reda astrologiei titlul nobiliar.
Mai există un astrolog care infinit al creaţiei se regăseşte într-o perfectă corespondenţă ontologică
concurează în privinţa acreditării astrologiei în mintea publicului, din
moment ce el este în realitate promotorul unei astrologii ştiinţifice:
maiorul Paul Choisnard. Politehnist de formaţie, el se obligă să
dovedească realitatea astrologiei şi, pentru aceasta, aduce drept
dovadă statistici. Însă această “tehnică artizanală” nu poate da
rezultate probatorii. Oricum ar fi, caracterul serios şi ştiinţific pe care
Choisnard l-a dat lucrărilor sale este o contribuţie la activul astrologiei.
De-acum, astrologia
progresează pe toate fronturile.
Publicul larg începe să fie interesat de
ea, chiar dacă nu o cunoaşte decât la
un mod succint, prin intermediul
articolelor apărute în presă. Minţi
luminate se apleacă asupra ei. Chiar şi
anumiţi raţionalişti încep să-i acorde o
oarecare stimă, din momentul în care
oamenii de ştiinţă ― mai modeşti decât
înaintaşii lor din secolul precedent ― îşi
pun întrebări şi fac cercetări asupra
legilor cosmosului legate de natura umană. Din punct de vedere
astrologic, acest interes crescut pentru ştiinţa astrelor se explică prin
tranzitul lui Saturn, planetă ce simbolizează astrologia, în Scorpion,
semn al ocultului şi al misterului.
În cadrul şcolii româneşti de astrologie, îl amintim pe Constantin
Eratostene, care în 1926 publică lucrarea “Astre şi glande”, o lucrare
foarte laborioasă, punând accentul pe influenţa astrologică asupra
sistemului endocrin, Armand O. Constantinescu şi Florian Onitza
completând această pleiadă de astrologi.
În epoca noastră de permanentă evoluţie, nimeni nu mai poate
fi convins că deţine adevărul absolut. Concepţii considerate de multă
vreme deplin şi definitiv stabilite se află spulberate de suflul
descoperirilor actuale. Savanţii cei mai eminenţi sunt prada îndoielii, ai
nesiguranţei intelectuale.
Astrologia a apărut ca o metodă pentru înţelegerea principiului
universal “pars pro totum” ― parte pentru întreg. Noi suntem o parte
care avem întregul în noi, dar trebuie să ştim să-l căutăm şi să-l găsim
pentru a putea ieşi de sub controlul rigid al mecanicii carteziene.
Studiul Astrologiei are la bază conştientizarea faptului că omul
nu numai că este o fiinţă cosmică, ci este chiar un univers la altă scară
― un microcosmos. Această concepţie nu reprezintă altceva decât
reflectarea principiului de corespondenţă între macrocosmos şi
microcosmosul fiinţei umane, adică tot ceea ce se găseşte în universul
şi la nivelul fiinţei umane. Datorită acestei similarităţi, ştiinţa
astrologică consideră corpul (fizic şi subtil) un univers în miniatură, iar
universul creaţiei ca fiind corpul divin al lui Dumnezeu ( principiul unic
creator ). În baza acestui principiu al corespondenţei înţelegem că
omul poartă în el scânteia divină, iar atunci când o va descoperii graţie
conştientizării şi îi va urma drumul va ştii că este o parte a divinităţii.
Concluzionând, putem spune că prin Astrologie tainele
destinului şi ale Universului ni se revelează atât ca o realitate
exterioară cât şi ca una interioară, astfel încât putem să considerăm
Astrologia o simplă “ghicire în stele” sau o veritabilă cale iniţiatică de
evoluţie spirituală.
ASTROLOGIE - CURS 2 –
ISTORICUL ASTROLOGIEI ŞI ÎNSEMNĂTATEA EI
(continuare curs 1)
Astrologia este o
ştiinţă
necuprinsă, care a domnit peste
cele mai mari inteligenţe.
Balzac
“Şi totuşi, se învârteşte...”. Legendă sau realitate, fraza
reprezenta o sfidare la adresa Inchiziţiei care îl silea pe Galilei să-şi
abjure convingerile ştiinţifice. Fizician şi astronom, el a inventat
balanţa hidrostatică şi termometrul, a descoperit principiul căderii
corpurilor şi a enunţat principiile dinamicii moderne. A construit unul
din primele microscoape, ca şi luneta astronomică ce îi poartă numele.
Cazul Galilei trebuie să amintească faptul că marele fizician a
fost şi un mare astrolog. Concomitent cu activitatea sa ştiinţifică,
Galilei dă lecţii de astrologie, elaborează teme şi stabileşte contra plată
pronosticuri. Au fost găsite documente de familie ce includ un dosar
astrologic, în care sunt consemnate horoscoapele lui Galillei însuşi, ale
celor două fiice ale sale, ale rudelor şi prietenilor.
Jean-Baptiste Morin de Villefranche este, după Kepler, cel ce a
adus astrologiei cea mai importantă contribuţie în domeniul
interpretării. În lucrarea sa, Astrologica Gallica, el se pune pe sine
însuşi în scenă şi îşi povesteşte viaţa pornind de la datele astrologice.
Medic şi profesor de matematică la College de France, el obţine funcţia
de astrolog regal. Succesele sale sunt fără număr. El prezice moartea
violentă a lui Wallenstein, eroul din războiul de Treizeci de Ani, pe cea
a lui Gustav Adolphe şi pe cea a lui Cinq-Mars. Este chemat la
consultaţie de către Richelieu şi elaborează o temă destul de exactă a
viitorului Ludovic al XIV- lea.
Înfiinţarea Academiei de Ştiinţe de către Colbert, în 1666,
marchează sfârşitul astrologiei. De-acum înainte, astronomilor
academicieni le este interzisă practicarea astrologiei, sub ameninţarea
excluderii din ilustra societate. Gustul pentru onoruri şi teama de
discreditare sunt atât de mari încât nimeni nu opune rezistenţă
condamnând acest ordin. Astrologia este condamnată în numele
ştiinţei şi al progresului şi intră într-o eră de decadenţă. Puţini savanţi o
mai practică pe ascuns, cum ar fi astronomul Jean Dominiq Cassini,
directorul observatorului din Paris. În secolul lui Ludovic al XV- lea,
enciclopediştii desăvârşesc ruinarea astrologiei. Voltaire îi pune în
evidenţă absurditatea, iar Montesquieu vede în ea o dovadă a
aroganţei omeneşti. “Încăpăţânarea în privinţa astrologiei este o
extravaganţă orgolioasă”, scrie el în Mes pensees.
Sub Ludovic al XVI- lea, Cagliostro mai degrabă dezonorează
astrologia. Şarlatanii şi vânzătorii de filtre şi de talismane profită din
plin.
În acest sfârşit de secol al XVIII- lea, Goethe îşi aduce totuşi
girul său astrologiei. Goethe credea în ea şi nu se fereşte să o afirme,
neezitând să-şi publice propria sa temă astrală― pe care şi-a elaborat-
o singur ― şi să şi-o comenteze: “Constelaţia era norocoasă, Soarele se
afla în semnul Fecioarei. Jupiter şi Venus erau într-un aspect bun cu el;
Mercur nu era defavorabil, Saturn şi Marte erau neutre. Doar Luna,
plină în ziua aceea, îşi exercita forţa de reverberaţie, care era cu atât
mai puternică cu cât ora ei planetară începuse”.
Secolul al XIX-lea vede afirmându-se dispreţul declarat al
savanţilor faţă de astrologie. Un Bailly, un Lalande dăduseră deja tonul:
“Este boala cea mai lungă care a lovit vreodată raţiunea umană.
Această nenorocită de imbecilitate de care oamenii au fost atâta amar
de vreme păcăliţi”.
Călcând pe urmele înaintaşilor lor, savanţii din secolul al XIX-lea
manifestă aceeaşi ironie amuzantă faţă de o ştiinţă pe care se feresc
serios să o studieze îndeaproape. Francois Arago se mulţumeşte să
stabilească o paralelă între astronomie şi astrologie şi să tragă o
concluzie pe cât de pripită pe atât de categorică asupra slăbiciunilor
minţii omeneşti, aflate pradă imaginaţiei, şi despre puterea inteligenţei
omului, care nu funcţionează decât bizuindu-se pe observaţia
riguroasă.
Auguste Comte, părintele pozitivismului, îşi manifestă dispreţul
faţă de astrologie. Cât despre Pierre Simon Laplace, acesta tranşează
categoric în defavoarea celor care rămân convinşi de faptul că astrele
le influenţează destinul: “Această greşeală, scumpă amorului propriu ―
scrie el ― era necesară curiozităţii îngrijorate până la sfârşitul
penultimului secol, perioadă în care cunoaşterea adevăratului sistem al
lumii, răspândită pretutindeni, a distrus-o irevocabil”.
Aceasta este perioada în care anumiţi savanţi şi gânditori bine
ancoraţi în certitudinile lor fac declaraţii care, retroactiv, capătă un
caracter aberant. Astfel, imprudentul Joseph Jerome Lalande, în ura sa
faţă de tot ce este nou, îndrăzneşte să afirme în 1782: “Din toate
punctele de vedere, este imposibil ca un om să se poată înălţa sau
chiar să se menţină în aer”. Imposibilitate pe care, peste nici un an,
Pilatre du Rozier şi marchizul d*Arlande o dezmint într-un mod
zdrobitor. La sfârşitul secolului anterior, în plină revoluţie ştiinţifică, în
timp ce tehnica cunoaşte o dezvoltare fulgerătoare, Marcellin Berthelot
scrie în 1887: “Universul este de acum lipsit de orice mister”, iar în
1895, Brunetiere, ziarist şi director al publicaţiei Revue des Deux
Mondes, critică fără jenă “falimentul ştiinţei"!
Până la sfârşitul secolului al XIX- lea, în Franţa ca şi în cea mai
mare parte a Europei Occidentale, astrologia suferă o adevărată
ocultare din pricina conjuncturii ştiinţifice. În Germania rămân cu toate
acestea câţiva practicanţi fideli, ca de exemplu astronomul Jean-Elert
Bode, autor al legii ce permite calcularea aproximativă a distanţelor
relative de la planete la Soare. Bode a condus observatorul din Berlin
vreme de cincizeci de ani. La propunerea lui, planeta descoperită în
1781 de către William Herschel a fost botezată Uranus. Bode a depus o
muncă enormă studiind opera astrologică a lui Ptolemeu, asupra căreia
face comentarii excelente. În jurul aceleiaşi perioade, Julius Pfaff
publică cea dintâi traducere completă în germană a Tetrabibliei lui
Ptolemeu. Va trebui însă să se aştepte pătrunderea în Germania a
mişcării teozofice pentru ca astrologia să cunoască un nou reviriment.
În Anglia, mişcarea astrologică nu a dispărut niciodată cu
adevărat. În secolul al XVII-lea, William Lilly, autor al astrologiei
creştine, este o autoritate în domeniu. La începutul secolului al XIX-lea
apare, sub semnătura lui Raphael, o revistă astrologică, The Prophetic
Messenger. Este un almanah de astrologie populară care cunoaşte
succes de public. Un Almanach Raphael continuă să mai apară şi în
zilele noastre.
În jurul aceleiaşi perioade, Morrison editează Almanahul lui
Zadkiel , care cunoaşte un ecou răsunător când, în 1861, anunţă
moartea prematură a prinţului consort, soţul reginei Victoria.
Corectitudinea prezicerii sale îl face pe Morrison să ajungă în faţa
tribunalului şi să beneficieze de o publicitate enormă. Toate acestea nu
constituie, însă, decât astrologie populară, care nu include nici un fel
de exactitudine şi nici ceva cu adevărat serios. Va trebui să se aştepte astrale aflate în acţiune, într-un loc şi un timp dat, produc un anumit
sfârşitul secolului temperament psihic, intelectual şi moral, care poate fi cunoscut”.
pentru ca să renască ― în Anglia ― o astrologie demnă de acest nume. Barlet defineşte admirabil rolul astrologiei, care ne avertizează asupra
Ca şi în Germania, relansarea ei se datorează Societăţii teozofice a fatalităţilor adunate ca urmare a abaterilor înregistrate de tot ceea ce
doamnei Blavatsky. Alan Leo (pe adevăratul său nume W.F. Allan, Leo facem în mod liber, dar ne spune totodată şi ce încercări sau ce corecţii
fiind semnul său zodiacal) devine în scurt timp un astrolog reputat. El ne hărăzeşte providenţa pentru a ne favoriza evoluţia.
îşi înfiinţează propria sa publicaţie, The Modern Astrology, scrie cursuri Barlet conduce succesiv două publicaţii, Revue cosmique şi
de astrologie în şapte volume şi repune în vigoare astrologia genetliacă Revue astrale, ţine conferinţe, organizează discuţii. Concepţiile sale
(referitoare la naştere). despre astrologie polarizează interesul unui areopag de tineri discipoli
În Franţa, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care vor contribui mult la expansiunea ştiinţei astrelor şi mai ales vor
mişcarea astrologică este, ca să spunem aşa, inexistentă. Singura ei auri un blazon pătat atât de raţionalismul ştiinţific cât şi de necinstea
manifestare este apariţia, în 1863, a unei lucrări, pe jumătate roman, şarlatanilor.
pe jumătate tratat de astrologie, intitulat L*Homme rouge des Principalul discipol al lui Barlet, Henri Selva, este cel căruia îi
Tuilleries, de Paul Christian. datorăm traducerea cărţii XXIe livre a lui Morin de Villefranche. Graţie
Este de altfel curios să constatăm că dacă astrologia străbate o acestei lucrări este restituit aportul personal al lui Morin la domeniul
zonă de umbră, ocultismul exercită o fascinaţie vie asupra minţii atât de complex al interpretării. Eudes Picard, Andre Boussineau, şi
oamenilor. Dar ocultiştii nu se ocupă deloc de astrologie. În 1891, în elevi de-ai lui Barlet, vor continua opera începută şi, împreună cu alţi
Traite methodique de sciencen oculte, Papus ― doctorul Gerard câţiva practicieni serioşi şi oneşti, îi vor
Encausse ― nu se sfieşte să scrie : “Astrologia este una dintre fostele
ştiinţe de divinaţie ale cărei date sunt pierdute astăzi cu desăvârşire”.
În ciuda afirmaţiei atât de categorice, apariţia acestei cărţi marchează
renaşterea în Franţa a interesului pentru astrologie, cel puţin ca parte
integrantă a ştiinţelor oculte. Este deci firesc ca avântul mişcării de la
sfârşitul secolului trecut să îi fie şi ei benefic.
Anumiţi ocultişti se interesează de o astrologie impregnată de
ştiinţa Kabbalei. La fel ca în alchimie, ei găsesc în aceasta legătura
care îl uneşte pe om de cosmos. În Les Mystere de l*horoscope, Ely
Star se inspiră direct din operele lui Paul Christian şi ale lui Eliphas
Levy. Acesta din urmă, alias abatele Alphonse Louis Constant (1810-
1875) a fost adevăratul promotor al mişcării ocultiste din Franţa, cu
mult înaintea lui Papus. În pofida titlului său, cartea lui Ely Star se
ocupă preponderent de tarot şi nu de astre. Prefaţa astronomului
Camille Flammarion încearcă zadarnic să îi dea o notă de credibilitate:
aşadar, Ely Star nu aduce o contribuţie notabilă astrologiei. Cel ce este
considerat părintele astrologiei în Franţa este ocultistul F.C. Barlet. Pe
adevăratul său nume Albert Faucheux (1838-1921), el este interesat de
spiritism şi astrologie. Spirit curios, aplecat spre misterele iraţionalului,
el devine membru al Ordinului kabbalistic şi Roza-Crucii. Familiarizat cu
astrologia tradiţională, el se bizuie pe ştiinţă pentru a demonstra
influenţa magnetică emisă de planete: “Omul este un tot, scrie el.
Energia primită nu este percepută doar de corpul lui. Influenţele
psihice ascultă de aceleaşi legi ca şi influenţele vitale. Este deci firesc
să credem că situarea astrelor pe un orizont, adică starea forţelor