiei electromagnetice.

Transformatorul la care pe fiecare faza, doua sau mai multe infasurari au o legatura galvanica, in
asa fel incat exista o infasurare comuna, se numeste autotransformator.

Intre cele doua echipamente exista foarte multe asemanari si putine deosebiri. Ca urmare, in cele ce
urmeaza, toate referirile la transformator vor presupune si referiri la autotransformator, daca nu se
fac precizari corespunzatoare.

Transformatorul utilizat pentru tranzitul energiei in cadrul sistemului electroenergetic se

numeste transformator de putere sau de forta. Conform standardelor romanesti sunt considerate
transformatoare de putere, cele trifazate cu puteri egale sau mai mari de 6,3 kVA si cele monofazate
cu puteri egale sau mai mari de 1 kVA.

In functie de numarul fazelor, transformatoarele sunt monofazate sau polifazate. Dintre

transformatoarele polifazate cele mai utilizate sunt cele trifazate.

In functie de numarul infasurarilor aflate in cuplaj pe fiecare faza, transformatoarele pot fi cu:

doua infasurari;

trei sau mai multe infasurari.

Infasurarile unei faze pot fi denumite in mai multe moduri. Astfel, dupa tensiunea la borne exista
uzanta de a se numi infasurarea cu tensiunea cea mai mare drept infasurare de inalta tensiune,
infasurarea de tensiune mica - infasurarea de joasa tensiune si daca exista o a treia infasurare de
tensiune intermediara - infasurare de tensiune medie. Astfel de denumiri pot insa crea confuzie cu
denumirile retelelor dupa tensiune. De exemplu, la un transformator de 20/6 kV exista riscul de a
denumi infasurarea de 6 kV drept infasurarea de medie tensiune, desi transformatorul leaga doua
retele de inalta tensiune (conform noilor standarde in vigoare). Pentru a evita astfel de confuzii, in
cele ce urmeaza, prin conventie, se vor denumi infasurarile drept infasurare de tensiune superioara,
infasurare de tensiune inferioara si, respectiv, de tensiune mijlocie, daca este cazul. Infasurarile unui
transformator mai pot fi denumite si in functie de sensul tranzitului de energie drept infasurare
primara sau „primar” (prin care se absoarbe energie), infasurare secundara sau „secundar”, iar daca
exista o a treia infasurare aceasta se va numi infasurare tertiara sau „tertiar”.

Marimi caracteristice transformatoarelor

Un transformator este caracterizat de o serie de marimi cu ajutorul carora pot fi determinate

schemele echivalente, regimurile de functionare etc. In continuare, sunt prezentate principalele
marimi caracteristice si notatiile lor uzuale.

Tensiunile nominale ale infasurarilor: U1n, U2n, U3n etc. Prezentate sub
forma U1n/U2n sau U1n/U2n/U3n aceste tensiuni reprezinta raportul de transformare.
Curentii nominali ai fiecarei infasurari: I1n, I2n, I3n etc.
Puterea nominala a transformatorului (cand toate infasurarile au aceeasi putere) sau puterile
nominale ale infasurarilor (cand nu toate infasurarile au aceeasi putere): Sn sau S1n/S2n/S3n.
Tensiunea de scurtcircuit (cand transformatorul are doua infasurari) sau tensiunile de scurtcircuit
cand transformatorul are trei sau mai multe infasurari: usc exprimata in procente.
Curentul absorbit la mersul in gol: io, exprimat in procente.
Puterile active absorbite la proba de mers in gol, respectiv la proba de mers in
scurtcircuit: Po, respectiv Psc; atunci cand transformatorul are trei sau mai multe infasurari se
precizeaza trei sau mai multe valori ale lui Psc.
Grupa de conexiuni a transformatorului care indica modul de conectare al fiecarei infasurari
precum si defazajul dintre tensiuni.
Conexiunile infasurarilor transformatoarelor
Marcarea bornelor

O infasurare a unui transformator are doua borne. In tara noastra exista urmatoarea conventie de
marcare a bornelor pentru transformatoarele trifazate:

pentru infasurarile cu tensiunea cea mai mare se noteaza cu A, B, C bornele de inceput ale
infasurarilor si cu X, Y, Z bornele de sfarsit;
pentru infasurarile cu tensiunea cea mai mica se noteaza cu a,b,c, bornele de inceput ale
infasurarilor si cu x, y, z bornele de sfarsit;
daca exista si infasurari cu tensiune intermediara, mijlocie, notatiile vor fi Am, Bm, Cm respectiv Xm,
Ym, Zm.

Punctul neutru se va nota asemanator cu N, n sau Nm.

In figura 3.1 sunt prezentate modul de amplasare al bornele infasurarilor pe capacul unui
transformator.

Fig.3.1. Moduri de amplasare si notare a bornelor la transformatoare:

a - monofazate; b - trifazate cu doua infasurari; c - trifazate cu trei infasurari

Conectarea infasurarilor transformatoarelor trifazate

Conexiunea stea, simbolizata prin litera Y sau y, se obtine prin legarea impreuna a capetelor de
inceput sau sfarsit ale celor trei infasurari de aceeasi tensiune, formandu-se astfel punctul neutru
sau neutrul conexiunii.

In figura 3.2 este prezentata aceasta conexiune impreuna cu diagrama fazoriala a tensiunilor.

Conexiunea stea are cateva particularitati

Astfel, tensiunea pe fiecare infasurare este tensiunea de faza, respectiv o tensiune mai mica decat in
alte cazuri.
In regim echilibrat de functionare potentialul punctului neutru este teoretic zero. Acest lucru face ca
tensiunea aplicata izolatiei unei infasurari sa fie mult scazuta spre capatul dinspre neutru al
infasurarii. Constructiv, acest lucru se traduce in posibilitatea reducerii izolatiei infasurarii spre
punctul neutru, deci reducerea costului transformatorului.
Existenta punctului neutru, deci posibilitatea de a utiliza acest punct neutru in diverse scopuri.

Fig.3.2.Conexiunea stea a infasurarilor unui transformator trifazat

Conexiunea triunghi, simbolizata prin litera D sau d, se obtine legand borna de inceput a unei
infasurari cu borna de sfarsit a infasurarii de pe alta faza si continuand la fel cu celelalte infasurari.
In figura 3.3 este prezentata aceasta conexiune si diagrama ei fazoriala.

Fig. 3.3.Conexiunea triunghi a infasurarilor unui transformator trifazat

Particularitatile acestui mod de conexiune sunt:

tensiunea aplicata unei infasurari este tensiunea intre faze, deci o tensiune mai mare decat in cazul
precedent;
izolatia unei infasurari este solicitata la fel in tot lungul ei;
curentii prin fiecare infasurare sunt de ori mai mici decat curentii de linie, care intra sau ies prin
bornele infasurarii;
componentele homopolare de curent se inchid pe conturul triunghiului si prin urmare nu trec dincolo
de borne; se spune ca triunghiul constituie un sunt pentru componentele homopolare de curent;
acelasi fenomen se intampla cu armonica 3 a curentului.
Conexiunea zig-zag este simbolizata prin litera Z sau z. Pentru a putea obtine o astfel de
conexiune, fiecare infasurare se realizeaza din doua parti si se leaga ca in figura 3.4.

Fig.3.4. Conexiunea zig-zag a infasurarilor unui transformator

Conexiunea zig-zag are urmatoarele particularitati

are punct neutru, lucru important in anumite retele;

la fel ca si conexiunea triunghi, zig-zag-ul constituie un sunt pentru componentele homopolare de
curent sau pentru armonica de ordinul 3 a curentilor, daca cele doua parti ale infasurarilor sunt
identice;

prin faptul ca tensiunea intre bornele a si x ale unei infasurari este rezultatul unei sume vectoriale a
doua tensiuni de pe faze diferite, infasurarea zig-zag ajuta la echilibrarea tensiunilor pe faze, atunci
cand tensiunile aplicate celeilalte infasurari sunt dezechilibrate.

Conexiunea infasurari deschise simbolizata I I I este de fapt o lipsa de conexiune a infasurarilor,

adica cele trei infasurari nu sunt conectate intre ele.
Grupa de conexiuni a transformatoarelor

Este un ansamblu de notatii prin care se precizeaza modul de conexiune al infasurarilor, precum si
unghiul de defazaj dintre tensiunile de acelasi nume ale acestora. Grupa de conexiuni este
simbolizata printr-un grup de litere, care arata conexiunea fiecarei infasurari urmat de un numar
intreg cuprins intre 0 si 11, care este raportul dintre unghiul de defazaj si un unghi de 30 0. Spre
exemplu, transformatorul care are grupa de conexiuni Yd 11:

prima infasurare are conexiunea stea,

infasurarea de tensiune inferioara are conexiunea triunghi,

defazajul dintre tensiunea de acelasi nume superioara si cea inferioara este de 330 0. Trebuie avut in
vedere ca defazajul se stabileste parcurgand in sensul acelor de ceasornic unghiul dintre tensiunea
primara si cea secundara.

Grupele de conexiuni pare (0, 2, 4, 6, 8, 10) se pot obtine prin combinatii de tipul Yy, Dd sau Dz, iar
grupele de conexiuni impare (1, 3, 5, 7, 9, 11) prin combinatii de tipul Yd, Dy, Yz.

Tabelul 3.1.
 Grupele de conexiuni ale transformatoarelor

Cunoasterea grupei de conexiuni este importanta la alegerea transformatoarelor. Astfel, doua transformatoare nu pot functiona in
paralel decat daca au aceeasi grupa de conexiuni.

De asemenea, in cazurile in care trebuie puse in paralel cai de alimentare a unei statii, cai care pot
forma o bucla in retea, atunci suma defazajelor pe conturul buclei trebuie sa fie zero. Un exemplu
este prezentat in figura 3.5, referitor la caile de alimentare ale serviciilor proprii de 6kV ale unei
centrale cu grupuri mari. Se observa ca se poate forma o bucla intre caile de alimentare normala si
de rezerva ale serviciilor proprii.

Fig. 3.5. Alimentarea unei statii de servicii proprii pentru un grup de mare putere

Transformatorul de bloc va avea tensiunea inferioara defazata cu 330o fata de tensiunea superioara.
Parcurgand in continuare bucla, se constata ca transformatorul de rezerva va avea tensiunea
inferioara defazata cu 330o, dar in sensul invers al parcurgerii buclei, deci suma defazajelor celor
doua transformatoare pe bucla va fi zero. Ca urmare, transformatorul de servicii proprii de bloc
trebuie sa aiba o grupa de conexiuni 0 (in figura Dd 0). Daca nu se respecta conditia ca suma
defazajelor sa fie nula sau 3600, nu se pot pune in paralel cele doua cai de alimentare a serviciilor
proprii.

Raportul de transformare

Se defineste ca raportul tensiunilor de acelasi nume masurate la mersul in gol al transformatorului.

La transformatoarele trifazate, raportul de transformare poate fi diferit de raportul numarului de
spire pe fiecare faza al infasurarilor in functie de conexiunile infasurarilor. Astfel, conexiunile de
tip Yy si Dd au raportul tensiunilor egal cu raportul numarului de spire:

(3.1.).

In cazul conexiunilor Yd si Zd exista relatia:

(3.2.),

iar in cazul conexiunilor Dy si Dz:

 (3.3.).

Daca conexiunea zig-zag nu are numar egal de spire pe cele doua parti ale infasurarii atunci:

(3.4.),

unde C poate lua diverse valori.

Desi transformatorul este un echipament reversibil in exploatare (in sensul ca poate fi parcurs in ambele sensuri de energie), intre
doua retele cu aceleasi tensiuni nominale, un transformator ridicator va avea prin constructie un raport de transformare diferit de
un transformator coborator.

Se considera ca exemplu transformatoarele care leaga o retea de 110 kV si o retea de 6 kV. In cazul
unei statii de 6 kV de centrala, prin transformatorul de legatura cu statia de 110 kV energia va
circula de la 6 kV la 110 kV si transformatorul ridicator va avea raportul de transformare k=6/121
kV. Daca statia de 6 kV este una de distributie alimentata printr-un transformator de la statia de 110
kV (energia va circula de la 110 kV spre 6 kV), atunci transformatorul coborator va avea raportul de
transformare k=110/6,6 kV.

Prin urmare, in astfel de cazuri se tine seama de posibilele pierderi de tensiune prin retele si, deci,

tensiunea trebuie sa fie mai mare spre zona prin care energia intra intr-o retea de distributie,

respectiv prin statia alimentata de transformatoare.

O parte dintre transformatoare permit modificarea raportului de transformare in scopul reglarii

tensiunii la bornele transformatoarelor, pentru a asigura astfel consumatorilor o alimentare cu
tensiune cat mai constanta.

Marea majoritate a transformatoarelor la care se poate modifica raportul de transformare sunt

prevazute cu prize de reglaj pe infasurarea de tensiune superioara. Prizele se prevad, de preferinta,
la mijlocul infasurarii (figura 3.6,a) sau la capatul infasurarii (figura 3.6,b). In cazul altor
transformatoare, mai ales in cazul autotransformatoarelor de mare putere, se pot prevedea
(auto)transformatoare speciale de reglaj, amplasate, de regula, in paralel cu unitatile principale.
 ab

Fig.3.6. Infasurari cu prize pentru reglajul tensiunii

a - prize de reglaj la capatul infasurarii; b - prize de reglaj la mijlocul infasurarii

Pentru o parte dintre transformatoare (in special transformatoarele din posturi) reglajul tensiunii
(trecerea de pe o priza pe alta) nu se poate face decat in absenta tensiunii, prin intermediul unor
comutatoare cilindrice sau liniare, actionate manual sau cu motor electric. De regula, aceste
transformatoare au trei sau cinci prize: 0 si ± 5%, respectiv 0 si ± 2x2,5%.

Pentru transformatoarele de tensiuni inalte si puteri mari, reglajul tensiunii se poate face sub tensiune, in
sarcina. Astfel de transformatoare sunt prevazute cu un numar mai mare de prize. De exemplu, exista la
transformatoarele cu tensiunea superioara de 110 kV un numar de 19 prize (0 si ± 9x1 %) sau la
transformatoare cu tensiunea superioara de 220 kV un numar de 27 prize (0 si ± 13x1,25%). La aceasta
categorie de transformatoare, reglajul tensiunii, respectiv comutarea de pe o priza pe alta, se face prin
intermediul unor comutatoare speciale, care constituie un punct slab al transformatorului, deoarece se
defecteaza des. Aceste comutatoare trebuie sa asigure trecerea de pe o priza pe alta fara intreruperea sarcinii
si fara scurtcircuitarea infasurarilor.

Autotransformatorul (AT)

Autotransformatorul, spre deosebire de transformator, are cele doua infasurari legate atat magnetic
cat si galvanic. In figura 3.7 sunt prezentate alaturat, pentru comparatie, un transformator si un
autotransformator.

ab

Fig.3.7. Comparatie intre transformator (a) si autotransformator (b)

Atat in cazul transformatorului cat si al autotransformatorului raportul de transformare se poate nota

cu k = N1/N2 = U1/U2 I /I . Cu erorile de rigoare, pentru autotransformator, se poate scrie:

I I1 + Ic (3.5.),

unde prin Ic s-a notat curentul prin infasurarea comuna a autotransformatorului. Multiplicand
cu U2 ambii termeni se obtine:
U I2 U I + U2 Ic (3.6.).

Analizand termenii relatiei de mai sus se poate arata ca, daca se considera (cu neglijarea
pierderilor) U2 I2 = S2 puterea totala tranzitata prin autotransformator de la infasurarea 1 spre
infasurarea 2, atunci termenul U2 I1 va reprezenta puterea tranzitata prin legatura galvanica, iar
termenul U2 Ic va reprezenta puterea tranzitata prin miezul magnetic. Rezulta ca din toata puterea
tranzitata printr-un autotransformator, pe cale magnetica se va tranzita numai o parte (notata
cu kmag):

kmag = U2 Ic/U2 I2 = Ic/I2 = (I2-I1)/I2 = 1 - I1/I2 = 1- U2/U1 = 1- 1/k (3.7.).

Comparativ cu transformatorul, autotransformatorul are cateva avantaje:

deoarece prin miezul magnetic se tranziteaza numai o parte din puterea totala, atat masa de fier,
cat si pierderile in fier vor fi mai mici (raportul dintre masa de fier a autotransformatorului si cea a
unui transformator de aceeasi putere este de ordinul kmag).

Masa de metal conductor si pierderile in bobinaje sunt mai mici in cazul autotransformatorului,
raportul de reducere fiind tot de ordinul kmag. De exemplu, daca se compara infasurarile N2, la
autotransformator, aceasta infasurare este parcursa de curentul Ic, mai mic decat I2; deci poate avea
o sectiune mai mica si, de asemenea, pierderile mai mici.

Concluzia este ca, la aceeasi putere nominala, autotransformatorul are (comparativ cu un

transformator) atat masele de metal activ, cat si pierderile de putere electrica mai mici, raportul
dintre acestea fiind de ordinul kmag. Deci un autotransformator va fi cu atat mai avantajos cu
cat kmag este mai mic, adica cu cat tensiunile U1 si U2 sunt mai apropiate, respectiv cu cat raportul de
transformare este mai apropiat de 1. Mai exista si un alt motiv pentru care este bine ca cele doua
tensiuni sa nu fie prea departate ca valoare: in cazul intreruperii accidentale a infasurarii comune,
tensiunea la bornele infasurarii 2 devine egala cu U1.

Autotransformatorul are si tensiunea de scurtcircuit mai mica decat cea a unui transformator, ceea ce face ca in caz de scurtcircuit
autotransformatorul sa nu prezinte o reactanta prea mare. Un scurtcircuit la bornele autotransformatorului va conduce deci la
curenti de scurtcircuit mari. Este unul dintre motivele pentru care, in sistemul nostru electroenergetic, in statiile de 400/110kV se
folosesc transformatoare si nu autotransformatoare.

Principala restrictie in utilizarea autotransformatoarelor este legata de modul in care este tratat punctul neutru al retelelor intre care
se instaleaza autotransformatoare.

In primul rand, intrucat autotransformatorul (care are intotdeauna conexiunea stea) are un singur
punct neutru, comun ambelor infasurari, cele doua retele legate trebuie sa aiba acelasi mod de
tratare a punctului neutru.

In al doilea rand, autotransformatorul nu poate fi folosit intre retele cu neutrul izolat sau tratat prin
bobina de stingere, deoarece in cazul unei puneri monofazate la pamant in reteaua de tensiune mai
mare (faza A, de exemplu), prin deplasarea potentialului punctului neutru comun, cresterea tensiunii
aplicate izolatiei fazelor sanatoase in reteaua de tensiune mai mica ar fi foarte mare (figura 3.8).
Prin P s-a notat potentialul pamantului. In regim normal de functionare, punctul neutru comun va
avea acest potential si, ca urmare, in fiecare dintre cele doua retele, tensiunile aplicate izolatiei
fazelor vor fi egale cu tensiunile de faza ale fiecarei retele : UPb = Unb= Ub, respectiv UPB = UNB = UB .
ab

Fig.3.8. Efectele folosirii autotransformatorului intre retele cu neutrul izolat

a - regim normal; b - punere monofazata la pamant a fazei A

Se observa din figura 3.8,b ca la punerea monofazata la pamant a fazei A din reteaua cu tensiunea
mai mare, tensiunea dintre faza b, de exemplu, si pamant devine mult mai mare decat obisnuitul
1,73 Ub.

In consecinta, autotransformatorul nu se foloseste decat intre retele care functioneaza cu neutrul

legat efectiv la pamant. Mai mult, intotdeauna punctul neutru comun al autotransformatorului se va
lega efectiv la pamant.

In afara celor doua infasurari legate atat magnetic cat si galvanic, autotransformatorul mai poate
avea si o a treia infasurare, cuplata numai magnetic cu celelalte doua (figura 3.9). Intrucat schimbul
de energie cu aceasta infasurare tertiara se face doar prin miezul magnetic, dimensionat pentru o
putere mai mica decat puterea nominala a autotransformatorului (kmag SnAT), puterea nominala a
acestei infasurari tertiare va fi mai mica decat puterea nominala a autotransformatorului. Valoarea
sa maxima poate fi egala cu kmag SnAT.
 Fig.3.9. Autotransformator cu tertiar

Marea majoritate a autotransformatoarelor sunt prevazute cu o infasurare tertiara, conectata in triunghi, avand ca tensiunea
nominala o tensiune medie.

In sistemul nostru electroenergetic autotransformatoarele sunt folosite intre retelele de 110 kV si

220 kV, intre retelele de 220 kV si 400 kV, precum si intre reteaua de 400 kV si cea de 750 kV. In
rest, sunt folosite transformatoare.

Transformatorul cu infasurare divizata (TID)

Transformatorul cu infasurare divizata este un transformator cu trei infasurari pe faza. De fapt, comparativ cu un transformator
obisnuit cu doua infasurari, transformatorul cu infasurare divizata, apare ca avand una dintre infasurari, divizata in doua infasurari
identice ca putere si tensiune, fiecare avand o putere nominala egala cu jumatate din puterea nominala a transformatorului. Daca
se functioneaza cu cele doua infasurari identice in paralel atunci transformatorul are caracteristici identice cu un transformator
obisnuit cu doua infasurari.

Principala utilizare a transformatorului cu infasurare divizata este legata de limitarea curentilor de scurtcircuit. Cele doua
infasurari identice, avand putere nominala mai mica, egala cu jumatate din puterea transformatorului, vor avea o reactanta mai
mare, practic dubla fata de transformatorul cu doua infasurari. Ca urmare, daca cele doua infasurari nu functioneaza in paralel,
curentii de scurtcircuit prin transformator vor fi redusi practic la jumatate, comparativ cu un transformator cu doua infasurari.

In figura 3.10 este prezentat simbolul acestui transformator si schema sa echivalenta, simplificata
utilizata in calculele curentilor de scurtcircuit.
 Fig.3.10. Schema echivalenta a transformatorului cu infasurare divizata

a - transformator cu doua infasurari b - transformator cu infasurare divizata

Transformatorul cu infasurare divizata este mai scump decat un transformator cu doua infasurari,
dar folosirea sa pentru limitarea curentilor de scurtcircuit este mai ieftina decat inlocuirea
transformatorului obisnuit cu doua transformatoare, tot cu doua infasurari, dar de putere mai mica
(solutie alternativa de limitare).

In anumite scheme (figura 3.11), transformatorul cu infasurare divizata mai poate fi

folosit, tot din motive economice, pentru a racorda la o tensiune inalta doua
generatoare de putere relativ mica (de regula hidrogeneratoare).
Exista TID-uri la care divizarea infasurarii este realizata in trei sau chiar patru infasurari
identice de puteri corespunzator mai mici.

Fig.3.11. Folosirea TID la

racordarea a doua generatoare

Racirea transformatoarelor

In timpul functionarii (auto)transformatoarelor de putere se produce caldura, din cauza pierderilor

de putere care au loc in regim normal de functionare, a suprasarcinilor, precum si ca urmare a
curentilor de scurtcircuit. Caldura produsa in timpul functionarii afecteaza durata de viata a
transformatoarelor, in special ca urmare a uzurii premature a izolatiei (circa 10% din totalul cauzelor
care determina defectarea transformatoarelor de 110/MT sunt provocate de imbatranirea izolatiei).
In afara efectelor pe termen lung, transformatorul devine astfel mai vulnerabil la incidente, cum ar fi
supratensiunile si scurtcircuitele. Transformatoarele de mare putere au sistemul de izolare compus
din materiale organice (ulei mineral, hartie si carton comprimat). In general, se considera ca durata
de viata a transformatoarelor poate fi descrisa aproape exclusiv in functie de deteriorarea sub
influenta caldurii a proprietatilor mecanice ale hartiei izolante dintre spirele infasurarilor.
Imbatranirea izolatiei (in mod particular, a hartiei) este in mod normal asociata pirolizei, oxidarii si
hidrolizei, aceste reactii fiind accelerate de cresterea temperaturii, a umiditatii si a concentratiei de
oxigen. Uleiul izolant este, de asemenea, supus deteriorarii chimice. Oxidarea poate provoca
formarea unor componente acide si a unor derivate noroioase care pot reduce rigiditatea dielectrica
si impiedica racirea.
Circulatia agentului de racire se poate face natural (N) sau fortat, cu agentul de racire
nedirijat (F) sau dirijat (D). La transformatoarele cu circulatie fortata si dirijata a agentului de
racire, o anumita parte a fluxului fortat al agentului de racire este canalizata prin infasurari.

Ca agent de racire, fabricantii de transformatoare utilizeaza diferite fluide. Daca in cazul

(auto)transformatoarelor de mare putere cel mai folosit agent de racire este uleiul, pentru
transformatoarele destinate posturilor de transformare se aplica si alte solutii. In continuare se face
o scurta prezentare a variantelor de racire folosite in constructia transformatoarelor.

Transformatoarele imersate. Dielectricul lichid se dilata in functie de incarcarea

transformatorului si de temperatura ambianta. Fabricantii utilizeaza doua tehnologii de compensare
a variatiilor corespunzatoare de volum:

dilatarea lichidului se face intr-un rezervor de expansiune (conservator); suprafata lichidului poate
intra in contact direct cu aerul ambiant sau poate fi separata de acesta printr-un perete etans din
material sintetic deformabil; in ambele cazuri, patrunderea umiditatii in interiorul rezervorului trebuie
combatuta prin prevederea unui produs desicator;

introducerea transformatorului intr-o cuva etansa (orice oxidare a dielectricului lichid in contact cu
aerul ambiant este evitata), dilatarea lichidului fiind compensata prin deformarea elastica a peretilor
cuvei; sub capacul cuvei se lasa o perna de aer, care preia variatiile de volum; prin eliminarea
conservatorului si a pericolului patrunderii umezelii, constructia transformatorului este simplificata,
ceea ce conduce la un pret si cheltuieli de intretinere mai reduse (simpla supraveghere), economie
de spatiu pentru instalare, facilitati in modul de dispunere a bornelor si deci de racordare la retea.

Circulatia lichidului de racire prin (auto)transformator se poate face natural (prin efect de
termosifon), cu racire libera in aer sau cu racire prin suflare a aerului printre radiatoarele cu tevi ale
cuvei. In acest ultim caz sunt necesare baterii de ventilatoare amplasate printre tevi, de ambele parti
ale transformatorului. La transformatoarele de putere mai mare, circulatia lichidului de racire se face
fortat, uleiul fiind vehiculat prin radiatoare cu ajutorul unor pompe, iar caldura uleiului este preluata
prin suflaj de aer sau de catre apa de racire. Aceste instalatii anexe sunt relativ voluminoase si
contribuie la cresterea consumului de energie, precum si a nivelului de zgomot in vecinatatea
transformatorului.

Lichidul cel mai des utilizat in constructia transformatoarelor (atat ca dielectric, cat si ca mediu de
racire) este uleiul mineral. Acesta este biodegradabil si nu contine substante toxice. Este insa un
material inflamabil (punctul de inflamabilitate al uleiului se afla sub 300 C), de cele mai multe ori
fiind necesare masuri specifice de paza/stingere a unor potentiale incendii. Pentru transformatoarele
de MT/JT, uleiul mineral poate fi inlocuit printr-un alt dielectric lichid, adaptand constructia
transformatorului si luand eventuale precautii complementare.

Din punct de vedere al agentului de racire utilizat de fabricant, STAS 1703 include transformatoarele
cu miezul si infasurarile complet introduse in ulei mineral sau in alt lichid sintetic inflamabil
echivalent in grupa O.

Daca pentru racire se utilizeaza lichide izolante sintetice neinflamabile (cu punct de
inflamabilitate peste 300 C), transformatorul apartine grupei L. Lichidele neinflamabile utilizate in
constructia transformatoarelor sunt amestecuri de triclorbenzen si hexa-, penta- sau triclordifenili,
precum si uleiuri siliconice. In ultima vreme, utilizarea policlordifenililor este mult limitata, din cauza
problemelor ecologice pe care le ridica (atat difenilii clorurati, cat si vaporii lor sunt toxici).

Vascozitatea dielectricului lichid constituie unul dintre indicatorii cu ajutorul carora poate fi
apreciata capacitatea de cedare a caldurii. Vascozitatea lichidelor neinflamabile este de regula putin
mai mica decat a uleiului, deci cedarea caldurii catre mediul ambiant se face in conditii foarte
bune si, pentru dimensiuni si incarcari egale, transformatoarele cu lichide neinflamabile functioneaza
la o temperatura inferioara cu cateva grade celei corespunzatoare transformatoarelor cu ulei.
Datorita faptului ca lichidele neinflamabile pot suporta temperaturi ridicate fara a-si modifica
proprietatile (temperatura de oxidare este de peste 1100 C), capacitatea de supraincarcare a
transformatoarelor din grupa L este in orice caz comparabila cu cea corespunzatoare folosirii
uleiului.

Densitatea lichidelor neinflamabile este mai mare decat cea corespunzatoare uleiului mineral si ca
urmare, masa transformatorului cu lichid neinflamabil este superioara celei corespunzatoare unui
transformator cu ulei, la aceleasi performante tehnice.

Datorita rigiditatii dielectrice comparabile, transformatoarele cu lichide neinflamabile au in general

aceleasi distante de izolare ca pentru ulei, deci un volum comparabil.

Transformatoarele uscate.

In cazul transformatoarelor apartinand conform STAS 1703 grupei A, infasurarile (impregnate sau
nu cu rasina) se afla in aer; la aceste transformatoare, pierderile prin incalzire sunt disipate direct in
aer, de unde rezulta necesitatea de a se adopta densitati mici de curent si suprafete mai mari de
cedare a caldurii. Daca agentul de racire este un gaz oarecare (azot, hexafluorura de sulf,
hexafluoretan, perfluorpropan), transformatoarele apartin grupei G.

Transformatoarele uscate au o buna rezistenta la foc, fiind uneori autoextinctibile. Riscul poluarii
chimice a mediului ambiant este foarte redus, in cele mai multe cazuri fiind eliminat total, prin
absenta oricaror subproduse toxice sau corozive. Nu sunt necesare amenajari speciale la instalare
pentru colectarea lichidului izolant (obligatorii la transformatoarele imersate).

Pe de alta parte, transformatoarele inglobate in rasina sintetica se comporta foarte bine in atmosfera
industriala, fiind insensibile la agenti exteriori (praf, umiditate etc.). Prin urmare, fiabilitatea
transformatoarelor inglobate in rasina este mai buna, iar intretinerea este mult simplificata. Volumul
acestor transformatoare este mai mic decat la cele cu ulei.

Transformatoarele uscate prezinta insa un cost ridicat (de circa 5 ori mai mare) si pierderi ceva mai
mari decat cele cu ulei (de circa 1,3 ori mai mari), ceea ce face ca deocamdata utilizarea lor sa fie
limitata in cazuri bine justificate, ca de exemplu, in posturi de transformare amplasate chiar in
centrele de consum cu aglomerari de persoane (blocuri de locuinte, spitale, metrou etc.).

In tot mai multe cazuri, folosirea transformatoarelor uscate rezolva eficient din punct de vedere
economic problema electroalimentarii consumatorilor din centrele dens populate, cu echipamente
nepoluante si fara risc de incendiu, fiind introduse in fabricatie de serie de tot mai multe firme
constructoare.

Transportul (auto)transformatoarelor

Ca urmare a faptului ca pretul specific de realizare a transformatoarelor creste degresiv in raport cu

puterea nominala a acestora, consideratii economice dau in general prioritate cresterii puterii unitare
pentru tranzitarea unei anumite puteri, comparativ cu numarul instalat de transformatoare. Astfel,
din cauza cresterii puterii nominale a generatoarelor electrice s-a ajuns la puteri unitare foarte mari
ale transformatoarelor destinate evacuarii puterii produse in centrale. Pe de alta parte, in cazul
(auto)transformatoarelor amplasate in statiile de retea, din cauza celor doua infasurari de foarte
inalta tensiune, la care se adauga infasurarea tertiara si sistemul de reglare a tensiunii, aceste
unitati de transformare depasesc uneori transformatoarele de centrala de aceeasi putere nominala,
in ceea ce priveste masa si gabaritul. In astfel de cazuri, problema prioritara care trebuie solutionata
este cea a transportului unitatilor de (auto)transformare din fabrica si pana la locul de montare.

Transportul (auto)transformatoarelor la statiile de transformare se face de regula pe drumuri de

acces pentru autovehicule. Trebuie verificate insa posibilitatile de transport, in ceea ce priveste
gabaritele si sarcinile admise pe poduri si drumuri.

La etapa actuala se poate considera ca tehnologia de fabricatie a transformatoarelor nu ridica

probleme deosebit de dificile, chiar in cazul unor unitati trifazate de puteri unitare foarte ridicate
(1500 MVA si chiar mai mult), cu exceptia faptului ca incepand de la tensiunea nominala de 750 kV,
construirea unitatilor trifazate este conditionata de posibilitatile de realizare a unor distante de
izolatie corespunzatoare intre bornele de inalta tensiune.

In scopul eliminarii acestei restrictii, bornele de tensiune superioara ale (auto)transformatoarelor se

pot realiza capsulat in hexafluorura de sulf (SF 6) si apoi pot fi scoase prin peretii cuvei. Raman de
rezolvat insa dificultatile legate de transportul unor unitati de mare putere de la fabrica si pana la
locul de amplasare. Se pot considera ca fiind posibile doua directii pentru rezolvarea acestei
probleme.

Marirea capacitatii de transport. Cresterea capacitatii de transport (prin realizarea unor

transportoare de mare tonaj) este una din directiile posibile de solutionare a problemei transportului
unitatilor de transformare de mare putere din fabrica pana la locul de montare. Totusi, atata timp
cat pentru transportul unitatilor de transformare se vor folosi culoare la nivelul solului, gabaritele
admisibile vor conditiona in continuare constructia acestor unitati, mai ales in cazul transportului pe
cale ferata, optim pentru distante mari. In cazul transportului pe sosele, existenta unor mijloace de
transport corespunzatoare ca tonaj, cat si gasirea sau amenajarea (chiar si partiala) a unor rute
adecvate, ridica in mod analog probleme care conditioneaza realizarea unitatilor de transformare
trifazate.

Micsorarea masei de transport Pe aceasta directie se inscrie solutia clasica de realizare a

unitatilor de (auto)transformatoare monofazate, prin care se reduce atat masa de transportat, cat si
gabaritul. In plus, este solutionata problema distantelor de izolatie necesar a fi asigurate intre
bornele de foarte inalta tensiune. In afara de aceasta, se poate vorbi de solutii noi, cum ar
fi: asamblarea si incercarea unitatilor de transformare la locul de montaj si utilizarea fenomenului
supraconductibilitatii in constructia transformatoarelor de putere.

La nivelul anilor ’70, in Franta s-a realizat asamblarea unor transformatoare mai mici la locul de
instalare, in vederea studierii si obtinerii de experienta pentru montarea in acest fel a
transformatoarelor de mare putere si foarte inalta tensiune. Se pare insa ca, pana in prezent,
aceasta metoda nu s-a generalizat.

Folosirea criogeniei pentru realizarea transformatoarelor cu infasurari supraconductoare este inca

limitata la puteri mici. Recent, cercetatori din Suedia, Norvegia, Germania si Elvetia au construit un
transformator supraconductor monofazat de 330 kVA.

Aspecte tehnice si economice privind utilizarea (auto)transformatoarelor

Pentru constructorul de transformatoare problema care se pune este aceea de a realiza un

echipament cu anumite caracteristici garantate, la niste costuri de fabricatie cat mai mici. Pentru
utilizator problema se pune diferit. Pe langa faptul ca trebuie sa cumpere un echipament relativ
scump, el trebuie sa aiba in vedere si faptul ca, in exploatare, transformatorul va consuma sub
forma de pierderi o anumita cantitate de energie, an de an. Ca urmare, pentru energetician se pune
problema alegerii transformatorului astfel incat, tinand seama de conditiile in care acesta va
functiona, sa rezulte o utilizare cat mai buna a echipamentului, evident, cu respectarea tuturor
acelor conditii (restrictii) tehnice care asigura functionarea in siguranta a transformatoarelor.

Restrictiile tehnice

La stabilirea numarului si puterii nominale ale transformatoarelor trebuie luate in considerare

solutiile care satisfac urmatoarele conditii (restrictii) tehnice.

R1, Puterea totala instalata in transformatoare trebuie sa asigure tranzitul de putere estimat

pentru varful de sarcina pe intreaga durata de studiu. Daca se noteaza cu SM sarcina maxima de

durata care va trebui tranzitata prin transformatoare, atunci solutiile care satisfac restrictia de mai

sus trebuie sa respecte conditia:

(3.8.

unde cu N s-a notat numarul de transformatoare instalate, iar cu SnT - puterea nominala a unui
transformator.

Observatie: in cele ce urmeaza se vor lua in considerare numai solutiile care folosesc
transformatoare identice.

R2, Valorile curentilor de scurtcircuit pentru statia alimentata de catre transformatoare

trebuie sa fie sub plafonul economic admisibil pentru echipamentele statiei si pentru liniile electrice
alimentate din aceasta statie. In lipsa unui calcul al curentilor de scurtcircuit mai amanuntit, puterea

nominala a transformatoarelor utilizate trebuie sa respecte urmatoarea conditie:

(3.9.

in care prin Isc,ad s-a notat plafonul de scurtcircuit admisibil pentru statia alimentata de
transformatoare.

R3, Necesitatea asigurarii pornirii celui mai mare motor sau autopornirii unui grup de

motoare racordate la statia alimentata de transformatoare, in cazul unei pauze de tensiune. Pentru

cazurile in care la barele statiei alimentate de transformatoare sunt racordate motoare, respectarea

conditiilor de pornire a celui mai mare motor sau a conditiilor de autopornire dupa o pauza de

tensiune a unui grup de motoare (statii de MT sau JT) se pot verifica cu relatia:

(3.10.

in care:

Sp este puterea electrica absorbita de motor la pornire sau puterea absorbita de grupul de motoare
la autopornire;

Ssc - puterea de scurtcircuit pe barele statiei alimentate de transformatoare si la care sunt racordate
motoarele (aceasta putere este proportionala cu puterea nominala a transformatoarelor SnT);

U* admisibil - valoarea relativa a tensiunii admisa la pornire sau autopornire (in lipsa unor valori
precizate, se pot considera valorile 0,85 pentru cazul pornirii celui mai mare motor si 0,70 pentru
cazul autopornirii unui grup de motoare dupa o pauza de tensiune).

Stabilirea unor solutii optime privind numarul si puterea transformatoarelor utilizate in statii
Pierderile de putere si energie electrica in transformator

Intr-un transformator se produc doua categorii de pierderi:

pierderile in fier (miezul magnetic): sunt pierderi independente de sarcina (S sau I) care trece prin
transformator; ele sunt insa proportionale cu patratul tensiunii aplicate transformatorului;
pierderile in bobinaje: sunt pierderi proportionale cu patratul sarcinii care trece prin transformator.

In cele ce urmeaza, se vor face referiri numai la pierderile de putere electrica activa, deoarece acestea costa efectiv cel mai mult.

Relatia de calcul a pierderilor in fier este :

(3.11.)

in care Po este puterea electrica activa masurata la proba de mers in gol (este o data de catalog).

Relatia de calcul a pierderilor in bobinaje este :

(3.12.)

in care:

Psc este puterea electrica activa masurata la proba de mers in scurtcircuit (este de asemenea o data
de catalog);

SnT - puterea nominala a transformatorului;

S - sarcina care trece la un moment dat prin transformator.

Pentru pierderile in bobinaje este interesant de calculat valoarea lor pentru cazul in care prin
transformator trece sarcina maxima anuala (notata SM sau IM). Ca urmare, se va obtine valoarea
maxima a acestor pierderi de putere:

(3.13

Mai trebuie remarcat faptul ca raportul este coeficientul de incarcare al

transformatorului la sarcina maxima anuala.

Cu ajutorul celor prezentate anterior se poate scrie expresia pierderilor totale de putere
electrica activa intr-un transformator tranzitat de sarcina maxima anuala:

(3.14

Pierderile de energie electrica activa se calculeaza cu ajutorul pierderilor de putere tinand insa
cont de caracterul lor. Daca intr-un an un transformator are un timp de functionare tf (care poate fi
maxim 8760 h/an) atunci:
 (3.15

(3.16

In relatia (3.16)  este timpul de calcul al pierderilor de energie care se poate estima in functie de
durata de utilizare anuala a sarcinii maxime TM (daca energia electrica activa tranzitata prin
transformator intr-un an este WP, atunci durata de utilizare a sarcinii maxime active PM este, prin
definitie, ).

Deci, pierderile totale anuale de energie electrica activa intr-un transformator pot fi determinate cu
relatia:

(3.17

Costul actualizat al pierderilor de putere si energie

Daca se noteaza cu cp costul unui kilowatt instalat intr-o centrala (de fapt o investitie specifica) si
cu cw costul unei kilowattore livrate la treapta de tensiune respectiva, atunci costul actualizat al
pierderilor de putere si energie din transformatoare se calculeaza cu relatiile:

costul anual al pierderilor de putere si energie electrica activa in fier:

(3.18

in care:

(3.19

unde DNU este durata normala de utilizare a unei centrale, iar a este rata de actualizare;

costul anual al pierderilor de putere si energie electrica activa in bobinaje:

Alegerea puterii nominale optime

Se recomanda utilizarea criteriul cheltuielilor totale minime. Acesta este un criteriu economic
care tine seama atat de investitia initiala in transformatorator, cat si de faptul ca in exploatare
pierderile in transformator costa. Daca se noteaza cu CT costul transformatorului si daca se face
calculul economic in sistem actualizat, atunci cheltuielile totale actualizate pe o durata de
studiu ts vor avea urmatoarea expresie:

(3.21

in care a este rata de actualizare.

Daca se foloseste notatia si daca se tine seama de relatiile (3.18) si (3.20)

pentru si atunci se obtine:

(3.22

Grupand termenii dupa puterile lui SM se obtine o relatie de forma:

(3.23

in care prin s-au notat cheltuielile independente de sarcina, iar

prin s-a notat coeficientul lui .

Cu ajutorul acestei relatii se poate obtine raspunsul la urmatoarea intrebare: fiind data o sarcina
SM , ce putere nominala ar trebui sa aiba transformatorul ales, astfel incat cheltuielile sa fie minime?

Fie, de exemplu, doua transformatoare de puteri SnT1 si SnT2 . In cazul unei

sarcini SM se va alege puterea SnT1 daca:

Rezulta:

(3.24

Se observa ca se alege SnT1 daca:

 (3.25

S-a notat prin SMfr1/2 sarcina frontiera sub care trebuie ales transformatorul SnT1 si peste care trebuie
ales transformatorul SnT2 . De mentionat ca alegerea depinde, prin (SMfr), de caracteristicile
transformatoarelor (Psc, SnT,Po), de parametrii economici (CT, cp, cw) si de curba de sarcina (prin 

Consideratii privind alegerea optima a numarului de transformatoare

Problema alegerii numarului de transformatoare instalate intr-o statie este puternic legata de continuitatea in alimentarea cu
energie electrica, cu alte cuvinte intervin daunele datorate intreruperilor cauzate de prezenta unui anumit numar de
transformatoare. Instalarea numai a unui singur transformator va duce la intreruperi in alimentare pe durata reviziilor sau a
reparatiilor. Instalarea mai multor transformatoare va asigura rezerva necesara eliminarii unor astfel de intreruperi.

In cele ce urmeaza problema numarului de transformatoare se va analiza in doua ipoteze.

Ipoteza unor daune neglijabile in caz de intrerupere a functionarii transformatoarelor. Pentru astfel de situatii sunt doua
posibilitati:

consumatorii racordati la statia alimentata de transformatoare nu sunt afectati de intreruperi si nu

solicita daune;

consumatorii racordati la statia alimentata de transformatoare mai au si o alta cale de alimentare cu

energie electrica.

In astfel de cazuri, numarul de transformatoare poate fi stabilit atat tehnic cat si economic. Din
punct de vedere economic, este de preferat sa se instaleze numarul minim posibil de
transformatoare cu respectarea restrictiei R1, respectiv .

Evident, ori de cate ori este posibil, economic ar fi indicat sa se instaleze un singur transformator.
Acest lucru se justifica prin aceea ca, costul specific (lei/kVA) al unui transformator scade odata cu
cresterea puterii nominale a transformatorului (doua transformatoare de putere vor fi mai
scumpe decat un transformator de putere SnT , desi puterea totala instalata este aceeasi). In al
doilea rand intervine si costul celulelor prin care transformatoarele se racordeaza la statii. In al
treilea rand, pierderile si costul pierderilor pe kVA instalat scad, de asemenea, odata cu cresterea
puterii nominale a transformatoarelor.

Din punct de vedere tehnic este posibil ca, limitarea superioara a puterii nominale a
transformatoarelor, fie din cauza gamei construite, fie de catre restrictia R2 (plafonul de
scurtcircuit), sa conduca la necesitatea utilizarii unui numar de transformatoare mai mare decat cel
rezultat pe considerente economice.

Ipoteza existentei unor daune in caz de intrerupere a functionarii transformatoarelor. In

astfel de situatii, calculele arata ca, incepand chiar cu daune specifice destul de reduse, este
economic sa se instaleze rezerve in transformatoare care sa evite intreruperile in alimentarea
consumatorilor. Ca urmare, este de preferat instalarea a mai multor transformatoare care sa
respecte regula numita (N-1). Adica (N-1) transformatoare sa fie capabile sa tranziteze sarcina
maxima de durata (eventual cu o usoara supraincarcare). Deci in aceste cazuri restrictia R1 ar trebui
sa fie aplicata sub forma:

Este usor de demonstrat ca si in aceste cazuri este de preferat ca N sa fie cat mai mic posibil,
adica N=2. Considerentele de ordin economic sunt aceleasi ca in paragraful anterior. Un numar de
transformatoare mai mare decat 2 poate sa rezulte prin aplicarea restrictiei R2 privind plafonul de
scurtcircuit admisibil.

Desigur este posibil ca decizia de trecere de la un transformator la doua transformatoare rezervate

reciproc sa se bazeze pe un calcul economic. Spre exemplu, fie o statie care alimenteaza
consumatori care cer o putere maxima de durata SM , la o durata de utilizare a acestei puteri TSM.
Dauna specifica in caz de nelivrare este dsp. Cheltuielile totale actualizate in cazul instalarii unui
singur transformator vor fi :

(3.26.)

in care:

este puterea medie tranzitata prin statie;

tintrerupere - durata probabila de intrerupere intr-un an ca urmare a reviziilor si reparatiilor la transformator si celule.

In cazul instalarii a doua transformatoare care se rezerveaza reciproc , daca se considera neglijabila
probabilitatea ca cele doua transformatoare sa se defecteze simultan, atunci cheltuielile totale
actualizate vor fi:

(3.27.).

Doua transformatoare se vor justifica daca:

respectiv daca daunele totale exced surplusul de investitii si cheltuieli cu pierderile in fier pentru cel de al doilea transformator (la
instalarea celui de al doilea transformator pierderile in bobinaje se reduc la jumatate):

(3.28

Puterea instalata si densitatea statiilor de transformare este influentata de criterii de planificare si de

conceptie a retelelor electrice, precum si de mai multe aspecte tehnice si economice, cum ar fi
densitatea de sarcina, terenul disponibil si costul acestuia, dreptul de trecere pentru linii. Puterea
unitara si numarul transformatoarelor dintr-o statie electrica sunt mai mult sau mai putin legate de
aceste aspecte, cu toate ca anumite limite tehnice cum ar fi gabaritul si masa sau nivelul puterii de
scurtcircuit admisibil la tensiunea inferioara, pot fi foarte importante in cazuri concrete.