Câmpul Electric PDF

Cuprins
1. Electrizarea corpurilor. Sarcina electrică. 2

2. Conductoare şi izolatoare. Electrizarea prin inducţie 4
3. Forţa electrică. Legea lui Coulomb 6
5. Câmpul electric produs de o distribuţie continuă de sarcină 11
5.1. Densitatea volumică de sarcină 12
5.2. Densitatea superficială de sarcină 13
5.3. Densitatea liniară de sarcină 13
6. Liniile de câmp electric 14
7. Dipolul electric 16
8. Fluxul electric 18
9. Legea lui Gauss 20
10. Aplicarea legii lui Gauss la diferite distribuţii de sarcină 22
10.1. Distribuţie sferică de sarcină 23
10.2. Distribuţie cilindrică de sarcină 25
10.3. Distribuţie superficială de sarcină 26
11. Conductoare în echilibru electrostatic 27
12. Potenţialul electric 29
12.1. Energia potenţială electrică 29
12.2. Potenţialul electric 33
12.3. Gradientul de potenţial 36
13. Experimentul lui Millikan 38
14. Capacitatea electrică 40
14.1. Capacitatea electrică. Condensatoare 40
14.1.1. Condensatorul plan 42
Fulgerul este o descărcare a electricităţii statice acumulate pe nori.
14.1.2. Condensatorul sferic 43
În fiecare an, pe Pământ se produc 25 de milioane de fulgere, în
14.1.2. Condensatorul cilindric 43
14.2. Gruparea condensatoarelor în serie şi în paralel 44 medie. Fulgerele se deplasează la viteze de până la 90.000 km/s şi pot
14.3. Energia stocată de un condensator. Energia câmpului atinge temperaturi de 33000 K, adică de aproximativ cinci ori
electric 46 temperatura la suprafaţa Soarelui. Energia conținută într-un singur
14.4. Dielectrici 48 fulger ar putea alimenta un bec 100 timp de 90 de zile, pentru a
14.5. Legea lui Gauss în dielectrici 51 ilumina încontinuu. [https://www.britannica.com/science/lightning-
15. Mişcarea particuleleor încărcate în câmp electric uniform 52 meteorology]
16. Aplicaţii ale electrostaticii 53
Primele fenomene electrice şi magnetice au fost observate în jurul anului 600 î.e.n., când
filosoful şi matematicianul Thales din Milet (un port şi centru cultural important al Greciei antice)
a descoperit că, prin frecarea chihlimbarului cu un material de lână, acesta începe să atragă
obiecte uşoare, ca de exemplu, o pană. El nu a reuşit să explice această observaţie experimentală.
La 20 km de Milet arheologii au descoperit ruinele oraşului antic numit Magnezia unde, în
antichitate, grecii au găsit magnetita. Aceştia au observat că acest material atrage un corp din
acelaşi material sau mici corpuri de fier. Denumirea de magnet pe care o utilizăm şi astăzi,
provine de la denumirea acestei localităţi, unde a fost observat pentru prima data acest fenomen.
Astfel, primele manifestări ale fenomenelor electrice şi magnetice au fost observate în

antichitate de către greci, în aceeaşi perioadă şi la o distanţă foarte apropiată. Această coincidentă
a prevestit ceea ce noi cunoaştem deja, şi anume că electricitatea şi magnetismul sunt două
manifestări ale aceluiaşi fenomen fizic.
Pentru o perioadă foarte mare de timp nu există nici o evidenţă a faptului că, pentru
aproximativ 2200 de ani, aceste fenomene erau cunoscute. În jurul anului 1600 fizicianul William
Gilbert a repetat experimentele lui Thales într-o manieră sistematică. Acesta a introdus, în
onoarea lui Thales, noţiunile de şi care provine de la cuvântul grecesc
chihlimbar. Astfel, acesta a frecat diferite materiale cu lână şi mătase şi a ajuns la concluzia că
unele se resping reciproc, iar altele se atrag, după ce sunt frecate. Astăzi cunoaştem că, prin
frecarea chihlimbarului cu o pânză de lână, câţiva electroni ai acestui material sunt transferaţi
chihlimbarului. Prin urmare, chihlimbarul va avea un surplus de electroni, care sunt negativi şi
spunem că chihlimbarul este încărcat cu sarcină negativă sau este electrizat negativ. Deoarece
pierde electroni, lâna nu mai este neutră din punct de vedere electric şi spunem că este încărcată
cu sarcină electrică pozitivă sau electrizată pozitiv.
Noţiunile de şi au fost introduse de Benjamin

Franklin, în anul 1750, fără un nici un motiv anume. Astfel, acesta putea să le denumească prin
culori sau alt tip de noţiuni. Totuşi, s-a dovedit foarte important din punct de vedere matematic,
să se descrie fenomenele electrice cu ajutorul sarcinilor pozitive şi negative, adică asociate
semnelor „+” şi „−”. De exemplu, corpurile neutre din punct de vedere electric, după cum se ştie,
conţin un număr foarte mare de sarcini pozitive şi negative, astfel încât convenţia de semn ne
permite să afirmăm că acestea au sarcină electrică totală nulă.
Forţele care se exercită între corpurile electrizate, numite forţe electrice,

pot fi evidenţiate printr-un număr mare de experimente simple. De exemplu, dacă
frecăm un balon de părul uscat vom constata că acesta va atrage bucăţi mici de
hârtie. Forţa de atracţie este, de regulă, suficient de puternică pentru a ridica
hârtia de pe masă şi a rămâne suspendată de balon. Când un material se
comportă în acest fel spunem că el este sau că are o
, ori că este . Studiul forţelor care se exercită între
corpurile electrizate a arătat că acestea pot fi atât de atracţie, cât şi de respingere.
Starea de electrizare a unui corp este caracterizată de mărimea fizică

numită , , care este o mărime scalară şi a cărei unitate de
măsură în S.I. este :
[𝑞 ]𝑆𝐼 = 1C (1)
Coulombul este o mărime fizică derivată pe care o vom defini atunci când
vom introduce mărime fizică fundamentală numită Amper. Sarcina electrică
reprezintă pentru interacţiunile electrice dintre corpurile electrizate, ceea ce
reprezintă masa pentru interacţiunile gravitaţionale. Însă, spre deosebire de
interacţiunile gravitaţionale, care sunt întotdeauna atractive, interacţiunile
dintre corpurile electrizate pot fi atractive sau repulsive. Acest rezultat ne indică
că sarcina electrică este de două feluri. Benjamin Franklin (1706-1790),
realizând experimente simple, a fost cel care a evidenţiat că sunt două tipuri de
şi . De exemplu, electronii au sarcină
electrică negativă, iar protonii au sarcină electrică pozitivă. Pentru a evidenţia
existenta acestor două tipuri de sarcină electrică, să considerăm experimentul
IONUŢ VLĂDOIU CÂMPUL ELECTRIC 2

din figura . O bară rigidă de
cauciuc, care este frecată de o
blană de animal şi apoi este
suspendată cu o coardă. Dacă Bară de
(a) Bară de (b)
apropiem de aceasta o bară de cauciuc
cauciuc
sticlă, după ce, în prealabil,
aceasta a fost frecată de o
Bară de
ţesătură de mătase, vom Bară de cauciuc
observa că cele două bare se vor sticlă
atrage, figura . În schimb,
Figura 1. Forţele electrice dintre corpuri electrizate
dacă de bara suspendată cu (a). sarcini diferite şi (b). cu acelaşi tip de sarcină.
apropiem o altă bară de
cauciuc, după ce aceasta a fost frecată de aceeaşi blană de animal, vom observa
că acestea se resping, figura . Acest experiment ne indică că barele de cauciuc,
respectiv sticlă, se află în stări de electrizare diferite, adică au sarcini electrice
diferite. Pe baza acestor observaţii vom concluziona că
.
Utilizând convenţia introdusă de B. Franklin, sarcina electrică a sticlei este

pozitivă, +𝑞, iar cea a cauciucului este negativă, −𝑞. Prin urmare, orice corp care
este atras de către bara de cauciuc va avea sarcină pozitivă, iar corpurile respinse
de aceasta vor avea sarcină negativă.
Un alt aspect important care derivă din observaţiile experimentale se referă

la într-un sistem izolat. Astfel,
.
Prin sistem izolat electric înţelegem un sistem în care nici un fel de substanţă nu
trece prin frontiera acestuia. Această lege derivă din faptul că, în timpul
procesului de electrizare a unui corp nu se creează sarcini electrice. Starea de
electrizare se datorează transferului de sarcină de la un corp la celălalt. Astfel,
unul din corpuri va câştiga o anumită cantitate de sarcină electrică negativă, iar
celălalt o cantitate egală de sarcină pozitivă. De
exemplu, atunci când frecăm o baghetă de sticlă de o
ţesătură de mătase, figura , ţesătura va căpăta o
cantitate de sarcină negativă, care este egală ca
magnitudine cu sarcina pozitivă a baghetei de sticlă.
Procesul de electrizare a corpurilor a putut fi

înţeles odată cu progresele realizate în cunoaşterea
structurii substanţei. Astfel, astăzi cunoaştem că
Figura 2. Atunci când substanţa este formată din atomi sau grupări de
frecăm o baghetă de sticlă atomi, numite molecule. La rândul său, fiecare atom
de o ţesătură de mătase, este format dintr-un nucleu şi un înveliş electronic. În
electronii sunt transferaţi
de la baghetă la ţesătură. nucleu se găsesc protonii şi neutronii, iar în jurul
acestui nucleu se rotesc electronii care formează
învelişul electronic. Sarcinile electrice ale electronului şi protonului sunt egale în
valoare absolută, iar atomul este neutru din punct de vedere electric deoarece
numărul protonilor este egal cu cel al electronilor. Particulele care se pot deplasa
de la atomii unei substanţe la atomii alteia sunt electronii. Prin urmare, un corp
care a pierdut electroni se va încărca pozitiv, deoarece vor rămâne sarcini
electrice pozitive necompensate, iar un corp care primeşte electroni se încarcă
negativ, deoarece el va avea un exces de sarcini electrice negative.
În anul 1909, Rober Millikan (1868-1953) a descoperit că orice sarcină

electrică este întodeauna un multiplu întreg al unei sarcini 𝑒, pozitivă sau
negativă, numită :
𝑞 = ±𝑛𝑒 (2)
În fizica modernă, această proprietate reprezintă

. Altfel spus, sarcina electrică există în „pachete” discrete.
Experimentele au arătat că valoarea sarcinii electrice elementare este egală, în
valoare absolută, cu sarcina electronului:
𝑞𝑒 ≡ 𝑒 = −1,6 ∙ 10−19 C (3)
Prin urmare, un proton va avea o sarcină egală ca valoare, dar de semn

opus, 𝑞𝑝 ≡ 𝑝 = +1,6 ∙ 10−19 C, iar neutronul nu are sarcină electrică, 𝑞𝑛 = 0C. Un
coulomb reprezintă sarcina totală a aproximativ 6 ∙ 1018 electroni. Prin
comparaţie, populaţia Pământului este de aproximativ 6 ∙ 109 persoane, iar într-
un cub de cupru cu latura de 1 cm se găsesc 8 ∙ 1022 electroni liberi. Deoarece
sarcinile corpurilor macroscopice sunt mult mai mici decât un coulomb, ele se
vor exprima utilizând submultiplii micro-, nano- şi pico- ai coulombului, adică:
1𝜇𝐶 = 10−6 𝐶, 1𝑛𝐶 = 10−9 𝐶 şi 1𝑝𝐶 = 10−12 𝐶.
În studiul fenomenelor electrice este util să se folosească modelul de

. Prin analogie cu modelul de punct material
utilizat în Mecanica Newtoniană, o sarcină electrică punctiformă este un corp
electrizat ale cărui dimensiuni sunt neglijabile. De asemenea, trebuie precizat că
la nivel macroscopic, cuantificarea sarcinii electrice nu este observabilă. De
aceea, vom utiliza noţiunea de distribuţie continuă de sarcină electrică, pe care
o vom detalia puţin mai târziu.
O modalitate de a clasifica materialele se realizează plecând de la abilitatea

electronilor săi de a se deplasa în întreg materialul. Astfel, sticla, cauciucul,
lemnul uscat, etc., sunt , deoarece atunci când acestea sunt
electrizate prin frecare, doar aria de contact se electrizează, iar sarcinile electrice
nu se deplasează în alte regiuni ale corpului. Prin contrast, materialele precum

Figura 3. Electrizarea prin inducţie a unui conductor metalic. (a). Sferă metalică neutră.
(b). O bară de cauciuc electrizată este adusă în apropierea sferei. (c). Sfera este împământată.
(d). Firul de legătură cu Pământul este îndepărtat. (e). Bara de cauciuc este îndepărtată.
cupru, aluminiu, aurul, etc., sunt . Atunci când aceste

materiale sunt electrizate în anumite regiuni mici, sarcina electrică se
redistribuie de la sine pe întreaga suprafaţă a materialului.
sunt o clasă aparte de materiale, iar proprietăţile electrice ale lor sunt între cele
ale izolatoarelor şi conductoarelor electrice. Siliciul si germaniul sunt exemplele
cele mai uzuale de semiconductoare, fiind foarte utilizate într-o gamă largă de
dispozitive electronice. Proprietăţile electrice ale semiconductorilor pot fi
modificate cu multe ordine de mărime prin adăugarea unor cantităţi controlate
din anumiţi atomi materialului semiconductor.
Pentru a înţelege cum este electrizat un conductor prin inducţie, să

considerăm o sferă neutră din punct de vedere electric, izolată de pământ, ca în
figura . Dacă sfera este neutră din punct de vedere electric, în interiorul
acesteia se găseşte un număr egal de electroni şi protoni. Atunci când o bară de
cauciuc electrizată negativ este adusă în apropierea sferei, electronii din imediata
vecinătate a barei vor migra spre partea opusă a sferei, sub acţiunea unei forţe
de repulsie. Această migrare a sarcinilor negative va lăsa în apropierea barei de
cauciuc un număr ridicat de sarcini pozitive, ca în figura . Acest proces se
produce şi în situaţia în care sfera nu este atinsă de bara de cauciuc. Dacă se
repetă experimentul cu aceeaşi sferă legată la Pământ prin intermediul unui fir
conductor, figura , unii dintre electronii conductorului sunt respinşi puternic
electronii forţaţi să se deplaseze în aceea parte a sferei de către sarcina negativă
din bara de cauciuc şi se vor părăsi sfera, deplasându-se spre Pământ prin
intermediul firului conductor. Pământul poate fi privit ca un rezervor de sarcini
electrice, deoarece el poate primii sau ceda electroni fără a se modifica
caracteristicile electrice ale sale. Dacă se îndepărtează firul conductor (acest
proces de legare a unui fir conductor la Pământ se numeşte uzual împământare),
figura , sfera va conţine un exces de sarcini pozitive induse, deoarece în
interiorul acesteia se vor găsi mai multe sarcini pozitive, adică protoni, a căror
sarcină nu va mai fi compensată de electroni. Dacă se îndepărtează bara de
cauciuc din apropierea sferei, figura , sarcina pozitivă creată în urma
procesului de electrizare prin inducţie rămâne în sferă. Trebuie să remarcăm că,
bara de cauciuc nu pierde nici o sarcină negativă pe parcursul acestui proces.

Pentru a electriza un
corp prin inducţie trebuie
să nu existe nici un contact
cu corpul care induce
sarcina. Acest proces este
în contrast cu electrizarea
prin frecare, proces care
presupune contactul între
cele două corpuri.
Un proces similar Figura 4. (a). Un corp electrizat este adus în apropierea

electrizării prin inducţie a unui izolator. (b). O bară electrizată atrage bucăţi neutre
conductoarelor se produce de hârtie.
şi în materialele izolatoare. În moleculele neutre centrul sarcinilor pozitive

coincide cu cel al sarcinilor negative. În prezenţa unui corp electrizat, aceste
centre din interiorul moleculelor neutre se deplasează puţin, rezultând o zonă cu
mai multe sarcini pozitive de o parte, iar în partea opusă o zonă cu un exces de
sarcini negative. Acest proces de realiniere a sarcinilor în moleculele individuale
va conduce la apariţia unui strat de sarcini pe suprafaţa izolatorului, ca în figura
. Apropierea dintre suprafaţa încărcată pozitiv şi suprafaţa încărcată negativ
a izolatorului va conduce la apariţia unor forte atractive între corp şi izolator.
Acest proces ne explică de ce o bară de sticlă electrizată atrage bucăţi mici de
hârtie care sunt neutre din punct de vedere electric, figura .
Primi paşi în investigarea cantitativă a forţei care se exercită între

corpurile încărcate electric a fost realizată de către Charles Augustin de
Coulomb (1736–1806), în anul 1784. În acest
scop, acesta a folosit o balanţă de torsiune, ca
în figura , similară celei utilizate de Cavendish
pentru investigarea interacţiunilor
gravitaţionale. Pentru două sarcini
punctiforme, aflate la o distanţă 𝑟 mult mai
mare decât dimensiunile corpurilor, Coulomb a
Corp constatat că forţa electrică este invers
electrizat
proporţională cu pătratul distanţei. Prin
urmare, dacă distanţa se dublează, forţa
electrică se diminuează cu o pătrime faţă de
valoarea iniţială, iar când distanţa se
Sferă
înjumătăţeşte, forţa creşte de patru ori faţă de
electrizată valoarea iniţială.
Figura 5. Balanţa de torsiune a Forţa electrică care se exercită între două

lui Coulomb.
sarcini punctiforme depinde şi de valoarea
sarcinii electrice a corpurilor care interacţionează. Pentru a determina această
dependenţă, Coulomb a divizat o cantitate de sarcină în două părţi egale. Acest
lucru a fost realizat prin aducerea în contact a unei sfere conductoare electrizate
cu una identică, aflată iniţial în stare neelectrizată. Conform principiului
conservării sarcinii electrice şi datorită simetriei, sarcina se va împărţi în mod
egal între cele două sfere. Astfel, Coulomb a constatat că forţa electrică de
interacţiune între cele două sfere, având sarcinile 𝑞1 şi 𝑞2 este proporţională cu
produsul sarcinilor celor două corpuri.
Pe baza acestor experimente, Coulomb a reuşit să formuleze legea

interacţiunii dintre corpurile electrizate, pe care o numim astăzi legea lui
Coulomb:
Din punct de vedere matematic, modulul forţei electrice cu care cele două
sarcini punctiforme 𝑞1 şi 𝑞2 , situate la distanţa 𝑟 o exercită una asupra celeilalte
este dat de relaţia:
|𝑞1 𝑞2 |
𝐹=𝑘 (4)
𝑟2
unde 𝑘 reprezintă constanta lui Coulomb. În experimentul desfăşurat, Coulomb

a reuşit să pună în evidenţă faptul că forţa electrică, ca şi forţa gravitaţională,
este o forţă conservativă. Valoarea constantei 𝑘 depinde de mediul în care se află
sarcinile electrice şi de sistemul unităţilor de măsură. În S.I. această constantă
se scrie sub forma:
1 1
𝑘 = 4𝜋𝜀 = 4𝜋𝜀 (5)
0 𝜀𝑟
unde 𝜀 = 𝜀0 𝜀𝑟 este permitivitatea electrică a mediului si este egală cu produsul

dintre permitivitatea vidului 𝜀0 şi permitivitatea relativă 𝜀𝑟 . Permitivitatea vidului
C2 F
este o constantă universală şi are valoarea 𝜀0 = 8,56 ∙ 10−12 Nm2 = 8,56 ∙ 10−12 m,
unde unitatea de măsură farad, 𝐹, va fi definită pe parcursul acestui capitol.
Astfel, în S.I. valoarea constantei lui Coulomb, pentru sarcini electrice aflate în
vid, este:
1 Nm2
𝑘 = 4𝜋𝜀 = 8,988 ∙ 109 (6)
0 C2
Permitivitate relativă 𝜀𝑟 este o mărime adimensională, iar valoare acesteia în vid

este 𝜀𝑟 ≅ 1. Pentru oricare alte medii 𝜀𝑟 > 1, astfel că forţa de interacţiune
electrică este maximă în vid.

Deoarece forţa este o mărime
vectorială, expresia legii lui
Coulomb în formă vectorială, care
exprimă forţa electrică 𝐹⃗12
exercitată de sarcina 𝑞1 asupra
sarcinii 𝑞2 este:
𝑞 𝑞 𝑟⃗
𝐹⃗12 = 𝑘 1𝑟 22 ∙ 𝑟 (7)
Figura 6. Două sarcini punctiforme aflate la
distanta r una de cealaltă. (a). Forţa electricăunde vectorul 𝑟⃗ este orientat de la
exercitată de două sarcini de acelaşi semn. (b).
Forţa electrică exercitată de sarcini se semn
sarcina 𝑞1 spre sarcina 𝑞2 , ca în
opus. figura . Deoarece forţa electrică
respectă principiul al treilea al lui
Newton, forţa electrică exercitată de sarcina 𝑞2 asupra sarcinii 𝑞1 va avea
orientare opusă, adică: 𝐹⃗12 = −𝐹⃗21 . În final, ecuaţia precedentă ne arată că
, figura . Altfel spus, după cum

am observat şi din experimentele descrise până în prezent, sarcinile de acelaşi
semn se resping, iar cele de semn contrar se atrag. Direcţia absolută a forţei
electrice depinde de poziţia celeilalte sarcini.
Dacă în sistem sunt mai multe sarcini electrice, forţa de interacţiune dintre
două sarcini electrice nu este influenţată de prezenta celorlalte sarcini. Astfel,
indiferent de numărul de sarcini din sistem, legea lui Coulomb se poate folosi
pentru orice perechi de două sarcini. Această afirmaţie
care are următorul enunţ:
⃗⃗𝑹 = 𝑭
𝑭 ⃗⃗𝟏𝟑 + 𝑭
⃗⃗⃗𝟐𝟑
⃗𝑭⃗𝑹 = ∑𝒏𝒊=𝟏 ⃗𝑭
⃗⃗𝒊 .
Aplicarea principiului superpoziţiei este Figura 7. Principiul

exemplificat în figura . superpoziţiei.
Atunci când am introdus conceptul de forţă, în capitolul de Mecanică, am

discutat despre diferenţele dintre interacţiunile de contact şi cele la distanţă,

realizate prin intermediul unui câmp. Tot în capitolul Mecanică, am întâlnit
prima dată noţiunea de câmp, şi anume câmpul gravitaţional. Interacţiunile
dintre Pământ şi corpurile din apropierea acestuia, de exemplu, se realizează prin
intermediul câmpului gravitaţional.
În exemplele prin care am ilustrat electrizarea corpurilor am văzut că

forţele electrice acţionează în spaţiu şi produc efecte fără a exista un contact fizic
între corpurile care interacţionează. De fapt, în cazul interacţiunilor dintre
corpurile încărcate electric, corpurile interacţionează la distanţă, iar câmpul care
mijloceşte această interacţiune se numeşte . Conceptul de câmp
electric a fost introdus de Michael Faraday (1791–1867)
. Sarcina în jurul căreia apare

câmpul electric reprezintă , iar sarcina asupra căreia se
manifestă acţiunea câmpului electric reprezintă . Dacă asupra
sarcinii de probă se exercită o forţă de natură electrică, atunci când aceasta se
află într-un anumit punct din spaţiu, atunci în acel punct va exista un câmp
electric. Dacă sarcina electrică în jurul căreia apare câmpul electric se află în
repaus, câmpul respectiv este un .
Pentru a putea caracteriza câmpul electric creat de o sarcină electrică

trebuie să definim o mărime fizică care să exprime atât mărimea, cât şi direcţia
şi sensul câmpului. Astfel, definim mărimea fizică vectorială numită
, , ca fiind egală cu raportul dintre forţa
electrică exercitată câmpul electric asupra sarcinii de probă şi mărimea sarcinii
de probă, ca în figura :
𝐹⃗
𝐸⃗⃗ = (8)
𝑞0
Această relaţie ne arată că vectorul intensitate câmp electric, 𝐸⃗⃗ , şi vectorul

forţă electrică, 𝐹⃗, au aceeaşi direcţie. Astfel, forţa
care acţionează asupra unei sarcini pozitive are
acelaşi sens cu sensul câmpului electric şi sens
contrar dacă sarcina este negativă. Unitatea de
măsură în S.I. pentru intensitatea câmpului Sarcină
𝑁 𝑉 Sursa
electric este: [𝐸 ]𝑆𝐼 = 1 𝐶 = 1 𝑚. Mai târziu vom de probă
câmpului
vedea de ce intensitatea câmpului electric se
𝑉 Figura 8. Sarcina de probă este
poate exprima şi în . Trebuie să precizăm că în plastă într-un punct P în
𝑚
apropierea unui corp având o
definiţia câmpului electric 𝐸⃗⃗ , sarcina de probă 𝑞0 sarcină electrică pozitivă mult
trebuie să fie suficient de mică încât câmpul mai mare. Intensitatea câmpului
electric creat de aceasta să nu perturbe 𝐸⃗⃗ creat de sarcina Q are acelaşi
distribuţia sarcinilor în sursa de câmp. Dacă sens cu forţa exercitată asupra
sarcinii de probă 𝑞0.
mărimea, direcţia şi sensul câmpului electric

sunt constante într-o anumită regiune,
spunem că în aceea regiune avem un
.
Pentru a determina direcţia câmpului

electric, să considerăm o sarcină electrică
punctiformă 𝑄 ca sursă a câmpului. Aceasta
va crea în regiunea din jurul său un câmp
electric. Pentru a determina direcţia forţei
electrice şi, prin urmare, direcţia câmpului
Figura 9. (a) şi (c) O sarcină de probă
electric, în punctul P situat la distanţa 𝑟 de 𝑞0 este plasată în punctul P, la
aceasta plasăm o sarcină de probă 𝑞0 , ca în distanţa r de o sursă de câmp având
figura . În acord cu legea lui Coulomb, sarcina electrică Q. (b) şi (d) În
punctul P există un câmp electric a
forţa exercitată de sarcina 𝑄 asupra sarcinii
cărui orientare depinde de semnul
de probă 𝑞0 este: sarcinii sursei de câmp electric.
𝑞 𝑄 𝑟⃗
𝐹⃗ = 𝑘 𝑟02 ∙ 𝑟 (9)
unde 𝑟⃗ este versorul axei care uneşte cele două sarcini şi este orientat de la 𝑄
spre 𝑞0 . Intensitatea câmpului electric în punctul P unde se află sarcina electrică
va fi dată de relaţia:
𝐹⃗ 𝑄 𝑟⃗
𝐸⃗⃗ = 𝑞 = 𝑘 𝑟 2 ∙ 𝑟 (10)
0
Dacă sarcina sursei de câmp electric este pozitivă şi îndepărtăm sarcina de

probă, ca în figura , observăm că sursa de câmp stabileşte în punctul P un
câmp electric orientat ca în figură. Dacă sursa de câmp are sarcină negativă,
figura , forţa exercitată asupra sarcinii de probă este orientată spre sursa de
câmp, iar câmpul electric în punctul P este orientat, la rândul său, spre sursa de
câmp, figura .
Dacă un număr de sarcini punctiforme 𝑞1 , 𝑞2 ,…, 𝑞𝑛 , se găsesc la distanţele

𝑟1 , 𝑟2 ,…, 𝑟𝑛 , fată de un punct P, ca în figura , în acord cu principiul
superpoziţiei, fiecare sarcină va exercita o forţă 𝒒𝟏
asupra unei sarcini de probă plasată în punctul ⃗⃗𝟏
𝒓
𝑷
respectiv, iar forţa rezultantă este egală cu suma ⃗⃗𝟏
𝑬
vectorială a acestor forţe. Intensitatea câmpului ⃗𝑬⃗𝟐
electric rezultant în punctul respectiv va fi egală cu
suma vectorială a intensităţilor câmpurilor electrice 𝒒𝟐 ⃗⃗
𝑬
⃗⃗𝟐
𝒓
individuale şi se va determina cu relaţia:
𝑞 𝑟⃗ Figura 10. Determinarea
𝐸⃗⃗ = ∑𝑛𝑖=1 𝐸⃗⃗𝑖 = 𝑘 ∑𝑛𝑖=1 𝑟𝑛2 ∙ 𝑟𝑛 (11) intensității câmpului
𝑛 𝑛
electric rezultant produs
Până acum am subliniat modul cum se de mai multe sarcini
punctiforme.
determină intensitatea câmpului electric într-un
anumit punct. Însă, intensitatea
câmpului electric, 𝐸⃗⃗ , poate varia în
diferite puncte ale spaţiului. În acest
caz, nu putem reprezenta câmpul
electric printr-un singur vector, ci
mai degrabă printr-o mulţime de
vectori, fiecare asociat unui punct
𝒂 𝒃 din spaţiu. Acesta este un exemplu
Figura 11. (a) Câmpul electric produs de o de vector de câmp. În figura , sunt
sarcină punctiformă pozitivă este orientat
prezentaţi vectorii unui câmp electric
spre exterior. (b) Câmpul produs de o sarcină
punctiformă negativă este orientat spre produs de o sarcină punctiformă
sarcină. pozitivă sau negativă. Dacă folosim
coordonatele carteziene (𝑥, 𝑦, 𝑧),
fiecare componentă a vectorului 𝐸⃗⃗ în fiecare punct este o funcţie de aceste
coordonate. Putem exprima aceste funcţii prin mărimile 𝐸𝑥 (𝑥, 𝑦, 𝑧), 𝐸𝑦 (𝑥, 𝑦, 𝑧) şi
𝐸𝑧 (𝑥, 𝑦, 𝑧). Vectorii de câmp sunt importanţi în fizică, în general, nu doar în
electricitate sau magnetism. Un exemplu din viaţa de zi cu zi de vector de câmp
îl reprezintă viteza 𝑣⃗ a curenţilor de aer, deoarece componentele acestui vector
variază din punct în punct în atmosferă.
În anumite situaţii magnitudinea şi orientarea vectorilor de câmp, prin

urmare şi a componentelor sale, au aceeaşi valoare într-o anumită regiune din
spaţiu. În acest caz, după cum am precizat mai sus, avem un câmp uniform în
regiunea respectivă. Un exemplu important îl reprezintă câmpul electric din
interiorul unui conductor. Acest câmp va exercita o forţă asupra sarcinilor
conductorului, imprimându-le o mişcare liberă. Însă, am definit câmpul
electrostatic ca fiind câmpul creat de o sarcină aflată în repaus. Astfel, putem
concluziona că în electrostatică, câmpul electric în fiecare punct din interiorul
unui conductor trebuie să fie nul.
Sarcinile elementare, electronii sau protonii, care creează un câmp electric

sunt atât de mici încât pot fi considerate sarcini punctiforme. Prin urmare, relaţia
(10) poate fi utilizată pentru a determina intensitatea câmpului electric creat de
orice distribuţie de sarcină electrică. Însă, o cantitate mică de sarcină conţine un
număr foarte mare de sarcini elementare. De exemplu, o sarcină 𝑞 = −1pC conţine
aproximativ 107 electroni. De aceea, în studiul corpurilor încărcate electric având
dimensiuni macroscopice este convenabil să se utilizeze conceptul de
şi să se utilizeze calculul integral pentru a determina câmpul electric
creat de o distribuţie de sarcină.

Pentru început să considerăm o distribuţie de sarcini statice care se găsesc
într-un volum 𝑉, ca în figura . Vom considera că sarcinile sunt atât de dese
încât într-un volum infinitezimal 𝑑𝑉 se găsesc un număr mare de sarcini
electrice, astfel încât sarcina totală cuprinsă în acest volum este 𝑑𝑄. Putem defini
, , cuprinsă în volumul infinitezimal
𝑑𝑉 prin relaţia:
𝑑𝑄
𝜌 = 𝑑𝑉 (12)
𝐶
Unitatea de măsură pentru densitatea volumică de sarcină este: [𝜌]𝑆𝐼 = 1 𝑚3.
Conform acestei relaţii, sarcina electrică aflată în elementul de volum 𝑑𝑉 este:
𝑑𝑄 = 𝜌𝑑𝑉 (13)
Această sarcina electrică va genera un câmp electric a cărui intensitate se

determină cu relaţia:
𝑑𝑄 𝑟⃗ 𝜌𝑑𝑉 𝑟⃗
𝑑𝐸⃗⃗ = 𝑘 𝑟 2 ∙ 𝑟 = 𝑘 ∙𝑟 (14)
𝑟2
Pentru a determina intensitatea câmpului electric generat de sarcinile din întreg

volumul, vom integra relaţia precedentă pentru toate elementele de volum 𝑑𝑉 şi
vom obţine:
𝜌𝑑𝑉 𝑟⃗
𝐸⃗⃗ = 𝑘 ∫𝑉 ∙𝑟 (15)
𝑟2
unde 𝑟⃗ este versorul distanţei dintre sarcina electrică şi punctul P în care

calculăm intensitatea câmpului electric. Trebuie să precizăm că densitatea
volumică de sarcină 𝜌 variază de la un volum elementar 𝑑𝑉 la altul.
Dacă se cunoaşte forma corpului încărcat electric şi densitatea volumică

de sarcină în fiecare punct al acestuia, putem utiliza relaţia precedentă pentru a
determina cu aproximaţie intensitatea câmpului electric în fiecare punct din
spaţiu prin
𝒅𝑽 ⃗⃗𝟐
𝒅𝑬
𝒅𝑸𝟏 ⃗⃗𝟏
𝒓
𝑷
⃗⃗⃗ = 𝒅𝑬
𝒅𝑬 ⃗⃗𝟏 + 𝒅𝑬
⃗⃗𝟐
𝒅𝑽 ⃗⃗𝟐
𝒓 ⃗⃗𝟏
𝒅𝑸𝟐 𝒅𝑬
Figura 12. Determinarea intensităţii câmpului electric produs de o

densitate volumică de sarcină electrică.

divizarea corpului într-un număr finit de elemente de volum 𝑑𝑉 având densitatea
de sarcină electrică 𝜌 şi însumarea vectorială a tuturor intensităţilor câmpurilor
create de acestea, după cum se observă şi din figura . Rezultatul obţinut va fi
mult mai exact dacă considerăm un număr cât mai mare de volume elementare
𝑑𝑉.
Densitatea volumică de
sarcină este singura care apare în 𝑷
𝒅𝑸 = −𝝈𝒔𝑺 −𝝈
natură. Însă, în anumite situaţii 𝝈𝒅𝑺 ⃗𝒓⃗
⃗⃗ = − 𝒌
𝒅𝑬 ∙
sarcina electrică este desfăşurată 𝒓𝟐 𝒓
𝒅𝑺 ⃗
𝒓⃗
într-un strat extrem de subţire,
având grosimea de ordinul a câtorva
raze atomice. În această situaţie
putem vorbi de o Figura 13. Un corp ce are o distribuţie
. superficială de sarcină.
Pentru a descrie distribuţia superficială de sarcină vom introduce conceptul de
, . În figura este prezentat un corp care
are o sarcină superficială. Dacă considerăm un element de arie 𝑑𝑆 din suprafaţa
acestui corp încărcat electric, acest element va conţine sarcina 𝑑𝑄 astfel încât
putem defini densitatea superficială de sarcină într-un punct prin relaţia:
𝑑𝑄
𝜎= (16)
𝑑𝑆
Din această relaţie de definiţie rezultă că, atunci când cunoaştem densitatea
superficială de sarcină în fiecare punct al suprafeţei corpului, sarcina electrică
cuprinsă în elementul de arie 𝑑𝑆 care înconjoară acel punct este:
𝑑𝑄 = 𝜎𝑑𝑆 (17)
𝐶
Unitatea de măsură a densităţii superficiale de sarcină este: [𝜎]𝑆𝐼 = 1 𝑚2 . De notat
că, densitatea superficială de sarcină diferă dintr-un punct în altul al suprafeţei.
Câmpul electric generat de această distribuţie superficială de sarcină se

obţine înlocuind în relaţia (15) pe 𝜌𝑑𝑉 cu 𝜎𝑑𝑆, când obţinem:
𝜎𝑑𝑆 𝑟⃗
𝐸⃗⃗ = 𝑘 ∫𝑆 ∙𝑟 (18)
𝑟2
În mod frecvent întâlnim fire subţiri încărcate electric. Aceste fire sunt, de
regulă, conductoare iar sarcina electrică este distribuită într-un strat subţire la
suprafaţa firului. Dacă firul este mult mai subţire în comparaţie cu distanţa până

la punctul de observaţie, putem considera +
că sarcina este distribuită aproximativ pe o 𝑷
+
linie geometrică în lungul axei firului. Acest 𝒓 𝝀𝒅𝒍 𝒓 ⃗⃗
+ ⃗⃗ = 𝒌
𝒅𝑬 ∙
𝟐
𝒓 𝒓
tip de distribuţie a sarcinii reprezintă o +
𝒅𝒍 ⃗⃗
𝒓
, iar ea este +
descrisă de o +
, , ca în figura . + 𝒅𝑸 = 𝝀𝒅𝒍
+
Să considerăm un element de lungime Figura 14. Un fir subţire ce are o
𝑑𝑙 din fir, în care se găseşte sarcina 𝑑𝑄. distribuţie liniară de sarcină.
Densitatea liniară de sarcină este definită
prin relaţia:
𝑑𝑄
𝜆= (19)
𝑑𝑙
Astfel, dacă se cunoaşte densitatea liniară de sarcină într-un punct al firului,

sarcina cuprinsă în elementul 𝑑𝑙 este dată de relaţia:
𝑑𝑄 = 𝜆𝑑𝑙 (20)
𝐶
Unitatea de măsură a densităţii liniare de sarcină electrică este: [𝜆]𝑆𝐼 = 1 , iar
𝑚
valoarea lui 𝜆 poate avea valori diferite în puncte diferite ale firului.
Câmpul electric generat de o distribuţie liniară de sarcină are intensitatea

dată de relaţia:
𝜆𝑑𝑙 𝑟⃗
𝐸⃗⃗ = 𝑘 ∫𝐿 ∙𝑟 (21)
𝑟2
Relaţiile (15), (18) şi (21) nu pot fi evaluate analitic, de regulă, dar ele pot
fi evaluate numeric în conexiune cu distribuţia de sarcină. Dacă se cunoaşte
densităţile volumice, superficiale şi liniare de sarcină în toate punctele, este uşor
de determinat intensitatea câmpului electric ale acestor distribuţii în fiecare
punct. Însă, distribuţia de sarcină este rareori cunoscută dinainte. Astfel, în
problemele practice este necesar să determinăm prima dată distribuţia de
sarcină şi după aceea să se calculeze câmpul electric generat de această
distribuţie. Prin urmare, formulele stabilite pentru determinarea intensităţii
câmpului electric pentru o distribuţie dată prezintă un interes mai mult
academic. Totuşi, după cum vom vedea mai târziu, conceptele de densitate
volumică, superficială şi liniară de sarcină sunt foarte utile în determinarea
numerică a unei distribuţii necunoscute de sarcină.
Conceptul de linie de câmp poate fi puţin evaziv deoarece nu putem

vizualiza direct liniile câmpului electric. Liniile câmpului electric sunt de mare
ajutor pentru a reprezenta câmpul electric. O
reprezintă o curbă imaginară desenată
într-o anumită regiune a spaţiului, care este tangentă
în orice punct la direcţia intensităţii câmpului electric
în punctul respectiv, după cum se observă în figura
. Fizicianul englez Michael Faraday (1791–1867) a Figura 15. Direcţia
intensităţii câmpului
fost cel care a introdus prima dată conceptul de linie electric este tangentă în
de câmp, pe care le-a mai numit şi linii de forţă. orice punct la linia de câmp
ce trece prin punctul
Liniile câmpului electric ne indică direcţia respectiv.
vectorului intensitate câmp electric, 𝐸⃗⃗ , în fiecare
punct, iar distanţa dintre acestea ne dă o idee generală asupra valorii numerice
a acestui vector în fiecare punct. În zonele în care 𝐸⃗⃗ este mare vom desena liniile
de câmp mai dese şi mai apropiate, iar în regiunile unde acesta este mai slab
aceste linii sunt mai distanţate. În fiecare punct particular, câmpul electric are o
direcţie unică şi, prin urmare, o singură linie de câmp poate trece prin fiecare
punct al câmpului. Astfel, .
În figura sunt prezentate liniile câmpului electric într-un plan ce

conţine o sarcină pozitivă, una negativă, două sarcini pozitive egale ca
magnitudine şi două sarcini de semne diferite (un dipol electric). Direcţia
intensităţii câmpului electric în fiecare punct este tangentă la linia de câmp ce
trece prin punctul respectiv. Săgeţile indică direcţia vectorului 𝐸⃗⃗ în lungul fiecărei
linii de câmp. Trebuie să precizăm că, în general, intensitatea câmpului electric
diferă de la un punct la alt punct şi că atunci când valoarea sa este constantă,
linia de câmp nu mai este o curbă. După cum observăm din figură, liniile de
câmp sunt direcţionate spre exteriorul sarcinilor pozitive, spre sarcinile negative,
iar în regiunile unde câmpul este puternic, ca de exemplu între sarcinile pozitive
şi negative, liniile de câmp sunt mai dese. În regiunile unde intensitatea
câmpului electric este slabă, de exemplu între două sarcini pozitive, liniile de
câmp sunt mai disperate. Într-un , liniile de câmp sunt
drepte paralele şi uniform distanţate unele de altele.
⃗⃗⃗
𝑬 ⃗𝑬
⃗⃗
Figura 16. Reprezentarea liniilor de câmp şi a direcţiei intensităţii câmpului electric pentru
diferite configuraţii de sarcini electrice.

Un este format dintr-o pereche de sarcini egale ca valoare
dar de semne opuse, separate una de alta de o anumită distanţă. Conceptul de
dipolul electric este important deoarece multe sisteme fizice, de la molecule la
antena Tv, pot fi descrise ca dipoli electrici.
În figura este prezentată o moleculă de apă, H2 O,

care din multe puncte de vedere se comportă ca un dipol
electric. Molecula de apă ca întreg este neutră din punct de
vedere electric, dar legăturile chimice dintre molecule
cauzează o deplasare a sarcinilor electrice. Acest fenomen
conduce la o separare a sarcinilor negative în partea Figura 17. O
moleculei de oxigen şi acelor pozitive la capătul moleculei moleculă de apă
este un exemplu de
de hidrogen, formându-se în acest mod un dipol electric.
dipol electric.
Acest efect este echivalent cu o deplasare a unui electron
cu aproximativ cu doar 4 ∙ 10−11 m, distanţă aproximativ
egală cu raza atomului de hidrogen. Însă această deplasare are efecte importante.
Apa este un solvent important pentru substanţele ionice, ca de exemplu sarea de
masă (NaCl). Atunci când dizolvăm sare în apă, aceasta disociază în ioni pozitivi
de sodiu, Na+ , şi ioni negativi, Cl− , care sunt atraşi de capătul pozitiv, respectiv
negativ, al moleculei de apă. Dacă molecula de apă nu ar fi un dipol electric,
aceasta ar fi un solvent slab si aproape toate reacţiile chimice care se desfăşoară
în soluţii apoase ar fi imposibile. Aceasta include şi reacţiile biochimice care apar
în toate organismele vii de pe Pământ.
Să considerăm un dipol electric plasat într-un câmp electric uniform, de

intensitate 𝐸⃗⃗ , ca în figura . Forţele care acţionează asupra celor două sarcini
electrice au modul egal cu: 𝐹 = 𝑞𝐸, dar direcţiile lor sunt diferite. Prin urmare,
forţa rezultantă care acţionează asupra dipolului este nulă:
𝐹⃗𝑅 = 𝐹⃗+ + 𝐹⃗− = 0 (22)
Totuşi, aceste forţe nu acţionează în lungul aceleiaşi direcţii şi, prin urmare, ele
formează un cuplu de forţe, iar momentul
acestor forţe nu este nul. Analizând figura 18 şi
ţinând cont de relaţia de definiţie a momentului
forţei, 𝑀 = 𝐹 ∙ 𝑑 𝑠𝑖𝑛𝜑 şi a forţei electrice, 𝐹 = 𝑞𝐸,
putem scrie, pentru momentul forţei în raport
cu centrul dipolului, pentru cele două sarcini,
relaţia:
𝑑
𝑀+ = 𝑀− = 𝑞𝐸 𝑠𝑖𝑛𝜑 (23) Figura 18. Un dipol electric în
2
câmp electric uniform.

unde am ţinut cont că cele două forţe 𝐹⃗+ şi 𝐹⃗− au acelaşi modul. Momentul forţei
rezultante care acţionează asupra dipolului va fi:
𝑀 = 𝑞𝐸 𝑑 𝑠𝑖𝑛𝜑 (23)
unde 𝑑 𝑠𝑖𝑛𝜑 este distanţa dintre dreptele suport a celor două forţe. Produsul
dintre sarcina 𝑞 şi distanţa 𝑑 care separă cele două sarcini reprezintă o mărime
numită , :
𝑝 = 𝑞𝑑 (24)
Unitatea de măsură a acestei mărimi este: [𝑝]𝑆𝐼 = 1C ∙ m. De exemplu, valoare

momentului de dipol electric al moleculei de apă este 𝑝 = 6,13 ∙ 10−30 Cm.
Momentul de dipol electric este un vector, care are modulul dat de relaţia
precedentă, iar orientarea sa este în lungul axei care uneşte cele două sarcini,
având sensul de la sarcina negativă spre sarcina pozitivă, după cum se observă
şi din figura 18. Putem rescrie expresia momentului forţei (23) sub forma:
𝑀 = 𝑝𝐸 𝑠𝑖𝑛𝜑 (25)
Cum 𝜑 este unghiul dintre direcţiile vectorilor 𝐸⃗⃗ şi 𝑝⃗, putem rescrie relaţia
precedentă sub forma vectorială:
⃗⃗⃗ = 𝑝⃗ × 𝐸⃗⃗
𝑀 (26)
unde am folosit expresia produsului vectorial a doi vectori: 𝐴⃗ × 𝐵 ⃗⃗ = 𝐴𝐵 𝑠𝑖𝑛𝜑.

Utilizând regula mâinii drepte pentru produsul vectorial putem observa că,
pentru situaţia din figura ⃗⃗⃗ este orientat spre interiorul
, sensul vectorului 𝑀
paginii. Momentul forţei este mare atunci când vectorii 𝐸⃗⃗ şi 𝑝⃗ sunt perpendiculari
şi este nul atunci când ei sunt paraleli sau antiparaleli. Momentul forţei va
încerca întotdeauna să rotească vectorul 𝑝⃗ să se alinieze cu vectorul 𝐸⃗⃗ . Poziţia în
care 𝜑 = 0 este o poziţie de echilibru stabil, iar cea care corespunde lui 𝜑 = 𝜋 este
o poziţie de echilibru instabil.
Atunci când dipolul electric îşi modifică direcţia în câmp electric, momentul
forţei electrice va efectua un lucru mecanic. Lucrul mecanic efectuat la o
deplasare infinitezimală 𝑑𝜑 este dat de relaţia:
𝑑𝐿 = 𝑀𝑑𝜑 = −𝑝𝐸𝑠𝑖𝑛𝜑𝑑𝜑 (27)
Semnul minus se datorează faptului că momentul forţei este în direcţia în care 𝜑

scade. La o deplasare finită între 𝜑1 şi 𝜑2 , lucrul mecanic total va fi dat de relaţia:
𝜑
𝐿 = ∫𝜑 2 −𝑝𝐸𝑠𝑖𝑛𝜑𝑑𝜑 = 𝑝𝐸𝑐𝑜𝑠𝜑2 − 𝑝𝐸𝑐𝑜𝑠𝜑1 (28)
1

După cum am învăţat în capitolul Mecanică, lucrul mecanic este egal cu minus
variaţia energiei potenţiale, 𝐿 = −∆𝐸𝑝 = 𝐸𝑝1 − 𝐸𝑝2 , astfel încât energia potenţială a
sistemului poate fi scrisă sub forma:
𝐸𝑝 = −𝑝𝐸𝑐𝑜𝑠𝜑 (29)
Ţinând cont de definiţia produsului scalar a doi vectori: 𝐴⃗ ∙ 𝐵

⃗⃗ = 𝐴𝐵 𝑐𝑜𝑠𝜑, putem
rescrie relaţia precedentă astfel;
𝐸𝑝 = −𝑝⃗ ∙ 𝐸⃗⃗ (30)
Analizând această relaţie observăm că energia potenţială este minimă, 𝐸𝑝 = −𝑝𝐸,

atunci când sistemul se află în echilibru stabil (𝜑 = 0) şi are valoare maximă în
poziţia de echilibru instabil (𝜑 = 𝜋).
În cele ce urmează vom trata conceptul de linii

de câmp, discutat anterior într-o manieră calitativă,
într-un mod calitativ. Să considerăm un câmp
electric uniform, atât ca magnitudine a intensităţii
sale, cât şi ca direcţie, figura . Liniile de câmp
străbat o suprafaţă de arie 𝑆, acestea fiind
perpendiculare pe această suprafaţă. În secţiunea în
care am studiat liniile câmpului electric am convenit
că, un câmp electric intens este reprezentat cu
ajutorul unor linii de câmp mai apropiate şi mai Figura 19. Reprezentarea
dese. Cu alte cuvinte, numărul total de linii care unui câmp electric uniform
cu ajutorul liniilor de câmp
străbate suprafaţa este proporţional cu produsul 𝐸 ∙ ce străbat o suprafaţă
𝑆. Acest produs dintre valoarea numerică a perpendiculară pe direcţia
intensităţii câmpului electric şi aria suprafeţei acestora.
străbătute de liniile de câmp definesc mărimea fizică
numită , :
𝜙𝑒 = 𝐸 ∙ 𝑆 (31)
Nm2
Unitatea de măsură a fluxului electric este: [𝜙𝑒 ]𝑆𝐼 = 1 . Fluxul electric este
C
proporţional cu numărul liniilor de câmp care străbate suprafaţa.
Dacă suprafaţa considerată nu este perpendiculară pe direcţia liniilor

câmpului electric, fluxul ce străbate această suprafaţă este mai mic decât cel dat
de relaţia precedentă. Să considerăm situaţia din figura , unde normala la
suprafaţa de arie 𝑆 face unghiul 𝜃 cu liniile câmpului electric. Numărul liniilor de
câmp care străbat suprafaţa 𝑆 este egal cu cel al liniilor de câmp care străbat

suprafaţa 𝑆⊥ = 𝑆𝑐𝑜𝑠𝜃 care este proiecţia ariei 𝑆
într-un plan perpendicular pe liniile de câmp.
Fluxul electric ce străbate suprafaţa 𝑆 este egal cu
cel care străbate suprafaţa 𝑆⊥ , astfel încât putem
scrie:
𝜙𝑒 = 𝐸 ∙ 𝑆⊥ = 𝐸𝑆 𝑐𝑜𝑠𝜃 (32)
Figura 20. Liniile unui câmp
Această relaţie ne arată că fluxul câmpului uniform ce străbat o suprafaţă
electric ce străbate o suprafaţă de arie 𝑆 are care face unghiul 𝜃 cu direcţia
valoarea maximă egală cu produsul 𝐸 ∙ 𝑆. Acest liniilor de câmp.
lucru se întâmplă când suprafaţa considerată este perpendiculară pe direcţia

liniilor de câmp, adică normala la suprafaţă este paralelă cu liniile de câmp (𝜃 =
0°). Fluxul electric este nul atunci când suprafaţa este paralelă cu liniile de câmp,
adică normala la această suprafaţă este perpendiculară pe liniile de câmp (𝜃 =
90°).
Până acum am presupus un câmp electric uniform. Însă, în foarte multe

situaţii, câmpul electric poate varia pe o suprafaţă mare. Prin urmare, relaţia (32)
se poate utiliza doar în cazul unui element mic de suprafaţă sau în cazul în care
câmpul este aproximativ constant. Să considerăm acum, o suprafaţă oarecare pe
care o putem diviza într-un număr foarte mare de elemente de arie 𝑑𝑆. Este util
să definim vectorul 𝑑𝑆⃗ = 𝑛⃗⃗𝑆, unde 𝑛⃗⃗ reprezintă versorul direcţiei normalei la
suprafaţă. Valoarea numerică a vectorului 𝑑𝑆⃗ este egală cu aria suprafeţei
elementului considerat, iar direcţia acestuia este perpendiculară pe această
suprafaţă elementară, după cum se observă din figura . Fluxul electric ce trece
prin suprafaţa 𝑑𝑆 este dat de relaţia:
𝑑𝜙𝑒 = 𝐸⃗⃗ ∙ 𝑑𝑆⃗ (33)
Dacă integrăm relaţia precedentă pentru întreaga suprafaţă obţinem pentru

fluxul total ce o străbate relaţia:
𝜙𝑒 = ∫𝑆 𝐸⃗⃗ ∙ 𝑑𝑆⃗ (34)
Această relaţie reprezintă o integrală de suprafaţă, ceea

ce semnifică că ea trebuie evaluată pentru suprafaţa
considerată.
De foarte multe ori suntem interesaţi să 𝒅𝑺

determinăm fluxul electric ce străbate o suprafaţă
închisă. Prin suprafaţă închisă înţelegem o suprafaţă
care împarte spaţiul în două regiuni: o regiune Figura 21. Un element
interioară şi una exterioară. Prin urmare, nu se poate de arie 𝑑𝑆 străbătut de
un flux electric.

trece de la o regiune la alta fără a trece prin
această suprafaţă. Un exemplu de
suprafaţă închisă este acela al suprafeţei
unei sfere.
Să considerăm suprafaţa închisă din

figura . Vectorii 𝑑𝑆⃗ au orientări diferite
pentru elemente de suprafaţă diferite, dar
în fiecare punct ei sunt perpendiculari pe
aceasta şi, prin convenţie, orientaţi spre
⃗⃗
𝒅𝑺
exterior. În situaţia 1 din figură, elementul 𝒅𝑺⃗⃗
de suprafaţă este parcurs de liniile de câmp
de la interior spre exterior, iar fluxul
electric este pozitiv deoarece 𝜃 < 90°. În ⃗⃗
𝒅𝑺
situaţia 2, liniile de câmp sunt paralele cu Figura 22. O suprafaţă închisă aflată în
suprafaţa şi, prin urmare, 𝜃 = 90° iar fluxul câmp electric.
electric este nul. În ultimul caz, liniile de
câmp parcurg suprafaţa de la exterior spre interior, 180° > 𝜃 > 90° iar fluxul este
negativ. Astfel, fluxul electric total ce străbate întreaga suprafaţă este
proporţional cu numărul total de linii de câmp care părăsesc suprafaţa. Acest
număr este egal cu diferenţa dintre numărul de linii care părăsesc suprafaţa şi
cel al liniilor care intră în suprafaţă. Dacă numărul liniilor care părăsesc
suprafaţa este mai mare decât cel al liniilor care intră în această, fluxul electric
este pozitiv, iar în cazul invers este negativ. Fluxul electric ce străbate o suprafaţă
închisă este dat de relaţia:
𝜙𝑒 = ∮ 𝐸⃗⃗ ∙ 𝑑𝑆⃗ = ∮ 𝐸𝑛 ∙ 𝑑𝑆 (35)
unde 𝐸𝑛 reprezintă componenta câmpului electric normală pe suprafaţă.
este o alternativă la legea lui Coulomb şi furnizează un

mod diferit de a exprima relaţia dintre sarcina electrică şi
câmpul electric. Această lege a fost formulată de Carl
⃗⃗
𝒅𝑺
Friedrich Gauss (1777–1855), unul dintre cei mai mari
matematicieni. 𝒓
Legea lui Gauss afirmă că fluxul electric ce străbate 𝒒

o suprafaţă închisă este proporţional cu sarcina electrică
din închisă în suprafaţa respectivă. Pentru a stabili o
relaţie matematică între sarcina electrică din interiorul Figura 23. O
unei suprafeţe închise şi fluxul electric ce străbate suprafaţă sferică ce
suprafaţa respectivă, să considerăm situaţia din figura . înconjoară o sarcină
pozitivă 𝒒.
O sarcină electrică pozitivă +𝑞 este plasată în centru unei
sfere de rază 𝑟. Intensitatea câmpului electric în fiecare punct al suprafeţei are
modul dat de relaţia:
𝑞
𝐸 = 𝑘 𝑟2 (36)
Liniile de câmp sunt orientate radial spre exteriorul sferei şi, prin urmare, sunt
perpendiculare pe suprafaţa sferei în orice punct al acesteia. Astfel, vectorul
intensitate câmp electric 𝐸⃗⃗ este paralel cu vectorul 𝑑𝑆⃗ care reprezintă un element
de arie ce înconjoară un punct al suprafeţei. Astfel, putem scrie că 𝐸⃗⃗ 𝑑𝑆⃗ = 𝐸𝑑𝑆,
iar fluxul total ce străbate suprafaţa sferei este dat de relaţia:
𝜙𝑒 = ∮ 𝐸 ∙ 𝑑𝑆 = 𝐸 ∮ 𝑑𝑆 (37)
unde intensitatea câmpului electric iese în fata integralei deoarece ea este

constantă pe întreaga suprafaţă. Ţinând cont că suprafaţa este sferică astfel încât
∮ 𝑑𝑆 = 4𝜋𝑟 2 , vom obţine pentru fluxul electric ce străbate suprafaţa închisă
expresia:
𝑞
𝜙𝑒 = 𝑘 𝑟 2 ∙ 4𝜋𝑟 2 (38)
1
Constanta electrică fiind dată de relaţia 𝑘 = , obţinem în final relaţia:
4𝜋𝜀0
𝑞
𝜙𝑒 = 𝜀 (39)
0
Această relaţie ne arată că fluxul electric ce străbate o suprafaţă sferică este

proporţional cu sarcina electrică din interiorul suprafeţei. După cum se observă,
fluxul electric este independent de raza sferei.
În continuare să considerăm situaţia din figura . Suprafaţa 𝑆1 este

sferică, dar suprafeţele 𝑆2 şi 𝑆3 au o formă oarecare. Fluxul ce trece prin suprafaţa
𝑆1 este dat de relaţia (39). După cum am discutat mai înainte, fluxul electric ce
străbate o suprafaţă este proporţional cu numărul liniilor de câmp ce trec prin
suprafaţa respectivă. Prin urmare, numărul liniilor de câmp de străbat prima
suprafaţă este egal cu cel al liniilor de câmp ce trec şi prin suprafeţele 𝑆2 şi 𝑆3 .Prin
urmare, putem afirma:
Să analizăm în cele ce urmează situaţia din figura , în care o sarcină

electrică se află în exteriorul unei suprafeţe închise având o formă oarecare. După
cum se observă, fiecare linie de câmp ce intră în suprafaţa respectivă o va părăsi
prin alt punct. Prin urmare, fluxul electric ce străbate o suprafaţă închisă în care
nu se află nici o sarcină este nul.
Putem generaliza aceste
rezultate şi în cazul în care avem mai
multe sarcini punctiforme sau
pentru o distribuţie continuă de
𝒒 sarcină. Astfel conform principiului
superpoziţiei, intensitatea câmpului
electric generat de mai multe sarcini
a b va fi egală cu suma vectorială a
intensităţilor câmpurilor create de
Figura 24. (a). Suprafeţe închise având forme fiecare sarcină. Prin urmare, fluxul
diferite, (b). Sarcină electrică aflată în ce străbate orice suprafaţă închisă
exteriorul suprafeţei închise.. poate fi exprimat prin relaţia:
𝜙𝑒 = ∮ 𝐸⃗⃗ ∙ 𝑑𝑆⃗ = ∮(𝐸⃗⃗1 + 𝐸⃗⃗2 + ⋯ ) ∙ 𝑑𝑆⃗ (40)
unde 𝐸⃗⃗ reprezintă intensitatea câmpului electric rezultant în fiecare punct al

suprafeţei obţinut prin însumarea vectorială a câmpurilor individuale produse de
fiecare sarcină în punctul respectiv.
Putem generaliza expresia matematică a legii lui Gauss pentru toate
situaţiile descrise anterior şi să afirmăm că fluxul electric ce străbate orice
suprafaţă închisă se determină cu relaţia:
𝑞
𝜙𝑒 = ∮ 𝐸⃗⃗ ∙ 𝑑𝑆⃗ = 𝜀𝑖𝑛𝑡 (41)
0
unde 𝑞𝑖𝑛𝑡 este sarcina totală din interiorul suprafeţei închise. Când utilizăm
această relaţie trebuie să ne reamintim că 𝐸⃗⃗ reprezintă intensitatea câmpului
electric total şi include contribuţiile la câmpul electric atât a sarcinilor din
interiorul suprafeţei închise, cât şi a celor din exteriorul acesteia.
În principiu, legea lui Gauss se poate utiliza pentru a determina

intensitatea câmpului electric generat de o distribuţie continuă de sarcină. Însă,
în practică, ea se poate aplica doar într-un număr limitat de situaţii, în care
simetria este ridicată. În cele ce urmează vom aplica această lege pentru a
determina câmpul electric în cazul unor distribuţii continue particulare de
sarcini electrice.
Legea lui Gauss este utilă pentru determinarea intensităţii câmpului

electric atunci când distribuţia de sarcină electrică are o simetrie ridicată. În cele
ce urmează vom analiza câteva exemple în care distribuţia de sarcină pe o
suprafaţă este simetrică astfel încât, determinarea intensităţii câmpului electric
cu ajutorul relaţiei integrale (41) să fie simplificată. Atunci când alegem

suprafaţa, vom avea avantajul că, datorită simetriei, câmpul electric rămâne
constat şi astfel poate fi scos în faţa integralei. Acest lucru se obţine în cazul
suprafeţelor pentru care, pentru orice porţiune a lor, sunt îndeplinite una din
următoarele condiţii:
1. Valoarea intensităţii câmpului electric, datorită simetriei, poate fi considerată

constantă pe fiecare porţiune a suprafeţei.
2. Produsul 𝐸⃗⃗ ∙ 𝑑𝑆⃗ poate fi exprimat ca un produs simplu algebric 𝐸 ∙ 𝑑𝑆 deoarece

𝐸⃗⃗ ∥ 𝑑𝑆⃗.
3. Produsul scalar din ecuaţia (41) este nul atunci când 𝐸⃗⃗ ⊥ 𝑑𝑆⃗.
4. Câmpul electric este nul pentru orice porţiune a suprafeţei.
Porţiuni diferite ale suprafeţei pot satisface condiţii diferite, însă este
obligatoriu să îndeplinească cel puţin una din condiţiile anterioare. Dacă
distribuţia de sarcină electrică nu prezintă suficientă simetrie, adică nu găsim o
suprafaţă care să îndeplinească una din condiţiile anterioare, Legea lui Gauss
rămâne valabilă însă nu este utilă în determinarea intensităţii câmpului electric
pentru distribuţia de sarcină respectivă.
Să considerăm o sferă izolată de rază 𝑎 în interiorul căreia există o

densitate volumică uniformă, 𝜌, de sarcini pozitive, sarcina totală din interiorul
acesteia fiind 𝑄. În continuare ne propunem să determinăm intensitatea
câmpului electric în diferite puncte ale spaţiului, atât în interiorul sferei, cât şi
în exteriorul acesteia.
Pentru început vom determina intensitatea câmpului electric într-un punct

𝑷 situat în exteriorul sferei, la distanţa 𝑟 faţă de centrul acesteia, ca în figura
. Datorită simetriei sferice, în fiecare punct de pe suprafaţa de rază 𝑟
intensitatea câmpului electric are aceeaşi
valoare. În plus, 𝐸⃗⃗ ∥ 𝑑𝑆⃗ astfel încât putem 𝑷 + +
scrie relaţia (41) sub forma: +𝒓 + 𝑷 +
+ 𝒂 + +𝒂
+ + + + 𝒓 + +
𝑄 + +
𝜙𝑒 = ∮ 𝐸 ∙ 𝑑𝑆 = (42) +
+ +
+
+
+
𝜀0
+ +
relaţie pe care o putem rescrie şi astfel:
𝑄
a b
𝐸 ∮ 𝑑𝑆 = 𝜀 (43)
0
Figura 25 O sferă izolată încărcată cu
o densitate volumică uniformă de
sarcină electrică. Sarcina totală din
interiorul sferei este 𝑄.

Deoarece suprafaţa este sferică, ∮ 𝑑𝑆 = 4𝜋𝑟 2 , astfel încât intensitatea
câmpului electric în punctul 𝑷 va avea expresia:
𝑄 𝑄
𝐸 = 4𝜋𝜀 = 𝑘 𝑟2 (𝑟 > 𝑎) (44)
0 𝑟2
Acest rezultat este identic cu cel obţinut în cazul unei sarcini punctiforme
pozitive. Prin urmare, câmpul electric în exteriorul unei sfere uniform încărcată
cu sarcina electrică 𝑄, în interiorul căreia se găseşte o densitate volumică de
sarcină 𝜌, este egală cu cea generată de o sarcină punctiformă localizată în centru
sferei.
Acum, vom determina intensitatea câmpului electric într-un punct 𝑷 situat

în interiorul sferei, la distanţa 𝑟 < 𝑎 faţă de centrul acesteia, ca în figura . În
această situaţie, sarcina 𝑄 cuprinsă în interiorul acestui volum este mai mică
decât sarcina 𝑞𝑖𝑛𝑡 din interiorul sferei. Sarcina electrică cuprinsă în volumul
sferei de rază 𝑟 este:
4
𝑞𝑖𝑛𝑡 = 𝜌𝑉 = 𝜌 (3 𝜋𝑟 3 ) (45)
Înlocuind acest rezultat în relaţia (41) vom obţine:

4
𝑞𝑖𝑛𝑡 𝜌( 𝜋𝑟 3)
𝜙𝑒 = ∮ 𝐸 ∙ 𝑑𝑆 = ⇒ 𝐸 ∮ 𝑑𝑆 = 3
(46)
𝜀0 𝜀0
Deoarece suprafaţa este sferică, ∮ 𝑑𝑆 = 4𝜋𝑟 2 obţinem pentru intensitatea

câmpului electric expresia:
4
𝜌( 𝜋𝑟 3)
𝐸= 3
(47)
4𝜋𝜀0𝑟 2
Dar, densitatea volumică de sarcină din interiorul sferei de rază 𝑎 este:
𝑄 𝑄
𝜌= =4 (48)
𝑉 𝜋𝑎 3
3
astfel încât vom obţine pentru intensitatea câmpului electric relaţia:
𝑄 𝑟 𝑟
𝐸 = 4𝜋𝜀 = 𝑘𝑄 𝑎3 (𝑟 < 𝑎) (49)
0 𝑎3
Acest rezultat diferă fată de cel obţinut în cazul anterior. Se observă că

atunci când 𝑟 ⟶ 0 şi 𝐸 ⟶ 0. Prin urmare, acest rezultat elimină problema care
1
ar apărea atunci când 𝑟 = 0 dacă 𝐸 variază cu în interiorul sferei la fel cum o
𝑟2
1
face şi în exteriorul acesteia. Astfel dacă 𝐸~ 𝑟 2 pentru 𝑟 < 𝑎, intensitatea câmpului
electric ar fi infinită când 𝑟 = 0, rezultat imposibil din punct de vedere fizic.

În final să considerăm şi situaţia în care 𝑟 = 𝑎. + +
În această situaţie intensitatea câmpului electric din + + 𝒂 +
relaţiile (44) şi (49) devine: + +
+ +
+
+ +
𝑄 𝑄 𝑟 𝑄 +
𝐸 = lim (𝑘 𝑟 2) = 𝑘 𝑎2 şi 𝐸 = lim (𝑘𝑄 𝑎3 ) = 𝑘 𝑎2
𝑟→𝑎 𝑟→𝑎 𝑘𝑄𝑟
𝑬
(50) 𝐸=
𝑎3
𝑘𝑄
𝐸=
𝑟2
Prin urmare, valoarea intensităţii câmpului electric
𝒓
este acelaşi în ambele situaţii, fie că suprafaţa se
apropie din exteriorul sau interiorul sferei. În figura Figura 26 Dependenţa
este prezentată dependenţa intensităţii câmpului intensităţii câmpului
electric de raza sferei. Se observă că variaţia valorii electric de raza sferei
izolate uniform electrizată
intensităţii câmpului electric este continuă.
cu sarcina 𝑄.
Să considerăm situaţia din figura , în care un fir infinit de lung

încărcat cu o sarcină electrică pozitivă, uniform distribuită în lungul firului.
Densitatea liniară de sarcină 𝜆 este constantă şi dorim să determinăm
intensitatea câmpului electric la distanţa 𝑟 faţă de fir. Deoarece firul este infinit
de lung, intensitatea câmpului electric este aceeaşi în toate punctele firului. În
plus, datorită faptului că sarcina este distribuită uniform în lungul firului,
distribuţia sarcinii electrice are simetrie cilindrică şi putem să utilizăm legea lui
Gauss pentru a determina intensitatea câmpului electric.
Simetria distribuţiei sarcinii electrice reclamă ca 𝐸⃗⃗ să fie perpendicular pe

conductorul liniar, având o orientare spre exteriorul acestui, după cum se
observă din figura . Pentru a pune în
evidentă simetria distribuţiei sarcini
electrice să considerăm o suprafaţă de formă 𝒓
cilindrică, având raza 𝑟 şi lungimea 𝑙 şi care ⃗𝑬⃗
este coaxială cu firul conductor. Pe zonele ⃗𝑬⃗
𝒍 ⃗⃗
𝒅𝑺
curbate ale acestei suprafeţe 𝐸⃗⃗ are modulul
constant şi este perpendicular în fiecare
punct al suprafeţei. Mai mult, fluxul electric b
a
la capetele cilindrului este nul deoarece 𝐸⃗⃗
este paralel cu suprafeţele respective. Figura 27 (a). Un densitate liniară
de sarcină înconjurată de o
suprafaţă cilindrică concentrică cu
Dacă considerăm că sarcina închisă în firul. (b). O privire de la unul din
interiorul suprafeţei cilindrice este 𝑞𝑖𝑛𝑡 = 𝜆𝑙, capetele cilindrului ne arată că
aplicând legea lui Gauss pentru suprafaţa intensitatea câmpului electric este
perpendiculară în toate punctele
cilindrului vom obţine: suprafeţei cilindrice.

𝑞 𝜆𝑙
𝜙𝑒 = ∮ 𝐸⃗⃗ ∙ 𝑑𝑆⃗ = 𝜀𝑖𝑛𝑡 ⇒ 𝐸𝑆 = 𝜀 (51)
0 0
Aria suprafeţei cilindrice este: 𝑆 = 2𝜋𝑟𝑙, astfel încât vom obţine în final:
𝜆 𝜆
𝐸 = 2𝜋𝑟𝜀 = 2𝑘 𝑟 (52)
0
Acest rezultat ne arată că intensitatea câmpului electric creat de o

distribuţie cilindrică de sarcină variază invers proporţional cu raza cilindrului.
Dacă firul nu ar fi infinit de lung, atunci intensitatea câmpului electric nu

se poate determina cu relaţia precedentă. În această situaţie câmpul electric nu
ar mai fi constant pe întreaga suprafaţă deoarece la capetele densităţii liniare de
sarcină 𝐸⃗⃗ nu mai este perpendicular pe suprafaţa cilindrică. La aceste capete ar
exista şi o componentă paralelă cu firul a intensităţii câmpului electric
În continuare ne propunem să determinăm intensitatea câmpului electric

creat de o densitate superficială de sarcină 𝜎, uniform distribuită pe suprafaţă,
ca în figura . Vom considera că suprafaţa este infinit de mare, astfel încât
câmpul electric să aibă aceeaşi valoare în toate punctele suprafeţei. Datorită
faptului că sarcina electrică este uniform distribuită pe suprafaţă, distribuţia de
sarcină este simetrică şi, prin urmare, putem utiliza legea lui Gauss pentru a
determina intensitatea câmpului electric.
Datorită simetriei, 𝐸⃗⃗ este perpendicular pe suprafaţă, în toate punctele

acesteia, având orientarea spre exteriorul suprafeţei datorită faptului că aceasta
este încărcată cu sarcină pozitivă. De asemenea,
orientarea vectorului 𝐸⃗⃗ de pe o parte a suprafeţei
este opusă celei de pe cealaltă faţă. Dacă alegem o
suprafaţă cilindrică a cărei axă este perpendiculară
pe suprafaţa plană încărcată electric, atunci
câmpul electric este paralel cu suprafaţa cilindrului
şi nu va exista nici o contribuţie la câmpul electric
total a aceste suprafeţe. În acelaşi timp, 𝐸⃗⃗ este
perpendicular pe capetele cilindrului, iar fluxul
electric la fiecare capăt este egal cu produsul 𝐸𝑆.
Fluxul electric total ce străbate întreaga suprafaţă
va fi dat de suma fluxurilor ce străbate cele două Figura 28 O suprafaţă
cilindrică care trece printr-o
capete ale suprafeţei cilindrice şi este egal cu suprafaţă plană infinită
𝜙 = 2𝐸𝑆. Dacă aplicăm legea lui Gauss vom obţine: încărcată cu sarcină pozitivă.
Fluxul prin capetele
𝜙 = 2𝐸𝑆 =
𝑞𝑖𝑛𝑡
=
𝜎𝑆
(53) cilindrului este 𝐸𝑆, iar prin
𝜀0 𝜀0 restul suprafeţei este nul.

de unde vom obţine, pentru intensitatea câmpului electric creat de distribuţia
superficială de sarcină, relaţia:
𝜎
𝐸 = 2𝜀 (54)
0
Deoarece în relaţia precedentă nu apare distanţa de la suprafaţa plană la

capetele cilindrului, vom presupune că aceasta va da intensitatea câmpului
electric la orice distanţă faţă de această suprafaţă.
După cum am văzut în paragraful destinat electrizării corpurilor, un

conductor bun este un material care conţine sarcini (electroni) care nu sunt
legate de nici un atom si astfel se pot deplasa liber prin materia. Atunci când nu
se produce nici o mişcarea sarcinilor dintr-un conductor spunem că acesta se
află în . Un conductor aflat în echilibru electrostatic este
caracterizat de anumite proprietăţi. În primul rând, câmpul electric este nul
oriunde în interiorul conductorului, fie că acesta este solid sau are interiorul gol.
În al doilea rând, intensitatea câmpului electric într-un punct din exteriorul
conductorului este perpendiculară în orice punct de pe suprafaţa acestuia şi are
𝜎
modulul egal cu 𝜀 , unde 𝜎 reprezintă densitatea superficială de sarcină în
0
punctul respectiv. În final, la un conductor cu formă neregulată densitatea
superficială de sarcină este mai mare în zonele în care raza de curbură a
suprafeţei este cea mai mică.
Pentru a înţelege prima proprietate să considerăm o placă conductoare

plasată într-un câmp electric exterior, ca în figura . Câmpul electric din
interiorul conductorului trebuie să fie nul, pentru a putea spune că el se află în
echilibru electrostatic. Dacă acest câmp nu ar fi nul,
electronii liberi din conductor ar fi supuşi acţiunii unei
forte electrice care le-ar imprima o anumită acceleraţie.
Această deplasare ar însemna că, conductorul se află
în echilibru electrostatic. Prin urmare, existenţa
echilibrului electrostatic este consistentă doar dacă
câmpul electric în interiorul conductorului este nul.
Însă, cum obţinem condiţia ca să avem câmp electric
Figura 29 O placă nul în interiorul conductorului? Înainte de a aplica
conductoare aflată într-
un câmp electric extern.
câmpului extern, electronii liberi sunt uniform
Sarcinile induse pe cele distribuiţi în conductor. La aplicarea câmpului extern,
două suprafeţe produc electronii liberi accelerează într-o direcţie, ca în figura
un câmp electric care se
, iar pe suprafaţa opusă se acumulează sarcinile
opune câmpului extern şi
va rezulta un câmp pozitive. Aceste două suprafeţe încărcate electric
electric nul în interiorul creează un câmp electric adiţional în interiorul
conductorului. conductorului care se opune câmpului extern. Pe
măsură ce electronii se deplasează, densitatea superficială de sarcină pe cele
două suprafeţe creşte până când intensitatea câmpului electric intern o egalează
pe cea a câmpului extern, rezultând un câmp electric nul în interiorul
conductorului. Intervalul de timp necesar unui conductor pentru a atinge
echilibru este de aproximativ 10−16 s, astfel încât putem spune că acest echilibru
se realizează instantaneu.
Dacă conductorul este gol pe interior, câmpul electric din interiorul

conductorului este de asemenea nul, fie că vom considera puncte pe suprafaţa
conductorului sau în spaţiul gol din interiorul acestuia. Această situaţie poate fi
explicată mai bine cu ajutorul conceptului de potenţial electric pe car îl vom
defini mai târziu.
Pentru a verifica ce-a de-a doua proprietate să considerăm, pentru început,

un câmp electric perpendicular pe suprafaţă. Dacă câmpul electric are şi o
componentă paralelă cu suprafaţa, atunci electronii liberi ar fi supuşi acţiunii
forţei electrice care i-ar obliga să se deplaseze în lungul suprafeţei, iar
conductorul nu ar mai fi în echilibru electrostatic. Prin urmare, câmpul electric
trebuie să fie perpendicular pe suprafaţa conductorului. Pentru a determina
valoarea numerică a intensităţii curentului electric vom utiliza legea lui Gauss.
Pentru aceasta, vom considera o suprafaţă cilindrică care are capetele
perpendiculare pe suprafaţa conductorului, ca în figura . O parte a cilindrului
se află în exteriorul conductorului, iar cealaltă parte în interiorul acestuia. Pentru
ca, conductorul să fie în echilibru electrostatic, câmpul electric este
perpendicular pe suprafaţa conductorului. Prin urmare, a doua condiţie pentru
ca un conductor să fie în echilibru electrostatic este satisfăcută pentru
suprafeţele curbe care fac parte din suprafaţa cilindrică, deoarece intensitatea
câmpului electric este paralelă cu suprafaţa şi nu există nici un flux electric prin
aceasta. Astfel, fluxul electric total care trece prin suprafaţa cilindrului este dat
doar de suprafaţa cilindrului care iese din conductor, suprafaţă pe care câmpul
electric este perpendicular. Acest flux este egal cu 𝜙 =
𝐸𝑆, unde 𝐸 reprezintă câmpul electric doar din
exteriorul conductorului, iar 𝑆 este aria capătului
cilindrului. Dacă aplicăm legea lui Gauss pentru
𝑺
această suprafaţă obţinem:
𝑞𝑖𝑛𝑡 𝜎𝑆
𝜙 = 𝐸𝑆 = = (55)
𝜀0 𝜀0
de unde obţinem:
Figura 30 Pentru a
𝐸=𝜀
𝜎
(56) determina intensitatea
0 câmpului electric din
apropierea unui
conductor încărcat
utilizăm o suprafaţă
cilindrică.

Pe parcursul acestui paragraf vom analiza energia asociată interacţiunilor
electrice. De fiecare dată când aprindem un bec, utilizăm un laptop sau telefonul
mobil ne bazăm pe energia electrică care este indispensabilă societăţii moderne
în care trăim. În continuare vom utiliza conceptele de energie şi lucru mecanic,
concepte pe care le-am introdus în capitolul de Mecanică, utilizându-le apoi şi în
Termodinamică, pe care le vom exprima cu ajutorul conceptelor învăţate până
acum, de exemplu, sarcină electrică, fotă şi câmp electric, etc. Odată redefinite
aceste concepte, le vom aplica pentru a rezolva simplu o mare varietate de
probleme legate de electricitate.
Atunci când o sarcină electrică se află în mişcare într-un câmp electric,

acesta va exercita asupra sarcinii o forţă, pe care am numit-o forţă electrică. Sub
acţiunea acestei forţe, sarcina electrică îşi modifică starea de mişcare şi spunem
că forţa efectuează un lucru mecanic. Acest lucru mecanic poate fi exprimat
întodeauna cu ajutorul energiei potenţiale electrice. Această energie depinde de
poziţia sarcinii electrice în câmpul electric, la fel cum energia potenţială a unui
corp depinde de poziţia unui corp cu o anumită masă de suprafaţa Pământului.
Pentru a descrie energia potenţială electrică, vom introduce conceptul de
potenţial electric. Ne este familiar acest concept deoarece, într-un circuit electric,
diferenţa de potenţial între două puncte ale acestuia o numim tensiune electrică.
Aceste două concepte, potenţial electric şi tensiune electrică, sunt foarte
importante pentru a înţelege cum funcţionează un circuit electric şi au aplicaţii
importante în foarte multe dispozitive.
Noţiunile de lucru mecanic şi energie potenţială, precum şi legea de

conservare a energiei ne-au fost de mare ajutor în studiul fenomenelor mecanice.
Înainte de a utiliza aceste concepte în studiul interacţiilor electrice, să ne
reamintim aceste noţiuni. În primul rând, atunci când o forţă 𝐹⃗ acţionează
asupra unui corp pe care îl deplasează între două poziţii 𝐴 şi 𝐵, lucrul mecanic
efectua de această forţă se determină utilizând integrala curbilinie:
𝐵 𝐵
𝐿𝐴→𝐵 = ∫𝐴 𝐹⃗ ∙ 𝑑𝑙⃗ = ∫𝐴 𝐹𝑑𝑙𝑐𝑜𝑠 𝛼 (57)
unde 𝑑𝑙⃗ este o deplasare infinitezimală a punctului material în lungul unei

traiectorii curbilinii, iar 𝛼 este unghiul dintre vectorii 𝐹⃗ şi 𝑑𝑙⃗ în fiecare punct al
traiectoriei.
În al doilea rând, dacă forţa 𝐹⃗ este conservativă, putem exprima lucrul

mecanic cu ajutorul energiei potenţiale, 𝐸𝑝 . Atunci când punctul material se

deplasează între cele două puncte 𝐴 şi 𝐵, variaţia energiei potenţiale este ∆𝐸𝑝 =
𝐸𝑝𝐵 − 𝐸𝑝𝐴 , iar lucru mecanic efectuat de forţa rezultantă este:
𝐿𝐴→𝐵 = −∆𝐸𝑝 = −(𝐸𝑝𝐵 − 𝐸𝑝𝐴 ) = 𝐸𝑝𝐴 − 𝐸𝑝𝐵 (58)
În final, teorema de variaţie a energiei cinetice ne spune că, pe durata

deplasării, variaţia energiei cinetice punctului material este egală cu lucrul
mecanic total efectuat asupra acestuia:
𝐿𝐴→𝐵 = ∆𝐸𝑐 = 𝐸𝑐𝐵 − 𝐸𝑐𝐴 (59)
Din ultimele două relaţii se obţine:
𝐸𝑝𝐴 − 𝐸𝑝𝐵 = 𝐸𝑐𝐵 − 𝐸𝑐𝐴 ⇒ 𝐸𝑐𝐴 + 𝐸𝑝𝐴 = 𝐸𝑐𝐵 + 𝐸𝑝𝐵 (60)
relaţie ce reprezintă legea conservării energiei mecanice în sisteme în care

acţionează forţe conservative.
În continuare vom defini aceste mărimi cu ajutorul conceptelor specifice

interacţiunilor electrice învăţate până în prezent. Să analizăm situaţia din figura
. Între două plăci metalice paralele, încărcate cu sarcini electrice de semn
opus, este plasată o sarcină de probă 𝑞0 . Între cele două plăci apare un câmp
electric uniform având intensitatea 𝐸⃗⃗ şi a cărui orientare este de la placa
încărcată pozitiv spre cea încărcată negativ. Câmpul electric exercită asupra
sarcinii de probă forţa electrică: 𝐹⃗ = 𝑞0 𝐸⃗⃗ şi o deplasează pe distanţa 𝑑 între
punctele 𝐴 şi 𝐵. Forţa exercitată asupra sarcinii este constantă şi independentă
de poziţia sarcinii şi efectuează lucrul mecanic:
𝐿𝐴→𝐵 = 𝐹⃗ ∙ 𝑑⃗ = 𝑞0 𝐸𝑑 (61)
unde am ţinut cont că vectorii forţă şi deplasare sunt paraleli şi, prin urmare,
𝑐𝑜𝑠 𝛼 = 𝑐𝑜𝑠 0° = 1. Acest lucru mecanic este pozitiv deoarece forţa are aceeaşi
direcţie cu cea a deplasării sarcinii de probă.
Componenta verticală a forţei electrice este

constantă şi aceasta nu are nici o componentă în
lungul axelor 𝑜𝑥 sau 𝑜𝑧. Această situaţie este analogă
cu cea a forţei de greutate exercitată asupra unui
corp de masă 𝑚 aflat în apropierea suprafeţei
Pământului. Cum forţa de greutate este o forţă
conservativă, prin analogie, putem spune că şi forţa
electrică exercitată de câmpul uniform asupra
sarcinii de probă este o forţă conservativă. Prin
Figura 31. Lucrul mecanic
urmare, lucrul mecanic efectuat asupra sarcinii de efectuat la deplasarea unei
probă este independent de drumul urmat de aceasta sarcini electrice într-un
între punctele 𝐴 şi 𝐵, astfel încât putem scrie: câmp electric uniform.
Acesta este independent de
𝐸𝑝 = 𝑞0 𝐸𝑦 (62) drumul urmat de sarcină
între punctele 𝐴 şi 𝐵.

Lucrul mecanic efectuat la deplasarea sarcinii între puncte 𝐴 şi 𝐵 este egal cu:
𝐿𝐴→𝐵 = −∆𝐸𝑝 = −(𝐸𝑝𝐵 − 𝐸𝑝𝐴 ) = −(𝑞0 𝐸𝑦𝐵 − 𝑞0 𝐸𝑦𝐴 ) = 𝑞0 𝐸(𝑦𝐴 − 𝑦𝐵 ) (63)
Pentru cazul particular din figura 29 𝑦𝐴 − 𝑦𝐵 = 𝑑, astfel încât putem rescrie

relaţia precedentă sub forma:
𝐿𝐴→𝐵 = 𝑞0 𝐸𝑑 (64)
Energia potenţială electrică poate fi determinată şi în situaţia în care

câmpul electric nu este uniform. Putem să determinăm energia potenţială
electrică pentru orice sarcină punctiformă, plasată în orice câmp magnetic
produc de o distribuţie statică de sarcină electrică. De exemplu, este foarte util
să determinăm lucrul mecanic efectuat asupra unei sarcini de probă 𝑞0 care se
află în câmpul electric produs de o singură sarcină punctiformă staţionară 𝑞.
Câmpul electric produs de o sarcină punctiformă este radial, după cum se
observă din figura .
Să considerăm o deplasare a sarcinii electrice de probă într-un câmp

electric radial produs de o sarcină punctiformă pozitivă, ca în figura . Forţa
exercitată asupra sarcinii de probă este dată de legea lui Coulomb şi are
componenta radială:
𝑞𝑞
𝐹𝑟 = 4𝜋𝜀 0𝑟 2 (65)
0
Dacă cele două sarcini au acelaşi semn, forţa este repulsivă şi 𝐹𝑟 este
pozitivă, iar dacă au semne diferite, 𝐹𝑟 este negativă. Pe parcursul deplasării,
forţa care acţionează asupra sarcinii e probă nu este constantă şi, prin urmare,
lucrul mecanic se va determina cu relaţia:
𝐵 𝐵 𝑞𝑞0
𝐿𝐴→𝐵 = ∫𝐴 𝐹 ∙ 𝑑𝑟 = ∫𝐴 𝑑𝑟 (66)
4𝜋𝜀0 𝑟 2
Rezolvând integrala din relaţia precedentă vom

obţine:
𝑞𝑞 1 1
𝐿𝐴→𝐵 = 4𝜋𝜀0 (𝑟 − 𝑟 ) (67)
0 𝐴 𝐵
Lucrul mecanic efectuat de forţa electrică în acest

caz particular de mişcare depinde doar de poziţia
finală şi de cea iniţială.
Să considerăm cazul mai general din figura

33, în care traiectoria dintre punctele 𝐴 şi 𝐵 nu mai
este rectilinie. În acest caz, lucrul mecanic se va
determina cu relaţia:
𝐵 𝐵 𝑞𝑞0 Figura 32. Sarcina de
𝐿𝐴→𝐵 = ∫𝐴 𝐹𝑑𝑙𝑐𝑜𝑠 𝛼 = ∫𝐴 𝑐𝑜𝑠𝛼 𝑑𝑙 (68) probă se deplasează
4𝜋𝜀0 𝑟2
rectiliniu într-un câmp
radial creat de sarcina 𝑞.

Din figura se observă că: 𝑐𝑜𝑠𝛼 𝑑𝑙 =
𝑑𝑟, astfel încât lucrul mecanic efectuat la o
deplasare infinitezimală 𝑑𝑙⃗ depinde doar de
variaţia 𝑑𝑟 a poziţiei dintre cele două sarcini,
aceasta reprezentând componenta radială a
deplasării. Prin urmare, relaţia (67) este
valabilă şi în cazul unei deplasări mai
generale, nu doar în cazul celor rectilinii.
Astfel, lucrul mecanic efectuat asupra sarcinii
de probă 𝑞0 de câmpul creat de sarcina 𝑞
depinde doar de poziţiile 𝑟𝐴 şi 𝑟𝐵 , şi nu depinde
de forma drumului. De asemenea, dacă Figura 33. Lucrul mecanic efectuat
sarcina de probă revine în poziţia iniţială, asupra sarcinii de probă de câmpul
lucrul mecanic efectuat este nul. Prin urmare, electric produs de sarcina 𝑞 nu
depinde de drumul urmat, ci doar de
forţa electrică care acţionează asupra sarcinii
distanta dintre sarcini.
de probă este o forţă conservativă.
Relaţia (67) este valabilă doar dacă definim energia potenţială într-un
𝑞𝑞 1
punct prin relaţia: 𝐸𝑝𝐴= 4𝜋𝜀0 , atunci când sarcina de probă 𝑞0 se află la distanţa
0 𝑟𝐴
𝑞𝑞0 1
𝑟𝐴 fată de sarcina 𝑞 care produce câmpul electric, sau 𝐸𝑝𝐵 = când sarcina 𝑞0
4𝜋𝜀0 𝑟𝐵
se află la distanţa 𝑟𝐵 . Putem generaliza acest rezultant pentru orice poziţie 𝑟 între
sarcina de probă şi sarcina 𝑞 prin relaţia:
𝑞𝑞 1
𝐸𝑝 = 4𝜋𝜀0 (69)
0 𝑟
Această relaţie este valabilă indiferent de semnul celor două sarcini, astfel încât
energia potenţială este pozitivă atunci când sarcinile au acelaşi semn şi negativă
dacă ele au semne diferite.
Energia potenţială este definită întodeauna în raport cu o referinţă pentru

care 𝐸𝑝 = 0. În relaţia precedentă acest lucru este posibil doar atunci când
distanţa dintre 𝑞 şi 𝑞0 este infinită, 𝑟 → ∞. Prin urmare,
În continuare, să presupunem că, câmpul electric care acţionează asupra

sarcinii de probă 𝑞0 este produs de mai multe sarcini punctiforme 𝑞1 , 𝑞2 ,…, 𝑞𝑖 ,
situate la distanţele 𝑟1 , 𝑟2 ,…, 𝑟𝑖 , ca în figura . Intensitatea câmpului electric
total va fi egală cu suma vectorială a câmpurilor produse de fiecare sarcină, iar
lucrul mecanic total va fi egal cu suma algebrică a lucrurilor mecanice produse
de acţiunea acestor câmpuri asupra sarcinii de probă. Energia potenţială
asociată sarcinii de probă în poziţia respectivă va fi dată de relaţia:

𝑞 𝑞 𝑞 𝑞 𝑞 𝑞
𝐸𝑝 = 4𝜋𝜀0 ( 𝑟1 + 𝑟2 + ⋯ + 𝑟𝑖 ) = 4𝜋𝜀0 ∑𝑖 𝑟𝑖 (70)
0 1 2 𝑖 0 𝑖
Putem considera orice distribuţie de sarcină ca

fiind o grupare de sarcini punctiforme. Relaţia
precedentă ne arată că putem găsi întodeauna o
funcţie de energie potenţială pentru orice câmp
electrostatic. Va rezulta că, pentru orice câmp electric
generat de o distribuţie statică de sarcini, forţa
Figura 34. Energia
exercitată de câmpul respectiv este o forţă potenţială asociată
conservativă. sarcinii de probă depinde
de celelalte sarcini din
Ultimele două relaţii definesc starea în care sistem şi de distanţa
𝐸𝑝 = 0 ca fiind starea în care distanţele sunt infinite, dintre sarcina de probă şi
acestea.
adică sarcina de probă se află la o distanţă foarte mare
de sarcinile care produc câmpul. Însă, poziţia în care 𝐸𝑝 = 0 este arbitrară.
Întodeauna putem adăuga o constantă pentru a face ca energia potenţială să fie
nulă în orice punct dorim. În electrostatică, cel mai simplu este să alegem această
poziţie ca fiind la infinit.
După cum am spus mai sus, o sarcină electrică aflată într-o anumită
poziţie în câmp electric are o energie potenţială 𝐸𝑝 în raport cu o anumită
configuraţie a sistemului pentru care putem considera că 𝐸𝑝 = 0. Raportul dintre
energia potenţială şi sarcina electrică defineşte o nouă mărime fizică numită
, :
𝐸𝑝
𝑉= (71)
𝑞0
Această mărime fizică depinde doar de distribuţia de sarcină electrică şi

are o anumită valoare în fiecare punct al câmpului electric în care se află sarcina
electrică. Potenţialul electric este foarte util în determinarea energiei particulelor
încărcate electric şi uşurează multe calcule legate de câmpul electric deoarece
acesta este strâns legat de intensitatea câmpului electric 𝐸⃗⃗ .
Deoarece energia potenţială electrică şi sarcina electrică sunt mărimi

scalare şi potenţialul electric este tot o mărime scalară a cărei uitate de măsură
în SI este:
J
[𝑉 ]𝑆𝐼 = 1 = 1V (volt) (72)
C
Unitatea de măsură a potenţialului electric a fost denumită în onoarea

fizicianului italian Alessandro Volta (1745-1827).
Dacă împărţim relaţia (58), care exprimă teorema de variaţie a energiei

potenţiale, la sarcina electrică obţinem:

𝐿𝐴→𝐵 −∆𝐸𝑝 𝐸𝑝 𝐸𝑝
= = −( 𝑞𝐵 − 𝐴
) = −(𝑉𝐵 − 𝑉𝐴 ) = 𝑉𝐴 − 𝑉𝐵 = 𝑈𝐴𝐵 (73)
𝑞0 𝑞0 0 𝑞0
Astfel, observăm că
. Diferenţa de potenţial dintre două

puncte o vom numi, atunci când studiem circuitele electrice, şi
, figura .
𝐴
Potenţialul electric într-un punct al câmpului
electric creat de o sarcină 𝑞 este dat de relaţia:
𝐸𝑝
𝑈𝐴𝐵 = 1,5 V
𝑞 𝑞
𝑉= = 4𝜋𝜀 = 𝑘𝑟 (74)
𝑞0 0𝑟
unde 𝑟 este distanţa dintre sarcina punctiformă 𝑞 şi

punctul unde dorim să determinăm potenţialul electric. 𝐵
Dacă sarcina care creează câmpul este pozitivă, Figura 35. Tensiunea
potenţialul electric este pozitiv în toate punctele, iar dacă electrică a unei bateri
este egală cu diferenţa
sarcina este negativă, potenţialul va fi, la rândul său, de potenţial 𝑉𝐴𝐵 = 𝑉𝐴 −
negativ. Potenţialul este nul în poziţia ce corespunde 𝑉𝐵 între borna pozitivă
distanţei 𝑟 = ∞, adică la o distanţă infinită faţă de sarcina şi cea negativă.
care creează câmpul. Observăm că şi potenţialul electric,
ca şi câmpul electric, este independent de sarcina de probă 𝑞0 pe care o utilizăm
pentru a-l defini.
Dacă în sistem se găsesc mai multe sarcini punctiforme, atunci potenţialul

electric se determină cu relaţia:
1 𝑞 𝑞
𝑉 = 4𝜋𝜀 ∑𝑖 𝑟𝑖 = 𝑘 ∑𝑖 𝑟 𝑖 (75)
0 𝑖 𝑖
În relaţia precedentă 𝑟𝑖 este distanţa dintre sarcina 𝑞𝑖 şi punctul în care

determinăm potenţialul electric. La fel cum intensitatea câmpului electric creat
de mai mute sarcini punctiforme este egal cu suma vectorială a intensităţilor
câmpurilor individuale produse de fiecare sarcină, şi potenţialul electric datorat
unor sarcini punctiforme va fi egal cu suma algebrică a potențialelor datorate
fiecărei sarcini.
În cazul unei distribuţii continue de sarcini electrice, potenţialul electric se

determină cu relaţia:
1 𝑑𝑞 𝑑𝑞
𝑉 = 4𝜋𝜀 ∫ = 𝑘∫ (76)
0 𝑟 𝑟
Această relaţie poate fi particularizată în funcţie de tipul de distribuţie a sarcinii

𝑑𝑞
electrice. Astfel, pentru o distribuţie volumică de sarcină electrică 𝜌 = 𝑑𝑉 putem
scrie:
1 𝜌𝑑𝑉
𝑉 = 4𝜋𝜀 ∫𝑉 (77)
0 𝑟

𝑑𝑞
pentru o distribuţie superficială 𝜎 = vom avea:
𝑑𝑆
1 𝜎𝑑𝑆
𝑉 = 4𝜋𝜀 ∫𝑆 (78)
0 𝑟
𝑑𝑞
iar pentru o distribuţie liniară de sarcină 𝜆 = putem scrie pentru potenţialul
𝑑𝑙
electric relaţia:
1 𝜆𝑑𝑙
𝑉 = 4𝜋𝜀 ∫𝐿 (79)
0 𝑟
În toate aceste relaţii, 𝑟 este distanţa de la elementul de sarcină 𝑑𝑞 la punctul

din câmpul electric în care determinăm potenţialul electric.
Pentru o grupare de mai multe sarcini punctiforme, determinarea

potenţialului electric se realizează uşor cu relaţia (75). Însă, sunt situaţii în care
se cunoaşte sau se poate determina foarte uşor intensitatea câmpului electric. În
această situaţie putem determina diferenţa de potenţial dintre două puncte cu
ajutorul relaţiei:
𝐵
𝐿𝐴→𝐵 ∫𝐴 𝐹⃗ 𝑑𝑙⃗ 𝐵
𝑉𝐵 − 𝑉𝐴 = − =− = − ∫𝐴 𝐸⃗⃗ 𝑑𝑙⃗ (80)
𝑞0 𝑞0
unde am ţinut cont de expresia forţei electrice: 𝐹⃗ = 𝑞0 𝐸⃗⃗ . Această relaţie ne spune
că diferenţa de potenţial dintre două puncte este egală cu lucrul mecanic efectuat
de forţa electrică asupra unităţii de sarcină pentru a o deplasa, împotriva
câmpului electric, între cele două puncte.
Relaţia precedentă ne permite să definim o altă unitate de măsură în SI

pentru intensitatea câmpului electric, şi anume:
V
[𝐸 ]𝑆𝐼 = 1 (81)
m
În practică, această unitate de măsură este cea mai utilizată pentru a

exprima intensitatea câmpului electric. Astfel, putem interpreta intensitatea
câmpului electric ca fiind o măsura a variaţiei potenţialului electric într-un anumit
punct.
Din relaţia (80) obţinem:

𝐵 𝐵 𝑞
𝑉𝐵 − 𝑉𝐴 = − ∫𝐴 𝐸𝑑𝑙𝑐𝑜𝑠 𝛼 = − ∫𝐴 𝑐𝑜𝑠𝛼 𝑑𝑙 (82)
4𝜋𝜀0𝑟 2
Revenind asupra figurii 31, observăm că: 𝑐𝑜𝑠𝛼 𝑑𝑙 = 𝑑𝑟, astfel încât putem scrie
𝑞 𝐵 𝑑𝑟 𝑞 1 𝑟𝐵
𝑉𝐵 − 𝑉𝐴 = − 4𝜋𝜀 ∫𝐴 = − 4𝜋𝜀 ∙ 𝑟 | (83)
0 𝑟2 0 𝑟𝐴
de unde obţinem:
𝑞 1 1 1 1
𝑉𝐵 − 𝑉𝐴 = 4𝜋𝜀 (𝑟 − 𝑟 ) = 𝑘𝑞 (𝑟 − 𝑟 ) (84)
0 𝐵 𝐴 𝐵 𝐴

Această relaţie ne arată că integrala 𝐸⃗⃗ 𝑑𝑙⃗ este independentă de drumul
dintre punctele 𝐴 şi 𝐵, iar câmpul electric creat de o sarcină punctiformă este un
câmp conservativ. În plus, se observă că diferenţa de potenţial dintre două
puncte ale unui câmp creat de o sarcină punctiformă, depinde doar de
coordonatele radiale 𝑟𝐴 şi 𝑟𝐵 .
O unitate de măsură foarte utilizată în fizica atomică şi nucleară este

electron-voltul, 𝐞𝐕, care se defineşte ca fiind egală cu variaţia energiei unui
sistem de sarcini atunci când o sarcină elementară (electron sau proton) este
deplasată între două puncte între care există o diferenţă de potenţial de 1V:
1eV = 1,6 ∙ 10−19 C ∙ 1V = 1,6 ∙ 10−19 J (85)
De exemplu, viteza unui electron dintr-un fascicul de raze X utilizate în

m
radiografiile dentare este de aproximativ 1,4 ∙ 108 𝑠 . Această viteză corespunde
unei energii cinetice de 1,1 ∙ 10−14 J care este echivalentă cu 6,7 ∙ 104 eV. Pentru a
atinge viteza respectivă, un electron trebuie accelerat din repaus la o diferenţă
de potenţial de 67kV.
Există o legătură strânsă între potenţialul electric şi câmpul electric.

Această legătură este exprimată de relaţia (80):
𝐵
𝑉𝐵 − 𝑉𝐴 = − ∫𝐴 𝐸⃗⃗ 𝑑𝑙⃗
Astfel, dacă se cunoaşte intensitatea câmpului electric în diferite puncte,

putem utiliza această relaţie pentru a determina diferenţa de potenţial. În
continuare vom vedea cum putem calcula intensitatea câmpului electric dacă se
cunoaşte potenţialul în puncte diferite ale câmpului. Considerând potenţialul 𝑉
ca o funcţie de coordonatele (𝑥, 𝑦, 𝑧) ale punctului în spaţiu, vom vedea că
coordonatele vectorului 𝐸⃗⃗ sunt legate de derivatele parţiale ale potenţialului
electric în raport cu aceste coordonate.
Diferenţa de potenţial 𝑉𝐵 − 𝑉𝐴 apare la deplasarea sarcinii electrice între

două puncte 𝐴 şi 𝐵. Astfel, putem scrie:
𝐵
𝑉𝐵 − 𝑉𝐴 = ∫𝐴 𝑑𝑉 (86)
unde 𝑑𝑉 reprezintă variaţia infinitezimală a potenţialului electric ce însoteşte o

deplasare infinitezimală 𝑑𝑙⃗ a sarcinii între cele două puncte. Astfel, putem scrie:
𝐵 𝐵
∫𝐴 𝑑𝑉 = − ∫𝐴 𝐸⃗⃗ 𝑑𝑙⃗ (87)
Aceste două integrale trebuie să fie egale pentru orice pereche de limite 𝐴 şi 𝐵,
astfel încât integranţii sunt şi ei la rândul lor egali. Prin urmare, putem scrie:
𝑑𝑉 = −𝐸⃗⃗ 𝑑𝑙⃗ (88)

dacă scriem vectorii 𝐸⃗⃗ şi 𝑑𝑙⃗ utilizând componentele lor, adică:
𝐸⃗⃗ = 𝐸𝑥 𝑖⃗ + 𝐸𝑦 𝑗⃗ + 𝐸𝑧 𝑘⃗⃗ şi 𝑑𝑙⃗ = 𝑑𝑥𝑖⃗ + 𝑑𝑦𝑗⃗ + 𝑧𝑘⃗⃗ (89)
vom obţine:
𝑑𝑉 = −(𝐸𝑥 𝑑𝑥 + 𝐸𝑦 𝑑𝑦 + 𝐸𝑧 𝑑𝑧) (90)
Dacă considerăm o deplasare paralelă cu axa 𝑜𝑥, adică 𝑑𝑥 = 𝑑𝑦 = 0, atunci

obţinem:
𝑑𝑉
𝑑𝑉 = −𝐸𝑥 𝑑𝑥 ⇒ 𝐸𝑥 = − ( 𝑑𝑥 ) (91)
𝑥,𝑦=𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡
Dar, această relaţie este ceea ce numim derivate parţiale pe care le notăm sub
𝜕𝑉
forma . Astfel, putem scrie pentru componentele vectorului 𝐸⃗⃗ relaţiile:
𝜕𝑥
𝜕𝑉 𝜕𝑉 𝜕𝑉
𝐸𝑥 = − 𝜕𝑥, 𝐸𝑦 = − 𝜕𝑦 , 𝐸𝑧 = − 𝜕𝑧 (92)
V
Aceste relaţii sunt în concordanţă cu unitatea pentru intensitatea câmpului
m
electric. Astfel, putem scrie:
𝜕𝑉 𝜕𝑉 𝜕𝑉
𝐸⃗⃗ = − ( 𝜕𝑥 𝑖⃗ + 𝜕𝑦 𝑗⃗ + 𝜕𝑧 𝑘⃗⃗) (93)
sau
𝐸⃗⃗ = −𝒈𝒓𝒂𝒅 𝑉 = −𝛁𝑉 (94)
unde, prin simbolurile 𝒈𝒓𝒂𝒅 sau 𝛁 am notat operatorul gradient:

𝜕 𝜕 𝜕
𝒈𝒓𝒂𝒅 ≡ 𝛁 = (𝜕𝑥 𝑖⃗ + 𝜕𝑦 𝑗⃗ + 𝜕𝑧 𝑘⃗⃗) (95)
În fiecare punct al câmpului, gradientul potenţialului în punctul respectiv

este orientat în direcţia în care potenţialul creşte mai rapid cu schimbarea
poziţiei. Prin urmare, în fiecare punct 𝐸⃗⃗ este orientat în direcţia în care potenţialul
𝑉 descreşte cel mai repede.
Ecuaţia (94) nu depinde de alegerea arbitrară a punctului pentru care

potenţialul este nul. Dacă schimbăm poziţia de potenţial nul, atunci vom varia
potenţialul în fiecare punct prin aceeaşi cantitate, iar derivatele acestuia ar fi
neschimbate.
Dacă 𝐸⃗⃗ este radial în raport cu un punct sau o axă şi notăm cu 𝑟 distanţa
până la punctul sau axa respectivă, putem scrie:
𝜕𝑉
𝐸⃗⃗ = − 𝜕𝑟 (96)
Putem determina intensitatea câmpului electric produs de o distribuţie de

sarcină în două moduri: fie prin adăugarea intensităţii câmpului electric la

sarcina punctiformă, fie prin calcularea prealabilă a potenţialului electric,
urmată de determinarea gradientului pentru a determina intensitatea câmpului
electric. A doua metodă este mai simplu de utilizat deoarece potenţialul este o
mărime scalară şi trebuie să integrăm, în cel mai rău caz, această funcţie.
Intensitatea câmpului electric este un vector şi pentru a o determina trebuie să
integrăm separat fiecare componentă a sa pentru a determina intensitatea totală
a câmpului electric.
Sarcina electronului, 𝑒, este o constantă fundamentală în fizică. R. A.

Millikan, între anii 1909 şi 1913 a efectuat o serie de experimente cu scopul de
a determina caracterul discret al sarcinii electrice. În acelaşi timp, acesta dorea
să măsoare cu acurateţe valoarea celei mai mici sarcini electrice, despre care
astăzi ştim că este sarcina unui electron.
În experimentul utilizat, Millikan a utilizat dispozitivul prezentat schematic

în figura , în care picături mici şi electrizate de ulei se deplasau în câmpul
electric creat între două plăci paralele electrizate, una pozitiv, iar cealaltă negativ.
Măsurând viteza picăturii de ulei în absenţa câmpului electric, datorată doar
atracţiei gravitaţionale şi viteza acesteia când între plăci există o diferenţă de
potenţial, viteză modificată de acţiunea forţei electrice asupra picăturii de ulei
electrizate, se obţin rezultate ce ne permit să determinăm sarcina picăturii de
ulei. Pentru a ioniza aerul din interiorul camerei, Millikan a folosit raze X, iar
electronii rezultați în urma acestui proces au aderat la picăturile de ulei,
încărcându-le negativ. O sursă de lumină ilumina picăturile de ulei care erau
vizualizate prin intermediul unui telescop, perpendicular pe direcţia fasciculului
de lumină. Vizualizate în acest mod picăturile apar ca mici stele luminoase, şi
rata de cădere a picăturilor de ulei poate fi determinată.
Picăturile de ulei care cad între cele două plăci electrizate sunt supuse
acţiunii mai multor forţe. Analizând aceste forţe putem obţine o expresie care să
ne permită să determinăm sarcina picăturii de ulei şi, prin urmare, a sarcinii
electronului. Dacă o picătură de masă 𝑚, presupusă sferică, cade între cele două
plăci, forţa gravitaţională care acţionează asupra sa este: 𝐹𝑔 = 𝑚𝑔. În absenţa
câmpului electric, singura forţă care mai acţionează asupra unei picături de ulei
este forţa de frecare dintre aceasta şi aerul din cameră. Această forţă este dată
de relaţia lui Stokes: 𝐹𝑟 = 𝑟𝑣 = 6𝜋𝜂𝑟𝑣, relaţie în care 𝜂 este coeficientul de frecare
vâscoasă al aerului, iar 𝑟 este raza picăturii de ulei. Viteza picăturii de ulei creşte
până când aceasta atinge viteza finală, care este constantă şi care corespunde
situaţiei în care 𝐹𝑔 = 𝐹𝑟 , figura . În acest caz, putem scrie:
𝑚𝑔 = 6𝜋𝜂𝑟𝑣𝑓 (97)

Picături
de ulei
𝐹⃗𝑟
(+) 𝐹⃗𝑒
Telescop 𝑞
Sursă de
raze X 𝑞
𝒒
𝒅 ⃗𝑭⃗𝒓
⃗𝒗⃗ 𝐹⃗𝑔
(−) Plăci 𝐹⃗𝑔
electrizate
𝐚 𝐛 𝐜
Figura 36. (a). Schema aparatului utilizat pentru determinarea sarcinii electrice
elementare. (b). În absenta câmpului electric asupra picăturii de ulei acţionează forţa
gravitaţională şi forţa de frecare vâscoasă. (c). Când între cele două plăci se stabileşte o
diferenţă de potenţial, asupra picăturii de ulei acţionează, în plus, şi forţa electrică care
deplasează picătura în sus.
Masa picăturii de ulei poate fi exprimată în funcţie de raza şi densitatea sferei,
4
prin relaţia: 𝑚 = 𝜌𝑉 = 3 𝜌𝜋𝑟 3 . Astfel, măsurând viteza de cădere a picăturii de ulei,
𝑣𝑓 , putem determina raza picăturii de ulei cu relaţia:
4 9𝜂𝑣
𝜌𝜋𝑟 3 𝑔 = 6𝜋𝜂𝑟𝑣𝑓 ⟹ 𝑟 = √ 2𝜌𝑔𝑓 (98)
3
Generând o diferenţă de potenţial 𝑉12 între cele două plăci paralele, între
𝑉12
acestea apare un câmp electric uniform 𝐸 = . Câmpul electric este orientat de
𝑑
la placa încărcată pozitiv spre cea încărcată negativ. Prin urmare, picătura de
ulei fiind încărcată negativ se va deplasa în sus, ca în figura . În acest caz,
pe lângă forţa gravitaţională şi cea de frecare, asupra picăturii de ulei acţionează
şi forţa electrică: 𝐹𝑒 = 𝑞𝐸. Sub acţiunea acestor forţe picătura de ulei urcă cu
viteza constantă 𝑣𝑢 . În acest caz, putem scrie relaţia:
𝑚𝑔 + 6𝜋𝜂𝑟𝑣𝑢 = 𝑞𝐸 (99)
Din ultimele două relaţii obţinem pentru sarcina electrică a picăturii de

ulei expresia:
3
√ 𝑣𝑓 18𝜋𝑑
𝑞 = (𝑣𝑓 + 𝑣𝑢 ) 𝜂2 (100)
𝑉12 √2𝜌𝑔
Ţinând cont de faptul că, pentru un dispozitiv dat, 𝜂, 𝑑, 𝜌 şi 𝑔 sunt cunoscute,

putem rescrie relaţia precedentă sub forma:
√ 𝑣𝑓
𝑞 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡 ∙ (𝑣𝑓 + 𝑣𝑢 ) (101)
𝑉12
Astfel, măsurând vitezele 𝑣𝑓 şi 𝑣𝑢 , în absenţa şi în prezenţa câmpului

electric şi cunoscând diferenţa de potenţial 𝑉12 dintre cele două plăci, se poate
determina sarcina picăturii de ulei.

După ce a efectuat măsurători asupra unui număr foarte mare de picături
de ulei, Millikan a găsit că această sarcină este un multiplu întreg al unei valori
elementare 𝑒:
𝑞 = 𝑛𝑒 (102)
unde 𝑛 = 0, −1, −2, …, iar 𝑒 = 1,602 ∙ 10−19 𝐶. Acest experiment a aduc dovezi
concludente că sarcina este cuantificată, iar pentru lucrările sale, Millikan a fost
recompensat cu premiul Nobel în anul 1923.
se referă la proprietatea unui sistem de a stoca

energie potenţială electrică şi sarcină electrică. Dispozitivul care realizează acest
lucru se numeşte şi se poate fi
realizat prin izolarea a doi conductori, unul faţă de
altul şi apropiaţi la o distanţă mică unul de celălalt,
fără a se atinge. Pentru a stoca energie într-un Conductorul A
condensator trebuie să existe un transfer de sarcini
între cele două conductoare, unul fiind încărcat
negativ, iar celălalt pozitiv. La transferul de sarcină Conductorul B
este efectuat un anumit lucru mecanic, acesta fiind
stocat sub formă de energie potenţială electrică.
Condensatoarele au o gamă largă de aplicaţii 𝐚

practice: bliţurile aparatelor de fotografiat,
televiziune. În acest paragraf ne vom axa pe
proprietăţile fundamentale ale condensatoarelor şi
vom defini raportul dintre diferenţa de potenţial 𝐛
dintre conductori şi sarcina acestora printr-o
Figura 37. (a). Schema
mărime nouă, numită capacitate electrică. Această unui condensator electric.
mărime depinde de dimensiunile şi forma (b). Simboluri pentru
conductoarelor şi de materialul izolator dintre condensatoare.
aceştia. Condensatoarele electrice ne furnizează un
nou mod de a privi energia potenţială electrică. Astfel, energia stocată într-un
condensator încărcat este legată de câmpul electric din spaţiul dintre conductori.
După cum vom vedea, energia potenţială electrică poate fi privită ca fiind energia
stocată chiar de către însăşi câmpul electric. Această idee va fi fundamentul
teoriei electromagnetice a undelor şi reprezintă o concepţie modernă asupra
naturii luminii.
Două conductoare paralele foarte apropiate, separate de un mediu izolator

sau vid, formează un , ca în figura . În marea majoritate a
aplicaţiilor, cele două conductoare sunt iniţial neutre din punct de vedere electric

şi electronii sunt transferaţi de la un conductor la celălalt. Acest proces se
numeşte încărcarea condensatorului. După ce condensatorul a fost încărcat, cele
două conductoare vor fi încărcate cu aceeaşi sarcină electrică, dar se semn opus,
astfel încât sarcina totală a condensatorului este nulă. Astfel, când vom spune
că un condensator este încărcat cu sarcina 𝑞, sau că cantitatea totală de sarcină
stocată de acesta este 𝑄, ne vom referi la faptul că, conductorul care are
potenţialul electric mai mare este încărcat cu sarcina +𝑄, iar cel care are
potenţialul mai mic va fi încărcat cu sarcina – 𝑄. În circuitele de curent electric,
condensatorul este reprezentat prin simbolurile din figura .
O modalitate simplă de a încărca un condensator este aceea de a-l conecta,

prin intermediul a două fire conductoare, la bornele unei baterii. Odată ce pe
conductoare s-au acumulat sarcinile +𝑄 şi – 𝑄, condensatorul este deconectat de
la baterie. Astfel, între cele două conductoare se stabileşte o diferenţă de potenţial
𝑉𝐴𝐵 care este egală cu tensiunea bateriei. Această diferenţă de potenţial face ca
între cele două conductoare să se stabilească un câmp electric care este
proporţional cu valoarea sarcinii electrice 𝑄 de pe fiecare conductor. Dacă
dublăm valoarea sarcinii electrice înmagazinată în condensator, densitatea de
sarcină electrică se dublează şi, prin urmare, se dublează şi diferenţa de
potenţial. În acelaşi timp se dublează si intensitatea câmpului electric, însă
raportul dintre sarcina electrică şi diferenţa de potenţial rămâne constant.
, , a unui condensator
:
𝑄
𝐶=𝑉 (103)
𝐴𝐵
Unitatea de măsură în SI a capacităţii electrice este Faradul, numită în

onoarea fizicianului englez Michael Faraday:
C
[𝐶 ]𝑆𝐼 = 1 = 1F (104)
V
Cu cât capacitatea unui condensator este mai mare, cu atât este mai mare
valoarea sarcinii electrice 𝑄 acumulate pe cei doi conductori pentru o diferenţă
de potenţial dată şi, prin urmare, energia stocată de condensator creşte şi ea.
Astfel, capacitatea electrică este o măsură a gradului de energie electrică stocată
de condensator. După cum vom vedea, capacitatea electrică depinde doar de
forma şi dimensiunile conductoarelor şi de natura materialului izolator dintre
acestea.
În continuare vom determina capacitatea unui condensator în funcţie de

diferenţa de potenţial dintre conductoare, pentru o anumită valoare a sarcinii
electrice, utilizând relaţia de definiţie (103). Pentru început vom considera doar
cazul condensatoarelor în vid, adică situaţia în care între cele două conductoare
ale condensatorului se află vid.

Cel mai simplu exemplu de condensator
este cel format din două plăci conductoare
paralele, având aria 𝑆 şi situate la distanţa 𝑑
mult mai mică în comparaţie cu dimensiunile
acestora, ca în figura . La încărcarea
plăcilor cu sarcină electrică, câmpul electric
creat este localizat aproape în întregime în 𝐚
regiunea dintre cele două plăci, figura 38 b.
Acest câmp electric este uniform, iar sarcinile
electrice sunt distribuite uniform pe cele două
suprafeţe opuse. Un astfel de condensator se
numeşte . Intensitatea 𝐛
câmpul electric creat de distribuţia
superficială de sarcină este dat de legea lui Figura 38. (a). Condensator
Gauss, scrisă sub forma: electric plan. (b). Câmpul electric
uniform dintre armăturile unui
𝜎 𝑄 condensator plan.
𝐸=𝜀 =𝜀 (105)
0 0𝑆
Diferenţa de potenţial dintre cele două plăci separate de distanta 𝑑 este:

𝑄𝑑
𝑉𝐴𝐵 = 𝐸𝑑 = 𝜀 (106)
0𝑆
Prin urmarea, capacitatea electrică a condensatorului plan este dată de expresia:

𝑄 𝑄 𝜀0 𝑆
𝐶=𝑉 = 𝑄𝑑 ⇒𝐶= (107)
𝐴𝐵 𝑑
𝜀0 𝑆
Capacitatea electrică depinde doar de geometria condensatorului şi este

direct proporţională cu aria 𝑆 a plăcilor şi invers proporţională cu distanţa 𝑑
dintre ele. Pentru un condensator dat, mărimile 𝑆 şi 𝑑 sunt constante, iar
permitivitatea dielectrică a vidului 𝜀0 este o constantă universală. Astfel, în vid,
capacitatea este o constantă independentă de sarcina electrică a condensatorului
sau de diferenţa de potenţial dintre cele două plăci.
Relaţia precedentă ne permite să exprimăm permitivitatea electrică a

vidului în altă unitate de măsură în SI. Astfel:
𝐶𝑑 F
𝜀0 = ⇒ [𝜀0 ]𝑆𝐼 = 1 (108)
𝑆 m
În final, trebuie precizat că o capacitate electrică de 1 F este foarte mare. În

practică este mult mai util să se folosească submultiplii: 1μF = 10−6 F, 1nF = 10−9 F
şi 1pF = 10−12 F. De exemplu, unitatea flash a bliţului unei camere fotografice
utilizează un condensator de câteva sute de microfarazi, iar capacitățile
condensatoarelor circuitului unui radio sunt de 10 ÷ 100 pF. Dacă forma plăcilor
condensatorului este mai complicată decât în cazul condensatorului plan,

capacitatea electrică va fi mai complicată decât cea dată de relaţia (107), după
cum vom vedea în continuare.
Un condensator sferic este format din două sfere

concentrice de raze 𝑅 şi 𝑟, încărcate cu aceeaşi sarcină,
dar de semn opus, ca în figura . Pentru a determina −𝑸
𝑹
capacitatea acestui condensator vom pleca de la 𝒓
expresia diferenţei de potenţial dintre cele două sfere: +𝑸
𝐵 𝑅
𝑉𝐴𝐵 = 𝑉𝐵 − 𝑉𝐴 = − ∫𝐴 𝐸⃗⃗ 𝑑𝑙⃗ = − ∫𝑟 𝐸𝑑𝑟 (109)
Câmpul electric creat de o distribuţie sferică de Figura 39. Condensator

sarcină este dată de relaţia: sferic.
𝑄
𝐸 = 𝑘 𝑟2 (110)
Înlocuind acest rezultat în relaţia (109) obţinem:

𝑅 𝑑𝑟 1 1 𝑅−𝑟
𝑉𝐴𝐵 = −𝑘𝑄 ∫𝑟 = −𝑘𝑄 (𝑅 − 𝑟) = 𝑘𝑄 (111)
𝑟2 𝑟𝑅
Prin urmare, capacitatea electrică a condensatorului sferic va fi dată de relaţia:

𝑄 𝑄 1 𝑟𝑅 𝑟𝑅
𝐶=𝑉 = 𝑅−𝑟 = 𝑘 𝑅−𝑟 = 4𝜋𝜀0 𝑅−𝑟 (112)
𝐴𝐵 𝑘𝑄
𝑟𝑅
Putem face o legătură între expresia precedentă şi capacitatea

condensatorului plan. Mărimea 4𝜋𝑟𝑅 este intermediară între ariile celor două
sfere 4𝜋𝑟 2 şi 4𝜋𝑅2 . De fapt, are semnificaţia ariei geometrice a celor două sfere,
pe care o putem nota prin 𝑆𝑔𝑒𝑜𝑚 . Dacă notăm cu 𝑑 = 𝑅 − 𝑟 distanţa dintre cele
două sfere concentrice, astfel încât obţinem pentru capacitatea condensatorului
sferic expresia:
𝑆𝑔𝑒𝑜𝑚
𝐶 = 𝜀0 (113)
𝑑
relaţie care este asemănătoare cu cea a capacităţii condensatorului plan. Dacă

distanta dintre sfere este mică în comparaţie cu raza lor, capacitatea electrică
este identică cu cea a condensatorului plan având aceeaşi arie şi spaţiate identic.
Un condensator cilindric este prezentat

schematic în figura şi este format din două 𝒓
conductoare cilindrice coaxiale, unul încărcat pozitiv cu +𝑸 −𝑸

𝑹
sarcina +𝑄 şi având raza 𝑅, iar cel interior este încărcat
negativ cu sarcina – 𝑄 şi are raza 𝑟 (unde 𝑟 < 𝑅).
Figura 40. Condensator
Lungimea 𝐿 a condensatorului este mult mai mare cilindric.

decât razele celor doi cilindrii astfel încât se pot neglija efectele care apar la
capete. Diferenţa de potenţial dintre cei doi cilindrii este:
𝐵 𝑅
𝑉𝐴𝐵 = 𝑉𝐵 − 𝑉𝐴 = − ∫𝐴 𝐸⃗⃗ 𝑑𝑙⃗ = − ∫𝑟 𝐸𝑑𝑟 (114)
Câmpul electric creat de o distribuţie cilindrică de sarcină este dată de

relaţia:
𝜆
𝐸 = 2𝑘 𝑟 (115)
Înlocuind acest rezultat în relaţia (114) obţinem:

𝑅 𝑑𝑟 𝑅
𝑉𝐴𝐵 = −2𝑘𝜆 ∫𝑟 = −2𝑘𝜆𝑙𝑛 𝑟 (116)
𝑟
Deoarece sarcina pe cilindrul exterior este negativă, putem pune condiţia ca

potenţialul suprafeţei interioare a cilindrului de rază 𝑅 să fie nul. În acest caz,
potenţialul pe suprafaţa exterioară o cilindrului de rază 𝑟 este chiar diferenţa de
potenţial dintre cei doi cilindri. Prin urmare, capacitatea electrică a
condensatorului cilindric va fi dată de relaţia:
𝑄 𝑄 𝑄 𝐿
𝐶 = |𝑉 |
= 𝑅 = 𝑄 𝑅 = 2𝜋𝜀0 𝑅 (117)
𝐴𝐵 2𝑘𝜆𝑙𝑛 2𝑘 𝑙𝑛 𝑙𝑛
𝑟 𝐿 𝑟 𝑟
Se observă că, capacitatea acestui condensator depinde doar de razele celor

doi cilindrii şi de lungimea acestora. Din relaţia precedentă obţinem pentru
capacitatea pe unitatea de lungime a cilindrilor coaxiali relaţia:
𝐶 2𝜋𝜀0
= 𝑅 (118)
𝐿 𝑙𝑛
𝑟
Un exemplu de astfel de aranjament este cablul coaxial, care este format

din doi cilindrii concentrici separaţi de un izolator. Un astfel de cablu îl utilizăm
la televizor pentru recepţia semnalului Tv. Cablul coaxial este util pentru
ecranarea semnalelor electrice de influenţele exterioare. Capacitatea pe unitatea
pF
de lungime a unui cablu coaxial utilizat la televizor este 69 𝑚 .
Condensatoarele sunt fabricate având anumite valori ale capacităţilor şi

ale tensiunii de lucru. Însă, aceste valori standard pot fi diferite de cele de care
avem nevoie într-o anumită situaţie particulară. Putem obţine valorile dorite dacă
realizăm o combinaţie sau o grupare a diferitelor condensatoare, cele mai simple
grupării fiind acelea în serie şi în paralel.
Să considerăm pentru început o grupare de

, ca în figura . Cele două condensatoare sunt legate în serie, adică
unul după altul, cu ajutorul firelor conductoare de legătură. Vom considera că

iniţial condensatoarele nu sunt încărcate. astfel, 𝑪𝟏 𝑪𝟐
atunci când o diferenţa de potenţial constantă şi + − 𝑪 + −
pozitivă se stabileşte între punctele 𝐴 şi 𝐵 ale
+ − + −
circuitului, condensatoarele se încarcă astfel
încât pe fiecare armătura a acestora vom avea +𝑄 −𝑄 +𝑄 −𝑄
aceeaşi valoare a sarcinii electrice. Vom nota cu 𝑉𝐴𝐶 𝑉𝐶𝐵
𝐶1 capacitatea primului condensator care 𝑨 𝑉𝐴𝐵 𝑩
acumulează sarcina 𝑄 şi cu 𝐶2 capacitatea celui
de-al doilea condensator care acumulează ⇓
aceeaşi sarcină sarcina 𝑄. Cele două armături 𝑪𝒆𝒔
ale condensatoarelor se încarcă cu sarcini care + −
au aceeaşi valoare totală dar semne diferite,
astfel încât putem spune că în cazul grupării în + −
serie a condensatoarelor valoarea numerică a +𝑄 −𝑄
sarcinii electrice este aceeaşi pe toate
armăturile. Diferenţa de potenţial dintre 𝑉𝐴𝐵
𝑩
𝑨
punctele 𝐴 şi 𝐵 ale circuitului este:
Figura 41. Doi condensatori
𝑉𝐴𝐵 = 𝑉𝐴𝐶 + 𝑉𝐶𝐵 (119) grupaţi în serie pot fi înlocuiţi cu
unul singur având capacitatea
Diferenţa de potenţial de la capetele primului echivalentă 𝐶𝑒𝑠 .
𝑄
condensator este 𝑉𝐴𝐶 = 𝐶 , iar la capetele celui
1
𝑄
de-al doilea condensator 𝑉𝐶𝐵 = 𝐶 , astfel încât putem scrie:
2
𝑄 𝑄 𝑉𝐴𝐵 1 1
𝑉𝐴𝐵 = 𝐶 + 𝐶 ⇒ =𝐶 +𝐶 (120)
1 2 𝑄 1 2
Capacitatea echivalentă a grupării de condensatoare 𝐶𝑒𝑆 este definită ca fiind

capacitatea unui condensator încărcat cu aceeaşi sarcină 𝑄, când la capetele sale
se află aceeaşi diferenţă de potenţial 𝑉𝐴𝐵 . Cu alte cuvinte, putem înlocui cele două
𝑄
condensatoare cu unul singur, având capacitatea 𝐶𝑒𝑆 = 𝑉 . Astfel, putem rescrie
𝐴𝐵
1 1 1
= + (121)
𝐶𝑒𝑆 𝐶1 𝐶2
Putem extinde relaţia precedentă pentru orice circuit în care se află mai
multe condensatoare legate în serie. Astfel, capacitatea echivalentă se poate
determina cu relaţia generală:
1 1
= ∑𝑛𝑖=1 𝐶 (122)
𝐶𝑒𝑆 𝑖
Astfel, inversul capacităţii echivalente este egal cu suma algebrică a inverselor

capacităţilor condensatoarelor individuale grupate în serie. În cazul grupării în
serie, valoarea capacităţii echivalente a grupării este întodeauna mai mică decât
oricare din capacităţile condensatoarelor din grupare.

În figura este prezentată o 𝑪𝟏
. Două condensatoare + −
sunt legate în paralel între punctele 𝐴 şi 𝐵, adică între
+
aceleaşi puncte ale circuitului. După cum se observă −
+𝑄 −𝑄
din figură, în cazul grupării în paralel diferenţa de
potenţial dintre capetele condensatoarelor este 𝑪𝟐
aceeaşi 𝑉𝐴𝐵 . Sarcinile acumulate de cele două + −
condensatoare sunt 𝑄1 şi 𝑄2 , care nu sunt obligatoriu + −
de aceeaşi valoare. În acest caz, sarcinile electrice
+𝑄 −𝑄
acumulate de cele două condensatoare sunt: 𝑄1 =
𝑉𝐴𝐵
𝐶1 𝑉𝐴𝐵 şi 𝑄2 = 𝐶2 𝑉𝐴𝐵 . Sarcina totală a sistemului format 𝑨 𝑩
de cele două condensatoare şi, prin urmare, sarcina
acumulată de un condensator de capacitate
⇓
echivalentă 𝐶𝑒𝑝 este: 𝑪𝒆𝒑
+ −
𝑄 = 𝑄1 + 𝑄2 = 𝐶𝑒𝑝 𝑉𝐴𝐵 (123)
+ −
sau +𝑄 −𝑄
𝐶1 𝑉𝐴𝐵 + 𝐶2 𝑉𝐴𝐵 = 𝐶𝑒𝑝 𝑉𝐴𝐵 (124)

𝑉𝐴𝐵
𝑨 𝑩
Din relaţia precedentă obţinem, pentru capacitatea
Figura 42. Doi
echivalentă a condensatorului ce ar putea înlocui cele
condensatori grupaţi în
două condensatoare legate în serie, expresia: paralel pot fi înlocuiţi cu
unul singur având
𝐶𝑒𝑝 = 𝐶1 + 𝐶2 (125) capacitatea echivalentă 𝐶𝑒𝑝 .
Relaţia precedentă poate fi generalizată pentru

o grupare formată din mai multe condensatoare legate în paralel, adică:
𝐶𝑒𝑝 = ∑𝑛𝑖=1 𝐶𝑛 (126)
Astfel, capacitatea echivalentă a grupării paralel este egală cu suma

algebrică a capacităţilor condensatoarelor ce formează gruparea. În cazul
grupării în paralel a condensatoarelor, capacitatea echivalentă a grupării este
întodeauna mai mare decât cea a oricărui condensator din gruparea paralel.
Multe dintre aplicaţiile importante ale condensatoarelor depind de

capacitatea acestora de a stoca energie. Energia potenţială electrică stocată într-
un condensator este egală cu lucrul mecanic efectuat pentru a-l încărca, adică
pentru a separa sarcinile electrice de semne diferite pe cele două armături ale
acestuia. La descărcarea condensatorului, această energie este transformată în
lucru mecanic efectuat de forţele electrice.

Energia potenţială a unui condensator încărcat poate fi determinată cu
ajutorul lucrului mecanic efectuat pentru a încărca condensatorul. Astfel, dacă
notăm cu 𝑄 sarcina electrică a condensatorului încărcat atunci când diferenţa
de potenţial ajunge la valoarea ∆𝑉, putem scrie:
𝑄
∆𝑉 = 𝐶 (127)
La un moment dat, înainte ca condensatorul să fie complet încărcat,

sarcina electrică acumulată de acesta este 𝑞, lucrul mecanic efectuat pentru a-i
mai transfera acestuia cantitatea 𝑑𝑞 este:
𝑞
𝛿𝐿 = ∆𝑉𝑑𝑞 = 𝐶 𝑑𝑞 (128)
Lucrul mecanic total efectuat pentru a încărca condensatorului de la zero

la sarcina 𝑄 este:
𝑄𝑞 𝑄2
𝐿 = ∫0 𝑑𝑞 ⇒ 𝐿 = 2𝐶 (129)
𝐶
Acest lucru mecanic este egal cu cel efectuat de câmpul electric la descărcarea
condensatorului. În acest caz, 𝑞 scade de la valoarea iniţială 𝑄 la zero pe măsură
ce potenţialul scade şi el de la valoarea ∆𝑉 la zero.
Dacă definim energia potenţială a condensatorului descărcat ca fiind nulă,

atunci lucrul mecanic din relaţia precedentă este egal cu energia potenţială
electrică a condensatorului încărcat, astfel încât putem scrie:
𝑄2 𝐶∆𝑉 2 𝑄∆𝑉
𝐸𝑝𝑒 = 2𝐶 = = (130)
2 2
𝑄∆𝑉
Ultimul termen al relaţiei precedente, 𝐸𝑝𝑒 = , ne arată că lucrul mecanic total
2
efectuat pentru a încărca condensatorul este egal cu produsul dintre sarcina
totală şi valoarea medie a diferenţei de potenţial pe parcursul procesului de
𝑄2
încărcare. Expresia 𝐸𝑝𝑒 = 2𝐶 ne indică că un condensator încărcat este analogia
𝑘𝑥 2
electrică a unui resort întins având energia potenţială elastică 𝐸𝑝 = ,. Sarcina
2
𝑄 este analogă elongaţiei 𝑥, iar constanta elastică 𝑘, inversului capacităţii
electrice. Energia furnizată condensatorului pentru a se încărca este analogă cu
lucrul mecanic efectuat pentru întinderea resortului.
Relaţia (130) ne arată că, capacitatea electrică este o măsură a abilităţii

unui condensator de a stoca energie şi sarcină. Dacă încărcăm un condensator
prin conectarea lui la o baterie sau o altă sursă ce furnizează o anumită diferenţa
de potenţial, atunci prin creşterea valorii capacităţii obţinem o cantitate mai mare
de sarcină electrică şi o energie mai mare stocată de acesta.
Putem considera că energia stocată în câmpul electric dintre armăturile

condensatorului, pe măsură ce acesta este încărcat. Acest considerent este
rezonabil deoarece intensitatea câmpului electric este proporţională cu sarcina

electrică stocată de condensator. Pentru un condensator plan, diferenţa de
potenţial este legată de intensitatea câmpului electric de relaţia: 𝑉𝐴𝐵 = 𝐸𝑑, iar
𝜀0 𝑆
expresia capacităţii acestuia am stabilit-o anterior şi are expresia: 𝐶 = . Dacă
𝑑
înlocuim aceste relaţii în ecuaţia (130) obţinem:
𝜀0𝑆(𝐸𝑑) 2 𝜀0 𝑆𝑑𝐸 2
𝐸𝑝𝑒 = = (131)
2𝑑 2
Dar, volumul dintre plăcile condensatorului este 𝑉 = 𝑆𝑑, astfel încât putem defini
, definită ca fiind energia pe unitatea de volum,
prin relaţia:
1
𝑤𝑒 == 2 𝜀0 𝐸 2 (132)
Deşi relaţia precedentă a fost stabilită pentru condensatorul plan, aceasta

este general valabilă pentru orice condensator în vid, indiferent de configuraţia
câmpului electric în vid. Această relaţie ne arată că densitatea de energie electrică
este proporţională cu pătratul intensităţii câmpului electric într-un punct dat.
Rezultatul precedent mai are o implicaţie importantă. Când ne referim la vid, ne
referim la un spaţiu unde nu există materie, însă în vid poate exista un câmp
electric şi, prin urmare, energie electrică. Astfel, acest spaţiu gol nu este, în cele
din urmă, atât de gol. Vom reveni asupra acestei idei când vom discuta despre
energia transportată de o undă electromagnetică.
În marea majoritate a cazurilor, între armăturile unui condensator se află

un material numit , ca de exemplu cauciuc, sticlă, polistiren, parafină
sau hârtie cerată. Prin plasarea unui material dielectric solid între plăcile unui
condensator se obţin câteva lucruri interesante. În primul rând, se rezolvă
problema menţinerii armăturilor metalice a condensatoarelor la o distanţă cât
mai apropiată, fără a se atinge. În al doilea rând, utilizarea dielectricului măreşte
posibilitatea obţinerii unei diferențe maxime de potenţial între armăturile
condensatorului. După cum am văzut, orice material izolator supus acţiunii unui
câmp electric suficient de intens suferă o ionizare parţială, ceea ce face ca acesta
să devină conductor. Acest fenomen se numeşte străpungerea dielectricului.
Astfel, foarte multe materiale dielectrice pot suporta câmpuri electrice de mare
intensitate fără a apare fenomenul de străpungere şi, prin urmare, permite
condensatorului să susţină o diferenţă de potenţial mai mare. Acest lucru
permite stocarea unei sarcini şi a unei energii mai ridicate.
În ultimul rând, capacitatea electrică a unui condensator cu anumite

dimensiuni este mai mare în situaţia în care între armături este un dielectric,
comparativ cu situaţia în care ar fi vid. Acest lucru poate fi dovedit dacă utilizăm
un electrometru sensibil, ca în figura . Un electrometru este un instrument
electrostatic care serveşte la măsurarea potenţialelor şi sarcinilor electrice. El

măsoară tensiuni
electrice pe cale
electrostatică.
Instrumentul mai este
cunoscut şi sub
numele de
electroscop. În figura
, un electrometru
este conectat la
bornele unui
condensator încărcat
cu sarcina 𝑄 pe fiecare
armătură, între
Figura 43. La introducerea unui dielectric între armăturile acestea existând o
condensatorului diferenţa de potenţial scade faţă de valoarea
iniţială.
diferenţă de potenţial
𝑉0 . Dacă între
armături este inserat un material dielectric, experimentul arată că diferenţa de
potenţial scade, figura . Dacă dielectricul este înlăturat, diferenţa de
potenţial revine la valoarea anterioară 𝑉0 , indicând că sarcina electrică iniţială de
pe armături nu s-a schimbat.
𝑄
Iniţial, capacitatea condensatorului este 𝐶0 = 𝑉 , iar după introducerea
0
𝑄
dielectricului aceasta devine 𝐶 = 𝑉 . În ambele situaţii valoarea sarcinii este
aceeaşi, 𝑄, iar 𝑉0 > 𝑉 astfel încât putem concluziona că 𝐶 > 𝐶0 . Când spaţiul
dintre armături este umplut complet cu un dielectric raportul dintre capacităţile
𝐶 şi 𝐶0 este numit constanta dielectrică a materialului:
𝐶
𝐾=𝐶 (133)
0
Tabelul 1
Constanta dielectrică 𝐾 este un Constanta Srăpungerea

Material dielectrică, dielectrică
număr mai mare decât unitatea, iar în 𝑽
K ( 𝒎)
vid 𝐾 = 1. În aer, la temperatură şi
Vid 1
presiune obişnuite 𝐾 = 1,0006, de aceea
Aer (1atm) 1,0006 3 ∙ 106
putem presupune că, capacitatea Parafină 2,2 107
condensatorului în aer este egală cu cea Polistiren 2,6 2,4 ∙ 107
în vid. Deşi constanta dielectrică a apei Plastic 2-4 5 ∙ 107
este mare (𝐾 = 80,4), aceasta nu este un Hârtie 3,7 1,5 ∙ 107
dielectric practic deoarece apa este un Cuarţ 4,3 8 ∙ 106
Ulei 4 1,2 ∙ 107
solvent ionic foarte bun. Astfel, fiecare
Sticlă 5 1,4 ∙ 107
ion care este dizolvat în apă va produce o
Porţelan 6-8 5 ∙ 106
curgere a sarcini între armăturile Cauciuc 6,7 1,2 ∙ 107
condensatorului şi, prin urmare, acesta Apă 80

se va descărca. Valoarea constantei dielectrice şi a
străpungerii dielectrice, pentru câteva materiale,
este prezentată în tabelul 1.
După cum am arătat mai sus, la

introducerea dielectricului între armăturile
condensatorului diferenţa de potenţial scade cu
𝑉
un factor 𝐾, adică 𝑉 = 𝐾0 . Prin urmare,
intensitatea câmpului electric dintre armăturile
condensatorului trebuie să scadă cu acelaşi
factor:
𝐸0
𝐸= (134)
𝐾 Figura 44. Liniile câmpului
electric în absenţa şi în
unde 𝐸0 este intensitatea câmpului electric în vid, prezenţa dielectricului.
iar 𝐸 este intensitatea câmpului în dielectric.
Cum intensitatea câmpului electric este mai mică în dielectric, densitatea
superficială de sarcină trebuie să fie şi ea mai mică. Sarcina superficială de pe
armăturile condensatorului nu se modifică, însă pe suprafaţa dielectricului apare
o sarcină indusă, de semn diferit, ca în figura . Iniţial, dielectricul este neutru
din punct de vedere electric şi rămâne neutru. Sarcina indusă apare datorită
redistribuirii sarcinilor pozitive şi negative din dielectric, fenomen numit
. Vom presupune că sarcina indusă pe suprafeţele
dielectricului este direct proporţională cu intensitatea câmpului electric în
material. Această situaţie o regăsim în cazul majorităţii dielectricilor.
Putem stabili o relaţie între sarcina indusă pe suprafeţele dielectricului şi

cea de pe suprafeţele armăturilor condensatorului. Vom nota cu 𝜎𝑖 densitatea
superficială de sarcină de pe suprafeţele dielectricului şi cu 𝜎 densitatea
superficială de sarcină de pe armăturile condensatorului. Astfel, sarcina totală
de pe fiecare parte a condensatorului este 𝜎 − 𝜎𝑖 , iar intensitatea câmpului
electric dintre armături este legată de această sarcină prin relaţiile:
𝜎 𝜎−𝜎𝑖
𝐸0 = 𝜀 şi 𝐸= (135)
0 𝜀0
prima relaţie fiind valabilă în absenta dielectricului şi cea de-a două pentru
situaţia în care este prezent dielectricul. Introducând acest rezultat în relaţia
(134) obţinem:
1
𝜎𝑖 = 𝜎 (1 − 𝐾 ) (136)
Această relaţie ne indică că în situaţia în care 𝐾 este foarte mare, densitatea

superficială de sarcină indusă 𝜎𝑖 este aproape egală cu cea de pe armăturile
condensatorului 𝜎. Prin urmare, intensitatea câmpului electric şi diferenţa de
potenţial sunt mult mai mici decât valorile lor în vid.

Produsul 𝜀 = 𝜀0 𝐾 este numit , astfel încât
putem exprima intensitatea câmpului electric în dielectric prin relaţia:
𝜎
𝐸= (137)
𝜀
Capacitatea condensatorului în prezenta dielectricului este:

𝜀0 𝑆 𝑆
𝐶 = 𝐾𝐶0 = 𝐾 = 𝜀𝑑 (138)
𝑑
Putem exprima densitatea de energie a câmpului electric atunci când este

prezent dielectricul prin relaţia:
𝜀0𝐾 𝐸2 𝜀𝐸2
𝑤= = (139)
2 2
În vid, 𝐾 = 1, iar 𝜀 = 𝜀0 , iar ultimele două relaţii sunt identice cu cele

obţinute pentru un condensator plan în vid.
În cele ce urmează vom stabili o expresie particulară

a legii lui Gauss pentru dielectrici. În figura este
prezentată o porţiune a unei zone de contact metal-
dielectric a unui condensator. Dacă delimităm o zonă de
formă paralelipipedică ce delimitează pe cele două
materiale o suprafaţă de arie 𝑆, sarcina electrică 𝑄
cuprinsă în această regiune va conţine atât sarcini de pe
armătura condensatorului, cât şi sarcini electrice induse
pe dielectric. Această sarcină superficială va fi dată de
relaţia:
𝑄 = (𝜎 − 𝜎𝑖 )𝑆 (140) Figura 45. Legea lui

Gauss în dielectrici.
Astfel, legea lui Gauss va avea expresia:
𝜎−𝜎𝑖
𝐸𝑆 = S (141)
𝜀0
Această relaţie face legătura între două mărimi necunoscute: intensitatea

câmpului electric din dielectric, 𝐸 şi densitatea de sarcină indusă pe suprafaţa
dielectricului 𝜎𝑖 . Dacă rescriem relaţia (136) sub forma:
𝜎 − 𝜎𝑖 = (142)
putem elimina una dintre necunoscute, şi anume pe 𝜎𝑖 . Astfel, obţinem:

𝜎𝑆 𝜎𝑆
𝐸𝑆 = 𝜀 sau 𝐾𝐸𝑆 = (143)
0𝐾 𝜀0
Această relație ne arată că fluxul electric 𝐾𝐸⃗⃗ 𝑆⃗ ce străbate suprafaţa de arie 𝑆 este
egal cu sarcina electric închisă în suprafaţa respectivă. Prin urmare, putem scrie
legea lui Gauss sub forma:

𝑄
∮ 𝐾𝐸⃗⃗ 𝑑𝑆⃗ = 𝜀 (144)
0
Această relaţie este valabilă pentru orice suprafaţă închisă, dacă sarcina electrică
indusă este proporţională cu intensitatea câmpului electric în material. În relaţia
precedentă 𝑄 reprezintă sarcina electrică totală liberă de pe armătura
condensatorului şi nu sarcina indusă.
Sunt multe situaţii practice în care particulele încărcate electric se află în

mişcare într-un câmp electric. De exemplu, mişcarea fasciculelor de electroni
într-un accelerator liniar de particule sau mişcarea electronilor într-un tub
catodic al unui osciloscop.
Să considerăm un electron cu sarcina – 𝑒 şi masa 𝑚, aflat în mişcare într-

un câmp electric uniform, ca în figura . Asupra acestuia câmpul electric
exercită forţa:
𝐹⃗ = −𝑒𝐸⃗⃗ (145)
Sub acţiunea acestei forţe electronul capătă acceleraţia:

𝐹⃗ −𝑒𝐸⃗⃗
𝑎⃗ = 𝑚 = (146)
𝑚
Să considerăm că electronul are la intrarea în câmpul electric viteza 𝑣⃗𝑥 şi

parcurg în câmpul electric uniform distanţa 𝑙. După ce părăseşte câmpul electric,
electronul loveşte un ecran fluorescent situat la distanţa 𝐿. În plus, considerăm
că întregul sistem se află în vid.
Să analizăm pentru început, mişcarea electronului în regiunea în care se

află câmpul electric. Deoarece
𝒚 Ecran
pe direcţia 0x asupra
electronului nu acţionează nici
o forţă, viteza acestuia nu se −
modifică, astfel încât pe această ⃗⃗𝒚
𝒗 ⃗⃗
𝒗
𝒚𝟐
direcţie mişcarea electronului
este rectilinie uniformă, ecuaţia + + + + + + +
mişcării fiind: ⃗⃗𝒙
𝒗 𝒚𝟏
𝜶
𝒅 −
𝑥 = 𝑣𝑥 𝑡 (147) 𝒆 ⃗⃗𝒙
𝒗 ⃗⃗⃗
𝑬 𝒙
Însă, datorită acţiunii câmpului − − − − − − −

electric care este perpendicular 𝒍 𝑳
pe direcţia iniţială a mişcării, pe
axa 0y electronul va avea
Figura 46. Electron aflat în mişcare într-un câmp
electric uniform de intensitate 𝐸⃗⃗ .

𝑒𝐸
acceleraţia 𝑎𝑦 = , ecuaţia mişcării având expresia:
𝑚
𝑎𝑦 𝑡 2 𝑒𝐸
𝑦= = 2𝑚 𝑡 2 (148)
2
Dacă eliminăm timpul între ultimele două relaţii se obţine ecuaţia traiectoriei
electronului sub forma:
𝑒𝐸
𝑦 = 2𝑚𝑣 2 𝑥 2 (149)
𝑥
Astfel, la ieşirea din câmpul electric, 𝑥 = 𝑙, deviaţia electronului va fi:

𝑒𝐸
𝑦1 = 2𝑚𝑣 2 𝑙 2 (150)
𝑥
Această relaţie reprezintă ecuaţia unei parabole, prin urmare, în câmp electric
electronul este deviat după o parabolă. Dacă diferenţa de potenţial dintre cele
două conductoare electrizate, aflate la distanţa 𝑑 unul de celălalt, între care apare
câmpul magnetic este 𝑉12 = 𝐸𝑑, atunci ecuaţia traiectoriei devine:
𝑒𝑉
12
𝑦1 = 2𝑚𝑑𝑣 2𝑙
2
(151)
𝑥
Se observă că deviaţia electronului în câmpul electric uniform este proporţională

cu diferenţa de potenţial şi invers proporţională cu viteza iniţială a electronului.
După ce părăseşte câmpul electric electronul are o mişcare rectilinie

uniformă pe direcţia pe care o au în momentul ieşirii. Din figură se observă că
𝑣 𝑦2
𝑡𝑔𝛼 = 𝑣𝑦 = de ude rezultă că:
𝑥 𝐿
𝑣
𝑦2 = 𝑣𝑦 𝐿 (152)
𝑥
𝑒𝐸 𝑒𝑉12 𝑙
Dar, legea vitezei mişcării rectilinii uniforme este: 𝑣𝑦 = 𝑎𝑦 𝑡 = 𝑡= 𝑡, iar 𝑡 = 𝑣 .
𝑚 𝑚𝑑 𝑥
Prin urmare, deviaţia electronului la ieşirea din câmpul electric va fi dată de
relaţia:
𝑒𝑉
12
𝑦2 = 𝑚𝑑𝑣 2 𝑙𝐿 (153)
𝑥
Deviaţia totală a electronului până când acesta atinge ecranul este dată de
relaţia:
𝑒𝑉
12
𝑦 = 𝑦1 + 𝑦2 = 2𝑚𝑑𝑣 (
2 𝑙 𝑙 + 2𝐿
) (154)
𝑥

generatorul van der Graff, osciloscopul catodic

Câmpul Electric PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Câmpul Electric PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cuprins

1. Electrizarea corpurilor. Sarcina electrică. 2

Astfel, primele manifestări ale fenomenelor electrice şi magnetice au fost observate în

Noţiunile de şi au fost introduse de Benjamin

Forţele care se exercită între corpurile electrizate, numite forţe electrice,

Starea de electrizare a unui corp este caracterizată de mărimea fizică

IONUŢ VLĂDOIU CÂMPUL ELECTRIC 2

Utilizând convenţia introdusă de B. Franklin, sarcina electrică a sticlei este

Un alt aspect important care derivă din observaţiile experimentale se referă

Procesul de electrizare a corpurilor a putut fi

În anul 1909, Rober Millikan (1868-1953) a descoperit că orice sarcină

În fizica modernă, această proprietate reprezintă

𝑞𝑒 ≡ 𝑒 = −1,6 ∙ 10−19 C (3)

Prin urmare, un proton va avea o sarcină egală ca valoare, dar de semn

În studiul fenomenelor electrice este util să se folosească modelul de

O modalitate de a clasifica materialele se realizează plecând de la abilitatea

IONUŢ VLĂDOIU CÂMPUL ELECTRIC 4

cupru, aluminiu, aurul, etc., sunt . Atunci când aceste

Pentru a înţelege cum este electrizat un conductor prin inducţie, să

IONUŢ VLĂDOIU CÂMPUL ELECTRIC 5

Un proces similar Figura 4. (a). Un corp electrizat este adus în apropierea

şi în materialele izolatoare. În moleculele neutre centrul sarcinilor pozitive

Primi paşi în investigarea cantitativă a forţei care se exercită între

Figura 5. Balanţa de torsiune a Forţa electrică care se exercită între două

Pe baza acestor experimente, Coulomb a reuşit să formuleze legea

unde 𝑘 reprezintă constanta lui Coulomb. În experimentul desfăşurat, Coulomb

unde 𝜀 = 𝜀0 𝜀𝑟 este permitivitatea electrică a mediului si este egală cu produsul

Permitivitate relativă 𝜀𝑟 este o mărime adimensională, iar valoare acesteia în vid

IONUŢ VLĂDOIU CÂMPUL ELECTRIC 7

, figura . Altfel spus, după cum

Aplicarea principiului superpoziţiei este Figura 7. Principiul

Atunci când am introdus conceptul de forţă, în capitolul de Mecanică, am

IONUŢ VLĂDOIU CÂMPUL ELECTRIC 8

În exemplele prin care am ilustrat electrizarea corpurilor am văzut că

. Sarcina în jurul căreia apare

Pentru a putea caracteriza câmpul electric creat de o sarcină electrică

Această relaţie ne arată că vectorul intensitate câmp electric, 𝐸⃗⃗ , şi vectorul

IONUŢ VLĂDOIU CÂMPUL ELECTRIC 9

Pentru a determina direcţia câmpului

Dacă sarcina sursei de câmp electric este pozitivă şi îndepărtăm sarcina de

Dacă un număr de sarcini punctiforme 𝑞1 , 𝑞2 ,…, 𝑞𝑛 , se găsesc la distanţele

În anumite situaţii magnitudinea şi orientarea vectorilor de câmp, prin

Sarcinile elementare, electronii sau protonii, care creează un câmp electric

IONUŢ VLĂDOIU CÂMPUL ELECTRIC 11

Această sarcina electrică va genera un câmp electric a cărui intensitate se

Pentru a determina intensitatea câmpului electric generat de sarcinile din întreg

unde 𝑟⃗ este versorul distanţei dintre sarcina electrică şi punctul P în care

Dacă se cunoaşte forma corpului încărcat electric şi densitatea volumică

Figura 12. Determinarea intensităţii câmpului electric produs de o

IONUŢ VLĂDOIU CÂMPUL ELECTRIC 12

Câmpul electric generat de această distribuţie superficială de sarcină se

IONUŢ VLĂDOIU CÂMPUL ELECTRIC 13

Astfel, dacă se cunoaşte densitatea liniară de sarcină într-un punct al firului,

Câmpul electric generat de o distribuţie liniară de sarcină are intensitatea

Conceptul de linie de câmp poate fi puţin evaziv deoarece nu putem

În figura sunt prezentate liniile câmpului electric într-un plan ce

IONUŢ VLĂDOIU CÂMPUL ELECTRIC 15

În figura este prezentată o moleculă de apă, H2 O,

Să considerăm un dipol electric plasat într-un câmp electric uniform, de

𝐹⃗𝑅 = 𝐹⃗+ + 𝐹⃗− = 0 (22)

IONUŢ VLĂDOIU CÂMPUL ELECTRIC 16

Unitatea de măsură a acestei mărimi este: [𝑝]𝑆𝐼 = 1C ∙ m. De exemplu, valoare

unde am folosit expresia produsului vectorial a doi vectori: 𝐴⃗ × 𝐵 ⃗⃗ = 𝐴𝐵 𝑠𝑖𝑛𝜑.