Prof. univ. dr.

Mihail CRISTEA
Sala BN137, e-mail: mihail.cristea@physics.pub.ro , mihail.cristea@physics.pub.ro

________________________________________________________________________________
FIZICĂ GENERALĂ - NOŢIUNI INTRODUCTIVE
7. Electricitate şi magnetism
=======================================================================

CURS 11. Se discută despre: câmp magnetic, mărimea fizică inducţie a câmpului magnetic, fluxul
magnetic, forţe în electromagnetism, fenomenul de inducţie
electromagnetică, mişcarea sarcinilor în câmp magnetic, descoperirea
electronului de către J.J. Thomson

7.3. ELECTROMAGNETISMUL

7.3.1. Câmpul magnetic. Inducţia câmpului magnetic.

Magnetul natural este corpul care are proprieteatea de a atrage fierul. Minereuri cu
proprietăţi magnetice au fost descoperite de grecii antici într-un loc în Asia Mică numit Magnesia.
De la numele acestei localităţi provine denumirea de magnet.
Se presupune că magnetizarea minereurilor a fost făcută în urma unui trăsnet cu intensitatea
de peste 1 milion de amperi. Un asemenea eveniment se petrece o dată la 1-10 milione de ani,
probabilitatea fiind suficientă la scară geologică pentru a explica existenţa unor zăcăminte întinse de
magneţi naturali.
În anul 1820 fizicianul danez Hans Christian Öersted59 a experimentat şi evidenţiat influenţa
pe care o are un conductor parcurs de curent electric asupra acului magnetic. A ajuns la concluzia că
orice conductor străbătut de curent electric generează un câmp magnetic în spaţiul din vecinatatea
sa
Câmpul magnetic este o formă de existenţă a materiei, care se manifestă prin acțiuni asupra
unei sarcini electrice în mișcare (forță Lorentz12) sau asupra diverselor materiale magnetice
(paramagnetice, diamagnetice sau feromagnetice).
Câmpul magnetic se poate descrie cu ajutorul liniilor de câmp magnetic. Aceste linii pot fi
vizualizate cu ajutorul piliturii de fier (fig 7.10). Pentru un magnet permanent liniile câmpului
magnetic sunt închise, ies din polul nord magnetic şi intră în polul sud magnetic.
Mărimea fizică vectorială ce caracterizează câmpul magnetic se numeşte inducţie

magnetică, B . Unitatea de măsură a inducţiei magnetice este 1T (în cinstea lui N. Tesla60).

Fig. 7.10. Liniile de câmp magnetic pentru un magnet de tip bară (a), un fir strabătut de un curent electric (b),
o spiră de curent (c) şi un solenoid (d).

Vectorul B este tangent la linia de câmp magnetic.
Inducţia magnetică a câmpului magnetic generat de un conductor liniar într-un punct este
direct proporţională cu intensitatea curentului electric ce trec prin conductor I şi invers
proporţională cu distanţa r de la conductor la acel punct:
I
B (7.31)
2 r
unde    0  r este permeabilitatea magnetică a mediului (numită şi constanta magnetică a
mediului),  0  4  10 7 H / m este permeabilitatea magnetică a vidului, iar  r permeabilitatea
magnetică relativă.
Liniile câmpului magnetic generat de un conductor liniar sunt cercuri concentrice situate
într-un plan perpendicular pe conductor. Sensul inductiei magnetice şi al liniilor de câmp se
stabileşte cu regula burghiului drept sau regula tirbuşonului. Se aşează burghiul paralel cu
conductorul liniar şi se roteşte astfel încât sensul de înaintare al burghiului să coincidă cu sensul
curentului prin conductor, iar sensul de rotaţie indică sensul inducţiei magnetice şi sensul liniilor de
câmp.
Inducţia magnetică a câmpului magnetic generat de o spiră circulară de curent în centrul
acesteia este direct proporţională cu intensitatea curentului electric prin spiră I şi invers
proporţională cu raza spirei circulare R :
I
B (7.32)
2R
Pentru a afla sensul liniilor de câmp se aşează burghiul perpendicular pe planul spirei
circulare şi se roteşte astfel încât sensul de rotaţie al burghiului să coincidă cu sensul curentului prin
spiră. Sensul de înaintare al burghiului indică sensul inductiei magnetice şi al liniilor de câmp.
Inductia magnetică a câmpului magnetic generat de un solenoid pe axa de simetrie a
acestuia este direct proporţională cu numărul de spire N şi intensitatea curentului electric I prin
solenoid şi invers proportională cu lungimea l a solenoidului
NI
B (7.33)
l
Sensul liniilor de câmp se obţine ca şi în cazul spirei de curent, solenoidul fiind o configuraţie spiră
lângă spiră.

7.3.2. Fluxul magnetic

Prin definiţie fluxul magnetic al unui câmp uniform este produsul dintre inducţia câmpului

magnetic B şi suprafaţa normală S n . Suprafaţa normală este definită astfel S n  S cos  , unde
unghiul  este unghiul format de direcţia inducţiei câmpului magnetic şi normala la suprafaţă.

Dacă vectorul B este constant, iar suprafată este plană (v. Fig. 7.11), fluxul magnetic poate
fi scris în forma matematică:
 
 m  BS n  B  S (7.34)

Fig. 7.11. Fluxul câmpului magnetic printr-o suprafaţă.


În cazul cel mai general, când inducţia câmpului magnetic B este variabilă, se poate defini
un flux magnetic elementar printr-o suprafaţă infinitezimală în care inducţia magnetică poate fi
considerată constantă:
 
d m  B  dS (7.35)
 Fluxul magnetic printr-o suprafaţă oarecare se calculează cu ajutorul integralei de suprafaţă:
 
 m   B  dS (7.36)
S
Se poate arăta că în cazul unei suprafeţe închise  fluxul total este nul
 
 m   B  dS  0 (7.37)

ceea ce intuitiv spune că numărul liniilor de câmp care intră în suprafaţa  (flux negativ, normala

la suprafaţă face 180 cu direcţia inducţiei B ) este egal cu numărul liniilor de câmp ce ies din
suprafaţa  (flux pozitiv).

Fig.7.12. Fluxul magnetic printr-o suprafaţă închisă.

Unitatea de masură pentru flux este 1 Wb (în cinstea fizicianului Weber61). Un Wb este
fluxul dat de o inducţie magnetică de 1T printr-o suprafaţă de 1m 2 .

7.3.3. Forţe în electromagnetism

Forţa electromagnetică (BIl)

Pentru a vedea acţiunea unui câmp magnetic asupra unui conductor parcurs de curent, se
realizează montajul din figura 6.13. Păstrând acelaşi conductor dar modificând intensitatea
curentului electric se constată ca deviaţia "leagănului" din figură este cu atat mai mare cu cât
intensitatea este mai mare. Forţa deviatoare este proporţională cu I:
F~I (7.38)
Dacă se păstrează curentul de intensitate constantă, dar se modifică lungimea conductorului,
se găseşte că forţa deviatoare este proporţională cu lungimea conductorului:
F ~l (7.39)
Plasând firul conductor în câmpuri magnetice mai intense, se găseşte că forţa este
proporţională cu inducţia câmpului magnetic
F~B (7.40)
Schimbând sensul curentului se constată ca se schimbă sensul deviaţiei conductorului.

Fig. 7.13. Dispozitiv pentru studiul forţei electromagnetice şi regula mâinii stângi pentru aflarea sensului fortei
electromagnetice.
 Sumând toate aceste rezultate experimentale, rezultă ca forţa de interacţie dintre magnet şi
curent poate fi scrisă în forma:
 
F  Il  B ; (7.41)

unde l este vectorul care are modulul egal cu lungimea conductorului şi sensul dat de sensul
curentului electric.
Această forţa se numeşte forţa electromagnetică, având sensul dat de regula mâinii stângi şi
modulul:

F  BIl sin  (7.42)

cu  unghiul făcut de direcţia lui B cu direcţia curentului electric.

Forţa Lorentz

Forţa electromagnetică se manifestă asupra conductorului de lungime l aflat în câmp

magnetic doar dacă acesta este parcurs de un curent electric. Putem trage concluzia că acţiunea
câmpului megnetic nu este legată de simpla existenţă a conductorului, ci de prezenţa unei mişcări
ordonate a sarcinilor.
Ne punem problema să aflăm cât din forţa electromagnetică revine unui purtător de sarcină.
Q nq
Considerând conductorul parcurs de curentul de intensitate I   , atunci forţa ce revine unui
t t
purtător de sarcină este:
   
 F Il  B l   
fq    q  B  qv  B (7.43)
n It / q t
Numim aceasta fortă, forţa Lorentz:
  
f L  qv  B (7.44)
Sensul forţei Lorentz se obţine conform regulii produsului vectorial (regula burghiului drept)

Forţa electrodinamică. Definiţia amperului.

Orice curent electric este generator de câmp magnetic. Pe de altă parte orice câmp magnetic
aţionează, prin fortă electromagnetică asupra unui curent electric. Asta înseamnă că doi curenţi
electrici interactionează printr-o forţă.
Să considerăm doi curenţi rectilinii şi paraleli, de intensităţi I1 şi I 2 , aflaţi la distanţa d
unul de altul. Vom considera curentul I 2 aflat în câmpul generat de curentul I1 . Astfel, forţa (BIl)
care se manifestă asupra conductorului 2 (parcurs de curentul I 2 ) datorită âmpului magnetic
generat de conductorul 1 este:
I
F21  B1 I 2 l   1 I 2 l (7.45)
2d
Putem considera problema şi în alt mod: conductorul parcurs de curentul de intensitate I1 se
găseşte în câmpul magnetic generat de conductorul I 2 , astfel că fortă electromagnetică simţită de
I 2 este:
I
F12  B2 I 1l   2 I1l (7.46)
2d
Aplicând regula mâinii stângi, se constată că cele două forţe sunt egale şi de sens contrar.
Putem scrie
I I
F   0 r 1 2 l (7.47)
2d
această forţa purtând numele de forţă electrodinamică.
 Fig. 7.14. Forţa electrodinamică. Tipurile de interacţie dintre curenţii elctrici.

Se poate constata uşor că doi curenţi de acelaşi sens se atrag, în timp ce doi curenţi de
sensuri diferite se resping.
Electromotoarele funcţionează pe baza forţei electrodinamice de interacţie dintre doi curenţi.
Pe baza forţei electrodinamice se defineşte amperul ca unitate de măsură a intensitaţii
curentului electric în SI (unitate data în cinstea lui A-M Ampère62).
Se consideră doi conductori foarte lungi situaţi în vid la un metru distanţă unul de altlul, prin
care trece un curet de 1 A. Forţa de interacţie pe unitatea de lungime este:
F II H 1A  1A
  0  r 1 2  4  10 7 1  2  10 7 N / m (7.48)
l 2d m 2  1m
Definiţie: Un amper este intensitatea unui curent care străbătând doi conductori paraleli
foarte lungi, asezaţi în vid la un metru distanţă unul de altul face ca între conductori să se manifeste
o forţa de 2  10 7 N pentru fiecare metru de lungime.

7.3.4. Inducția electromagnetică. Legea Faraday. Legea Lenz.

Inducţia electromagnetică este fenomenul care constă în apariția unei tensiuni
electromotoare într-un circuit închis, datorită variației în timp a fluxului magnetic. Variaţia fluxului
magnetic poate avea loc fie din cauza variatiei suprafeţei circuitului, fie din cauza variaţiei mărimii
inducţie magnetică, fie datorită variaţiei ambelor.
Legea matematică ce descrie acest fenomen a fost găsită de Faraday:

e (7.49)
t
Semnul minus (-) este dat de regula lui Lenz, care spune că sensul curentului indus este de
aşa manieră că fluxul indus se opune variaţiei fluxului inductor ("eu crentul cel indus/ totdeauna m-
am opus/ cauzei ce m-a produs").
În figura următoare (Fig.7.15) se arată cum se poate obţine sensul curentului indus.


v

Binductor Binductor
t s 

Bindus R Bindus

I
Fig. 7.15. Sensul curentului indus.
 Un magnet permanent se apropie cu polul Nord de un solenoid cuplat cu o rezistenţă R.
Iniţial, inducţia magnetică (liniile de câmp ies din din polul nord) este mică, magnetul aflându-se la
o anume distanţă de solenoid. Pe măsură ce magnetul se apropie, inducţia B creşte. Curentul indus
în solenoid trebuie să dea un flux care să se opună creşterii fluxului inductor. Orientarea lui Bindus
se opune creşterii lui Binductor a. î . sensul curentului prin circuitul solenoidului este cel din figură.
Vă propun să aflaţi - în aceaşi manieră ca mai sus - sensul curenţilor induşi din secvenţele 1-
6 ale figurii de mai jos.

Fig. 7.16. Sensul curentului indus în funcţie de sensul miscării şi de tipul polului magnetic

Autoinducţia. Inductanţa unui solenoid.

Autoinducţia este fenomenul de inducţie electromagnetică produs într-un circuit datorită

variaţiei intensităţii curentului din acel circuit (cauză proprie). Fluxul inductor variază din cauza
modificării lui B, suprafaţa circuitului rămânând constantă. Cum inducţia magnetică este
proporţională cu intensitatea curentului B ~ I , rezultă că fluxul este proporţional cu intensitatea
curentului electric prin circuit:
  LI (7.50)
unde mărimea L se numeşte inductanţă a circuitului şi se măsoară în 1Wb / 1A  1H (Henry63).
Legea inducţiei electromagnetice (legea lui Faraday) devine:
 I
e  L (7.51)
t t
Ultima relaţie permite obţinerea uşoară a inductanţei unui solenoid de lungime l format din
N spire de suprafaţă S fiecare. Astfel, considerând două momente de timp t1 şi t 2 la care
intensităţile prin solenoid sunt I1 , respectiv I 2 , fluxurile magnetice sunt corespunzător:
NI NI
1  NSB1  NS 1 şi  2  NSB2  NS 2 .
l l
Introducând în (7.48) se obţine:
  1 N 2 S I 2  I1 I
e 2     L (7.52)
t 2  t1 l t 2  t1 t
de unde rezultă pentru inductanţă expresia:
N 2S
L (7.53)
l
 7.3.5. Mişcarea purtătorilor de sarcină electrică în câmp magnetic uniform.

Vom considera o particulă de masă m şi sarcină q care intră cu viteza v0 în câmpul

magnetic uniform de inducţie B. Zona în care există câmp are laţimea l . Inducţia câmpul magnetic
este perpendiculară pe direcţia vitezei.
Asupra particulei ationează forţa Lorentz, perpendiculară pe viteză, jucând rol de forţă
centripetă. Modulul vitezei particulei nu se modifică, forţa Lorentz modificând doar direcţia vitezei.
Ca urmare particula descrie o mişcare circulară (sau un arc de cerc) de rază R :
mv 02 mv0
f L  qv 0 B   Fcp  R  (7.54)
R qB
Traiectoria pe care o va avea particula este reprezentată în Fig. 7.16.
Deviaţia în câmp o notăm cu z1 , iar cea care este datorată direcţiei o notăm cu z 2 (v.
Fig.7.17).
Aplicând teorema înălţimii în triunghiul OMB (înălţimea este media proporţională a
segmentelor determinate de ea pe ipotenuză), avem:
OA  AB  AM 2  z1 2 R  z1   l 2   z12  2 Rz1  l 2 (7.55)
Întrucât z1 este mult mai mic decât R , termenul z12 se poate neglija. Rezultă:
l2 qBl 2
z1   (7.56)
2 R 2mv 0
La ieşirea în punctul D din spaţiul caracterizat de câmpul magnetic B, particula va ieşi având
viteza tangentă la cerc. De aici se poate deduce deviaţia z 2 :
z l Dl qBDl
tg  2  sin    z2   (7.57)
D R R mv 0
Deviaţia totală este:
qB
z B  z1  z 2  l l  2 D  (7.58)
2mv 0

B

B

C z2

 

v0
A
M z1
d O  x
v0 D
l

Fig. 7.17. Deviaţia în câmp magnetic.
 7.4. Determinarea sarcinii specifice a electronul (J. J. Thomson).

Descoperirea electronului ca o particulă subatomică a fost făcută în 1897 de J.J. Thomson64

la Laboratorul Cavendish, la Universitatea Cambridge. Thomson studia descărcările electrice în
gaze rarefiate.
Descărcările electrice realizate în tuburi catodice (tuburi Crookes65) la presiuni scăzute şi
tensiuni înalte au permis punerea în evidenţă a două tipuri de raze: raze catodice (care se deplasau
de la catod către anod) şi razele canal (sau raze anodice care se deplasau de la anod către catod.
Razele anodice au fost numite raze canal deoarece practicând un mic orificiu, un canal, în catod ele
treceau dincolo de catod provocând fluorescenţa sticlei tubului de descărcare). Deviaţiile către o
polaritate sau alta a armăturilor unui condensator au arătat ca razele catodice sunt alcătuite din
particule încărcate negativ, în timp ce razele canal sunt încărcate pozitiv. Deoarece natura razelor
catodice nu se modifică prin schimbarea metalului din care este confecţionat catodul şi nici prin
schimbarea gazului din tub, s-a tras concluzia că
y
particulele încarcate cu electricitate negativă
constituie un component comun al tuturor B z
E
atomilor. Aceste particule se numesc electroni.
Thomson este cel care a măsurat raportul
masa/sarcină electrică și a descoperit că este de 
1837 ori mai mic decât acelaşi raport pentru ionul v
de hidrogen (proton).
Experimentul a fost realizat punând razele
catodice să treacă printr-o regiune de dimensiune Magnet
l în care erau aplicate paralel un câmp electric de

intensitate E şi un câmp magnetic de inducţie
 Fig. 7.18.
B . Pe un ecran situat la distanţa D se obţinea
imaginea unei parabole în jurul axei Oy (v. Fig. 7.18).
Ţinând cont de formulele deduse anterior (v. relaţiile (7.30) şi (7.58)) se elimină viteza şi se
obţine
qU qUl l  2 D 
y 2
l l  2 D   v 02  (7.30bis)
2mdv0 2mdy
2
qB  qBl l  2 D  
z l l  2 D   v02    (7.58bis)
2mv0  2mz 
sau
yz   K  z 2 (7.59)
2U m m
unde K  2
    b  .
B l l  2 D   q  q
Din măsurători experimentale ale lui K, Thomson găseşte valoarea raportului
m / q raze catodice me / e 1
  (7.60)
m / q raze canal M H / e 1837
În acest fel se obţine că masa electronului este de 1837 ori mai mică decât masa protonului
e
(ionului de hidrogen), adică me  9.1  10 31 kg . Mărimea se numeşte sarcină specifică şi în
m
e
cazul electronului are valoarea  1.75879  1011 kg / C .
me
În 1906 Thomson a primit premiul Nobel pentru Fizică pentru descoperirea electronului.

===
 Aplicaţii

Aplicaţia 1. Fluxul magnetic  m ce trece printr-un inel metalic variază cu timpul conform
relaţiei  m  at 3  bt 2 , unde  m este măsurat în Wb, a  6 Wb / s 3 , b  18 Wb / s 2 şi t este măsurat
în secunde. Rezistenţa electrică a inelului este R  3 . Determinaţi curentul maxim indus în inelul
metalic în intervalul de timp 0, 2s .
b2
Răspuns: I max   6A .
3aR

Aplicaţia 2. Un solenoid de lungime l  16 cm conţine N  420 spire. Un curent electric

dI
variabil cu o rată de descreştere  0.421 A / s induce o tensiune electromotoare e  175 V . .
dt
Să se determine raza solenoidului.
1 el
Răspuns: R   0.9 cm
N  0  dI / dt

Aplicaţia 3. Tensiunea autoindusă într-un solenoid de inductanţă L se modifică în timp

conform legii E t   E 0  exp  kt  . Presupunând că sarcina este finită, găsiţi sarcina totală care
trece printr-o secţiune a firului solenoidului.
E
Răspuns: Q  20 .
k L

Aplicaţia 4. Variaţia curentului electric printr-un solenoid de

inductanţă 4 mH este prezentată în figura alăturată. Construiţi graficul
tensiunii electromotoare autoinduse în intervalul 0 - 12 ms.

Aplicaţia 5. O bară de masă m şi rezistenţă electrică

R alunecă fără frecare pe două şine paralele aflate într- un plan
orizontal. Distanţa dintre şine este d . Şinele sunt conectate la o
baterie a cărei tensiune electromotoare se păstrează constantă
E . Sistemul se află într-un câmp magnetic omogen de inducţie
B care iese din planul foii (v. figura). Presupunând că la
momentul t  0 bara este în repaus, găsiţi legea de variaţie în
timp a vitezei.
E   B 2 d 2 
Răspuns: v 1  exp  t  
Bd   mR 

Aplicaţia 6. O bară conductoare se mişcă cu viteza constantă v

perpendiculară pe un conductor filiform prin care trece un curent electric
de intensitate I ca în figură. Găsiţi valoarea tensiunii electice generate
între capatele barei de lungime l .
 vIl
Răspuns: e 0
2r
 Aplicaţia 7. O bară conductoare de lungime l se mişcă cu viteza
constantă v paralelă cu un conductor filiform prin care trece un curent
electric de intensitate I ca în figură. Bara rămâne perpendiculară pe
conductor, capătul cel mai apropiat aflându-se la distanţa r . Găsiţi
valoarea tensiunii electice generate între capatele barei
 vI  l
Răspuns: e  0  ln1  
2  r
= == === == =

59 Hans Christian Oersted (1777-1851) a fost un fizician și chimist danez, care a influențat filosofia post-
kantiană și progresul științei în secolul al XIX-lea. Este cunoscut pentru descoperirea relației dintre
electricitate și magnetism cunoscută ca electromagnetism.

60 Nikola Tesla (1856-1943) a fost un fizician, inginer mecanic şi inginer electrotehnician. Este considerat ca
fiind un important om de știință al sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX. Invențiile sale și
munca teoretică au pus bazele cunoștințelor moderne despre curentul alternativ, sistemele de curent alternativ
(sistem monofazic, sisteme polifazice), puterea electrică, sistemele de distribuție a puterii. A realizat motorul
electric bazat pe curentul alternativ.

61 Wilhelm Eduard Weber (1804-1891) a fost un fizician german, profesor la Universitaţile din Leipzig,
Gottingen şi Halle-Wittenberg. A adus contribuții de pionierat în domeniul electrodinamicii teoretice,
stabilind în 1846 o extensie pentru Legea lui Coulomb.

62 Joseph Henry (1797-1878) a fost un om de știință american, profesor la Universitatea Princeton. El a

descoperit legea inducţiei electromagnetice independent și aproape concomitent cu britanicul Michael
Faraday.

63 Andre-Marie Ampere (1775-1836) a fost un fizician și matematician francez. A descoperit legea interacției
curenţilor electrici (1820) și a propus ipoteza curenților moleculari pentru explicarea magnetismului
corpurilor, fiind considerat unul dintre principalii fondatori ai electromagnetismului.

64 Joseph JohnThomson (1856-1940) a fost un fizician englez, profesor la Universitatea Cambridge, laureat al
Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1906, “ca apreciere pentru meritele deosebite ale investigațiilor sale
teoretice și experimentale asupra conducției electrice în gaze“. L-a avut conducător de doctorat pe John
William Strutt Rayleigh. I-a avut ca doctoranzi pe E. Rutherford (premiul Nobel), Th. Lyman, J.S.
Townsend, Paul Langevin, Niels Bohr (premiul Nobel), O.W. Richardson (premiul Nobel), F.W. Aston
(premiul Nobel), E.V. Appleton (premiul Nobel), W.L. Bragg (premiul Nobel), ş.a.

65 William Crookes (1832-1919) a fost un chimist şi fizician englez, specializat în domeniul spectroscopiei. A
realizat tubul Crookes (pentru studiul descărcărilor electrice în vid) și a descoperit elementul chimic Taliu.

["."] Memento.

Au fost introduse noţiunile :

- câmp magnetic; linia de câmp ; inducţia câmpului magnetic;
- permeabilitatea magnetică (absolută şi relativă);
- fluxul magnetic
- forţa electromagnetică, forţa Lorentz, forţa electrodinamică, definiţia amperului;
- fenomenul de inducţie electromagnetică, legea lui Faraday, regula Lenz;
- fenomenul de autoinducţie, inductanţa, inductanţa unui solenoid;
- razele catodice, razele anodice, electronul, sarcina specifică a electronului.
["."]