CAPITOLUL II.

OSCILAŢII ŞI UNDE ELASTICE

II.1. MIŞCAREA OSCILATORIE

II.1.1. Legătura dintre energia potenţială şi starea de echilibru a unui

corp
II.1.2. Mişcarea unui sistem în jurul unei poziţii de echilibru stabil
II.1.3. Mişcarea oscilatorie armonică
II.1.4. Mişcarea oscilatorie amortizată.
II.1.5. Mişcarea oscilatorie forţată.
II.1.5.1. Rezonanţa amplitudinei.
II.1.5.2. Rezonanţa vitezei.
II.1.6. Oscilaţii neliniare.
II.1.7. Reprezentarea mişcării oscilatorii în spaţiul stărilor

II.2. UNDE ELASTICE

II.2.1. Propagarea undelor într-un mediu elastic, definiţii

II.2.2. Ecuaţia undei plane
II.2.3. Ecuaţia undei sferice
II.2.4. Ecuaţia diferenţială a undelor
II.2.5. Viteza de propagare a undelor
II.2.5.1. Viteza de propagare a undelor în medii solide
II.2.5.2. Viteza de propagare a undelor în medii lichide
II.2.5.3. Viteza de propagare a undelor în medii gazoase
II.2.6. Energia transportată de unda elastică
II.2.7. Fenomene specifice undelor
II. 2.7.1. Reflexia
II. 2.7.2. Refracţia
II. 2.7.3. Interferenţa
II. 2.7.3.1. Interferenţa staţionară

II.3. NOŢIUNI DE ACUSTICĂ

II.3.1. Proprietăţile sunetului

II.3.2. Reflexia sunetului
II.3.3. Reflexia şi absorbţia sunetului pe materiale solide
II.3.4. Ultrasunetele

II. OSCILAŢII ŞI UNDE ELASTICE

 În acest capitol, în partea întâi se definesc şi se studiază
diferite tipuri de mişcări oscilatorii: armonice, amortizate, forţate.
Se studiază de asemenea şi un exemplu de mişcare oscilatorie
neliniară. Se introduce noţiunea de spaţiu al stărilor şi se prezintă
traiectoriile descrise de câţiva oscilatori în acest spaţiu. În partea a
doua se defineşte unda elastică, se deduce ecuaţia de propagare a
undei şi viteza prin diferite medii elastice. Se defineşte intensitatea
unei unde. Se trec în revistă câteva fenomene specifice undelor. Se
discută despre sunet ca undă elastică, despre calităţile sunetului,
despre absorbţia sunetului de către materialele solide. Se
menţionează câteva aplicaţii ale ultrasunetelor. În text au fost
introduse întrebări, exerciţii şi mici probleme pentru a sublinia
practic conţinutul teoretic al textului.

II.1. MIŞCAREA OSCILATORIE

II.1.1. Legătura dintre energia potenţială şi starea de echilibru a unui

corp

Există o legătura directă între starea de echilibru a unui sistem şi energia

potenţială a acestuia. Pentru simplitate se va considera un sistem cu un singur grad de
libertate, aflat în câmp gravitaţional.
Sistemul considerat se găseşte într-o stare de echilibru instabil în punctul în
care energia potenţială U(x) a sistemului admite o valoare maximă, Fig.II.1.a). O
deplasare a sistemului oricât de mică faţă de acest punct duce la îndepărtarea
ireversibilă a sistemului din starea de echilibru instabil.
În cazul în care energia potenţială a sistemului rămâne constantă pentru un
întreg domeniu de valori ale lui x, atunci, pentru domeniul respectiv de valori,
sistemul se găseşte într-o stare de echilibru indiferent, Fig.II.1.b). Deplasarea
sistemului în orice punct al acestei regiuni de energie potenţială constantă, numită şi
suprafaţă echipotenţială, nu afectează starea de echilibru a acestuia.
În cazul în care există un punct în care energia potenţială a sistemului admite o
valoare minimă, atunci în punctul respectiv sistemul se găseşte într-o stare de
echilibru stabil. Mici deplasări ale sistemului faţă de acest punct au ca rezultat
revenirea sistemului în starea de echilibru stabil, Fig.II.1.c).

a) b) c)

Fig. II.1

14
 II.1.2. Mişcarea unui sistem în jurul unei poziţii de echilibru stabil.

În continuare se vor considera astfel de mici deplasări ale sistemului faţă de

poziţia de echilibru stabil. Se dezvoltă energia potenţială a sistemului, U(x), în serie
Taylor în jurul punctului de echilibru stabil. În urma unei translaţii convenabil alese,
acesta poate fi adus în punctul de coordonată x=0. Se păstrează doar primii trei
termeni ai dezvoltării în serie Taylor:
 dU  1  d 2U 
U ( x )  U (0)    x  2   x 2 ...
 dx  x  0 2 !  dx 
x 0 (1)
Deoarece punctul x=0 este un punct de minim, derivata întâi a energiei potenţiale
dU
calculată în acest punct este egală cu zero, adică
( )
dx x=0
=0
. Pe de altă parte,
deoarece energia potenţială este definită până la o constantă arbitrară aditivă, se poate
considera că în punctul respectiv şi U(0)=0 . În plus, punctul x=0 fiind un minim al
funcţiei, valoarea derivatei de ordinul doi a acesteia calculată în punctul de minim
d2 U
trebuie să fie strict pozitivă adică
( )
dx 2
x=0
=k >0
. Constanta k se numeşte
constanta elastică a sistemului. Cu aceste precizări, expresia energiei potenţiale a
sistemului capătă forma aproximativă:
1
U ( x )≈ kx 2
2 , (2)
2
unde s-au neglijat termenii de ordin superior lui x . Din punct de vedere matematic
aceasta înseamnă că, în jurul poziţiei de echilibru stabil funcţia energie potenţială
U(x) se poate aproxima printr-o parabola. Unei energii potenţiale de această formă îi
corespunde o forţă:
⃗ ( x )=−grad U ( x ) =− dU ( x ) ⃗i =−k ⃗x
F
dx , (3)
adică o forţă de tip elastic. Forţa elastică provine dintr-o energie potenţială şi deci
este o forţă conservativă. Fiind orientată totdeauna spre poziţia de echilibru stabil,
forţa elastică tinde să readucă sistemul în această poziţie. Din această cauză mai este
denumită şi forţă de revenire. Datorită forţei de revenire şi inerţiei sistemului acesta
se mişcă de o parte şi de alta a poziţiei de echilibru stabil, adică oscilează.

II.1.3. Mişcarea oscilatorie armonică

Ecuaţia de mişcare a sistemului aflat sub acţiunea forţei elastice este, în

conformitate cu principiul fundamental al dinamicii:
m ẍ=−kx , (4)
sau
2
ẍ+ω0 x=0 , (5)
k
 02 
unde s-a notat m . Aceasta este o ecuaţie diferenţială de ordinul doi, liniară,
omogenă, cu coeficienţi constanţi. Ea admite o soluţie analitică exactă. Pentru găsirea
ei se încearcă întâi o soluţia de forma:

15
 x (t )  e t , (6)
unde  reprezintă o constantă ce urmează a fi determinată. Dacă relaţia (6) este într-
adevăr o soluţie a ecuaţiei (5), atunci ea trebuie să verifice această ecuaţie. Impunând
această condiţie se obţine următoarea ecuaţie caracteristică a ecuaţiei (5):
2   02  0 (7)
ale cărei soluţii, distincte, sunt
  i 0 . (8)
În acest caz, soluţia generală se scrie sub forma unei combinaţii liniare a celor două
soluţii adică:
iω t
x (t )=C1 e +¿ C 2 e−iω t ¿
0 0

(9)
unde constantele C1 şi C2 sunt constante arbitrare de integrare, în general
complexe. Pentru ca elongaţia mişcării oscilatorii să fie o mărime reală ele trebuie să
¿
verifice relaţia C1 =C 2 , unde cu asterisc s-a notat conjugata complexă a constantei
C2 . În continuare se foloseşte formula lui Euler pentru trecerea de la funcţiile
exponenţial-complexe la funcţiile trigonometrice:
e i   cos  i sin  , (10)
şi se obţine pentru soluţia (9) următoarea expresie:
x ( t )=C 1 (cos ω 0 t +isin ω 0 t )+C2 (cos ω 0 t−isin ω 0 t )=
=(C 1 +C 2 )cos ω0 t +i(C 1 −C2 )sin ω0 t . (11)
Se notează în continuare:
C1 +C2 =C '
i(C 1 −C2 )=C '' ,
(12)
asfel încât soluţia (11) capătă forma următoare:
x (t )  C ' cos 0 t  C"sin  0 t .
În plus, dacă se mai notează cu

A=C} over {sinϕ} } {¿ ¿ (13)

şi cu
C'
ϕ=arctg ¿¿
C} } } {¿ ,
(14)
atunci soluţia ecuaţiei diferenţiale (5) capătă forma finală:
x ( t )= A sin ( ω0 t +ϕ )
,
(15)
unde x(t) reprezintă depărtarea la momentul t a sistemului faţă de poziţia de echilibru
şi se numeşte elongaţie, A se numşte amplitudinea mişcării oscilatorii şi reprezintă
valoarea maximă pe care o poate atinge elongaţia, 0 ω t+ϕ
se numeşte faza mişcării
oscilatorii, ϕ este faza iniţială iar
ω 0 este pulsaţia mişcării.
Mişcarea oscilatorie armonică este o mişcare periodică, adică se repetă în mod
identic după un anumit interval de timp numit perioadă. Perioada se notează cu T şi
are ca unitate de măsură secunda. Mărimea inversă perioadei se numeşte frecvenţă,

16
reprezintă numărul de oscilaţii complete efectuate de oscilator în unitatea de timp, se
notează cu litera grecească ϑ , unitatea de măsură fiind 1/s, numită şi 1 Hertz (1
Hz). Într-adevăr, dacă se măsoară intervalul de timp t în care un oscilator efectuează n
oscilaţii complete, perioada oscilaţiilor se poate calcula astfel :
t
T=
n
iar frecvenţa
n
ϑ=
. t
Uneori este convenabil să se reprezinte elongaţia unei mişcări oscilatorii
armonice prin expresia complexă
i ( ω 0 t+ϕ )
x (t )= A e ,
convenind ca partea imaginară a acestei expresii să reprezinte mărimea fizică
considerată. În cazul în care soluţia ecuaţiei diferenţiale a mişcării (5) este dată prin
intermediul funcţiei trigonometrice cosinus, partea reală a expresiei de mai sus va
reprezenta mărimea fizică considerată.
Faptul că pulsaţia este constantă şi independentă de condiţiile iniţiale ale
mişcării este specific oscilaţiilor armonice, adică a micilor oscilaţii efectuate de un
sistem în jurul poziţiei sale de echilibru stabil.
Energia totală a sistemului la un moment dat este suma dintre energia
cinetică şi potenţială a sistemului la acel moment:
mx 2 kx 2
E 
2 2 . (16)
Deşi valoarea ambelor energii depinde de timp suma lor este o constantă. Energia
totală a oscilatorului armonic este constantă în timp, este direct proporţională cu
pătratul amplitudinii şi este egală cu:
1
E= mω20 A 2
2 . (17)
Despre acest oscilator se spune că reprezintă un sistem conservativ. Pentru mărimile
dependente de timp este util uneori introducerea unei valori medii temporale
definită după cum urmează:
T
1
¿ K >= ∫ K (t ) dt
T0 . (18)
unde medierea se face pe intervalul de timp 0,T. În baza acestei definiţii, valorile
medii temporale ale energiei cinetice respectiv potenţiale, calculate pentru o perioadă,
sunt:
T
1 1 1
¿ Ec >= ∫ m ẋ 2  dt= mω20 A2
T 0 2 4 (19)
T
1 1 2 1
¿ E p >= ∫ kx  dt= mω20 A2
T0 2 4 (20)
2π
T=
unde ω0 şi reprezintă perioada micilor oscilaţii. Aşa cum se observă, ele sunt
egale între ele iar suma lor este egală cu energia totală a oscilatorului:

17
 1
E =< E c >+< E p >= mω20 A 2
2 (21)
 O particulă de masă m se găseşte într-un câmp potenţial unidimensional.
Energia potenţială a particulei funcţie de coordonată este U ( x )=U 0 ( 1−cos ax ) ,

unde a şi
U 0 sunt constante pozitive. a) Să se reprezinte grafic energia potenţială
a particulei şi să se arate că energia potenţială admite cel puţin o valoare minimă şi că
deci particula poate avea cel puţin o poziţie de echilibru stabil; b) Să se găsească
perioada micilor oscilaţii efectuate de particulă în jurul acestei poziţii.
 Să se rezolve aceeaşi problemă pentru cazul în care energia potenţială are
a b
U ( x )= 2 −
forma x x , cu a,b constante pozitive.

II.1.3. Mişcarea oscilatorie amortizată

O mişcare oscilatorie a cărei amplitudine scade în timp se numeşte

mişcare oscilatorie amortizată. Amortizarea mişcării se datorează unor forţe
disipative de energie, cum ar fi, de exemplu, forţele de frecare. Acestea transformă
treptat energia sistemului în căldură. Forţele disipative se opun mişcării, fiind
orientate în sens opus vitezei. În timp, odată cu scăderea energiei sistemului scade
treptat la zero şi amplitudinea oscilaţiilor iar mişcarea încetează.
Un exemplu de forţă disipativă suficient de des întâlnit în practică şi
convenabil din punctul de vedere al calculului matematic îl reprezintă forţa de
rezistenţă pe care o întâmpină un corp la înaintarea sa printr-un fluid. Ea este
proporţională cu viteza relativă a corpului faţă de fluid şi de sens invers cu aceasta
adică:
F=−γ ẋ . (22)
În acest caz ecuaţia de mişcare a sistemului este:
mx  x  kx . (23)
γ k
=2 δ =ω20
Dacă se notează m şi m , atunci ecuaţia de mişcare se scrie sub
forma:
2
ẍ+ 2δ ẋ +ω 0 x=0 , (24)
unde s-a notat cu δ factorul de amortizare al oscilaţiilor. Şi ecuaţia (24) este o
ecuaţie diferenţială de ordinul al doilea, liniară, omogenă, cu coeficienţi constanţi, aşa
încât soluţia ei se va găsi urmând aceeaşi paşi ca şi în rezolvarea ecuaţiei (5).
λt
Astfel, se caută o soluţie de forma x(t )=e . Ecuaţia caracteristică a
ecuaţiei diferenţiale (24) este:
2 2
λ + 2 δλ+ ω0 =0 .
(25)
2 2
Cazul 1. Dacă discriminantul ecuaţiei caracteristice (25) este δ −ω0 ≥0 ,
atunci ecuaţia admite două rădăcini reale, egale sau diferite între ele după cum se
realizează egalitatea sau inegalitatea din condiţia impusă. Acestea sunt:
λ1,2 =−δ±√ δ 2−ω20 .
În cazul rădăcinilor reale şi egale soluţia ecuaţiei diferenţiale (24) se scrie sub forma :

18
 −δt
x ( t )=Ce , (26)
iar în cazul rădăcinilor reale şi distincte sub forma:
(−δ + δ 2−ω 20 )t
√ √ 2
(−δ− δ −ω0 )t
2
x ( t )=C 1 e +C 2 e . (27)
Atât într-o situaţie cât şi în cealaltă, din cauza frecării foarte mari, mişcarea efectuată
de sistem nu este una oscilatorie. Sistemul nu va oscila de o parte şi de alta a poziţiei
sale de echilibru stabil, ci se va îndrepta asimptotic către această poziţie. Acesta este
cazul amortizării critice. Din punct de vedere matematic aceasta se traduce prin
faptul că soluţiile sunt funcţii exponenţiale descrescătoare în timp.

Fig. II.2
2 2
Cazul 2. Dacă discriminantul ecuaţiei caracteristice (25) este δ −ω0 < 0 ,
atunci rădăcinile ecuaţiei caracteristice sunt complex conjugate iar soluţia generală va
fi o combinaţie liniară de forma:
(−δ+i ( ω20 −δ2 ) t
√ √ 2
(−δ−i (ω0−δ )t
2
x=C 1 e +C 2 e (28)
sau mai simplu:
x ( t )=e−δ t  ¿ ¿ (29)

unde am folosit notaţia

ω=√ ω20 −δ2 . Ca şi în cazul mişcării oscilatorii armonice,
constantele C1 şi C2 sunt constante arbitrare de integrare, în general complexe.
Pentru ca elongaţia mişcării oscilatorii amortizate să fie o mărime reală ele trebuie să
¿
verifice relaţia C1 =C 2 , unde cu asterisc s-a notat conjugata complexă a constantei
C2 . Utilizând din nou formula lui Euler, se găseşte legea mişcării oscilatorii
amortizate:
−δt
x (t )= Ae sin(ωt +ϕ0 ) (30)
unde am notat cu
A= √(C1 +C 2 )2 +i 2 (C 1−C 2 )2 (31)
şi cu
C 1 +C 2
ϕ0 =arctg
i(C1 −C 2 ) . (32)
Se observă că amplitudinea mişcării scade exponenţial în timp, tinzând asimptotic la
zero,

19
 −δt
a(t )=Ae (33)
şi că perioada acesteia este constantă şi nu depinde de valoarea amplitudinii:
2π 2π
T= = >T
ω √ ω 2 −δ 2 0
.
0 (34)
Aşa cum se vede din (34), frecarea duce la creşterea perioadei oscilatorului amortizat
faţă de cea oscilatorului neamortizat. În figura de mai jos s-a reprezentat grafic relaţia
(30).

Fig. II.3

Iar următoarea figură este o fotografie a variaţiei tensiunii de la bornele

condensatorului dintr-un circuit RLC serie, luată de pe ecranul osciloscopului1.

Fig. II.4.

Decrementul logaritmic. Gradul de amortizare a mişcării se apreciază cu

ajutorul mai multor mărimi. Una dintre ele este decrementului logaritmic al

1
În laboratorul de fizică studenţii pot vizualiza oscilaţiile amortizate ale tensiunii de la bornele unui condensator legat în serie cu
o bobină şi un resistor, şi pot determina decrementul logarithmic şi perioada oscilaţiilor amortizate pentru diferite valori ale
rezistenţei din circuit.

20
amplitudinii2. Acesta se defineşte ca fiind logaritmul natural al raportului oricăror
două amplitudini consecutive:
a Ae t
  ln n  ln   t  T   T
a n 1 Ae . (35)
1
τ=
Se defineşte de asemenea timpul de relaxare al amplitudinii, δ , ca fiind
timpul după care amplitudinea mişcării scade de e ori, unde e reprezintă baza
logaritmului natural. O altă mărime specifică oscilaţiilor amortizate este factorul de
atenuare,
Q=ω 0 τ . Pentru cazul Q≤1 , mişcarea este aperiodică iar pentru
cazul Q>1 , mişcarea este periodică. În tabelul de mai jos sunt date ordinile de
mărime pentru factorul de atenuare al câtorva oscilatori amortizaţi:

Oscilatorul amortizat Factorul de atenuare Q

Pământul (mişcări seismice) 250-1400
Struna de vioară 1000
Atomul excitat 107
47
Nucleul excitat ( F ) 3⋅1012

Tabelul II.1.

♣ Pornind de la definiţia timpului de relaxare, să se definească timpul de

înjumătăţire al amplitudinii, şi să se găsească o formulă de calcul a acestuia.
♣♣ Să se găsească timpul de relaxare pentru energia totală a oscilatorului
amortizat.
♣ O masă m=150g suspendată la capătul unui resort de constantă elastică
k=50N /m efectuează oscilaţii verticale amortizate. Ştiind că după n=15 oscilaţii
amplitudinea mişcării scade de e=2.71... ori să se afle: a) decrementul logaritmic al
mişcării; b) perioada oscilaţiilor amortizate şi constanta .
♣ Un oscilator are m=0,01kg, k=0,49N/m, =0,001N.s/cm. Se ştie în plus că la
momentul t=0, elongaţia mişcării are valoarea x=0,02m iar viteza mişcării are valoare
v=0.
a) Să se găsească expresia elongaţiei x în funcţie de timp; b) Care este timpul de
relaxare pentru amplitudinea oscilaţiilor? c) Care este valoarea factorului de calitate Q
a oscilatorului?
♣ O particulă de masă m se găseşte într-un câmp potenţial unidimensional.
Energia potenţială a particulei funcţie de coordonată este U ( x )=U 0 ( 1−cos ax ) ,

unde a şi
U
0 sunt constante pozitive. a) Să se reprezinte grafic energia potenţială
a particulei şi să se arate că energia potenţială admite cel puţin o valoare minimă şi că
deci particula poate avea cel puţin o poziţie de echilibru stabil; b) Să se găsească
perioada micilor oscilaţii efectuate de particulă în jurul acestei poziţii.

II.1.5. Mişcarea oscilatorie forţată.

2
În laboratorul de fizică studenţii pot să determine decrementul logaritmic şi perioada oscilaţiilor amortizate ale tensiunii de la
bornele unui condensator dintr-un circuit RLC serie, pentru diverse valori ale rezistenţei R, folosind imaginea de pe ecranul
osciloscopului.

21
 Pentru a păstra sistemul în oscilaţie, pierderile de energie datorate frecării
trebuie compensate din exterior. Compensarea se poate face discret, prin intermediul
unor impulsuri transmise periodic oscilatorului, sau în mod continuu, prin intermediul
unei forţe periodice, sinusoidale de forma:
f =F 0 sin Ωt .
(36)
Deoarece în secţiunea precedentă energia sistemului scădea în mod continuu, datorită
frecării, al doilea caz pare mai potrivit pentru compensarea pierderilor. Forţa externă
efectuează un lucru mecanic al cărui semn depinde de diferenţa dintre faza forţei şi
faza vitezei sistemului oscilant. În consecinţă sistemul va fi forţat să oscileze cu
frecvenţa forţei externe.
Rezolvarea ecuaţiei de mişcare în acest caz ne va conduce de altfel la acest
rezultat. Astfel, în baza Principiului fundamental al dinamicii, se scrie:
m ẍ=−γ ẋ−kx+F 0 sin Ωt (37)
sau, utilizând notaţiile deja cunoscute
F0
ẍ+ 2δ ẋ +ω 20 x= sin Ω t
m , (38)
care corespunde unei ecuaţii diferenţiale liniare, de ordinul al doilea, cu coeficienţi
constanţi, neomogenă. Soluţia generală a acestei ecuaţii se compune din soluţia
ecuaţiei omogene şi o soluţie particulară de forma termenului neomogen:

x  x o  x no , (39)
unde
−δ t
x o =A 0 e sin(ωt +ϕ 0 )
şi
x no  A sin(t   ) . (40)
Semnificaţia constantelor din soluţia omogenă este cea cunoscută. În soluţia
particulară
x
no , A reprezintă amplitudinea mişcării oscilatorii forţate iar  este
diferenţa dintre faza forţei excitatoare şi faza elongaţiei. Ele sunt mărimi constante în
timp iar expresiile lor urmează a fi determinate.
Deoarece amplitudinea soluţiei omogene scade exponenţial în timp,
contribuţia ei devine repede neglijabilă astfel încât comportarea sistemului pe termen
lung va fi descrisă de soluţia ecuaţiei neomogene.
Dacă soluţia (40) este într-adevăr o soluţie a ecuaţiei (38) atunci ea trebuie să
verifice această ecuaţie. Se calculează derivata întâi şi a doua a soluţiei neomogene
(40) şi se introduc în ecuaţia diferenţială a mişcării (38). Se grupează pe lângă
sin ω t şi cosω t şi se identifică cantităţile corespunzătoare din membrul drept şi
membrul stâng al identităţii. Se obţine sistemul:
F0
A ( ω 20 −Ω2 ) cos ϕ−2 δ A Ω sin ϕ=
m (41)
A( ω 20 −Ω2
) sin ϕ+2 δ A Ω cos ϕ=0
(42)
Din ecuaţia (42) după împărţirea cu A se obţine faza mişcării oscilatorii:
2δΩ
tg ϕ=
Ω2 −ω20 . (43)

22
 Apoi se ridică ambele relaţii la pătrat şi se adună membru cu membru. Se
obţine astfel pentru amplitudinea soluţiei următoarea expresie:
F0
A=
2
√
m ( ω20 −Ω 2 ) +4 δ2 Ω2
(44)
Se observă că, în absenţa forţelor disipative, în particular a frecării,
amplitudinea creşte la valoarea
F0
A ( δ =0 )=
m( ω 20−Ω 2 ) . (45)
Se observă de asemenea că faza oscilaţiilor efectuate de sistem, (43), precum
şi amplitudinea acestora, (44), depind atât de forţa externă, prin amplitudinea şi
frecvenţa ei, cât şi de caracteristicile proprii ale oscilatorului, respectiv masa,
frecvenţa proprie şi factorul de amortizare ale acestuia.
În acest caz mişcarea se numeşte oscilatorie întreţinută, pentru că forţa
externă compensează pierderile de energie ale sistemului şi de asemenea se mai
numeşte mişcare oscilatorie forţată deoarece sistemul este obligat de către forţa
externă să oscileze cu o amplitudine şi o pulsaţie dependente de amplitudinea şi
pulsaţia acesteia.

II.1.5.1. Rezonanţa amplitudinei.

Aşa cum rezultă din relaţia (44), amplitudinea oscilaţiilor forţate depinde (este
funcţie) de pulsaţia forţei externe , mai precis, există o valoare a pulsaţiei  pentru
care amplitudinea capătă o valoare maximă3. Pentru a găsi această valoare se anulează
derivata întâi a amplitudinii funcţie de pulsaţie:
dA
=0
dΩ , (46)
şi se obţine
 rez   02  2 2 . (47)
Pentru această valoare a pulsaţiei forţei externe, numită pulsaţie de rezonanţă,
amplitudinea ia valoarea maximă egală cu:
F0
Amax 
2m  02   2
(48)
În Fig. II.5 este reprezentată grafic variaţia amplitudinii unui oscilator în
funcţie de pulsţia forţei externe, pentru diferite valori ale forţei disipative (de ex. de
frecare).

3
În laboratorul de fizică studenţii au posibilitatea să studieze oscilaţiile forţate ale unei coloane de lichid, să traseze curba
amplitudine-frecvenţă şi să determine frecvenţa de rezonanţă a coloanei de lichid.

23
 Fig. II.5.

Se observă că valoarea maximă a amplitudinii creşte pe măsură ce frecarea

este din ce în ce mai mică, tinzând la infinit pe măsură ce coeficientul de amortizare
tinde la zero. În absenţa frecării, din relaţia (47) rezultă că pulsaţia de rezonanţă
devine egală cu pulsaţia proprie a sistemului, asfel încât valoarea amplitudinii
oscilaţiilor forţate dată de (45) tinde şi în acest caz la infinit.
Podul Tacoma Narrows de 1810 m lungime a fost inaugurat la 1 iulie 1940 şi
patru luni mai târziu, la 7 noiembrie, acesta s-a rupt efectiv, sub acţiunea unui vânt ce
sufla în rafale, cu viteza de doar 64 km/h (15 m/s). A fost un exemplu de rezonanţă
între rafalele vântului şi frecvenţa proprie, naturală, a podului. În accident nu a murit
nimeni, podul fiind eliberat imediat ce a început să oscileze.

Fig. II.6, a. Fig. II.6, b.

II.1.5.2. Rezonanţa energetică.

Din relaţia (40) rezultă pentru expresia vitezei următoarea formă:

dx
v= =Ω A cos ( Ω t+ϕ )=v 0 cos ( Ω t +ϕ )
dt ,
v
unde am notat cu 0 amplitudinea vitezei oscilatorului forţat. Aceasta, la rândul ei,
este funcţie de , pulsaţia forţei externe, având următoarea expresie:

24
 F0
v 0=
2
k
√( Ω
−mΩ +γ)2
. (49)
v 0 =F 0 /g
Amplitudinea vitezei oscilatorului forţat capătă valoarea maximă
atunci când
Ω=w0 . Mai departe, dacă se introduce valoarea găsită pentru  în


expresia (42) se găseşte că 2 . Aceasta înseamnă că faza vitezei oscilatorului şi
faza forţei externe sunt egale. În acest caz se realizează condiţiile optime pentru
transferul maxim de energie între sursa externă şi oscilator. Forţa externă realizează
un lucru mecanic pozitiv de-a lungul întregii perioade de oscilaţie. S-a realizat astfel
rezonanţa energetică.

 Să se identifice câteva situaţii, din diferite domenii de activitate, în care

rezonanţa îşi face simţită prezenţa (construcţii, electronică, mecanică, acustică, etc.).

II.1.6. Oscilaţii neliniare.

Oscilaţiile armonice, liniare, descrise de ecuaţiile (5), (24) şi (38) reprezintă

doar un posibil model, cu limite inerente de aplicabilitate (cazul mişcărilor de
amplitudine mică). Aceste ecuaţii sunt, din punct de vedere matematic, ecuaţii
diferenţiale de ordinul doi, liniare (funcţia x(t) precum şi derivatele ei în raport cu
timpul nu apar în ecuaţie decât la puterea întâi). Marele avantaj al acestui model este
că ecuaţiile menţionate admit soluţii analitice exacte, respectiv soluţiile (15), (30) şi
(40).
Ori de câte ori funcţia x(t) precum şi derivatele ei în raport cu timpul apar în
ecuaţia diferenţială a mişcării la o puterea diferită de unu sau ca argument al unei
funcţii neliniare, ecuaţia diferenţială devine neliniară şi nu mai admite soluţie analitică
exactă.
În continuare, se va găsi ecuaţia diferenţială a mişcării în cazul unui pendul
simplu care oscilează neliniar în jurul poziţiei sale de echilibru stabil. Pendulul simplu
constă dintr-un corp punctiform de masă m, atârnat la capătul unui fir subţire sau al
unei bare subţiri, a căror masă poate fi neglijată în raport cu cea a corpului şi a căror
lungime nu se modifică în timpul oscilaţiilor. Conform Principiului fundamental al
dinamicii, F =m⃗a . Aşa cum se ştie, forţa care acţionează asupra pendulului şi tinde
⃗
să-l readucă în poziţia de echilibru stabil este o componentă a forţei de greutate a
corpului de masă m şi anume mg sinθ . În ce priveşte acceleraţia, aceasta este
orirentată în sens invers sensului de variaţie a unghiului  şi se poate scrie în funcţie
de acesta după cum urmează:
s=Lθ (cu  exprimat în radiani),
ds dθ
v= =L =L θ̇
dt dt ,
iar acceleraţia
dv d θ̇
a= =L =L θ̈
dt dt .
Reluând acum Principiul fundamental al dinamicii, se poate scrie:

25
 mg sinθ=−mL { θ̈¿
sau încă
g
θ̈+ sin θ=0
L . (50)
Ecuaţia de mai sus este o ecuaţie diferenţială de ordinul doi, neliniară, omogenă, cu
coeficienţi constanţi. Pentru a găsi o soluţie a acestei ecuaţii se va descompune funcţia
sin θ în serie Taylor şi se va reţine din această dezvoltare atât termenul liniar cât şi
primul termen neliniar diferit de zero:
1
sin θ=θ− θ3 +. ..
6
(51)
 Să se scrie dezvoltările în serie Taylor, în jurul punctului  = 0, pentru
funcţiile sin θ şi cos θ . Să se compare rezultatele obţinute.

g
ω20=
Dacă se notează L , ecuaţia (50) se poate aproxima cu următoarea
ecuaţie diferenţială neliniară:
2
2 ω0 3
θ̈+ω 0 θ− θ =0
6 .
(52)
Pentru această ecuaţie se va căuta o soluţie aproximativă de forma:
θ=θ 0 sin ωt +εθ 0 sin3 ωt , (53)
unde  este un parametru adimensional, presupus mult mai mic decât unitatea,  ≪ 1,
atunci când amplitudinea mişcării este mult mai mică decât unitatea adică  0 1 .
Soluţia (53) sugerează că mişcarea oscilatorului în acest caz reprezintă suprapunerea a
două mişcări oscilatorii, una de frecvenţă egală cu  şi una de frecvenţă egală cu 3 .
Termenul în sin3t este sugerat de următoarea identitate trigonometrică:
3 1
sin3 x= sin x− sin 3 x
4 4 . (54)
Continuând raţionamentul, este de aşteptat ca termenul în sin3t să genereze termenul
în sin9t, ş.a.m.d. Nu există nici un motiv pentru care procesul să se oprească astfel
încât soluţia (53) este la rândul ei o soluţie aproximativă, o soluţie care ia în
consideraţie numai primii doi termeni ai unei întregi serii de termeni armonici. Totuşi,
convergenţa rapidă a seriei este asigurată de prezenţa parametrului  şi de condiţia
impusă acestuia.
Pasul următor îl reprezintă determinarea mărimilor  şi . Pentru simplitate se
va considera că la momentul t=0, =0. Dacă relaţia (53) este o soluţie a ecuaţiei (52)
3
atunci ea trebuie să verifice această ecuaţie. În acest sens se calculează mai întâi θ
:
θ3 =θ30 ( sin 3 ωt +3 ε sin2 ωt sin 3 ωt +.. . ) , (55)
2 3
unde s-au neglijat termenii în ε şi ε . Se calculează apoi θ̈ derivând de
două ori în raport cu timpul relaţia (53) şi se obţine:
2 2
θ̈=−ω θ 0 sin ωt−9 ω εθ 0 sin 3 ωt .
(56)

26
 3
Se introduc apoi expresiile pentru θ , θ̈
şi  în relaţia (52). Se foloseşte
3
identitatea trigonometrică (54) pentru înlocuirea termenului sin ωt . În acest
moment se grupează termenii pe lângă sin ωt şi respectiv sin 3ωt şi se obţine
următoarea egalitate:
3 2 2 1
sin ωt (−ω2 +ω20 − ω0 θ 0 )+sin 3 ωt(−9 ω 2 ε+ω20 ε+ ω 20 θ20 )=0
24 24 .
(57)
La obţinerea acestei relaţii s-a neglijat de asemenea termenul conţinând produsul
2
sin 3 ωt sin 2 ωt al cărui coeficient este de ordinul O(ε ) sau O(θ0 ) prin
comparaţie cu termenii care au fost luaţi în calcul.
Pentru ca egalitatea (57) să fie îndeplinită pentru orice valoare a lui t trebuie ca
parantezele de pe lângă sin ωt şi sin 3ωt să fie simultan nule. Pentru sin ωt
aceasta conduce la următoarea relaţie:
1
ω2 =ω 20 (1− θ20 )
8 ,
sau, folosind dezvoltarea binomială a radicalului
1
ω≈ω 0 (1− θ20 )
16 . (58)
Relaţia aceasta pune în evidenţă dependenţa frecvenţei oscilatorului considerat de
amplitudinea oscilaţiilor pe care acesta le efectuează. Această dependenţă este
specifică numai oscilatorilor neliniari. Se observă de asemenea că pulsaţia proprie a
oscilatorului,
ω0 , reprezintă limita la care tinde pulsaţia  atunci când oscilaţiile
sunt de foarte mică amplitudine, adică atunci când
θ0 →0 . De altfel, acesta este
θ =0 . 3 rad , adică ceva mai puţin de 18° ,
chiar cazul oscilaţiilor liniare. Pentru 0
modificarea relativă a frecvenţei este
Δω ω−ω 0
= ≈5∗10−3
ω0 ω0 (59)
iar pentru
θ0 =0 . 8 rad , adică ceva mai puţin de °
45 , modificarea relativă a
frecvenţei este
Δω ω−ω 0
= ≈4∗10−2
ω0 ω0 . (60)
Din anularea coeficientului termenului în sin 3ωt se poate evalua ordinul de mărime
2 2
al parametrului adimensional . Astfel, dacă se consideră că ω ≈ω0 , atunci rezultă
că
2
θ0
ε≈
192 . (61)
Cum  reprezintă contribuţia relativă a termenului sin 3ωt din soluţia (53) a ecuaţiei
de mişcare, rezultă că, pentru
θ0 =0 .3 rad , ε≈10
−3
. Cu alte cuvinte, pentru
  
  
amplitudini mici, oscilaţia dominantă este cea de frecvenţă  2  , numită şi

27
   
  
frecvenţă fundamentală. Oscilaţia cu frecvenţa  2  , numită şi armonica a treia,
devine din ce în ce mai importantă pe măsură ce amplitudinea oscilaţiilor creşte.
Teoretic, în soluţie apar un număr infinit de armonice, multiple de trei, dar
amplitudinile lor sunt din ce în ce mai mici.
Prezenţa în solutie a mai multor frecvenţe crează posibilitatea apariţiei mai
multor rezonanţe. Ele se numesc rezonanţe de ordin superior sau rezonanţe neliniare,
induse de neliniaritatea sistemului. Principalele frecvenţe de oscilaţie ale unui sistem
neliniar trebuie cunoscute deoarece rezonanţele de ordin superior pot deveni
importante şi pot cauza în ultimă instanţă distrugerea sistemului.

II.1.7. Reprezentarea mişcării oscilatorii în spaţiul stărilor.

Prin sistem se înţelege un ansamblu de elemente între care există o anumiţă

legătură. Datorită acestei legături ansamblul se comportă ca o entitate, ca un tot unitar.
Un sistem este numit dinamic dacă starea acestuia evoluează în timp. Starea
sistemului dinamic este dată de totalitatea proprietăţilor sistemului la un moment dat.
Evolutia sistemului dinamic de la o stare la altă stare este guvernată de o anumită
lege. În fizica clasică aceasta înseamnă că orice stare a sistemului dinamic, trecută sau
viitoare, poate fi calculată cu precizie maximă dacă se cunoaşte o stare oarecare a
sistemului precum şi legea de evoluţie a acestuia. În acest caz sistemul se mai
numeşte sistem determinist.
Oscilatorii reprezintă exemple dintre cele mai des întâlnite de sisteme
dinamice. Iată câteva dintre ele: un corp atârnat la capătul unui resort, un circuit
electric format dintr-un rezistor, o bobină şi un condensator legate în serie (circuit
RLC serie), o particulă aflată într-o groapă de potenţial, un pod suspendat aflat sub
acţiunea rafalelor de vânt, o cladire sub acţiunea undei seismice, etc.
Cel mai simplu dintre oscilatori are un singur grad de libertate şi ca urmare
energia lui potenţială depinde de o singură variabilă, fiind, de exemplu, de forma:
U=U (x ) . Pentru a descrie complet comportarea acestui oscilator este nevoie de
doar două mărimi fizice independente una de cealaltă. Acestea pot fi, de exemplu,
poziţia şi viteza oscilatorului la un moment dat. Cu ajutorul lor se construieşte un
spaţiu matematic numit spaţiul fazelor sau al stărilor.
În cazul simplu al oscilatorului cu un singur grad de libertate spaţiul stărilor
are dimensiunea doi şi deci este un plan. Pentru a studia de exemplu, comportarea
unui ansamblu de doi astfel de oscilatori dar cuplati între ei, va fi nevoie de un spaţiu
al stărilor de dimensiune egală cu patru, un hiperspaţiu, pentru care nu mai există
corespondent fizic şi nici posibilitatea de a-l reprezenta.
Spaţiul stărilor are axele de coordonate respectiv perpendiculare, fiecare din
ele reprezentînd cîte una din variabilele independente necesare caracterizării stării
sistemului dinamic. Starea sistemului la un moment dat se reprezintă printr-un punct
în spatiul stărilor iar evoluţia sistemului dintr-o stare în alta printr-o succesiune de
puncte care împreună formează o traiectorie în spaţiul stărilor. Studierea traiectoriei
parcursă de sistem în spaţiul stărilor completează studiul comportării sistemului.
Traiectoria se construieşte punct cu punct în urma rezolvării numerice a ecuaţiei
diferenţiale a mişcării şi a reprezentării punctelor obţinute în spaţiul stărilor.
O proprietate importantă a traiectoriilor este proprietatea de neintersectare.
Două traiectorii ce pornesc din condiţii iniţiale oricât de apropiate ca valoare nu se vor

28
întâlni decât dacă ele converg către o aceeaşi stare de echilibru a sistemului. Această
proprietate derivă din faptul că stările trecute şi viitoare ale unui sistem determinist,
sunt determinate în mod unic de starea sistemului la un moment dat.
În continuare se consideră cazul oscilatorului armonic a cărui ecuaţie de
x ( t )= A sin ( ω0 t +ϕ ) ϕ=0 ,
mişcare este dată de (15): sau, alegând
x ( t )= A sin ω 0 t . Este mai convenabil pentru calculul ce urmează să se scrie această
ecuaţie sub forma:
x
=sin ω0 t
A .
(62)
Corespunzător, viteza oscilatorului armonic este dată de v ( t )=ω 0 A cosω 0 t , care se
poate scrie la rândul ei sub forma:
v
=cosω0 t
ω0 A (63)
Dacă cele două relaţii se ridică la pătrat şi se adună membru cu membru, atunci se
obţine următoarea egalitate:
x2 v2
+ =1
A 2 ω 20 A2 (64)
care nu este altceva decât ecuaţia unei elipse reprezentată într-un spaţiu definit de
coordonatele x şi v , având semiaxele egale cu A respectiv
ω0 A . În Fig.
II.7. este reprezentată această traiectorie. În abscisă sunt trecute valorile poziţiei iar în
ordonată cele ale vitezei oscilatorului.

I (0.4,0.4)

Fig. II.7.

Se observa forma de elipsă a traiectoriei, sensul în care aceasta este parcursă

de oscilator precum şi starea iniţială din care acesta porneşte, I (0.4, 0.4).
Ori de câte ori traiectoria sistemului în spaţiul fazelor este o linie curbă
închisă, mişcarea efectuată de sistem este una periodică: după un anumit timp
sistemul revine în starea iniţială. Stările prin care trece oscilatorul au fost calculate şi
reprezentate pentru un timp cu puţin mai mic decât perioada acestuia, de aceea
traiectoria nu este încă închisă.

29
 Şi în cazul oscilatorului amortizat, descris de ecuaţia (24) cu soluţia (30), se
poate determina, prin calcul analitic, forma traiectoriei descrisă de sistem în spaţiul
stărilor. Astfel, în ipoteza unei faze iniţiale ϕ=0 şi a unei amortizări slabe,
δ
→0
ω , elongaţia şi viteza oscilatorului la un moment dat se vor scrie sub forma:
x
=sin ω t
Ae−δt , (65)
v
=cosω t
ω Ae−δt . (66)
Dacă cele două relaţii se ridică la pătrat şi se adună membru cu membru, atunci se
obţine următoarea egalitate:
x2 v2
+ =1
A 2 e−2δt ω 2 A 2 e−2 δt . (67)
Relaţia obţinută seamănă cu cea găsită pentru oscilatorul armonic (64) sugerând de
asemenea o elipsă. Spre deosebire de cazul anterior însă, semiaxele acestei aparente
−δ t −δ t
elipse scad în timp treptat la zero ( A e , ω A e ) şi ca urmare, traiectoria
sistemului în spaţiul stărilor va fi o spirală al cărei punct final va fi originea planului
stărilor. Acest punct are coordonatele x=0, v=0 şi corespunde deci poziţiei de
echilibru stabil a sistemului. În Fig. II.8. este reprezentată această traiectorie. În
abscisă sunt trecute valorile poziţiei iar în ordonată cele ale vitezei oscilatorului. Se
observa forma de spirală a traiectoriei, sensul în care aceasta este parcursă de
oscilator, starea iniţială din care acesta porneşte, punctul I (0.4, 0.4) precum şi starea
finală către care oscilatorul tinde asimptotic, punctul O (0,0).

I (0.4,0.4)

Fig. II.8.

Aşa cum s-a văzut în secţiunea II.1.4, pentru a menţine în mişcare un oscilator
amortizat se foloseşte o forţă externă, al cărei rol este de a compensa periodic
pierderile de energie ale sistemului. Un anumit timp, numit timp de tranzit, oscilaţiile
amortizate coexistă cu cele forţate. Amplitudinea oscilaţiilor amortizate scade însă în
timp astfel încât, pe termen lung, sistemul va ajunge să oscileze cu amplitudine
constantă şi cu o frecvenţă egală cu frecvenţa forţei externe (40). În acest caz, starea
finală nu va fi una de echilibru stabil ( x=0, v=0 ) ci una de echilibru dinamic,
corespunzătoare unei mişcări oscilatorii cu amplitudine şi perioadă constante în timp.

30
 I (0.4,0.4)

Fig. II.9.

I (2,2)

Fig. II.10.

În figurile de mai sus, cei doi oscilatori se găsesc sub acţiunea unor forţe de
frecare egale şi a unor forţe excitatoare de amplitudini şi frecvenţe de asemenea egale
între ele. Diferite sunt doar stările iniţiale din care cei doi oscilatori pornesc şi ca
urmare stările finale pe care ei le ating.
Astfel, pentru oscilatorul din Fig. II.9. perioada de tranzit corespunde unei
amplificări a mişcării. Energia oscilatorului creşte pe baza energiei primite de la forţa
externă. În spaţiul stărilor spirala descrisă de oscilator îşi măreşte raza, tinzând
asimptotic la o elipsă. Aceasta corespunde soluţiei de echilibru dinamic a sistemului:
o mişcare armonică a cărei energie totală (constantă) este mai mare decât energia
iniţială a oscilatorului.
Spre deosebire de acesta, oscilatorul din Fig.II.10. pierde din energia sa în
perioada de tranzit, spirala descrisă de acesta în spaţiul stărilor îşi micşorează raza dar
tinde şi ea asimptotic tot la o elipsă, tot la o mişcare armonică, de echilibru, dar a cărei
energie totală (constantă), este mai mică decât energia iniţială a oscilatorului.
Aşa cum s-a arătat, în cazul oscilatorului liniar armonic traiectoria este o
elipsă perfectă. În cazul în care oscilatorul este unul neliniar, ca de exemplu cel
descris de ecuaţia diferenţială (52), elipsa se va deforma cu atât mai tare cu cât
neliniaritatea sistemului va fi mai mare.

31
 2 4
Fig. II.11. U ( x ) =x −x Fig. II.12.

În Fig. II.11. este reprezentată schematic forma funcţiei energie potenţială

pentru oscilatorul neliniar a cărui mişcare este descrisă de ecuaţia (52). Este vorba de
o “groapă de potenţial” ai cărei pereti au o înălţime finită. În Fig.II.12. este
reprezentată traiectoria din spaţiul stărilor. Se observă că ea nu mai are forma unei
elipse. După cum s-a arătat deja, mişcarea este una periodică, fiind de fapt o
suprapunere de oscilaţii armonice cu frecvenţe diferite: , 3, ş.a.m.d. (53).
Dacă energia iniţială a oscilatorului este mai mare decât înălţimea pereţilor,
acesta va părăsi groapa de potenţial, îndepărtându-se în mod ireversibil de poziţia de
echilibru stabil corespunzătoare minimului energiei potenţiale. Mişcarea nu va mai fi
oscilatorie.
Energia potenţială reprezentată în Fig.II.13. se caracterizează prin prezenţa a
două minime, simetrice în raport cu un punct de maxim local. Pereţii exteriori ai
gropii sunt practic infinit de înalţi. În funcţie de condiţiile iniţiale alese, corpul se va
găsi într-una din cele două gropi de potenţial, executând o mişcare oscilatorie.

2 4
Fig. II.13. U ( x ) =−x +x Fig.II.14.

Dacă energia acestuia creşte astfel încât ajunge să depăşească înălţimea

maximului central corpul va executa tot o mişcare oscilatorie, dar de această dată
extinsă la groapa mare de potenţial, aşa cum reiese din Fig.II.14.

32