Istoria Opticii geometrice

Perioadele istoriei optice

o Preistorie: primele studii în optică și viziune;

o Particulă: lumina tratată ca un flux de particule;

o Undă: lumina tratată ca o undă continuă;

o Cuantica: lumina are dualism undă-particulă;

o Modern: lumina este mai ciudată decât ne-am imaginat;

Evoluția Istoria opticii

Secolul XIX-lea

Secolu XVIII-lea

Secolu XVII-lea

Renașterea

Eviul mediu

Antichitate
 Orientul Antic
Învățații din Babilon aveau cunoștințe destul de avansate de astronomie. Astfel,
încă de prin 2000 î.Hr., aceștia reușiseră să dea o explicație corectă eclipselor,
deci cunoșteau faptul că lumina se propagă în linie dreaptă. De asemenea,
studiul sculpturilor demonstrează faptul că babilonienii stăpâneau perspectiva
optică.

Primele lentile cunoscute în istorie au fost realizate din cristal, cel mai adesea
cuarț, fiind datate în jurul lui 700 î.Hr. și aparținând civilizației asiriene. În acest
sens, cea mai celebră vestigie arheologică o constituie lentila de la Nimrud,
descoperită în regiunea actualului Kurdistan
 Civilizația greco-romană

Filozofii greci considerau că obiectele se văd datorită razelor vizuale care pornesc din
ochi. Filozofii din Grecia antică au considerat că proprietatea fundamentală a luminii
este propagarea ei rectilinie într-un mediu omogen.

Prin 140 d.Hr., Claudius Ptolemaios studiază refracția și sugerează că unghiul

de refracție ar fi proporțional cu cel de incidență, lucru relevat într-o traducere
arabă din secolul al XII-lea.

Între 100 și 150 d.Hr., Heron din Alexandria, în lucrarea Catoptrica,

arată, printr-o metodă geometrică, că raza incidentă și cea reflectată
respectă principiul minimei acțiuni, astfel încât suma lungimilor acestora
să fie minimă.
Astfel, cam cu trei secole î.Hr., Euclid, în
lucrarea Optica, subliniază faptul că lumina se
deplasează în linie dreaptă și descrie legile reflexiei.
 Pentru realizarea lentilelor, greco-romanii utilizau sfere de sticlă umplute
cu apă. Cele mai vechi, datate cam prin 2000 î.Hr., au fost descoperite în
regiunea insulei Creta și a Asiei Mici.[4]

Viziunea (vederea) se realizează datorită unei forme

care vine de la obiectul vizibil ochiului. (Aristotel)

Vederea se realizeaza datorita unei raze care trece de la

ochi la obiectul vizibil. (Ptolemeu, Euclid)
Lumea islamică
Enciclopedistul arab Al-Kindi (c. 801–873) a avut ca preocupare și studiul
luminii. Astfel, în lucrarea cunoscută sub numele latin De radiis stellarum,
susține că orice lucru din univers emite raze în toate direcțiile, raze care se
răspândesc în întreaga lume.[5] Această teorie, a rolului activ jucat de radiația
luminoasă, a avut o influență clară asupra unor savanți de mai târziu ca:
Alhazen, Robert Grosseteste, Roger Bacon.
Matematicianul persan Ibn Sahl (c. 940-1000), într-un tratat
despre oglinzi curbe și lentile, enunță legea refracției cu peste
șase secole înaintea lui Snellius.

Alhazen (965–1040) studiază mecanismul vederii, oglinzile sferice

și lentilele, refracția atmosferică, dispersia luminii și descrie pentru
prima dată, camera obscură, ce era utilizată pentru determinarea
diametrului aparent al Soarelui și al Lunii. Alhazen susține printre
primii că viteza luminii este finită, lucru subliniat ulterior și de
Avicenna (980-1037):

Modele camere obscure

 In secolul XV, Leonardo da Vinci, celebrul sculptor, arhitect și inginer,
descoperă și definește că formarea imaginii într-o cameră obscură se
datorează în primul rând proprietății razelor de lumină de a se propaga în
linie dreaptă și tocmai acestui fapt, imaginea este răsturnată. Datorită
faptului că nu se putea obține o imagine clară a obiectului luminos, întrucât
nu se putea practica un orificiu foarte mic care să permită trecerea unei
singure raze luminoase, era necesar îmbunătățirea sistemului.

Folosind optica geometrică, putem demonstra că lumina care

trece printr-un orificiu mic într-o cameră întunecată formează o
imagine „inversată” a obiectului.

Preistorie Particulă Undă Cuantica Modern

1600 1700 1800 1900 2000

 Europa

Robert Grosseteste (c. 1175–1253) realizează studii asupra luminii din mai multe perspective:
Consideră curcubeul ca fiind o consecință a reflexiei și refracției luminii solare prin straturile de

nori, fără însă a lua în considerație efectul picăturilor de apă.

De problema curcubeului s-a ocupat și Witelo (c. 1230 - c. 1285),

Continuator al idelor lui Roger Bacon, John Peckham (c. 1230 - 1292) a scris un tratat, Perspectiva
communis, foarte popular în acea epocă, devenind un manual de bază pentru predarea opticii în
școli.
Renasterea Islamică

 Savanții musulmani au studiat cu atenție operele grecilor antici

(Aristotel, Platon, Arhimede, Euclid, Ptolemeu)
 Califul Abu Jafar al-Ma'mun ibn Harun din Irak a fondat Bait-ul-
Hikmat („Casa Înțelepciunii”) în jurul anului 813 e.n., la Bagdad
 În 825, Muhammed ibn Musa al-Khwarizmi a adoptat cifre arabe
de la matematicienii hindusi
 al-Khwarizmi a introdus și algebra în lumea musulmană (al-jabr)
 Renașterea
Apariția și dezvoltarea diverselor instrumente optice (luneta, telescopul,
microscopul)

Leonardo da Vinci (1452 - 1519) este unul dintre primii savanți care au afirmat că
lumina ar putea fi un fenomen ondulatoriu, comparând răsfrângerea luminii cu
ecourile, adică cu reflectarea undelor sonore. Leonardo emite ideea conform
căreia lumina emisă de Lună noaptea s-a datora reflexiei razelor solare pe așa-
numitele mări lunare.
 Desoperirea lunetei în jurul anului 1600, atribuită lui Hans Lippershey (1570 - 1619)

Galileo Galilei (1564 - 1642) reușește să construiască cea mai bună lunetă existentă până
atunci, capabilă să mărească imaginile de peste 30 de ori.

Willebrord Snellius (1580–1626) enunță, în 1621, legea matematică ce guvernează refracția,

cunoscută mai târziu sub numele legea lui Snell . Această lege a fost descoperită
independent şi de către René Descartes (1596–1650), fiind primul care a publicat-o.

În ceea ce privește culoarea, Descartes consideră că acesta este generată prin combinarea
unor culori de bază, fiind primul care consideră că numărul culorilor fundamentale este trei (
roșu, verde și violet).
În 1666, Isaac Newton (1643 - 1727) descoperă dispersia luminii prin
prismă, reușind să descompună lumina în culorile componente și astfel a
demonstrat că lumina albă este formată din radiații colorate. De asemenea,
Newton aduce îmbunătățiri telescopului prin care este eliminată aberația
cromatică.

 Până la sfârșitul anilor 1600, bazele opticii geometrice fuseseră

stabilite (legea lui Snell în 1621, principiul lui Fermat pentru cel
mai mic timp în 1662)

 În 1690, Christiaan Huygens a publicat Traité de la Lumière,

sugerând că lumina este un fenomen de undă

 Cartea lui Newton din 1704, cu toate acestea, au consolidat ferm

teoria corpusculară (particulelor) luminii timp de 100 de ani
Tranziția la era undei

 În 1803, Thomas Young a publicat celebrul său experiment

cu dublă fantă, demonstrând natura undelor luminii; cu
toate acestea, rezultatul nu a fost recunoscut imediat - O
explicație a difracției a fost propusă ca subiect al întrebării
din 1818 a Premiului Academiei de la Paris.
 Augustin Jean Fresnel a explicat difracția pe baza teoriei
undelor luminii
 Poisson a argumentat împotriva acestuia, afirmând că
teoria va duce la un punct luminos în spatele unui disc
opac; Arago a găsit experimental punctul
Pe baza principiului lui Huygens ( Orice punct de pe o suprafaţă de
undă poate fi considerat o sursă de unde secundare ) se poate explica
pătrunderea luminii în zona umbrei geometrice, dar nu se poate explica
apariţia franjelor la limita de separare dintre umbră şi lumină

Fresnel a completat principiul lui Huygens adăugând faptul că

undele secundare sunt coerente şi, deci aceste unde secundare
interferă
 Epoca undei luminii
 Fresnel și Arago (1816) au arătat că polarizările ortogonale nu ar
interfera
 Young (1817) a interpretat lumina ca o undă transversală
 Ampère (1820) și Faraday (1831) au arătat că electricitatea și
magnetismul sunt legate
 Maxwell (1864) a pus bazele teoretice pentru lumină ca undă
electromagnetică
 Hertz (1887) a demonstrat experimental undele electromagnetice
 Razele X
În 1895, Wilhelm Conrad Röntgen a descoperit o nouă formă misterioasă de radiații,
întâmplător, numită „raze X”

După două săptămâni scurte de experimente, a fost realizată prima fotografie cu

raze X a corpului uman, folosind-o pe soția sa Anna ca subiect de testare