Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
GENERALITĂŢI
Etimologie:
Termenul “Botanica “ provine
din v.gr. botáne = plantă.
Planta (lat. planta) = organism viu, de regulă fixat,
cu corpul diferenţiat în rădăcină, tulpină şi frunze*,
care se hrăneşte pe cale autotrofă, prin
fotosinteză, cu ajutorul clorofilei, absorbind apă
şi substanţe minerale din mediul în care trăieşte şi
sintetizând nutrienţi (substanţe organice).
*în sens foarte larg, sunt adeseori considerate plante toate organismele
fotosintetice, chiar dacă nu au corpul diferenţiat în rădăcină tulpină şi frunze.
1
Diviziuni ale botanicii:
- Fitosociologia (studiază
comunităţile vegetale);
- Fitogeografia (studiază
răspândirea plantelor pe glob);
- Genetica (studiază materialul
ereditar şi mecanismele proceselor
ereditare);
- Fiziologia (studiază fenomenele
vitale din corpul plantelor);
- Ecologia (studiază factorii ce
influenţează viaţa plantelor);
- Fito-paleontologia (studiază
plantele fosile);
-etc.
Importanţa botanicii
Plantele stau la baza vieţii tuturor celorlalte organisme de pe Terra,
prin generarea oxigenului, necesar respiraţiei şi a substanţelor
organice, necesare hrănirii, prin generarea şi întreţinerea mediului nostru
de viaţă;
Cunoaşterea plantelor este indispensabilă pentru cultivarea lor în
diferite scopuri: sursă de hrană sau furaj, decorarea grădinilor, produse
farmaceutice, materii prime în industrie etc.;
Crearea de forme noi, necesare agriculturii moderne (soiuri,
hibrizi etc.), este imposibilă fără cunoaşterea detaliată a biologiei şi
ecologiei plantelor supuse procesului de ameliorare;
Gestionarea durabilă a mediului nostru de viaţă şi a biodiversităţii
necesită, de asemenea, cunoaşterea amănunţită a plantelor.
Liliaceae
MORFOLOGIA ŞI ANATOMIA PLANTELOR
CUPRINS
Citologia
Histologia
Morfologia şi anatomia organelor vegetative
Înmulţirea plantelor
Floarea
Fructul
Sămânţa
Ziua Orele
Luni 10 00-12 00
Vineri 10 00-12 00
EVALUARE
Anghel I., Brezeanu A., Toma N. 1981 – Ultrastructura celulei vegetale. Atlas. Edit.
Academiei Române, Bucureşti.
Arsene G. G. 2004 – Botanica, I. Citologia, histologia, organele vegetative. Edit.
Brumar, Timişoara.
Păun M., Turenschi E., Grigore S., Ifteni L., Chirilă C., Ciocârlan V., Pazmany D.,
Moldovan I., Popescu Gh. 1980 – Botanica. Edit. Did. Ped. Bucureşti.
Răvăruţ M., Anghel G., Buia A., Nyárády A., Morlova I. 1967 – Botanică. Edit. Did.
Ped. Bucureşti.
Toma C., Niţă M. 1995 – Celula vegetală. Edit. Univ. “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi.
Toma C., Gostin I. 2000 – Histologie vegetală. Edit. Junimea Iaşi.
Sîrbu C. 2014 – Morfologia şi anatomia plantelor – note de curs.
Şerbănescu-Jitariu G., Toma C. 1980 – Morfologia şi anatomia plantelor. Edit. Did.
Ped. Bucureşti.
Turenschi E., Pascal P., Sîrbu C., Paraschiv N.L. 1998 - Lucrări practice - Botanică.
Litrogr. USAMV Iaşi.
Zanoschi V., Toma M., 1990 - Curs de Botanică. Partea I -a, Anatomie şi Morfologie.
Litogr. Inst. Agron. Iaşi.
Zanoschi V., Toma C., 1985 – Morfologia şi anatomia plantelor cultivate, Ed. Ceres,
Bucureşti.
Cap. I
CITOLOGIA
CELULA VEGETALĂ
Celula (d. lat. cella, = cămară, element al unui fagure) este unitatea structurală
şi funcţională fundamentală a organismelor vii.
Conform teoriei celulare, elaborată de către Schleiden (1838), Schwan (1839)
şi Dutruchet (1842), teorie în prezent unanim acceptată,
orice formă de viaţă constă dintr-una sau mai multe celule;
celulele se formează din celule preexistente (omnis cellula e cellula);
celula este cea mai mică formă de organizare a materiei vii la nivelul
căreia sunt întrunite toate proprietăţile vieţii (autoreproducere, metabolism,
sensibilitate, autoreglare, mişcare, creştere, dezvoltare, ereditate etc.);
a
b
Exemple de celule uriaşe: a) în pulpa fructului de citrice [http://paperraindrops.blogspot.ro/]; b) fibrele de bumbac
[imgarcade.com ]; c) alga unicelulară Caulerpa prolifera [www.esacademic.com ]
Numărul celulelor
După numărul celulelor din care sunt alcătuite, organimele vii pot fi: unicelulare şi
pluricelulare;
Între aceste două categorii, se află cenobiile (grupe de celule-fiice identice, rezultate
din diviziunea unei celule-mamă, care rămân învelite de o membrană comună) şi
coloniile (grupe de celule asociate, uneori ± diferenţiate, fără membrană comună);
La organismele unicelulare, precum şi la cenobii şi colonii, celulele sunt capabile
să trăiască independent (totuşi, în cazul unor colonii, adeseori, datorită unor
diferenţieri structurale şi funcţionale, celulele prezintă o independenţă relativ limitată);
Organism pluricelular cu
corpul nediferenţiat (tal):
Ulothryx sp. [protist.i.hosei.ac.jp
]
Organism pluricelular, cu corpul diferenţiat (corm): în stânga Vitis
vinifera, după www.leeuwke.com; în dreapta, secţiune prin rădăcina de
Vitis vinifera, cu numeroase tipuri de celule diferenţiate [original]
semilunară
bilobată
Celule parenchimatice
sferică
spiralată
A B
stelatăcilindrică
Forma celulelor (exemple): A-la organismele unicelulare; B-la organismele pluricelulare
Celule prozenchimatice
Structura celulei
Celula este alcătuită din mai
multe unităţi (părţi) structurale şi
funcţionale numite organite.
Organitele vii ale celulei
formează protoplasma, iar cele
lipsite de viaţă formează
paraplasma.
Protoplasma cuprinde:
- Citoplasma,
- Nucleul,
- Reticulul endoplasmatic (RE),
- Plastidele,
- Condriozomii, Paraplasma cuprinde:
- Ribozomii (granulele lui - Peretele celular,
Palade), - Vacuolele şi alte incluziuni lichide
- Dictiozomii (aparatul Golgi), - Incluziunile ergastice solide
- Sferozomii, (grăuncioarele de amidon, aleuronă,
- Lizozomii, cristalele celulare).
- etc. Schema structurii celulei
[]
1. CITOPLASMA
este masa fundamentală a celului vii, care se prezintă ca un sistem coloidal complex şi
în care sunt incluse toate celelalte organite.
Celule tinere de orez (Oryza sativa) în care se evidenţiază citoplasma, alături de alte organite celulare [Anghel et al. 1981]
Rol: înglobează toate organitele celulei cu excepţia peretelui
celular; este sediul unor importante procese biochimice şi
fiziologice de care depinde viaţa celulei (sinteza de precursori ai
unor macromolecule, procese enzimatice, depozitare etc.).
citoplasmă
plasmalema
pereţii a două celule
învecinate
por
citoplasmă
plasmodesma Structura plasmodesmei
Plasmalema este o membrană extrem de subţire, de cca.
75 nm (nanometri) grosime (1 nm = 10−3 µ), care
delimitează citoplasma la contactul cu peretele celular;
pereţi
Tonoplastul este o membrană asemănătoare cu celulari
plasmalema, care separă citoplasma de sucul celular nucleu
(delimitează vacuolele); citoplasmă
plasmalema
Cele două membrane sunt semipermeabile, reglând vacuolă
schimbul de substanţe dintre celulă şi mediu. În structura tonoplast
lor se află o pătură bistratificată şi impermeabilă de lipide
bipolare, în care sunt înglobate molecule proteice cu rol
de transport selectiv.
Plasmalema şi
tonoplastul
Notă: Toate membranele care delimitează organitele
celulare înglobate în citoplasmă au structură şi funcţii
asemănătoare plasmalemei. proteine
pol hidrofil
pol hidrofob
lipide
bipolare
Peroxizomii sunt formaţiuni foarte mici (se văd doar la microscopul electronic),
de formă sferică, care intervin în procesul de respiraţie celulară.
Glioxizomii se deosebesc de peroxizomi prin aceea că participă la realizarea
ciclului glioxilic (transformarea grăsimilor în glucide).
Microtubulii sunt filamente extrem de subţiri, de natură proteică, având un rol
important în procesele de mişcare intracelulară: cicloza (mişcarea circulară
regulată a citoplasmei în interiorul celulei), deplasarea cromozomilor în timpul
diviziunii celulare etc.
3. NUCLEUL
Este un organit mai dens decât citoplasma, ca un corpuscul mai întunecat, de formă
ovoidală, globuloasă, lenticulară etc., cu dimensiuni de cca. 5-15 µ (valori extreme: 0.5-
1000 µ) şi care conţine materialul genetic (acizii nucleici).
Nucleul este caracteristic doar celulei eucariote (gr. eu, = propriu-zis, autentic; karion,
= nucleu). Celulele procariote (bacterii, alge albastre) sunt lipsite de nucleu.
La eucariote, se află de regulă un singur nucleu în celulă, dar uneori celulele pot fi
binucleate sau polinucleate;
La procariote, materialul genetic nu este organizat în interiorul unui organit distinct, ci
se prezintă ca o zonă cu aspect neregulat, numită nucleoid.
por
Nucleolul este un corpuscul fără membrană proprie, mai dens decât restul nucleului
şi deci mai întunecat, format în principal din ARN ribozomal, fosfolipide, proteine.
Rol:
- intervine în mecanismul diviziunii celulare,
- participă la în sinteza ARN r şi a proteinelor nucleare.
De regulă, în nucleul unei celule se află un singur nucleol, mai rar doi sau mai
mulţi, în funcţie de gradul de ploidie al celulelor;
Filamente de cromatină cu
cromomere (săgeata) Reprezentare schematică a “împachetării” materialului genetic
[http://commons.wikimedia.org/] [hometestingblog.testcountry.com]
histone nucleozomi
filament de cromatină
eucromatina heterocromatina
CROMOZOMII sunt vizibili în celulă
doar în timpul diviziunii celulare,
rezultând ca urmare a condensării
puternice a filamentelor de cromatină.
În profaza mitozei, cromozomii apar
formaţi dintr-o masă fundamentală,
amorfă (matrix), în care sunt dispuse
două filamente identice, spiralate,
numite cromatide.
O cromatidă este alcătuită din două
filamente numite semicromatide,
dublu spiralizate.
În anumite zone, de-a lungul
semicromatidelor, se află nişte porţiuni
mai întunecate (mai puternic
spiralizate), numite cromomere.
Cele două cromatide sunt unite între
ele la nivelul unei constricţii
(constricţia primară), unde se află
centromerul – formaţiune cu rol în
fixarea şi migrarea cromozomilor pe
fusul de diviziune).
Structura cromozomului [Crăciun 1981]
Numărul total de cromozomi dintr-o celulă somatică (v.gr. soma = corp) formează
garnitura cromozomică şi are simbolul 2n (celulă diploidă), ex.: la ceapă (Allium
cepa), 2n= 16; la lalea (Tulipa gesneriana), 2n=12 etc.
Fiecare cromozom dintr-o garnitură diploidă prezintă o pereche de aceeaşi
mărime, formă şi cu acelaşi conţinut ereditar, aşadar cromozomii se află în perechi
(cromozomi omologi sau autozomi) (v. figura de mai sus).
La unele plante (dioice), pe lângă cromozomii omologi se află şi unii cromozomi
lipsiţi de pereche, numiţi heterozomi sau cromozomi sexuali.
Sporii şi gameţii (formaţi în urma diviziunii meiotice), conţin doar jumătate din
numărul de cromozomi ai unei garnituri cromozomice; acest număr se numeşte
număr haploid şi se notează cu n (celule haploide), ex. la ceapă, n=8; la lalea
n=6.
Rolul nucleului:
- depozitează şi conservă informaţia ereditară sub forma moleculelor de acizi nucleici ce
constituie cromatina şi cromozomii;
- asigură transmisia nealterată a informaţiei genetice la celulele-fiice rezultate prin
diviziunea unei celule-mamă, ca urmare a fenomenului de replicare a ADN;
- dirijează toate procesele vitale din celulă, prin fenomenele de transcripţie şi translaţie
a informaţiei genetice conţinute.
catenă nouă
catenă veche
Structura cloroplastelor:
- membrană dublă externă;
- stroma (subst. fundamentală);
- lamele stromatice (tilacoide) rezultate prin invaginarea foiţei interne a
membranei;
- grana constituită din formaţiuni discoidale suprapuse, ce conţin pigmenţii
fotosintetici;
Alte componente:
- grăuncioare de amidon (instabile);
feoplastă
B. FEOPLASTELE sunt plastide galbene sau brune,
prezente la algele galbene, aurii, brune, diatomee. Îşi
datorează culoarea predominării pigmenţilor
xantofilă (galbenă) şi fucoxantină (brună).
C. RODOPLASTELE sunt plastidele roşii, întâlnite la
algele roşii. Îşi datorează culoarea predominării
pigmenţilor ficoeritrină (roşie) şi ficocianină
[biology.missouristate.edu] (albastră).
5. CONDRIOZOMII
Sunt organite vii prezente în toate celulele eucariote, cu dimensiuni de 0,2-2 µ,
de formă sferică sau ovală (mitocondrii), sau alungite (condrioconte).
Structura condriozomilor:
- membrană dublă externă;
Alte componente:
- ribozomi asemănători celor din celulele procariote;
- material ereditar extranuclear (ADN).
Schema structurii uniui condriozom [introducingorganelles.weebly.com ]
[]
[]
8. LIZOZOMII
sintetizează lipide. Ei rezultă din porţiuni terminale ale RE, care se umflă, şi treptat,
Lizozomii pe măsură
sunt organitecefoarte
acumulează tot mai multe lipide, se detaş
mici (1-
0,4-1 µ), variate ca formă, cu o
membrană simplă, ce conţin enzime
hidrolitice (în afară de lipază), capabile
de a descompune (hidroliza) diferite
macromolecule, cu rol în digestia
intracelulară. Sunt implicaţi în nutriţia
celulei.
Sferozomi (Sp) în seminţele de grâu (Triticum aestivum) [Jelsema et al. 1974] Lizozom vazut la microscopul electronic
[www.efn.uncor.edu]
9. PERETELE CELULAR
Este un organit specific celulei vegetale (lipseşte la celulele animale), care delimitează celula, îi conferă o anumită formă şi o
Celulele prevăzute cu perete se numesc dermatoplaste, spre deosebire de cele fără un perete rigid, numite gimnoplas
dermatoplaste
MACROFIBRILĂ
[www.biologia.edu.ar ]
Membran
suber
[]
Lignificarea este procesul de
impregnare a peretelui cu lignină;
aceasta ocupă spaţiile dintre Îngroşări de lignină
microfibrile, cimentându-le puternic. ai pereţilor vaselor
Membranele lignificate sunt dure, lemnoase
rezistente şi se găsesc în special în
celulele ţesutului mecanic şi în
îngroşările vaselor de lemn.
Mineralizarea constă în
impregnarea peretelui cu diferite
substanţe minerale (SiO2 la Poaceae;
CaCO3 la Cucurbitaceae etc), ceea
ce duce la creşterea durităţii şi
rezistenţei peretelui.
Gelificarea se realizează datortă
unor supersecreţii de substanţe
pectice, care se depun în membrană.
În stare uscată, aceasta are un
aspect cornos, iar în prezenţa apei Lichefierea este procesul prin care, sub
se umflă şi se transformă în acţiunea unor fermenţi, membrana celulară
mucilagiu (ex. la celulele dispare complet, ca de exemplu, la formarea
tegumentului seminţelor de in, gutui) traheelor (vase lemnoase) sau a laticiferelor
articulate.
10. VACUOLA
Vacuola se prezintă sub forma unei vezicule delimitată faţă de citoplasmă prin
tonoplast, iar în interior conţine un lichid numit suc vacuolar, format din apă şi diverse
substanţe minerale (cloruri, sulfaţi etc.) şi organice (proteine, alcaloizi, glicozizi,
antociani oxalaţi etc.) dizolvate în apă.
În celulele tinere, vacuolele sunt mici şi numeroase; pe măsura creşterii celulei,
vacuolele se unesc între ele, devenind din ce în ce mai puţine şi mai mari.
Amidonul este o substanţă glucidică complexă, rezultată prin polimerizarea câtorva mii
de molecule de glucoză, fiind deci o substanţă nutritivă foarte importantă.
Tratat cu I în IK, amidonul se colorează în albastru-violet.
celule cu celule cu
aleuronă amiloplaste
DIVIZIUNEA CELULARĂ
Existenţa tuturor organismelor vii din natură este condiţionată de diviziunea
celulelor, care asigură succesiunea neîntreruptă a generaţiilor celulare, creşterea şi
înmulţirea organismelor;
În funcţie de gradul de evoluţie al organismelor şi de stadiul lor ontogenetic,
există mai multe tipuri de diviziune celulară: sciziparitatea, diviziunea directă,
mitoza şi meioza.
A. SCIZIPARITATEA este caracteristică celulelor procariote şi constă în apariţia
unui perete despărţitor în zona mediană a celulei-mamă, după ce, în prealabil, a
avut loc replicarea materialului ereditar, cu formarea a două celule-fiice egale.
cromozom circular
B. DIVIZIUNEA DIRECTĂ (amitoza) se întîlneşte la celulele eucariote de la unele
protiste (alge) şi constă în alungirea şi strangularea nucleului cu formarea a doi nuclei-fii;
concomitent şi celelalte componente ale protoplasmei se împart în două părţi egale,
rezultînd două celule fiice, fiecare cu cîte un nucleu.
C. MITOZA
Mitoza (d. gr. mitos, = filament, fir) este tipul obişnuit de diviziune a celulelor
somatice la eucariote. În timpul mitozei, pornindu-se de la o celulă diploidă, rezultă două
celule-fiice diploide (diviziune ecvaţională, d. lat. aequatio, = egalitate).
Mitoza se desfăşoară pe durata a patru faze şi anume: profaza, metafaza,
anafaza şi telofaza.
Profaza:
cromozomii bicromatidici devin vizibili, ca urmare a spiralizării şi condensării
puternice a cromatinei nucleare;
nucleolul şi membrana nucleară se dezorganizează; carioplasma deversează în
citoplasmă;
începe procesul de clivare longitudinală a cromozomilor (separarea longitudinală
a celor două cromatide);
se formează fusul de diviziune, constituit din filamente foarte subţiri, acromatice,
dintre care unele se întind de la un pol al celulei la celălalt, iar altele leagă fiecare
pol cu regiunea ecuatorială a celulei.
Metafaza:
se definitivează clivarea longitudinală a cromozomilor (fiecare cromozom se
împarte în câte două cromatide, rezultând astfel un număr dublu de cromozomi
monocromatidici);
cromozomii monocromatidici rezultaţi din clivarea fiecărui cromozom bicromatidic,
se ataşează, prin intermediul centromerului, de filamentele fusului de diviziune şi
se aşează faţă-în-faţă în zona ecuatorială a celulei (se formează „”placa
ecuatorială”).
Anafaza:
Cromozomii monocromatidici se deplasează spre cei doi poli ai celulei, de-a
lungul filamentelor fusului de diviziune: jumătate spre un pol şi cealaltă jumătate
spre celălalt pol.
Telofaza:
Cromozomii monocromatidici ajunşi la polii celulei se despiralizează, refăcând
filamentele de cromatină;
Membrana nucleară şi nucleolul reapar, astfel încât, la fiecare pol al celulei-mamă
se formează câte un nucleu cu un număr de cromozomi egal cu cel din celula-
mamă (reţinem totuşi că aceştia sunt cromozomi monocromatidici);
După formarea celor doi nuclei fii (cariochineză), în regiunea ecuatorială a celulei
apare un perete despărţitor (cu participarea dictiozomilor, a RE şi a fusului de
diviziune), care împarte celula-mamă în două celule fiice, fiecare cu câte un nucleu
diploid (citochineză).
Celula intră apoi într-o etapă de “repaos” aparent numită interfază, timp în care are
loc procesul de replicare (autocopiere) a ADN, astfel încât în profaza unei noi mitoze
fiecare cromozom va fi din nou bicromatidic (fiecare cromozom monocromatidic îşi
sintetizează cea de-a doua cromatidă).
Schema mitozei (pentru o celulă diploidă, cu 2n=4): 1, b, c, d – profaza, e-metafaza, f-anafaza, g, h - telofaza
Cazuri particulare de mitoză:
Înmugurirea constă în formarea unei expansiuni laterale în care migrează unul dintre
nucleii rezultaţi prin diviziunea nucleului iniţial (se întâlneşte la drojdii);
D. MEIOZA
Este tipul de diviziune prin care iau naştere sporii şi gameţii (celule
specializate pentru înmulţire) la organismele eucariote.
Se desfăşoară în două etape succesive, fiecare cu câte 4 faze şi anume:
În această etapă are loc diviziunea unei celule diploide cu formarea a două
celule-fiice haploide (2n → n+n) şi se desfăşoară astfel:
Schema meiozei [după www.ndsu.edu, modificat]
[original]
PROFAZA I
cromozomii (bicromatidici) devin vizibili, ca urmare a spiralizării
şi condensării puternice a cromatinei nucleare;
nucleolul şi membrana nucleară se dezorganizează;
carioplasma deversează în citoplasmă;
cromozomii omologi bicromatidici se apropie foarte mult unii
de alţii, iar cromatidele unui cromozom se înfăşoară în jurul
cromatidelor cromozomului omolog, unindu-se în punctele de
contact (chiasme);
în timpul separării ulterioare a cromozomilor omologi are loc
schimbul reciproc de segmente cromozomale între aceştia,
fenomen numit crossing-over (rezultă, aşadar, cromozomi
“hibrizi” sau recombinaţi);
se formează fusul de diviziune, constituit din filamente foarte
subţiri, acromatice, dintre care unele se întind de la un pol al
celulei la celălalt, iar altele leagă fiecare pol cu regiunea
ecuatorială a celulei.
spre deosebire de profaza mitozei, în profaza I a meiozei nu
mai are loc clivarea longitudinală a cromozomilor, aceştia
rămânând bicromatidici.
METAFAZA I
Cromozomii omologi (bicromatidici) se aşează faţă-în-faţă în zona ecuatorială a
celulei, ataşându-se de filamentele fusului de diviziune.
ANAFAZA I
Cromozomii omologi (bicromatidici) migrează spre cei doi poli ai celulei: din fiecare
pereche de cromozomi omologi câte un cromozom se îndreaptă spre un pol, iar
celălalt spre celălalt pol.
TELOFAZA I
Cromozomii, ajunşi la cei doi poli ai celulei, se despiralizează, reconstituind
filamentele de cromatină;
Se reface membrana nucleară şi nucleolul, luând naştere, astfel, la fiecare pol al
celulei-mamă, câte un nucleu haploid (cu jumătate din numărul de cromozomi
iniţial);
Formarea nucleilor haploizi este urmată (sau nu) de separarea lor în câte o celulă
independentă, prin apariţia unui perete despărţitor în zona mediană a celulei-mamă.
D.2. ETAPA II (ECVAŢIONALĂ) A MEIOZEI
În această etapă, cele două celule fiice haploide rezultate în etapa anterioară se
divid formând câte alte două celule haploide (n → n+n), urmând aceleaşi
transformări ca şi în cazul unei diviziuni mitotice.
TESUTURILE VEGETALE
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Disciplina care studiază ţesuturile vegetale poartă numele de
HISTOLOGIE.
Ţesutul este o grupare de celule cu aceeaşi origine, adeseori
cu aceeaşi formă, mărime şi structură, legate între ele prin
plasmodesme şi adaptate să îndeplinească o funcţie specifică în
corpul plantelor.
Între celulele din cadrul unui ţesut există o continuitate a
protoplasmelor, care se realizează prin intermediul
plasmodesmelor.
Diferenţierea şi specializarea celulară
Din definiţia anterioară, reiese că ţesuturile se întîlnesc doar la
organismele pluricelulare, apariţia lor fiind urmarea unui proces de
diferenţiere şi specializare celulară.
Toate celulele unui organism pluricelular au aceeaşi zestre
ereditară şi ca atare, potenţial, dispun de aceleaşi programe
ereditare.
Totuşi, la un moment dat, în dezvoltarea ontogenetică a
individului, la nivelul unor unor grupuri diferite de celule, sunt
activate doar anumite secvenţe ale programului lor ereditar,
celelalte secvenţe fiind, dimpotrivă, inhibate, ceea ce duce la
parcurgerea unor căi diferite de dezvoltare a fiecărui grup de
celule în parte. Astfel, celulele se diferenţiază între ele, structural
şi funcţional.
Diferenţierea celulară este un proces biologic care se petrece
în interiorul celulei şi constă în apariţia unor modificări structurale
ale acesteia, în vederea îndeplinirii anumitor funcţii specifice.
Specializarea celulară constă într-o serie de modificări
funcţionale ale celulei, care sunt determinate de procesul de
diferenţiere şi care duc la îndeplinirea unor funcţii specifice.
factori
interni: ereditatea,
echipamentul enzimatic,
polaritatea şi simetria
celulei, diviziunea inegală-
ca durată şi ca plan de
diviziune, acţiunea
substanţelor de creştere etc.
factori
externi: lumina,
temperatura, cantitatea de
apă din mediu, gravitaţia,
presiunea, şocurile
mecanice etc.
Diferenţierea şi specializarea celulară prezintă două aspecte:
ontogenetic şi filogenetic.
Celule neflagelate
fotosintetizatoare
Celule neflagelate
reproducătoare
Talul este alcătuit (ca şi miceliul) din celule slab diferenţiate, care formează un număr redus d
Cormofitele sunt []
organisme pluricelulare,
la care corpul, numit
corm, este diferenţiat în
organe distincte
(rădăcină, tulpină,
frunze), formate din
celule puternic
diferenţiate, grupate în
ţesuturi strict
specializate. Cele mai
caracteristice ţesuturi din
structura cormului sunt
cele conducătoare şi în
primul rând ţesutul
conducător lemnos.
CLASIFICAREA ŢESUTURILOR
Ţesuturi trofice
Ţesuturi secretoare şi
excretoare
Ţesuturi senzitive
ŢESUTURILE
MERISTEMATICE
(meristemele)
Sunt cele mai tinere ţesuturi din corpul
plantelor şi au rolul de a da naştere,
continuu, la noi celule, din care se vor
forma toate celelalte categorii de ţesuturi
ale plantelor.
Sunt alcătuite din celule mici,
izodiametrice, strâns unite între ele, fără
spaţii intercelulare, cu pereţii subţiri,
celulozici, bogate în citoplasmă, cu nucleu
mare, central, lipsite de substanţe de
rezervă şi fără vacuole distincte şi care,
din punct de vedere biologic prezintă o
mare capacitate de diviziune.
[]
Clasificarea meristemelor:
a. După poziţia lor în corpul
plantelor:
Meristeme apicale -se
află în vârful rădăcinii, tulpinii şi
mugurilor
Meristeme intercalare
-sunt dispuse printre ţesuturile
definitive ale plantelor (spre
exemplu, în limbul frunzelor, la
baza internodurilor-la Poaceae
etc.)
Meristeme laterale -sunt
dispuse lateral faţă de axul
longitudinal al rădăcinii şi
tulpinii
meristeme
dif
er
en
ţie
re
ţes. definitive
meristeme secundare
dediferenţiere
cambiul
Sectiune transversala printr-o ramura de tei, in care se evidentiaza cambiul si derivatele acestuia (lemnul secundar si liberul
[]
Cambiu la Robinia (secţiune tangenţială)
Raze medulare
[]
ŢESUTURILE DE APĂRARE (PROTECTOARE)
Sunt ţesuturi definitive situate la exteriorul organelor plantelor,
care au rolul de a proteja planta împotriva acţiunii agenţilor
dăunători externi (temperaturi extreme, radiaţii, lumină prea
puternică, leziuni mecanice, agenţi fitopatogeni, dăunători animali
etc.).
După originea lor, ţesuturile protectoare sunt de două tipuri:
primare (provin din activitatea meristemelor primare):
piloriza, rizoderma, cutisul, epiderma cu formaţiunile
epidermice;
secundare (provin din activitatea meristemului secundar
felogen): suberul şi ritidomul.
ŢESUTURILE PROTECTOARE PRIMARE.
PILORIZA are forma unui degetar ce înveleşte vârful vegetativ al
rădăcinii, pe care îl protejează de asperităţile solului.
Piloriza este formată din mai multe straturi de celule care se
acoperă unele pe altele, ca nişte calote.
Pe măsura înaintării rădăcinilor în sol, straturile externe de
celule ale pilorizei se exfoliază, dar în acelaşi timp se formează
spre interior celule noi, aşa încât grosimea pilorizei rămâne
constantă. [plantsinaction.science.uq.edu.au]
piloriza
rizoderma
zona aspră
zona piliferă
Secţiune transversală prin rădăcină, la rădăcină tânără la care se observă zona piliferă şi cea aspră []
nivelul zonei pilifere [www.digitalefolien.de]
CUTISUL
Este un ţesut protector care înveleşte rădăcina la nivelul regiunii
aspre, acolo unde rizoderma se dezorganizează şi dispare.
Se formează prin îngroşarea şi suberificarea pereţilor celulari
din straturile externe ale scoarţei rădăcinii.
cutis
scoarţă
Fragment din structura unei rădăcini, la nivelul zonei aspre, in care se evidenţiază
cutisul [wwwlb.aub.edu.lb, modificat]
EPIDERMA
Acoperă toate organele aeriene cu
structură primară (tulpini, frunze, piese
florale, fructe tinere etc.).
Este formată, în general, dintr-un singur
strat de celule parenchimatice, vii, strâns
unite între ele, cu pereţii interni şi laterali
subţiri, celulozici, iar pereţii externi
îngroşaţi şi adeseori cutinizaţi, cerificaţi
sau mjineralizaţi.
De regulă, celulele epidermice sunt
lipsite de cloroplaste (excepţii: la plantele
de umbră, cum ar fi Ficaria verna etc.) []
păr unicelular,
peri stelaţi, la
la Ranunculus
Elaeagnus
[]
camera substomatică
Secţiun
camera suprastomatică
stomate
stomate
La această frunză ce provine de la o plantă xerofilă, stomatele sunt plasate la baza unor cavităţi numite camere suprastomatice []
ŢESUTURILE PROTECTOARE SECUNDARE
SUBERUL este un ţesut protector ce ia naştere prin activitatea
felogenului (meristem secundar) şi este format din mai multe
straturi de celule cubice sau turtite paralel cu suprafaţa tulpinii sau
rădăcinii, dispuse în serii radiare, strîns unite între ele, cu toţi
pereţii suberificaţi.
suber
felogen
[]
lenticela
suberul
felogenul
felodermul
[z ]
RITIDOMUL
La plantele din zona temperată, felogenul are de regulă o viaţă
scurtă. Astfel, după ce a funcţionat unul sau mai mulţi ani,
felogenul încetează să mai producă ţesuturi secundare (suber şi
feloderm), fiind înlocuit de un nou felogen, mai intern.
Acest nou felogen va forma către exterior o pătură de suber, iar
spre interior feloderm.
Între primuma peridermă şi noua peridermă se află o porţiune de
scoarţă primară.
Pătura de suber a celei de-a doua periderme izolează ţesuturile vii
de la exterior (porţiunea de scoarţă primară şi primul feloderm),
care vor muri.
m
Acest fenomen de apariţie şi funcţionare a unui nou felogen se
poate repeta de mai multe ori. Totalitatea peridermelor şi a
porţiunilor de scoarţă primară moarte intercalate între ele, situate
la exteriorul celul mai profund şi mai intern suber poartă numele
de ritidom.
Ritidomul poate fi persistent, cînd rămîne aderent la tulpină toată
viaţa plantei, ca la Quercus, Robinia, Juglans etc, şi caduc, cînd
se detaşează periodic, lăsînd descoperit ultimul suber.
Detaşarea, exfolierea se poate face sub formă de benzi
longitudinale, ca la Vitis vinifera, sub formă de inele, ca la
Cerasus avium, sau sub formă de solzi sau plăci, ca la Malus
domestica, Pinus sylvestris, Platanus acerifolia etc.
, în special, la funcţia de susţinere a organelor tinere, aflate încă în creştere. El asigură acestor organe rezistenţă la
Colenchim angular la Cucurbita (aici pereţii îngroşaţi sunt de culoare închisă) [, modificat]
de in (Linum usitatissimum) în care se observă elementele de sclerenchim (1-măduvă, 2-lemn primar, 3-lemn secundar, 4-liber secundar, 5-sclerenchim
b) Sclerenchimul scleros este format din sclereide (celule
pietroase) mai mult sau mai puţin izodiametrice, cu pereţii foarte
îngroşaţi şi puternic lignificaţi, străbătuţi de canalicule radiare şi
uneori ramificate.
Se disting 4 feluri de sclereide:
-Brachisclereidele.
Brachisclereide în mezocarpul fructului
Sunt celule scurte, mai mult sau de gutui (Cydonia oblonga)
mai puţin parenchimatice,
grupate sau izolate, cu
canalicule ramificate. Se
întâlnesc în partea cărnoasă a
fructului de la Pyrus, Cydonia;
în endocarpul fructului de la
Prunoideae, în liberul organelor
aeriene de la unele plante
lemnoase (Carpinus, Fraxinus,
Quercus); în rizomi (Paeonia)
etc.
vas liberian
placă ciuruită
celule anexe
vas liberian
celule anexe
Fascicol
liberian
Fascicol
lemnos
liber
cambiu
lemn
parenchim
PARENCHIMURILE ABSORBANTE
Au rolul de a absorbi apa cu sărurile minerale dizolvate în ea,
din sol sau din aer şi de a o transporata spre vasele conducătoare
lemnoase.
La rădăcină, parenchimurile absorbante sunt reprezentate prin
perii absorbanţi şi parenchimul cortical care asigură
transmiterea din celulă în celulă a sevei brute, până la vasele
lemnoase din cilindrul central al rădăcinii.
La rădăcinile aeriene ale plantelor epifite din regiunile tropicale,
întâlnim un ţesut absorbant special numit velamen. Velamenul
este format din celule parenchimatice, fără spaţii aerifere între ele,
cu pereţii diferit îngroşaţi. Porţiunile neîngroşate ale pereţilor
celulari prezintă perforaţii prin care celulele comunică între ele şi
cu atmosfera externă. Graţie acestor perforaţii, apa de ploaie sau
roua este absorbită cu multă uşurinţă prin fenomenul de
capilaritate. Această apă va fi cedată apoi scoarţei şi cilindrului
central.
velamen
[] Rădăcini aeriene cu velamen la orhidee []
PARENCHIMURILE
ACVIFERE
Sunt formate din celule mari,
vii, cu pereţii subţiri şi vacuole
mari, pline cu suc celular
concentrat în substanţe
coloidale şi mucilaginoase, care
au o mare capacitate de a
reţine apa, pe care o cedează
foarte greu.
Parenchimurile acvifere sunt
caracteristice plantelor
adaptate să trăiască în
regiunile secetoase sau prin
locuri sărate ori pietroase
(cactuşii, Agave, Aloe,
Salicornia etc. ).
parenchim acvifer la Aloe []
Tot în categoria ţesuturilor
acvifere includem şi grupurile de
celule buliforme situate în
epiderma superioară a frunzelor
de la Poaceae (Poa, Zea mays,
Arundo donax ş.a.), în care se
acumulează mari rezerve de
apă.
[www.sbs.utexas.edu]
nchimuri)
care lasă între ele spaţii mai mici sau mai mari, pline cu aer. După mărimea lor, spaţiile aerifere pot fi împărţite în: m
elulare, prezente în toate parenchimurile (cortical, medular, palisadic etc).
lacune aerifere
[mrskingsbioweb.com]
canale aerifere []
ŢESUTURILE EXCRETOARE ŞI SECRETOARE
Sunt specializate pentru elaborarea unor substanţe foarte variate:
uleiuri eterice, mucilagii, nectar, răşini, latex etc.
După locurile unde sunt depuse substanţele elaborate, se
deosebesc următoarele tipuri:
-ţesuturi excretoare (îşi varsă produsele în mediul extern);
-ţesuturi secretoare (îşi depun produsele în diferite locuri din
interiorul organelor plantelor).
A. ŢESUTURILE EXCRETOARE
Sunt reprezentate prin: papile epidermice, peri glandulari, glande
nectarifere, glande digestive şi hidatode.
PAPILELE EPIDERMICE
Sunt reprezentate de celule epidermice mai mari decât cele
obişnuite, cu pereţii exteriori subţiri şi care proeminează pe
suprafaţa epidermei.
Se întâlnesc în principal pe suprafaţa petalelor florilor, eliberând
în atmosferă uleiuri eterice care dau mirosul specific al florilor la
multe specii (ex.: Iris germanica, Rosa canina etc.).
cuticula
celule secretoare
fruct
picior
baza
flori mascule
picior
epiderma
celula bazală
corp scurt, ce se termină cu o glandă alcătuită din celule dispuse în formă de taler şi care produc o substanţă aromatică, amăruie, numită lu
[]
GLANDELE NECTARIFERE
Sunt specializate pentru producerea nectarului (o soluţie
formată din apă, zaharuri, uleiuri eterice, mucilagii etc.).
Se găsesc în flori la baza petalelor, a staminelor etc. (glande
nectarifere intraflorale) sau pe stipele, peţiolul frunzei, la nodurile
tulpinii etc. (glande nectarifere extraflorale);
Glandele nectarifere joacă un rol important în polenizarea
florilor, întrucât nectarul este consumat de către insecte care
transportă, în acelaşi timp şi polenul dintr-o floare într-alta
(polenizare încrucişată).
GLANDELE DIGESTIVE
Se întâlnesc la plantele “carnivore” (Drosera rotundifolia,
Dionaea muscipula, Nepenthes distillatoria etc.); produc fermenţi
proteolitici care hidrolizează proteinele din corpul micilor animale
sau insecte capturate prin diferite tipuri de capcane; substanţele
rezultate sunt absorbite apoi de către plantă.
Glanda digestivă
Structura părului
glandular la Drosera
rotundifolia
[Şerbănescu-Jitariu &
Toma 1980]
HIDATODELE
Sunt formaţiuni specializate
pentru eliminarea excesului de
apă din organele aeriene ale
plantelor (în principal frunze);
Sunt amplasate, de regulă la
marginea dinţilor frunzelor sau în
vârful acestora;
Eliminarea apei se face sub
forma unor picături (gute),
fenomen numit gutaţie.
Hidatodele pot fi închise (cînd
eliminarea apei se face prin
difuzie, prin pereţii celulari) şi
deschise (cînd eliminarea apei
se face prin stomate).
apă
epid erma
mez ofil
celule glandulare
Capsulă de Papaver
somiferum, secţionată Recoltarea latexului la Hevea
longitudinal, cu latex brasiliensis (arborele de cauciuc)
[www.pnas.org ] [www.austrodominicano.com ]
Ţesuturile şi celulele senzitive
Citoplasma celulelor vegetale este înzestrată cu o formă
particulară de sensibilitate, datorită căreia este capabilă să
perceapă excitanţii interne sau externe (direcţia gravitaţiei,
modificările de temperatură, de umiditate sau de lumină, acţiunea
substanţelor chimice, a şocurilor etc.) şi să răspundă acestor
excitaţii prin: modificarea ritmului şi intensităţii funcţiilor ei vitale,
prin mişcări de curbură etc.
Reacţia de răspuns la acţiunea excitanţilor poate fi dată şi de
alte celule sau ţesuturi decît acelea care au recepţionat excitaţia.
În acest caz, excitaţia va fi transmisă de la celulele şi ţesuturile
care au primit-o, la acelea care urmează să răspundă. De
exemplu, la rădăcină, ţesuturile care percep acţiunea gravitaţiei
sunt localizate în apexul organului, în timp ce reacţia de răspuns
(curbarea rădăcinii în direcţia acţiunii forţei de gravitaţie) are locîn
regiunea de creştere, situată la mai mulţi milimetri de apex.
Mimosa pudica []
statociste
[www2.mcdaniel.edu]
Orientarea în spaţiu
– este însuşirea generală a
organelor de a creşte într-o
anumită poziţie în raport cu
axa verticală
Aici se disting două
categorii: organe ortotrope
- cresc de-a lungul axei
verticale (rădăcina, tulpina)
şi organe plagiotrope -
cresc perpendicular faţă de
axa vericală (frunzele, unele
tipuri de tulpini etc.). Polaritatea şi orientarea în spaţiu la un
butaş de tulpină
Simetria (organele plantelor sunt alcătuite din părţi
asemănătoare simetric) . Planul imaginar care separă un
organ în două părţi egale se numeşte plan de simetrie.
După numărul planurilor de simetrie, organele pot fi:
-cu simetrie radiară – organe circulare în secţiune
transversală (rădăcina, tulpina, unele flori) (florile cu simetrie
radiară se numesc actinomorfe);
-cu simetrie monolaterală – organe la care se poate trasa
doar un singur plan de simetrie, aşa cum sunt majoritatea
frunzelor, unele flori (florile cu simetrie dorsi-ventrală se
numesc zigomorfe);
-organe asimetrice – nu pot fi secţionate în părţi egale (ex.
frunzele de Ulmus sau Begonia, florile de Canna etc.)
Rizoizi
[www.aloj.us.es] rădăcina
rădăcină embrionară
[foto: C. Sîrbu]
Formarea rădăcinii prin germinarea seminţei, la fasole (Phaseolus vulgaris)
MORFOLOGIA RĂDĂCINII
Regiunea aspră se
întinde deasupra celei pilifere
ocupând tot restul rădăcinii.
Odată cu moartea
perişorilor absorbanţi la acest
nivel, se distruge şi rizoderma,
de aceea, rolul de protecţie a
rădăcinii în dreptul zonei aspre
este preluat de primele straturi
de celule ale scoarţei, care îşi
suberifică pereţii şi formează
aşa numitul cutis sau exoderm
(vezi şi ţesuturile protectoare
primare !).
Ramificarea rădăcinii
CLASIFICAREA RĂDĂCINILOR
rădăcină rămuroasă
rădăcină pivotantă
rădăcină fasciculată
După funcţiile îndeplinite, rădăcinile pot fi: normale şi
metamorfozate.
-Rădăcinile normale îndeplinesc funcţiile specifice
rădăcinii (de absorbţie a sevei brute şi de fixare a plantei în sol);
-Rădăcini metamorfozate îndeplinesc alte funcţii decât
cele caracteristice rădăcinii şi din această cauză îşi modifică
morfologia şi anatomia.
La rândul lor rădăcinile metamorfozate se împart în două
grupe:
-rădăcini metamorfozate subterane;
-rădăcini metamorfozate aeriene.
Dintre rădăcinile metamorfozate subterane menţionăm
următoarele tipuri: rădăcinile tuberizate, rădăcinile contractile,
rădăcinile drajonante, rădăcinile simbiotice.
Dintre rădăcinile metamorfozate aeriene se pot menţiona:
rădăcinile cu velamen, rădăcinile fixatoare, rădăcinile proptitoare
etc.
[plantecology.wordpress.com]
Rădăcinile aeriene cu velamen
se întâlnesc la speciile epifite din
familiile
Orchidaceae, Bromeliaceae şi
Araceae. Rădăcinile aeriene ale
acestor plante sunt lipsite de peri
absorbanţi, dar au în schimb un
ţesut special numit velamen, care
reprezintă un adevărat rezervor
de apă (vezi parenchimurile de
depozitare !).
Foto:şiC. sprijină
ă, atârnă şi cresc în jos până ating pământul, apoi se îngroaşă, se ramifică Sîrbu coroana arborelui ca nişte proptele.
rădăcini aeriene fixatoare la Hedera helix
a plantele din mangrove (ex. Rhizophora sp.) etc. La Ficus benghalensis, ce creşte mai ales prin India, datorită rădăcinilor proptitoare ce
ANATOMIA RĂDĂCINII
periciclul
[]
3) Cilindrul central (stelul) reprezintă ansamblul ţesuturilor
situate la interiorul endodermului, care ocupă zona centrală a
rădăcinii. El este format din: periciclu, fascicule conducătoare,
raze medulare şi măduvă.
a) Periciclul este format dintr-un singur strat de celule
parenchimatice vii, cu pereţii subţiri, dispuse în alternanţă cu
celulele endodermului.
La Vitis vinifera periciclul este pluristratificat. În cazuri rare lipseşte
(la Equisetum).
Prin diferenţierea locală a celulelor periciclului, se pot forma:
radicele, rădăcini adventive, arcuri de cambiu, muguri adventivi,
laticifere etc.
b) Fasciculele conducătoare din structura primară a rădăcinii
sunt simple (lemnoase şi liberiene), dispuse altern şi cu
dezvoltare centripetă (de la exterior spre interior).
protoxilem
fascicul lemnos
metaxilem
Fasciculele de liber sunt formate din tuburi ciuruite, celule anexe
(prezente numai la Magnoliophyta) şi, uneori, celule de parenchim
liberian. Lângă periciclu se găsesc primele vase de liber apărute
(protofloemul) iar spre centru ultimele vase de liber formate
(metafloemul). Deci şi fasciculele liberiene se dezvoltă de la
periferie către centru (centripet) ca şi cele de lemn.
endoderma
periciclu
liber
protofloem
lemn
fascicul de
metafloem liber
p]
mezoderma
fascicul liberian
endoderma
fascicul lemnos
exoderma
mezoderma periciclul
raze med.
măduva
fascicul lemnos
endoderma
fascicul liberian
periciclul
Formarea structurii
secundare a cilindrului
central al radacinii
[modificat, dupa
http://www.soilandhealth.org/]
Liberul şi lemnul secundar sunt dispuse sub forma a două zone conducătoare
concentrice, separate de cambiu şi întretăiate în sens radiar de raze medulare
secundare (care rezultă tot din activitatea cambiului).
Lemnul primar (din fostele fascicule conducătoare lemnoase) este treptat
împins spre interior şi strivit de dezvoltarea lemnului secundar; de asemenea,
liberul primar este împins spre exterior şi strivit, devenind nefuncţional.
Ţesuturile conducătoare secundare se deosebesc de cele primare nu doar prin
originea şi dispoziţia lor, ci şi prin prezenţa fibrelor (lemnoase, respectiv
liberiene), care sunt absente în structura primară.
periderma
liber secundar
lemn secundar
Tulpina este un organ axial articulat, cu simetrie în general radiară, cu creştere terminală, de
susţinerea ramurilor, frunzelor, florilor şi mai târziu a fructelor şi seminţelor;
conducerea sevei brute şi elaborate.
axa.
epicotilă
axa.
hipocotilă
originea tulpinii
MORFOLOGIA TULPINII
[]
Nodurile şi internodurile.
Prin activitatea
meristemelor, zonele
situate între primordiile
foliare cresc în lungime şi
astfel primordiile, care la
început erau apropiate, se
vor îndepărta unele de
altele.
Porţiunile axei pe care se
inseră frunzele devin mai
umflate şi poartă numele
de noduri, iar porţiunile
cuprinse între noduri (de
regulă mai înguste şi mai
lungi) se numesc
internoduri.
[www.bio.miami.edu ]
Mugurii
Mugurii sunt lăstari scurţi, nedezvoltaţi, cu nodurile foarte
apropiate şi frunze reduse care, având o creştere mai activă pe
partea externă, se încovoaie peste vârful vegetativ, pe care îl
acoperă.
După cum s-a văzut, un mugure este format din: ax, vârf
meristematic şi unele formaţiuni laterale (primordiile foliare,
primordiile mugurilor axilari).
La majoritatea plantelor
lemnoase, mugurii sunt
protejaţi la exterior, de
catafile (frunze solziforme).
Adeseori, catafilele sunt
strâns alipite între ele printr-
o substanţă vâscoasă,
pentru a împiedica
Catafilele mugurelui de castan pătrunderea aerului rece în
timpul iernii (ex. la castan)
vârf vegetativ (meristematic)
primordii foliare
ax
Clasificarea mugurilor
a) După poziţia lor pe tulpină:
- apicali - sunt situaţi la vârful tulpinilor şi ramurilor
determinând creşterea în lungime a acestora.
- axilari - se inseră pe tulpină sub mugurele apical, în axila
frunzelor; din ei vor lua naştere ramurile laterale ale tulpinilor.
Muguri florali
la
Cerasus
[]
Brassica oleracea
convar. capitata
muguri hipertrofiaţi
Brassica oleracea
[i]fera
Muguri florali metamorfozati la Poa
bulbosa var. vivipara
[http://www.tela- botanica.org/] Muguri florali metamorfozaţi (săgeata) (bulbili)
la Allium sativum [blog.kraeuterpfarrer.at ]
Ramificarea tulpinii
Ramificarea monopodială se
caracterizează prin creşterea
axului principal al tulpinii tot
timpul vieţii prin mugurele său
terminal. Din mugurii axilari ai
axului principal se dezvoltă
ramurile de ordinul I, ce produc
la rândul lor ramuri de ordinul II
ş.a.m.d. Asemenea ramificare
se întâlneşte la conifere dar şi
la unii arbori foioşi (fag, stejar,
frasin etc).
Foto: C. Sîrbu
Ramificarea simpodială.
În acest caz, mugurele terminal al axului principal după un timp îşi
încetează activitatea, sau se transformă în floare ori inflorescenţă.
Mugurele axilar cel mai apropiat Ramificare simpodială
continuă creşterea tulpinii un anumit monocazială la Tilia
timp după care îşi încetează
activitatea, iar alungirea tulpinii este
continuată de un alt mugure axilar
ş.a.m.d. În felul acesta rezultă un ax
principal constituit din articole
(simpodii) de vârste diferite provenite
din activitatea mai multor muguri
axilari. Acest mod de ramificare este
caracteristic multor arbori, arbuşti sau
plante erbacee (Malus, Pyrus, Salix,
Tilia, Lycopersicum etc.) şi se
numeşte ramificare simpodială
monocazială. []
La plantele cu muguri
opuşi, cei doi muguri axilari,
situaţi în imediata apropiere
a mugurelui terminal, vor
da naştere la două ramuri
care, în continuare, se vor
comporta la fel ca tulpina
principală. Acest tip se
numeşte
ramificare
simpodială
tulpini aeriene
tulpină acvatică la
Ceratophyllum demersum
[luirig.altervista.org ]
tulpină subterană
(rizom)
[es.wikipedia.org ]
Polygonatum
odoratum
culm, la Poaceae
[]
tulpină nutantă
tulpină geniculată
[]
tulpină agăţătoare
[]
tulpină volubilă
cladodii la
Genista sagittalis filocladii la Ruscus spini la Gleditsia triacanthos
Tulpinile metamorfozate subterane sunt grupate în
următoarele categorii: rizomi, bulbi, tuberculi şi bulbo-tuberculi.
Rizomii sunt microblaste, rar macroblaste, cu internoduri
scurte şi care la noduri prezintă frunze reduse la solzi, rădăcini
adventive precum şi muguri care asigură alungirea sau
ramificarea rizomilor. Din unii muguri ai rizomilor se vor dezvolta
tulpinile aeriene (ex. la Taraxacum officinale, Polygonatum
odoratum, Iris germanica etc.).
rizom [www.botagora.fr ]
[mosalyo.wordpress.com]
ANATOMIA TULPINII
Creşterea tulpinii în lungime se realizează prin activitatea
meristemelor vârfului vegetativ din care apar ţesuturi definitive ce
dau tulpinii o structură primară.
[www.bio.miami.edu]
La plantele din clasa Liliopsida şi la unele plante erbacee din
clasa Magnoliopsida, structura primară se menţine tot timpul vieţii
lor. La Pinophyta, la magnoliopsidele lemnoase şi la majoritatea
speciilor erbacee perene, în structura lor primară apar cele două
meristeme secundare, cambiul şi felogenul, care prin activitatea
lor, generează ţesuturi secundare care determină creşterea tulpinii
în grosime.
epiderma
scoarţa
raze
medulare
cilindrul central
măduva
fascicule libero-
lemnoase
[www.uri.edu]
Structura primară a tulpinii în secţiune transversală la Trifolium
1. Epiderma este ţesutul protector primar alcătuit de regulă dintr-
un singur strat de celule vii, lipsite de clorofilă, strâns unite
între ele, cu pereţii externi mai îngroşaţi, adeseori cutinizaţi,
cerificaţi sau mineralizaţi.
2. Scoarţa sau parenchimul cortical este alcătuită din mai multe
straturi de celule parenchimatice, cu pereţii subţiri şi celulozici,
cu spaţii intercelulare.
Adeseori celulele din straturile externe ale scoarţei conţin
cloroplaste, deci sunt capabile de fotosinteză.
Uneori în scoarţă apar ţesuturi secretoare, laticifere, sau ţesuturi
mecanice (colenchim ori sclerenchim).
La cele mai multe plante, endodermul, ultimul strat de celule al
scoarţei, nu este evident ca la rădăcină.
Atunci când endodermul este diferenţiat, cel puţin în tinereţe în
celulele lui se depozitează grăuncioare de amidon, fapt pentru
care se mai numeşte teacă amiliferă sau endodermoid.
epiderma
scoarţa
periciclu
fascicul liberolemnos colateral deschis
calotă de sclerenchim
liber cambiu lemn
raze medulare
maduva
[www.uri.edu]
Structura primară a tulpinii la clasa Magnoliopsida
3. Cilindrul central sau stelul este alcătuit din fascicule
conducătoare şi ţesut fundamental în care sunt dispuse
fasciculele.
La polipodiofite şi la unele magnoliopside, cilindrul central prezintă
la periferie periciclu, format din unul sau mai multe straturi de
celule cu caractere meristematice, în care îşi au originea
rădăcinile adventive.
Fasciculele conducătoare sunt mixte (libero-lemnoase),
orientate cu elementele liberiene spre exterior, iar cele lemnoase
spre centrul tulpinii.
La pinofite şi la majoritatea magnoliopsidelor, fasciculele
conducătoare sunt colateral deschise, puţine la număr şi aşezate
pe un singur cerc (ex. la Trifolium, Helianthus etc).
La plantele din clasa Liliopsida, fasciculele sunt colateral închise,
numeroase şi dispuse neregulat (ex. la Zea mays) sau pe două
cercuri (ex. Triticum).
Structura primară a tulpinii la Zea mays: a-schemă; b-detaliu (ca- celule anexe,
ep- epidermă, hip- hipodermă, lac- lacună fasciculară, lb- liber, mfl- metafloem, mx-
metaxilem, pc-parenchim cortical, pfl- protofloem, px- protoxilem, sc- scoarţă, scl-
sclerenchim, st- stomată) (după Turenschi et al. 1982)
Structura primara a tulpinii la Triticum aestivum (clasa Liliopsida ): ep-epiderma, as-ţesut
asimilator, scl-sclerenchim, lib-liber, mx-metaxilem, f1-fascicule mari, f2-fascicule mici, l-
lacuna medulară (după I. Grinţescu) [Răvăruţ et al. 1967]
[quizlet.com]
alburn
ritidom
alburnduramen liber
cambiu
FRUNZA
[]
MORFOLOGIA FRUNZEI
O frunză completă, este alcătuită din: limb, peţiol şi teacă, la
care se mai adaugă unele anexe foliare. La multe plante, însă,
frunza este lipsită de unele din aceste părţi (frunze incomplete).
Spre exemplu, la
Poaceae, lipseşte
peţiolul; la alte specii
lipseşte teaca; la multe
plante lipsesc atât
peţiolul cât şi teaca
(frunze sesile).
Frunzele sesile sunt
de mai multe tipuri:
amplexicaule,
perfoliate,
decurente
frunză completăă frunză incompletă şi conate.
Frunzele amplexicaule sunt frunze sesile la care baza limbului
înconjoară parţial tulpina, ca la Thlaspi arvense (a);
Frunzele perfoliate sunt frunze sesile la care baza limbului
înconjoară complet tulpina, ca la Bupleurum rotundifolium (b);
În cazul frunzelor decurente, limbul se prelungeşte pe
internodul inferior al tulpinii, astfel încât tulpina devine aripată, ca
la Symphytum officinale (c);
Frunzele conate sunt concrescute prin baza limbu lui (două
frunze la un nod), ca la Lonicera caprifolium (d).
a b c d
Foto: C. Sirbu
După structura limbului, frunzele sunt de două feluri: simple –
când limbul este format dintr-o singură lamină, întreagă sau
divizată (ca la Populus, Quercus, Acer etc.) sau compuse – când
limbul este format din mai multe foliole cu peţioli proprii prinse
pe un peţiol comun. Frunzele compuse pot fi: palmat-
compuse (când foliolele sunt prinse în vârful unui peţiol comun
(ca la
Aesculus hippocastanum) sau
penat-compuse, când foliolele
sunt prinse de-a lungul peţiolului
comun.
După numărul foliolelor, frunzele
penat compuse sunt de două
tipuri: paripenat compuse (cu
număr par de foliole, ca la Pisum,
Vicia etc.) sau imparipenat
compuse (cu număr impar de
foliole, ca la Robinia).
Vârful limbului poate fi: rotunjit (a), retezat (b), emarginat (c),
mucronat (d), cuspidat (e), acuminat (f), acut (g), etc.
a b c
TEACA frunzei este partea cu care frunze se prinde pe tulpină.
Ea poate fi reprezentată printr-o simplă dilatare a peţiolului, ca la
Ranunculus ficaria (a) sau poate fi foarte dezvoltată, cilindrică şi
nedespicată (Allium) (b) sau despicată (Poaceae) (c) ori umflată
(ventricoasă) (Apiaceae) (d).
La unele plante frunza este redusă doar la teacă (Juncus, Scirpus
etc.) (e)
a
a
c d e
ochree
Clasificarea frunzelor:
a) Sub aspect ontogenetic şi funcţional: cotiledoane, catafile,
nomofile şi hipsofile.
Cotiledoanele sunt frunzele embrionare, primele care iau naştere
în ontogeneză. Ele se prezintă fie ca nişte frunzuliţe foarte subţiri,
cu nervuri incomplete (Ricinus), fie ca nişte formaţiuni groase,
bogate în substanţe de rezervă (Phaseolus).
cotiledoane
Phaseolus
Ricinus http://www.answers.com/topic/cotyledon
p]
nomofile
protofile
cotiledoane
epuizate
Hipsofilele sunt ultimele frunze care se formează pe tulpină,
însoţind florile sau inflorescenţele şi făcând trecerea către piesele
învelişului floral. Drept hipsofile sunt considerate bracteile în axila
cărora se formează florile sau inflorescenţele; piesele
involucrului şi involuceleleor (la Apiaceae, Asteraceae);
glumele şi lemele de la Poaceae, spatul inflorescenţei de la
Araceae etc.
Lathyrus Vicia
aphaca sativa
Utricularia sp.
oare de fermenţi proteolitici cu ajutorul cărora corpul animalului capturat este digerat, substanţele rezultate fiind ab
Perii excitaţi determină deschiderea
Insecta acvatică atinge perii bruscă a supapei de la intrarea în urnă;
sensibili de la intrarea în urnă vacuumul din interior face ca micul
animal să fie aspirat odată cu apa
Frunze suculente la
Sempervivum tectorum
ANATOMIA FRUNZEI
Într-o secţiune transversală prin limbul unei frunze, se observă
următoarele zone anatomice: epiderma superioară, epiderma
inferioară şi mezofilul.
[www.studyblue.com ]
ep.s-epiderma superioară, ep.i- epiderma inferioară, mz- mezofil, p.p-parenchim palisadic; p.l-paranchim lacunos; st-stoma
celule buliforme; pe-păr epidermic, scl-sclerenchim
Mezofilul este
diferenţiat în parenchim
palisadic (spre exterior)
şi parenchim lacunos
(spre interior);
fasciculele condu-
cătoare sunt orientate
cu liberul spre exterior
(spre epiderma
inferioară) şi cu lemnul
spre interior.
CĂDEREA FRUNZELOR
La numeroase plante care trăiesc în zona temperată, frunzele apar primăvara şi cad
toamna, lăsând pe tulpină şi pe ramuri cicatrici de formă regulată.
Căderea frunzelor este un fenomen natural, precedat de transformări fiziologice şi
anatomice (astfel, frunzele îşi schimbă culoarea în diferite nuanţe de galben, roşu, brun
etc. (în funcţie de pigmenţii predominanţi care se evidenţiază după degradarea
clorofilei); concomitent, numeroase substanţe organice sunt translocate din frunză în
tulpină etc.).
La majoritatea plantelor, înainte de căderea frunzelor, se formează la baza peţiolului,
perpendicular pe axul său, un meristem secundar care străbate toate ţesuturile peţiolului
în afară de ţesutul conducător.
Cu timpul, zona mijlocie a acestui meristem se resoarbe, iar partea din zona
meristematică situată spre tulpină va forma un suber de cicatrizare care se racordează
cu suberul tulpinii sau ramurii respective. În felul acesta, frunza rămâne legată de tulpină
numai prin ţesutul conducător al peţiolului şi poate fi ruptă de vânt, ploaie sau chiar de
greutatea proprie.
mugure
peţiol
axilar
zona
meristematică
de la baza
peţiolului
www.biology-resources.com
suber de
cicatrizare
ÎNMULŢIREA PLANTELOR
Înmulţirea este una dintre însuşirile fundamentale ale
vieţuitoarelor, fiind proprietatea acestora de a da naştere la
urmaşi. Înmulţirea asigură, astfel, perpetuarea organismelor şi
continuitatea vieţii pe pământ.
Modalităţile de înmulţire a plantelor pot fi grupate în trei categorii:
înmulţirea vegetativă, înmulţirea asexuată şi înmulţirea sexuată.
ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ
[ www.biocyclopedia.com, modificat]
(unicelular).
d) Fragmentarea talului sau a
miceliului apare la unele alge
filamentoase, respectiv la ciuperci
sau licheni. Din fiecare fragment,
în condiţii favorabile poate rezulta
un nou individ.
miceliu []
e) Înmulţirea prin rizomorfe. La unele ciuperci superioare, cum
ar fi Armillaria mellea se întâlneşte înmulţirea prin rizomorfe, adică
mănunchiuri de micelii rezistente, cu creştere continuă, ce se
dezvoltă sub scoarţa trunchiurilor arborilor pe care îi parazitează.
Din rizomorfe se formează noi micelii. www.apsnet.org
Foto: C. Sîrbu
ocid.nacse.org
Foto: C. Sîrbu
k) Înmulţirea prin tulpini subterane. Numeroase plante perene
posedă tulpini subterane, din mugurii cărora se dezvoltă tulpini
aeriene. Asemenea tulpini pot fi rizomi, ca la stânjenel (Iris
germanica), bulbi ca la ceapă (Allium cepa), tuberculi ca la cartof
(Solanum tuberosum) sau bulbo-tuberculi, ca la şofran (Croccus,
Gladiolus).
tubercul
planta planta
portaltoi altoi
altoi
portaltoi
[1.bp.blogspot.com]
ÎNMULŢIREA ASEXUATĂ
Spre deosebire de înmulţirea vegetativă, care se face prin
intermediul organelor vegetative, înmulţirea asexuată se
realizează prin intermediul unor celule specializate şi adaptate la
fenomenul de înmulţire, numite spori, ce iau naştere într-o
anumită etapă de dezvoltare a organismului.
Separându-se de organismul care i-a produs, în condiţii
favorabile pentru germinare, sporii produc noi organisme.
Formarea sporilor (prin diviziune
mitotică sau meiotică) se petrece la
nivelul unor formaţiuni ±
specializate, reprezentate de o
singură celulă (sporocist), la
majoritatea algelor şi la unele
ciuperci sau de formaţiuni
pluricelulare (sporangi), la briofite
şi cormofite. [după Abbayes şi Hodişan & Pop,spori
1976]
sac polenic la Lilium
[]
othrix; b-sporange Dryopteris; c-sporange femel integumentat (ovul) la Pinus (s-spori, sp-sporangi sau sporocişti) [după Wettstein 1935 şi Hrjano
liofite), sporangii masculi (numiţi şi saci polenici), fac parte din antera staminei, iar sporangele femel (numit n
ÎNMULŢIREA SEXUATĂ
[www. biologie.uni-hamburg.de]
anterozoid
(gamet
mascul
flagelat)
arhegonul
(gametangiul femel)
oosfera
(gamet femel
neflagelat,
imobil)
anteridia (gametangiul
mascul)
somatogamia
gametangii
gametocişti (n)
spori (n)
corp vegetativ
(gametofit) (n)
R gameţi (n)
F
zigot (2n)
organism haplobiont (Chlamydomonas sp.) [www.resnet.wm.edu ]
Organisme diplobionte.
În acest caz, după fecundaţie (F) zigotul se divide mitotic,
formând corpul vegetativ diploid (2n).
La maturitate, acesta va forma direct gametociştii, în care prin
meioză (R) se nasc gameţii.
Acest tip de ciclu bilogic se întâlneşte izolat la organismele
vegetale (doar la diatomee, la unele alge verzi -Caulerpa- şi
algele brune din ordinul Fucales).
gameţi (n)
corp vegetativ
(sporofit) (2n)
zigot
(2n)
embrion
(2n)
organism diplobiont (Fucus sp.) [Morariu & Todor 1966]
Organismele haplodiplobionte trăiesc atât în stadiul haploid cât
şi în stadiul diploid.
Zigotul se divide mitotic, dând naştere corpului vegetativ diploid
(sporofitul), care la maturitate formează sporociştii sau sporangii;
prin meioză (R), în aceştia se formează sporii (n), care, eliberaţi,
se divid mitotic (germinează), formând cel de-al doilea corp
vegetativ, haploid (gametofitul), pe care apar apoi formaţiunile
gametogene cu gameţi.
După gradul de dezvoltare a celor două tipuri de corpuri
vegetative şi de importanţa lor în ciclul biologic, se întâlnesc trei
situaţii distincte:
gametofitul şi sporofitul sunt izomorfe: Ulva,
Enteromorpha, Cladophora (alge verzi); Ectocarpus, Dictyota
(alge brune);
gametofitul este mai dezvoltat decât sporofitul: Cutleria
(n) –Aglaozonia (2n) (alge brune); briofitele;
sporofitul este mai dezvoltat decât gametofitul:
Deerbesia (alge verzi), Laminariales (alge brune); cormofitele.
F R
FLOAREA LA MAGNOLIOPHYTA
Floarea organ esteun
generativ al
plantei, în care au loc proceselebiologice ce duc în final la formareaseminţei (meioza,fecundaţia, d
Foto: C. Sîrbu
ORIGINEA FLORII.
Din punct de vedere
ontogenetic, floarea se
formează pe seama mugurilor
florali (generativi) care apar pe
tulpină la o anumită etapă din
viaţa plantei.
Apariţia mugurilor florali are
loc prin diferenţierea apexului
vegetativ, care în loc de
primordii foliare generează
priimordii care se vor
diferenţia mai târziu în
elemente ale florii.
mugure floral
androceu
periant
receptacul
[www.answers.com] peduncul
1. PEDUNCULUL sau codiţa florii este reprezentat de un internod
mai lung sau mai scurt, prin care flarea se prinde de tulpină şi
care se continuă în partea superioară cu receptaculul. Florile care
nu au peduncul se numesc sesile.
[]
flori sesile
c
Foto: C. Sirbu
periant dublu
Perigon petaloid,
gamotepal,
actinomorf, la
Muscari)
Perigon Perigon
sepaloid, petaloid,
http://en.wikipedia.org/ dialitepal, dialitepal,
actinomorf, la zigomorf, la
Beta vulgaris) Orchis)
www.nicerweb.com
caliciul dublu,
caliciul format din peri,
la
fineartamerica.com commons.wikimedia.org la Taraxacum
Fragari
a
COROLA a
Este verticilul intern al periantului dublu, alcătuit
din mai multe frunzişoare viu colorate (în afară
de culoarea verde), numite petale.
Forme de petale. Forma şi mărimea petalelor
variază foarte mult. Astfel, petalele pot fi orbiculare,
ca de exemplu la Fragaria vesca (a); oval-
lanceolate, ca la Nymphaea alba (b); ungviculate, b
etc.usf.edu
cu o codiţă numită ungviculă, care formează de obicei
cu lamina petalei un unghi de cca 90o, ca Silene (c);
bilobată, ca la Stellaria holostea (d); tetralobată,
cum ar fi la floarea cucului (Lychnis flos-cuculi) (e);
fimbriată (Dianthus superbus) în formă de cornet
nectarifer, ca la Linaria (g) etc. c Foto: C. Sîrbu
d e f g
Foto: C. Sîrbu Foto: C. Sîrbu
Foto: C. Sîrbu
Foto: C. Sîrbu
en.wikipedia.org
corolă ligulată, la Taraxacum
floare masculă
Floare hermafrodită
la Juglans regia
Flori nude, la Fraxinus
4. ANDROCEUL
Foto: C. Sîrbu
filament bifurcat, la
Corylus
&
stamine egale
androceu didinam androceu tetradinam
Când filamentele staminelor sunt libere între ele,
androceul se numeşte dialistemon, iar când
acestea sunt unite între ele, androceul este
gamostemon.
Androceul gamostemon poate fi: monadelf
(stamine unite într-un singur mănunchi, ca la
Malvaceae), diadelf (stamine unite în două
mănunchiuri, ca la Fabaceae) etc.
(la Asteraceae, staminele sunt unite la nivelulandroceu sinanter, la Asteraceae
anterelor – androceu sinanter).
microsporangi
(= saci polenici)
www.talktalk.co.uk
www.fultonschools.org
STRUCTURA ANTEREI. MICROSPOROGENEZA ŞI
FORMAREA GRĂUNCIOARELOR DE POLEN
Într-o secţiune transversală prin antera unei stamine, apar două
loji separate prin conectiv. Fiecare lojă, la rândul ei, este împărţită
printr-un şanţ longitudinal în câte doi saci polenici.
Antera prezintă la exterior o epidermă, alcătuită dintr-un singur
strat de celule. Sub epidermă, se află unul sau mai multe straturi
mecanice, alcătuite din celule cu pereţii laterali şi interni îngroşaţi,
iar pereţii externi subţiri. Acest ţesut mecanic are rol important în
deschiderea anterei.
Sub ţesutul mecanic se află unul sau câteva straturi tranzitorii
de celule, după care urmează un strat de celule mari, numit strat
tapet care delimitează cavităţile sacilor polenici. Straturile
tranzitorii şi stratul tapet dispar la antera matură, pe seama lor
luând naştere o masă nutritivă (periplasmodiu) care are rolul de
a hrăni grăuncioarele de polen.
strat mecanic
strat tapet
straturi tranzitorii
structura peretelui anterei
Dezvoltarea anterei. Urmărind dezvoltarea ontogenită a unei
antere, se constată că iniţial primordiul ei este alcătuit dintr-un
meristem omogen, învelit în epidermă.
După scurt timp, în patru puncte ale ţesutului parenchimatic
hipodermic, corespunzător celor microsporangi, se diferenţiază
patru celule care se divid paralele cu suprafaţa anterei, formând
câte două celule suprapuse: una externă şi una internă.
Celula externă (parietală), prin diviziuni repetate, va da naştere
la nişte arcuri pluristratificate şi anume: straturile mecanice, de
sub epidermă; straturile tranzitorii, de scurtă durată (sunt total
sau parţial digerate de celulele stratului subiacent; un strat nutritiv,
numit tapet, format din celule mari, bogate în substanţe de
rezervă.
La cele mai multe magnoliofite, pereţii celulelor tapetului se
distrug, rezultând pe seama acestui strat o masă nutritivă numită
periplasmodiu, care serveşte la hrănirea grăunciorilor de polen.
[www.2classnotes.com] n n
n
2n n
n n
celula-mamă a
microsporilor microspori
exina
citoplasma
tub polenic spermatii
nucleu cel. generativă
grăuncioare
de polen
Ovar monocarpelar-
monolocular, la Ovar tricarpelar-
Pisum monolocular, la Viola
Ovar bicarpelar-bilocular ,
la Lycopersicon
Ovar
Ovar pluricarpelar - plurilocular, tricarpelar- trilocular,Ovar tetracarpelar- bilocular, la la LiliumCapsella
la Citrus
, modificat
ovar superior
(floare hipogină)
ovar superior
(floare perigină)
receptacul
www.studyblue.com
prima diviziune a nucleului macrosporului (sus), cu formarea a doi nuclei-fii (dreapta)
a doua diviziune (sus), cu formarea a patru nuclei-fii (dreapta)
Sac embrionar cu opt nuclei: patru la un pol şi patru la polul opus
www.lima.ohio-state.edu
www
.lima.
ohio-
state Sac embrionar cu câte trei nuclei polari şi doi
.edu
, centrali (aceştia urmând să fuzioneze)
modi
ficat
[dup
ă
Stras
burg
er,
din
Grinţ
escu
1928
-
1934
,
modif
20
7
Tipuri de ovule:
Luându-se drept criteriu poziţia pe care o au hilul, şalaza şi
micropilul faţă de axa nucelei, s-au stabilit trei tipuri principale de
ovule şi anume: ortotrop, anatrop şi campilotrop.
Ovulul ortotrop prezintă micropilul pe aceeaşi axă cu hilul şi
şalaza; este orientat perpendicular faţă de peretele ovarului;
Ovululanatrop prezintă micropilul lângă hil, iar şalaza în
partea opusă;
Ovulul campilotrop prezintă hilul, şalaza şi micropilul
dispuse după o linie curbată la cca. 90 o.
ovul campilotrop
plantnet.rbgsyd.nsw.gov.au - modificat
ovul ortotrop ovul anatrop
Placentaţia.
Porţiunea din peretele ovarului pe care se prind ovulele se
numeşte placentă.
Modul în care sunt dispuse placentele în ovar se numeşte
placentaţie.
După locul unde sunt situate ţesuturile placentare, în raport cu
cavitatea ovariană, placentaţia poate fi:
parietală – când ovarul este monolocular, iar placentele
sunt situate pe peretele ovarului;
axilară – când ovarul este plurilocular, iar ţesuturile
placentare se află în fiecare lojă spre centrul ovarului, adică în
axa lui longitudinală;
centrală– când placentele sunt localizate pe o coloană
centrală din mijlocul ovarului, fără legătură cu peretele
acestuia
208
apicală – când
placentele sunt situate în
partea apicală
(superioară) a cavităţii
ovariene;
bazală – când placentele
sunt situate la baza
cavităţii ovariene
stil foarte scurt, la stil lung, la Lilium stil absent la stil ginobazic, la
Adonis vernalis candidum Papaver Symphytum
a
b
c
d
STIGMATUL
Stigmatul se află la extremitatea stilului şi are suprafaţa mărită, papiloasă,
secretoare, care favorizează reţinerea şi germinarea grăuncioarelor de polen.
Forma stigmatului variază la diferite familii de plante: globoid (Solanaceae),
bifid (Asteraceae, Lamiaceae), trifid (Liliaceae), pentafid (Linaceae, unele
Malvaceae), multifid (Crocus banaticus), foliaceu (Iris), stelat (Papaver),
penat (Poaceae) etc.
Numărul stigmatelor din floare este, ca şi în cazul stilelor, în funcţie de
numărul carpelelor şi de gradul de concreştere a acestora.
Foto: C. Sîrbu
flori femele
individ femel
flori femele
flori mascule
Foto: C. Sîrbu
individ mascul
Cannabis sativa, plantă dioică Zea mays, plantă monoică
INFLORESCENŢELE
Foto: C. Sîrbu
INFLORESCENŢELE MONOPODIALE
(racemoase)
Prezintă în vârf un mugure vegetativ şi ca
urmare au o creştere nedefinită a axelor.
Inflorescenţele monopodiale pot fi: simple (când axul inflorescenţei
este neramificat) sau compuse (când florile se prind pe ramificaţii ale
axului principal).
Principalele inflorescenţe monopodiale simple sunt:
spicul – cu flori sesile, hermafrodite şi ax erect (ex.: Plantago);
amentul – cu flori sesile, unisexuate şi ax pendul (ex.: Salix);
racemul – cu flori egal peduculate, dispuse de-a lungul axului
(ex.: Brassicaceae);
corimbul – cu flori inegal pedunculate (lungimea pedunculilor
descreşte de la baza spre vârful inflorescenţei, astfel încât
florile ajung aproximativ la aceeaşi înălţime) (ex. Spiraea);
capitulul – cu flori scurt pedunculate, pe un ax uşor îngroşat
(ex.: Trifolium);
calatidiul – cu flori sesile, pe un ax puternic îngroşat,
disciform sau conic (la Asteraceae).
umbela
Foto: C. Sîrbu
corimb
capitul calatidiu
Principalele inflorescenţe monopodiale compuse sunt:
spicul compus – format din mai multe spice simple, prinse
pe un ax comun (Triticum, Secale etc.);
racemul compus – format din mai multe raceme simple,
prinse pe un ax comun (ex. la unele Brassicaceae);
corimbul compus – format din mai multe corimbe simple
prinse pe un ax comun (toate florile ajung la aceeaşi
înălţime) (ca la Sorbus);
umbela compusă – formată din mai multe umbele simple,
prinse în vârful unui ax comun (la Apiaceae);
Foto: C. Sîrbu
monocaziu dicaziu
pleiocaziu
POLENIZAREA
Transportul polenului de pe
anteră pe stigmat se numeşte
polenizare.
După provenienţa polenului, o
floare poate fi polenizată cu
polen propriu, cu polen dintr-o
altă floare de pe acelaşi
individ şi cu polen din flori de
pe alţi indivizi.
Ca urmare, distingem două
tipuri de polenizare: directă
(autopolenizare) şi indirectă.
Adaptări la polenizarea
entomofilă (cu ajutorul
insectelor):
periant sau bractei viu
colorate;
secreţia de nectar; Foto: C. Sîrbu
Foto: C. Sîrbu Foto: C. Sîrbu
Foto: C. Sîrbu
antul florilor la Orchidaceae, atrage insectele polenizatoare printr-o diversitate uimitoare de forme şi culori.
Calla aethiopica Bougainvillea glabra
atragerea insectelor polenizatoare cu ajutorul bracteilor inflorescenţei, viu colorate
www.2classnotes.com
polinii
de insecte însoţită de eliberarea unor substanţe similare feromonilor sexuali este întâlnită l
Una dintre tepalele florii de Ophrys imită, prin formă şi culoare corpul unei insecte. Masculul identifică floarea de Ophry
Stigmatele foarte mari şi ramificate ale florilor plantelelor din familia Poaceae reprezintă o adaptare pentru polenizarea
www.biologia.edu.ar
tub polenic
(2n)
(n) (n)
carpela
ovul(n)
[www.biologyjunction.com ] [www2.estrellamountain.edu]
FORMAREA SEMINŢEI ŞI A
FRUCTULUI
În urma procesului de dublă fecundaţie, întreaga floare suferă
transformări, în urma cărora iau naştere două noi organe ale
plantei şi anume, fructul şi sămânţa.
Astfel, petalele, staminele şi adeseori sepalele florii fecundate
se ofilesc şi cad;
La nivelul gineceului, ovarul creşte foarte mult, în timp ce stilul şi
stigmatul se usucă şi cad.
Pe seama ovarului se formează fructul, foarte variabil din punct
de vedere morfologic şi anatomic, de la un grup de plante la altul.
În paralel cu transformarea ovarului în fruct, ovulul fecundat va
da naştere seminţei.
FORMAREA SEMINŢEI
Zigotul principal (2n), după o perioadă de repaus, intră în
diviziune, formând spre micropil un organ filiform, numit
suspensor, iar în partea opusă rezultă un masiv de celule din
care se va diferenţia embrionul, alcătuit din radiculă, tigelă,
gemulă şi unul sau două cotiledoane.
În timpul creşterii embrionului, suspensorul se alungeşte şi
împinge embrionul în masa albumenului, din care se va hrăni.
În paralel, nucleul triploid al zigotului secundar (3n) se divide
foarte activ, încât la un moment dat întregul sac embrionar este
plin cu nuclei nedespărţiţi prin membrane.
Sacul embrionar plurinucleat îşi măreşte volumul pe seama
nucelei care se reduce din ce în ce mai mult (la majoritatea
plantelor, nucela dispare complet, în cele din urmă), având, în
acest stadiu, un aspect lăptos (este o masă protoplasmatică
plurinucleată).
La un moment dat, încep să apară, de la periferie spre
centru, pereţi despărţitori între nuclei, formându-se astfel un
ţesut numit albumen sau endosperm secundar, foarte bogat
în substanţe nutritive (proteine, lipide, glucide, minerale etc.).
Astfel se formează albumenul la plantele din clasa Liliopsida
(spre exemplu, la grâu).
La majoritatea Magnoliopsidelor, cariochineza (diviziunea
nucleului) de la nivelul zigotului secundar este urmată imediat
de citochineză (separarea în celule prin apariţia unui perete
despărţitor), astfel încât albumenul are, de la început, o
structură celulară.
În paralel cu formarea embrionului şi a albumenului,
integumentele ovulului cresc, se sclerifică parţial şi formează
învelişul seminţei (tegumentul).
FRUCTUL
Este cel mai caracteristic organ al magnoliofitelor, el lipsind la
toate celelalte încrengături de plante.
Fructul rezultă, după cum s-a arătat, din peretele ovarului (din
carpelă), în urma procesului de fecundaţie, în paralel cu
transformarea ovulului în sămânţă.
MORFOLOGIA FRUCTULUI
Din punct de vedere morfologic, fructele sunt foarte variate,
deosebindu-se prin formă, mărime, culoare, greutate.
Forma fructelor respectă, în general, forma ovarului din care au
luat naştere, putând fi: globuloasă, ovoidală, conică, cilindrică etc.
Mărimea fructelor poate fi de la câţina milimetri, la câţiva
centimetri. La unele specii fructele pot atinge până la 0,5 m în
diametru (Cucurbita maxima).
endocarp
pericarp mezocarp
epicarp
Foto: C. Sîrbu
Foto: C. Sîrbu
Foto: C. Sîrbu
păstaia achenaindehiscentă
lomenta samara cariopsa
I. 2. FRUCTELE SIMPLE USCATE DEHISCENTE
Aceste fructe au ţesuturi mecanice care prin uscare se contractă,
determinând deschiderea fructelor şi punerea în libertate a
seminţelor.
Sunt de mai multe tipuri: folicula, păstaia, silicva, silicula şi capsula.
Folicula – provine dintr-un gineceu monocarpelar şi se deschide
pe linia de sudură a marginilor carpelei (ex. la Consolida regalis);
Păstaia – se deosebeşte de foliculă prin faptul că se deschide atât
pe linia de sudură a marginilor carpelei, cât şi pe linia nervurii
mediane a carpelei (este caracteristică familiei Fabaceae).
Silicva – este un fruct alungit care ia naştere dintr-un gineceu
tetracarpelar sincarp, cu ovar bilocular, deschizându-se pe liniile de
sudură a celor patru carpele. Este fructul caracteristic familiei
Brassicaceae.
Silicula – este o silicvă scurtă (caracteristică pentru unele
Brassicaceae).
silicula
Foto: C. Sîrbu
Tipuri de capsule:
mezocarp
endocarp
Foto: C. Sîrbu
endocarp
mezocarp
epicarp
Foto: C. Sîrbu
MULTIPLE
(APOCARPICE)
Fructele multiple iau naştere dintr-un
gineceu apocarpic (de aceea se mai
numesc fructe apocarpice); fiecare
carpelă liberă a gineceului va produce
un fruct simplu, iar totalitatea acestora,
prinse pe receptacolul comun, formează
un fruct multiplu.
poliachena, la Adonis
II.1. FRUCTE MULTIPLE USCATE:
poliachena (ca la Adonis, Ranunculus,
Anemone etc.) şi polifolicula (ca la
Helleborus, Aconitum, Spiraea etc.)
II.2. FRUCTE MULTIPLE CĂRNOASE:
polidrupa, ca la zmeur (Rubus idaeus)
etc.
polifolicula, la Helleborus
Foto: C. Sîrbu
III. FRUCTE MERICARPICE
Provin din gineceu sincarp, dar la
maturitate se desfac în atâtea părţi
(mericarpe), câte carpele au fost
concrescute sau câte loje a avut ovarul:
Disamara – provine din ovar bicarpelar
bilocular şi este caracteristică familiei
Aceraceae;
Tetraachena – provine din gineceu
bicarpelar tetralocular, pereţii fiecărei
loje dând naştere la câte o achenă;
este caracteristică familiilor
Boraginaceae şi Lamiaceae.
pseudodiachena,
la Apiaceae
tetraachena, la Cynoglossum
disamara, la Acer
IV. FRUCTELE FALSE
Sunt fructele la formarea cărora, pe lângă ovar, participă şi alte părţi ale
florii: receptaculul, mai rar elemente ale periantului sau chiar bracteile
florale. Dintre fructele false cel mai frecvent întâlnite, amintim:
Pseudocariopsa – este o cariopsă învelită strâns de una dintre tepalele
florii (palea) şi de bracteea florală (lema) – la multe Poaceae (Avena sativa,
Hordeum vulgare etc.);
Pseudoachena – este o achenă la formarea căreia participă şi receptacolul
floral (întrucât ovarul este inferior), ca la Asteraceae;
Pseudocapsula - este o capsuilă provenită dintr-un ovar inferior (la
formarea sa participă şi receptacolul), ca la Iris germanica;
Pseudobaca – este o bacă provenită dintr-un ovar inferior (la formarea sa
participă şi receptacolul), ca la agriş (Ribes uva-crispa), Cucurbitaceae etc.;
Poama (pseudopolifolicula) – este o polifoliculă învelită de receptacolul
cărnos, foarte dezvoltat (ca la Malus, Pyrus, Cydonia etc.);
Pseudopoliachena – poliachenă dezvoltată pe un receptacul cărnos
(Fragaria) sau în interiorul acestuia (Rosa) etc.
pseudoachena la
Helianthus
pseudocapsula, la Iris
pseudocariopsa, la Avena
Foto: C. Sîrbu Foto: C. Sîrbu
Foto: C. Sîrbu
Foto: C. Sîrbu
Tegument aripat, la
Paulownia
seminţe de Chelidonium
majus cu strofiolă
testa
tegmen
Structura tegumentului la sămânţa de fasole
Embrionul
Este partea cea mai importantă a seminţei şi provine din zigotul
principal, diploid.
Este alcătuit din: radiculă (rădăciniţă), tigelă (tulpiniţă), gemulă
(muguraş) şi unul sau două cotiledoane (frunze embrionare).
În general, la Magnoliopsida (ex. la Phaseolus) embrionul are
două cotiledoane dezvoltate, în timp ce la Liliopsida (ex. la
Triticum), embrionul are un singur cotiledon dezvoltat.
Forma embrionului poate fi: dreaptă (Ricinus), arcuită (Papaver),
spiralată (Salsola) etc.
Prin dezvoltarea sa, în timpul germinării seminţei, embrionul
generează o nouă plantă.
cotiledoane gemula
tigela
radicula
cotiledon
coleoptil
gemula
tigela
radicula
endosperm secundar
(3n)
perisperm (rest al
nucelei) (2n)
sămânţă exalbuminată
La nivelul albumenului (sau în cotiledoanele embrionului, la
seminţele exalbuminate) sunt depozitate substanţe nutritive foarte
variate: uleiuri vegetale (predomină la Ricinus, Glycine,
Helianthus, Linum, Brassica etc.), amidonul (predomină la
Poaceae), proteinele (sub forma grăuncioarelor de aleuronă - în
combinaţie cu amidonul sau cu uleiurile) etc.
RĂSPÂNDIREA FRUCTELOR ŞI
SEMINŢELOR (DISEMINAREA)
www.erbe.altervista.org
Epilobium sp.
Populus nigra Taraxacum officinale
Foto: C. Sîrbu Foto: C. Sîrbu
plante epizoochore:
Foto: C. Sîrbu