CURS 10

4.7 Circuite magnetice

Prin circuit magnetic se înţelege un sistem de medii prin care se poate închide sau
concentra un flux magnetic. Circuitele magnetice se confecţionează de regulă din materiale
feromagnetice. Fluxul magnetic este produs de bobine care înlănţuie parţial sau în întregime
circuitul, numite bobine de excitaţie. În fig. 4.13 este prezentat un circuit magnetic.

a) b)
Fig. 4.13 Circuit magnetic a) neramificat, b) ramificat

Porţiunea circuitului magnetic pe care este montată bobina de excitaţie (4) se numeşte miez
(1). Porţiunile de circuit care servesc la asamblarea miezurilor se numesc juguri (2). Din
anumite motive funcţionale sau/şi tehnologice, porţiunile de circuit pot fi întrerupte cu
intervale de aer sau pot conţine intervale din materiale nemagnetice numite întrefieruri (3).
După forma lor geometrică, circuitele feromagnetice pot fi neramificate fig.4.13 a) sau
ramificate fig.4.13 b).
La un circuit ramificat (fig.4.13 b) distingem: noduri (A,B), laturi (ACB, AB, ADB),
şi bucle (I, II); în funcţie de sursa de câmp magnetic, circuitul poate fi de curent continuu sau
de curent alternativ, circuit cu magneţi permanenţi sau circuit mixt.
Dacă permeabilitatea magnetică a circuitului este constantă şi aceeaşi în toate punctele
circuitului feromagnetic, atunci circuitul este liniar; în caz contrar circuitul este neliniar sau
saturat. Circuitele magnetice sunt elemente componente esenţiale ale transformatoarelor,
maşinilor şi aparatelor electrice.

4.7.1 Legea lui Ohm pentru circuite magnetice.

Fie un tub de flux magnetic- fig.4.14. Circulatia campului magnetic intre punctele 1 si
2, numita si tensiunea magnetică între punctele 1 şi 2 este:

Fig.4.14 Notaţii pentru calculul tensiunii magnetice între două puncte

cu , reluctanţa magnetică a porţiunii, iar pentru cazul în care pe porţiunea de

circuit aria secţiunii şi permeabilitatea sunt constante . Astfel:

(1)
(1) reprezinta legea lui Ohm pentru o portiune de circuit magnetic fără sursă de câmp
magnetic, Φf este fluxul magnetic fascicular, fără dispersie, Rm – reluctanţa magnetică a
tronsonului de miez feromagnetic, iar Um – tensiunea magnetică între punctele între care se
calculează Rm.
Pentru o portiune de circuit magnetic cu sursă de câmp magnetic, dacă sensul de referinţă al
tensiunii magnetomotoare se asociază cu sensul de parcurgere, legea lui Ohm se scrie:

(2)
Prin definiţie, permeanţa magnetică este inversul reluctanţei:
(3)

4.7.2 Teoremele lui Kirchhoff pentru circuite magnetice

a. Teorema I se obţine aplicând legea fluxului magnetic unei suprafeţe închise care
înconjoară un nod al circuitului magnetic- fig. 4.15 se obţine:
(4)
Care se enunţă astfel: suma algebrică a fluxurilor magnetice fasciculare dintr-un nod magnetic
este egală cu 0. Se poate observa analogia formală între flux magnetic fascicular si
intensitatea curentului electric. Prin convenţie, fluxul magnetic fascicular ce intră în nod este
negativ, cel ce iese din nod este pozitiv.

b.Teorema a doua a lui Kirchhoff pentru circuite magnetice se obţine dacă se scrie
legea circuitului magnetic într-o buclă independentă:
sau
(5)
Adică într-o buclă suma algebrică a căderilor de tensiune magnetică este egală cu suma
algebrică a tensiunilor magnetomotoare (solenaţiilor ce se sprijină pe ochiul respectiv).
In metoda de rezolvare a circuitelor magnetice liniare teorema a 2-a a lui Kirchhof se
aplică pentru bucle independente.
În sumele algebrice din relaţiile (5) produsele Φ fRm sunt pozitive pentru fluxurile fasciculare
al căror sens coincide cu sensul de parcurgere al buclei, iar tensiunile magnetomotoare
(solenaţiile) Umm=nI sunt de asemenea pozitive dacă sensul lor de referinta se asociază cu
sensul de parcurgere. Sensul de referinţă axial al unei solenaţii se determină cu regula mâinii
drepte: se apucă bobina cu mâna dreaptă cu cele 4 degete în sensul curentului prin bobină şi
degetul mare lateral indică sensul de referinţă al solenaţiei.
 Fig. 4.15 Exemplu de circuit magnetic pentru exemplificarea aplicării teoremelor lui
Kirchhoff
Pentru exemplul din fig. 4.15:
Teorema 1 pentru nodul marcat de suprafaţa închisă :
Teorema 2:
4.7.3 Gruparea reluctanţelor magnetice

a. gruparea serie
Aplicând teorema a doua a lui Kirchhoff pe conturul c – fig. 4.16 se obţine:

Fig. 4.16 Gruparea serie a reluctanţelor magnetice

Dar , de unde:

(5)
Reluctanţa magnetică echivalentă a mai multor laturi conectate în serie este egală cu
suma reductanţelor laturilor respective.

b. gruparea paralel
Conform primei teoreme a lui Kirchhoff într-un nod
sau , de unde:

Fig. 4.17 Gruparea paralel a reluctanţelor magnetice

 (6)

Se constată uşor, următoarele corespondenţe prin analogie între mărimile din circuitele
magnetice şi cele din circuitele electrice – tabelul 4.1:

Tabel 4.1 Analogie între circuitele electrice de curent şi circuitele magnetice

Circuite electrice de curent continuu Circuite magnetice de curent continuu

Tensiune electromotoare Ue
Intensitate a curentului electric I
Rezistenţă electrică R
Conductanţă electrică G
Legea lui Ohm pentru o porţiune de
conductor fără sursă U =IR
Legea lui Ohm pentru o porţiune de
conductor cu sursă U+Ue =IR
Teorema 1 a lui Kirchhoff
Teorema a 2-a a lui Kirchhoff
Tensiune magnetomotoare (solenaţie) Umm
Flux magnetic fascicular Φf
Reluctanţă magnetică Rm
Permeanţă magnetică Pm
Legea lui Ohm pentru o porţiune de circuit
magnetic fără solenaţie Um=fRm
Legea lui Ohm pentru o porţiune de circuit
magnetic cu solenaţie Um+Umm =fRm
Teorema 1 a lui Kirchhoff
Teorema a 2-a a lui Kirchhoff

4.7.4 Calculul circuitelor feromagnetice liniare

La circuitele magnetice liniare se consideră permeabilitatea magnetică constantă şi

aceeaşi în toate punctele miezului circuitului util, adică se consideră liniară curba de
magnetizare a materialului din care este construit circuitul. În această categorie putem include
şi circuitele confecţionate din materiale feromagnetice dacă punctul lor de funcţionare rămâne
întotdeauna în zona liniară a curbei de magnetizare (cele mai multe cazuri)- fig. 4.18.

Fig. 4.18 Curbă de magnetizare a unui miez feromagnetic

Cea mai generala metoda este metoda teoremelor lui Kirchhoff pentru care etapele de lucru
sunt:
1. Se identifică nodurile (N) şi se notează cu litere mari.
2. Se identifică buclele independente (B) şi se notează cu cifre arabe.
3. Se alege un sens aleator de parcurgere în fiecare buclă independentă
4. Se stabilesc arbitrar sensuri pentru fluxurile magnetice fasciculare din laturi
5. Se scriu B ecuaţii cu teorema 2, unde B este numărul de bucle independente
6. Se scriu N-1 ecuaţii cu teorema 1, unde N este numărul nodurilor
7. Se rezolvă sistemul de ecuaţii în necunoscute fluxuri fasciculare.
8. Dacă pentru una sau mai multe fluxuri fasciculare se obţin valori negative, se va schimba
sensul fluxului respectiv

Aplicaţie: Se da circuitul magnetic din fig. 5.6, în care se cunosc: numărul de spire ale
bobinei de magnetizare n = 500 spire, curentul din bobină I = 12A, lungimea miezului (intre
A si B) l1 = 0,5m, secţiunea lui S1= 25 cm2, lungimea circuitului util l2 = 2m, secţiunea lui S2 =
20cm2 si permeabilitatea magnetica relativa µr =600. Se considera ca in A si B exista dispersie
de flux egala cu 20% din fluxul fascicular total . Sa se calculeze circuitul ştiind ca
întrefierul l0 poate avea doua valori 0 si 10mm.

Fig. 4.19 Pentru aplicaţie

Fig. 4.20 Schemă echivalentă a circuitului magnetic din aplicaţie fără întrefier

Cazul întrefierului 0.
Fluxul magnetic fascicular de scapari . Scriem teorema 1 a lui Kirchhoff în
nodul A:
De unde .

Reluctanţele magnetice ale tronsoanelor: ,

.
Se aplică apoi Teorema a-2-a a lui Kirchoff în cele două bucle independente şi se obţine:

Egalăm (I) si (II) si obtinem

Din (I) obţinem:

Fluxul total

, .
Cazul întrefierului l0 = 10mm- fig. 4.21

Fig. 4.21 Schema circuitului magnetic din aplicaţie cu întrefier

, .
Observaţie: La circuitele magnetice neliniare permeabilitatea magnetică nu este constantă,
deci curba de magnetizare a materialului din care este construit circuitul este neliniară. Pentru
calculul acestor circuite trebuie să se dea dependenţa grafică B=f(H).
- Dacă se cunosc fluxurile fasciculare, se pot determina inducţiile magnetice,
intensităţile câmpului magnetic din curbele de magnetizare şi apoi solenaţiile din
sistemul de ecuaţii rezultate prin aplicarea teoremei a doua a lui Kirchhoff circuitului
magnetic
- Dacă se cunosc solenaţiile, dimensiunile geometrice şi curba de magnetizare a
materialului, pentru determinarea fluxurilor, inducţiilor şi intensităţilor câmpului
magnetic din ramuri se foloseşte o metodă grafo-analitică, adică se trasează curbele de
variaţie a fluxurilor în funcţie de tensiunile magnetice pentru toate ramurile după care
se aplică prima teoremă a lui Kirchhoff pentru circuitul magnetic.

4.7.5 Circuit magnetic cu magnet permanent

Se consideră un circuit magnetic cu magnet permanent, ca în figura 4.22.

Fig. 4.22. Circuit magnetic cu magnet permanent.

 Magnetul permanent (3, haşurat în figură) este prismatic, de lungime , cu o arie a
secţiunii transversale Am şi a fost magnetizat până la saturaţie înainte de a fi introdus în
circuitul magnetic din figură. Circuitul magnetic mai conţine piesele polare 2 şi 4, din
materiale feromagnetice moi. Acestea sunt nesaturate în funcţionare normală, fapt pentru care
se poate neglija tensiunea lor magnetică. Între piesele polare rămâne întrefierul de lărgime
şi arie echivalentă a secţiunii transversale A, prin care se închide fluxul magnetic util.
Dacă se cunoaşte permeanţa P corespunzătoare trecerii fluxului magnetic util prin întrefier,
atunci aria A se poate calcula cu relaţia

(7)
Pentru un întrefier de lărgime mică în comparaţie cu dimensiunile transversale ale piesei
polare şi dacă se neglijează dispersia, atunci se poate lua aproximativ A  Ap, dacă Ap este
aria feţei dinspre întrefier a piesei polare. De regulă, însă, dispersia este importantă.
Fluxul magnetic al circuitului magnetic se închide prin magnetul permanent, prin piesele
polare şi prin întrefier, de-a lungul liniei de câmp medii , reprezentată cu linie întreruptă în
figura 4.22. Aplicând teorema lui Ampère pe această linie de câmp, rezultă relaţia

(8)
în care Hm este intensitatea câmpului magnetic în magnetul permanent, iar H - în întrefier.
Fluxul magnetic al magnetului, egal cu cel care se închide între piesele polare prin aer, este
(9)
Ţinând seama că în aer B = µ0H, din ultimele două relaţii se deduce expresia câmpului
demagnetizant
(10)
Această relaţie reprezintă ecuaţia unei drepte în planul curbei de magnetizare B(H), care
intersectează în punctul R ramura de demagnetizare a ciclului histerezis al magnetului
permanent (fig. 4.23).

Fig. 4.23 Ramura de demagnetizare a ciclului de histerezis şi dreapta de demagnetizare.

Dreapta OR se numeşte dreaptă de demagnetizare, iar factorul adimensional

(11)
se numeşte factor de demagnetizare. În ultima expresie de mai sus s-a notat cu Pm o
permeanţă echivalentă a magnetului (de fapt, permeanţa unei porţiuni nemagnetice, de
lungime lm şi arie a secţiunii transversale Am).
Prin construcţia grafică din figura 4.23 se deduce inducţia Bm în magnet şi apoi inducţia
echivalentă în întrefier.
 (12)
În figura 4.23 s-a reprezentat şi ramura de demagnetizare a ciclului unui material
magnetic moale (cu linie întreruptă), al cărui punct de funcţionare R' se află la valori mici ale
inducţiei.
În mod practic, pentru a caracteriza eficacitatea unui magnet permanent de volum dat, se
consideră expresia energiei câmpului magnetic din întrefierul de volum echivalent V = l A .

(13)
Însă conform (11) şi (12) rezultă

(14)
adică densitatea de volum a energiei magnetice pe care o poate da magnetul este egală cu
.
Valoarea produsului Bm |Hd| variază după poziţia punctului de funcţionare pe ramura de
demagnetizare. Maximul produsului (Bm |Hd|)max este numit indice de calitate al materialului
magnetic dur. Pentru o bună utilizare a unui material magnetic dur, magnetul trebuie
dimensionat astfel încât punctul său de funcţionare să se situeze în apropierea punctului în
care este maxim produsul Bm |Hd|. În aceste condiţii se foloseşte cel mai puţin material
magnetic dur pentru satisfacerea unor condiţii tehnice date.
Poziţia punctului de funcţionare în care este maxim produsul Bm |Hd| se poate determina
aproximativ pe cale grafică, la intersecţia diagonalei dreptunghiului de laturi OBr şi OHc cu
ramura de demagnetizare a ciclului de histerezis (fig. 4.23).
Notând cu Bmo şi Hdo valorile corespunzătoare acestui punct, rezultă că factorul de
demagnetizare al magnetului trebuie să aibă valoarea optimă

(15)
Cu această valoare se poate alege forma magnetului, întrucât avem relaţia
(16)
iar altă relaţie este dată de fluxul magnetic util, în întrefier
(17)
Cu cât este mai mare intensitatea câmpului magnetic coercitiv, cu atât va rezulta mai
mare şi câmpul optim |Hd0|, iar dreapta OR va avea o pantă mai mică, respectiv factorul de
demagnetizare NB va fi mai mare şi magnetul va trebui să fie de lungime lm mai mică.
Magneţii permanenţi au utilizări importante în construcţia aparatelor de măsurat, în
maşinile electrice de putere mică, la difuzoare, în contoare, în relee ş.a.

5. CÂMPUL ELECTROMAGNETIC

Într-o regiune din spaţiu, un câmp electric (electrodinamic) variabil în timp are
derivata şi dă naştere unui curent de deplasare variabil în timp care generează un
câmp magnetic variabil în timp care, conform fenomenului de inducţie electromagnetică,
generează un câmp electric (electrodinamic) variabil în timp care generează un câmp
magnetic variabil în timp... Astfel spaţiul ocupat de un câmp electric variabil în timp este în
acelaşi timp ocupat şi de un câmp magnetic variabil în timp. Ansamblul celor două câmpuri
variabile în timp electrodinamic şi electromagnetic ce se generează unul pe altul, se numeşte
câmp electromagnetic.

5.1. Ecuaţiile de propagare a undelor electromagnetice

O consecinta importanta a ecuatiilor lui Maxwell este existenta câmpului electromagnetic

"desprins" de corpuri sub forma undelor electromagnetice. Existenta acestor unde este
determinata de o legatura dubla între câmpul electric si câmpul magnetic (prin legea inductiei
electromagnetice si legea circuitului magnetic), care nu este mijlocita de corpuri.
Considerăm un mediu conductor, liniar, omogen şi izotrop pentru care neglijăm densitatea
volumică de sarcină care creează câmpul electrostatic (v=0). Pentru un asemenea mediu
ecuaţiile Maxwell se scriu:

Înmulţim vectorial la stânga relaţia (18) cu operatorul , şi obţinem:

(22)
(23)
În coordonate carteziene operatorul
(24)
Iar se numeşte operator Laplace (25)
folosind (19) şi (23), (22) se scrie:
sau (26)
(26) este ecuaţia de propagare pentru câmpul magnetic care se mai poate scrie:
(27)
Folosind acum ecuaţia (19) pe care o inmulţim vectorial la stânga cu operatorul :

(28)
Care, ţinând seama de relaţia (18) devine
(29)
care se mai scrie :

(30)
Ecuaţiile (26) sau (27) şi (29) sau (30) se numesc ecuaţiile telegrafiştilor.
Pentru medii dielectrice liniare, izotrope, omogene (= 0 ), din ecuaţiile telegrafiştilor se obţine:

(31)
Relaţiile (31) se numesc ecuaţiile radiofoniştilor.
Cele mai simple soluţii ale ecuaţiilor (31) sunt undele plane, de forma:

(32)

(33)
Unde este vector de unda,
(34)
Unda electromagnetică este o oscilaţie electromagnetică (perturbaţie) care se propagă în spaţiu, din
aproape în aproape prin intermediul câmpului electromagnetic.
La propagarea pe o direcţie x (în cazul mediilor neconductoare), cea mai simplă soluţie a ecuaţiilor
de propagare, undele plane armonice, se scriu sub forma:
(35)

(36)