Irving Stone agonie

şi
extaz
Voi. I
în româneşte de GEO DUMITRESCU Ş*
LIANA DOBRESCU
Cuvînt înainte de DAN GRlGORESCU
EDITURA MERIDIANE
Bucureşti, 1971THE AGONY AND THE ECSTASY
by
Irvîng Stone
©Dou’oleday & Ccmpany, INC, Garden City
 New York 1961 Pe copertă:
MiCHELANGELO: Figura decorativa (fragment)
Capela sixtinăCUVÎNT ÎNAiNTE

C u vreo patruzeci de ani în urmă, doi savanţi, Ernst Steinmann şi

Rudolf Wittkower, publicau o bibliografie michelangioleseă
alcătuită minuţios şi metodic. Impresionantă prin proporţiile ei,
lista de titluri ale căiţilor dedicate vieţii şi creaţiei marelui
florentin mărturiseşte strădaniile de a despărţi, în existenţa acestui
demiurg, titan şi creator de titani, amănuntul exact de legendă. Şi,
totuşi, în pofida acestor cercetări, cu toate că documente
numeroase au fost aduse la lumină în cele patru veacuri ce ne
despart de moartea lui, privim încă uimiţi la personalitatea celui ce
se confundă exemplar cu însăşi epoca de pasiune şi de năzuinţă
spre adevăr, care e Renaşterea.

1
Legenda a luat, poate, naştere, în acea zi de 19 septembrie 1510,
cînd papa lulius al II-lea a poruncit să so dea jos schelele din
Capela Sixtină. Ochilor înspăimîntaţi ai celor de faţă s-a înfăţişat
atunci o adevărată luptă a omului şi a universului. Creaţiunea lumii,
descătuşarea ele” mentelor din haosul primordial, cea dinţii întîlnire
a umbrei şi a luminii, primul gest al omului, ostenit şi îndurerat, o
întreagă epopee tragică: iată ce aducea Michel- angelo din legenda
biblică şi ce dăruia epocii sale. Nu numai trupurile oamenilor erau
croite după canoane noi, trupuri vînjoase, dominînd, într-o superbă
încordare, întreaga scenă a Genezei; dimensiunile interioare ale
acestui zeu nou — omul, creator al lumii, erau de o măreţie care o
întrecea pe aceea a divinităţilor antice sau a celor biblice. Suprem
omagiu adus personalităţii umane, fresca de pe bolta Sixtinei
reprezenta un moment plin dosemnificaţii în istoria Renaşterii. Ea
înălţa un imn pătimaş frumuseţii umane, pură şi magnifică... Artistul
a fost confundat, chiar de contemporani, cu opera sa, devenind,
astfel, un erou de mit. Creaţia sa era copleşitoare, aşa încît omul mai
degrabă scund şi firav a început să semene cu personajele sale, şi a
străbătut vremea reprezentat, în conştiinţa posterităţii, ca un atlet
vînjos, cu umeri largi, înalt, semănînd mai degrabă cu Moise şi cu
David ai săi decît cu Nicodim 1 cel scund şi cu nasul strîmb,
autoportretul din Pielă de la Florenţa. Acesta e, fără îndoială, un
aspect lăturalnic; legenda asupra lui Michelangelo a cuprins nu
numai viaţa, ci însăşi o parte sau alta a operei sale.
Irving Stone a urmărit restabilirea adevărului în împrejurările cele
mai elocvente ale unei vieţi de agonie şi de extaz. (Agonie în sensul
original al cuvîntului, acela de luptă, pe care l-a folosit cîndva
Milton înfăţişînd un alt titan, pe Samson agonistes.) Cercetători
dintre cei mai renumiţi ai operei artistului au contribuit, într-un fel
sau în altul, la păstrarea acestui mit al existenţei lui Michelangelo
sau chiar la unele impreciziuni în aprecierea operei. Dar în privinţa
izvoarelor creaţiei lui Michelangelo, a unor interpretări a sensurilor
ei, scriitorul înclină uneori (ceea ce, la urma urmelor, e normal în
cadrul genului ales de Stone) spre soluţii mai spectaculoase. E
ispititor, de pildă, să vorbeşti, la o asemenea personalitate
tumultuoasă, pasionată, despre ruperea oricăror punţi între creaţia ei
şi tradiţiile mai vechi. Şi, de vreme ce un comentator celebru, ca
Marcel Brion, a prelungit legenda, cum să-i cerem unui autor de
biografii romanţate să renunţe la fermecătoarele pagini pe care i le
poate procura un asemenea prilej?
Dar adevărul e că Michelangelo reprezintă o Culme a unej îndelungi
evoluţii a artei italiene. De la Niccolo Pisano, sculptorul care, în
veacul al XlII-lea, năzuise să restabilească echilibrul clasic, şi de la
fiul său, Giovanni, înfăţişînd cu patetism acele slubiecte în stare să
vorbească despre tragismul vieţii umane, două direcţii s-au conturat
1 Unii comentatori cred că personajul îl înfăţişează pe Iosif din Arimathia.

2
în sculptura Italiei nordice.
Jacopo della Quercia şi Donatello descindeau din arta lui Giovanni
Pisano. întregul secol ai XV-lea pregătise viziunea acestor doi
înaintaşi ai lui Michelangeîo. Reliefurile lui Brunelleschi erau
străbătute, parcă, de vijelii. Trupurile din statuile lui Poilaiuolo se
răsuceau dramatic; şi, dacă îl credem pe Vasari, artistul învăţase
anatomia pe cadavre disecate în ascuns, împotriva preceptelor
bisericii. Agostino di Duccio urma cu luare-aminto sfaturile lui Leon
Battista Alberti, acea figură cu adevărat renascentistă, arhitect,
pictor, sculptor, muzician, teoretician al artei: „Şuviţele de păr
trebuie să se răsucească de parcă ar vrea să se înnoade între ele, să
fluture în văzduh asemeni flăcărilor... La fel să se petreacă lucrurile
si cu veşmintele cele cu multe cute... Nici un colţ al draperiilor să nu
stea nemişcat... Zefirul şi austrul să le mişte fără contenire...“

3
La această tradiţie a sculpturii cu forme atît de agitate în
Quattrocento, se adăugau descoperirile marmurilor antice. Spre
sfîrşitul veacului, cu puţin înaintea sosirii lui Michelangeîo la Roma,
fusese dezgropată statuia unei zeităţi păgîne, cea care avea să devină
celebră sub numele de Apollodin Belvedere. Vor urma Laocoon în
1506, Ariadna în 1509, un Tors, cam tot atunci. E exact perioada în
care Michelangeîo, cu trupul chinuit pe schelele Six- tinei, orbit de
vopselele care de pe zidul umed i se scurgeau în ochi, cu miinile
îngheţate de gerul care umplea vechea clădire, dădea oamenilor din
pictura sa înfăţişare de zei. Erau zeii unei epoci noi aceşti oameni
plini de măreţie care-şi afirmau cu îndrăzneală întreaga lor
personalitate. Fixată în atitudini măreţe, personalitatea aceasta
umană dezvăluia clocotul cosmic al unei lumi nemărginite. Idealul
artistului se apropia astfel de acela al lui Donatello, respingînd
pitorescul şi gingăşia din arta primului său maestru, Ghirlandaio. De
altminteri, Giovanni Ber- toldo; cel care avea să-l înveţe sculptura,
fusese el însuşi ucenic al lui Donatello. Dar, alături de modestul
Bertoldo, maeştrii săi din această vreme vor fi sculptorii antichităţii
greceşti şi romane, ale căror opere va avea prilejul să ie contemple
în grădinile lui Lorenzo de’Mediei. Din această fericită întilnire
(către care îl îndrumaseră cărturarii din preajma Magnificului), s-au
ivit primele opere ale lui Michelangeîo. Angelo Poliziano, umanistul
florentin, l-a îndemnat să sculpteze o Luptă a centaurilor cu lapi~
ţii, subiect desprins de pe frizele vechilor temple greceşti. Avea loc,
aici, întilnirea tinărului artist cu ideile lui Pla- ton, întiinire la care,
pe urmele unor interpreţi celebri ai lui Midielangelo, se referă Irving
Stone. Observaţia e veche, ea a fost făcută de Vasari şi de Condivi,
biografii contemporani ai sculptorului,
Academia pîatoniciană din Florenţa din care, alături de Marsilio
Ficino şi Pico della Mirandola, făcea parte Poliziano, introducea, de
fapt, în gîndirea creştină, predominantă, un element antinomic,
întemeiat pe raţiunea critică. Filozofiei revelaţiei, predicată de
biserică, i se opunea raţiunea logică adusă de cercetarea antichităţii
clasice. Traducînd în latineşte opera lui Platon, Academia din
Florenţa punea la îndemîna intelectualilor o doctrină estetică
potrivnică ideilor scolastice.
Filozofia lui Platon era, astfel, revalorificată, acordată cu
impulsurile noii societăţi. Entităţilor ideale din gîn- dirca autorului
Banchetului li se substituia o doctrină care făcea din om centrul
întregului univers. „Pictura— artă divină 44 , proclama Leonardo; artă
adînc umană, ar fi putut replica Michelangelo. Trupurilor de
androgini, elegante, prelungi, pictate de autorul tabloului Cina cea
de taină, li se răspundea prin forme de o frumuseţe virilă ; tendinţei
de a descoperi în seninătatea maiestuoasă esenţa lucrurilor, i se
opunea cufundarea în adincimile agitate ale propriului suflet.
După neoplatonicieni, natura întreagă era un curent imens de viaţă

4
divină, izvorînd din fiinţa primordială şi eternă. Acest torent de viaţă
cosmică, unică, nu putea să nu-şi găsească echivalentul pe planul
vieţii intelectuale. Aici, consideră de pildă Alpatov, se întîlneşte maj
€
vident gîndirea lui Michelangelo eu aceea a Academiei neoplatonice
din Florenţa; întreaga temă a picturii de pe plafonul Sîxtinei reflectă
teoria care decurgea din tezele neoplatonice despre destinul
sufletului şi despre ierarhia spirituală. Dar Michelangelo prelua încă
o idee a magistrilor săi florentini: omul, devenit măsură a întregii
naturi, a găsit puterea să creadă că frumuseţile acestei naturi nu
ascund ispitele diavolului, aşa cum susţinuse ascetismul creştin.
Din întîlnirea acestor două teze ale neoplatonicilor, s-a născut acel
uimitor univers al Sixtinei; credincios, poate, în momentul
compunerii iniţiale a frescei, concepţiei idealiste a lui Pico della
Mirandola, Michelangelo va depăşi, în realizare, ideile ilustrului său
profesor. Dumnezeu, creatorul unui cosmos însufleţit de prezenţa
viguroasă a omului, e înfăţişat sub chipul unui artist care plămădeşte
lumea, „cea mai înaltă întrupare a puterii omeneşti de creaţie 441 .
Bătrînul care pluteşte în spaţiul fără margini reînvie vechiul mit
despre om, stăpîn ai văzduhului necuprins. Trecuseră numai douăzeci
de ani de cînd Botticelîi visase la Naşterea Venerei, întruchipare
supremă a frumuseţii; omul lui Michelangelo e înzestrat cu o
conştiinţă adîncă a forţei sale, pe care înaintaşul său nu şi-o
imaginase. Dragostei si smereniei din arta Evului Mediu şi chiar a
marelui Giotto, natura omenească a lui Michelangelo îi replică prin
izbucnirea năvalnică a frumuseţii trupului omenesc. Neoplatonismul
devenea, astfel, un punct de plecare; rezultatul era un imn de
preamărire a omului, un imn intonat cu o pasiune clocotitoare la care
dascălii săi din biblioteca lui Lorenzo Magnificul visaseră, în pofida
tendinţei lor dea judeca lumea în funcţie de dimensiunile omului.
Sîntem departe de concluziile unor istoriei de artă (cărora, după cum
se pare, Irving Stone le acordă, cel puţin în parte, credit), care
confundau estetica platonieiană cu aceea neoplatonică din Renaştere.
în concepţia lor, neoplatonismul era echivalent cu estetica abstractă;
se cita, îo sprijinul acestei păreri, o însemnare vestită folosită cîndva
de Poliziano, şi care aparţine lui Xenophon. Acesta atribuia
gînditorului elin rostirea îndemnului: „sculptorul trebuie să exprime,
în forme, acţiunile sufletului 44 . Cuvintele lui Platon nu însemnau,
însă, pentru filozoful renascentist, constatarea că artistul se desparte
de realitate; elevul lui Poliziano, Michelangelo, a demonstrat, prin
întreaga sa operă, că „acţiunile sufletului 44 oglindeau o participare
pasionată la istoria ţării sale. Pasiunea copleşitoare care animă
poemele sale de piatră şi de culoare se însoţeşte cu o gîndire lucidă,
în stare să cuprindă marile mişcări ale lumii. Asemenea ilustrului 2

2 M. Aipatov, Istoria artei universale, Ed. Meridiane, voi. II, p. 5G.

5
său contemporan şi adversar Leonardo, Micheîangeîo socotea ca arta
e un produs ai raţiunii.
Artistul mare nici un gînd nu-şi pune în marmură şi ea să nu-i
răspundă;
Cu prisosinţă poate s-o pătrundă Doar mina care minţii se supune.
(Traducere de C. D. Zeîetin)

6
Opinia, pusă în circulaţie, printre alţii, de Sigmund Frcud 1 , după care
artistul urmăreşte să „elibereze numai ideea din materia tehnică,
amorfa, care-o încătuşează 44 , şi că, în consecinţă, el caută „tipul
uman ideal, dispreţuind realul 44 , era susţinută de unele detalii
privind modul său de lucru. Se amintea, de pildă, că unul dintre
sclavii sculptaţi de el (cel care e numit Atlas ) pare împlîntat, de la
grumaz în sus, într-un bloc de piatră, în timp ce mişcarea trupului,
încleştarea lui dramatică sînt înfăţişate în superba lor desfăşurare.
Sau se remarca amănuntul că în Pietă , aflată la bazilica Sfîntui
Petru din Roma, chipul gingaş al mamei e mai tînăr decît cel al
fiului, ceea ce ar demonstra „absurdul la care duce lipsa de
preocupare pentru reprezentarea fizionomiilor 44 . Ne putem însă
aminti, în primul caz, acea împrejurare (relatată şi de îrving Stone)
că, în jurul lui 1520 (dată la care au fost sculptaţi sclavii aflaţi astăzi
în grădina Boboli din Florenţa), Micheîangeîo, obosit de insistenţele
insolente ale moştenitorilor lui îulius al II-lea, de munca extenuantă
din cartierele de la Pietrasanta, căuta soluţii noi pentru construcţia
faţadei din San Lorenzo, hărţuit fiind, în acelaşi timp, de Leon al X-
lea, fiul fostului protector din tinereţe, Lorenzo de’ Medici. Astfel
încît, poate, sculptura sclavilor datînd din 1519 nu i-a insuflat
sculptorului pasiunea năvalnică, mistuitoare, care a creat alte
monumente ale conştiinţei umane. Sau mărturia maestrului, notată
cîndva de biograful său Condivi: „Nu ştii, oare, că femeile caste îşi
păstrează tinereţea mult mai multă vreme decît celelalte? 44 , mărturie
care, referindu-se la Madona din Pietây demonstra tocmai
preocuparea pentru respectarea adevărului exprimat de figura umană.
Pentru Micheîangeîo, Piaton nu a avut semnificaţia unui refugiat în
lumea „ideilor pure 44 , ci, dimpotrivă, a unei 3 necesitaţi de a daglos
profund sufletului răscolit de marile furtuni ale vremii sale.
Pentru că el l-a cunoscut mai puţin pe Platon, filozof al
antichităţii, ei mai ales pe acela al vieţii concrete, aşa cum îl
restituia gîndirea Renaşterii. După cum observa Romain
Rolland, în cazul statuilor din Capela Medici, artistul nu i-a
înfăţişat pe Giuliano şi pe tînărul Lorenzo, ci „a sculptat însăşi
durerea şi mînia sa“. Mînic şi durere care au fertilizat în
permanenţă acel cuget vast, atotcuprinzător, creator de
universuri, au dat făpturii umane întreaga ei măreţie, făeînd şi
din ea o creatoare de universuri.
în pictura lui Leonardo, de pildă în Cina cea de taină, tragicul
provenea din subiectul frescei; apostolii erau îndureraţi de
revelaţia morţii lui Crist. La Michelangelo, tragicul izvora din
însăşi condiţia omului, încătuşat de un destin potrivnic, în

3 lutr-un articol publicat anonim In revista lmagot în 1914.

7
vreme ce năzuinţele sale se îndreaptă spre eliberarea din
lanţurile în care e ferecat de puteri mai tari decît el. Tema
suferinţei umane străbate ca un vifor îndurerat întreaga operă a
Titanului. Sclavul murind e un simbol al acestei perioade a
Renaşterii pe care o ilustrează Michelangelo. Resemnarea
Sfîntului Seba3tian străpuns de săgeţi e altfel interpretată în
sculptura din 1512. Deşi nici el nu încearcă să se elibereze din
lanţuri, o împotrivire tragică se desluşeşte în atitudinea celui
care se prăvăleşte în moarte.

8
 Michelangelo nu a trăit, ca Rafael, de pildă, seninătatea
creaţiei. Pentru el, actul suprem al eliberării ideii din
învelişul de piatră, zborul cutezător al gînduîui, însemnau
adesea suferinţă şi tristeţe. Idealul său artistic, plăsmuit nu
în însingurare, ci în participare directă la năzuinţele
oamenilor din vremea sa, era mult prea înalt pentru ca
operele lui, pe care le privim astăzi cu tăcută înfiorare, să fi
însemnat altceva deeit trepte tăiate într-o piatră dură, în
drumul ameţitor spre măreţia supremă. Visase cîndva să
sculpteze un munte întreg, şi astfel chiar şi cupola catedralei
Sfîntului Petru e numai un erîmpei din ceea ce năzuia geniul
lui Michelangelo. Deznădejdea lui, întruchipată în statuile
alegorice de pe mormintele lui Giuliano şi Lorenzo, fiul şi
nepotul celuilalt Lorenzo, Magnificul, e însă dominată de
statura Cugetătorului> acel simbol al gîndirii victorioase,
care, asemenea anticei Minerve, poartă cască de
luptător. Pentru că, într-adevăr, Miclielangelo a fost un gîridi(or si
un luptător. Un luptător în sensul cel mai curat al cu“ vîntului.
Capul lui Brutus, întemeietorul republicii romane (sculptat în anii
1539—1543), e un omagiu, adus de acest om, care a urît
absolutismul, ideii de libertate cetăţenească. în sculptura de
tinereţe a lui Miclielangelo, David, cel care a apărat libertatea
poporului său, priveşte dîrz, cu o incomparabilă demnitate, la
duşman, aşa cum de multe ori şi-a privit vrăjmaşii, de-a lungul
vieţii, Miclielangelo însuşi. Unul dintre marii lui înaintaşi rîv- nea
să poată împodobi cu fresce fortificaţiile Florenţei. Mickclangelo a
construit asemenea fortificaţii nu pentru a spori frumuseţea cetăţii
atît de dragi, ci pentru a o apăra împotriva navalei lui Piero de’
Medici, fiul protectorului său. în faţa necesităţii de a salva
republica florentină, artistul nu se mai simţea în nici un fel legat
de obligaţiile de recunoştinţă către familia Medicilor.
Alteori, arta îi pricinuia dureri fizice inimaginabile- Urmărit de
obsesia propriei urîţenii, cu obrazul deformat de acea lovitură
barbară care l-a făcut pe colegul lui, Tor- rigiani, mai celebru (ce
cumplită celebritate!) decît cele eîteva sculpturi realizate după
aceea în Spania, Michel- angelo a suferit îngrozitor pe schelele
Sixtinei*.
M-am procopsit cu-o guşă durdulie,
Asemenea pisicilor acele De prin Lombardia cu ape rele,
Iar burta a pornit-o spre bărbie.
Cu barba-n cer, cu pieptul de harpie,
Pe piept susţin povara cefei grele,

9
Mi-i faţa ca pestriţele podele,
Cînd pensula se scurge în prostie...
Simt şalele în vintre ca o bîrnă,
Iar cînd mă-ndrept, şezutul mi-i cocoaşă,
Şi-n golul orb picioarele-mi atîrnă.
Şi-n faţă cînd se-ntinde, pielea flască în spate face creţuri şi se-ngroapă Şi
sînt un arc pe cale să pocnească.

1
0
(Traducere de C. D. Zeletin).Mărturia aceasta, de un umor amar,
lămureşte în bună măsură pricinile acelei mizantropii la care s-a
făcut adesea aluzie în cazul lui Michelangelo. Poate fi însă vorba,
intr-adevăr, de mizantropie la marele florentin? Dar ciclul de
versuri închinat Viitoriei Qolonna şi prieteniei însăşi nu
argumentează împotriva acestei caracterizări? Trupurile acelea de
o firească frumuseţe, superbe în goliciunea lor, sînt altceva decît
un imn închinat măreţiei umane? Putem confunda cutremurătoarea
dezamăgire, tristeţea năprasnică a artistului silit să muncească
asemenea unui meşteşugar oarecare — deşi avea conştiinţa mîndră
că poate crea o lume a frumuseţii netăgăduite şi că i se contesta în
permanenţă dreptul de a zămisli această lume în conformitate cu
propriile gînduri — cu mizantropia filozofică?
E adevărat că în scena Judecăţii de apoi, Michelangelo a plăsmuit
(ca şi într-unul din sclavii de pe mormîntul lui Iulius al II-lea)
adevăraţi Laocooni cu trupul torturat de şerpi imaginari, răsucit
dureros, pregătindu-se „să intre în noaptea veşnică“, aşa cum avea
s-o spună artistul însuşi. Dar oamenii aceştia, chinuiţi cum sînt,
au o înaltă semnificaţie. Artei primitivilor, a lui Fra Angelico şi
Giotlo, dedicată lui Dumnezeu, îi luase locul arta zeilor^ creată de
Rafael. Şi acum, Michelangelo răsturna zeii, punîndu-i în locul
lor pe Titani. Titanii se născuseră din pasiunea artistului pentru
om, pasiune care a îndreptăţit întrebarea dacă asistăm la o
umanizare a divinului sau la o divinizare a umanului.
Irving Stone vorbeşte uneori despre creaţia lui Michelangelo —
aşa cum au făcut-o, mai ales în ultimele decenii, alţi comentatori
— ca despre o expresie a extazului mistic. O mistică personalistă
care ar ridica la suprafaţă din adincurile tulburi ale
subconştientului imagini în care artistul recunoaşte,
cutremurîndu-se, un semn că e ales să vorbească în numele unor
forţe supreme. Aşa gîndeau Frcud şi Merejkovski despre Da
Vinci.

1
1
Michelangelo este, ca toţi marii creatori ai vremii lui, un
raţionalist. Gîndirea omenească e, după părerea lui, „singura
forţă capabilă să ne descopere natura şi omul“.
Personalitatea lui Michelangelo e faustiană. Nu numai în
sensul neistovitei căutări a adevărului, a adevărului suprem,
cosmic, şi a celui omenesc; dar şi în înţelesul de dragoste
pentru activitatea umană, desfăşurată pe planuri multiple. Cu
adevărat, în clipa morţii, în acea zi de februarie a anului 1564,
Michelangelo, privind la uimitoarea operă lăsată în urmă, ar fi
putut şopti: „Opreş- te-te clipă, eşti atît de frumoasă!... 44 A avut în
timpul vieţii mulţi adversari. Pe unii i-a înlăturat din cale cu un
gest simplu, necruţător. Alţii l-au lovit crud, l-au calomniat. Cu
alţii a fost, poate, el nedrept. De pildă cu Leonardo, Rafael,
Bramante sau Peru- gino. Şi Irving Stone pare a-i da, eîteodată,
dreptate, parcă minimalizînd, de exemplu, opera lui Bramante,
creator al unor capodopere ale Renaşterii, cum sînt Santa Maria
presso San Satiro, Tempietto din Roma, curtea Belvedere din
Vatican, în care senzaţia spaţiului e sugerată cu o limpezime
rareori egalată în acea epocă. Acestea sînt, însă, riscurile fireşti ale
unei biografii romanţate. Riscurile se dovedesc, însă, mult mai
mari.

1
2
Originile Renaşterii sînt, evident, mult mai complexe decît încearcă s-o
spună Irving Stone. Cultura greacă nu a devenit cunoscută oamenilor
Italiei numai după căderea Constantinopolului, prin mijlocirea
cărturarilor refugiaţi din cetatea de pe ţărmul Helespontului; e ştiut
faptul că, în evul mediu, numele gînditorilor antici circulau intens în
cultura europeană. Dar funcţia nouă, umanistă, a filozofici antice este
elementul cu adevărat definitoriu al operei vaste de preluare a acestei
culturi în Quattro- cento. Dimensiunile personalităţii umane sînt altfel
judecate în perspectiva filozofiei platoniciene decît o făcuseră învăţaţii
medievali, admiratori ai lui Aristotel, dar şi ai lui Socrate şi Platon.
Gîndirea antică, raţională a devenit o armă în mîinile unei clase noi,
activă, creatoare. Şi nu clerul, acei prelaţi cultivaţi ca Fra Mariano sau
stareţul Bichiellini, au fost, alături de învăţaţii Academiilor umaniste,
principalii purtători ai culturii antice. Viziunea lui Stone e potrivnică
unei realităţi certe, dezvăluită de cercetări recente, ce demonstrează că
burghezia proaspăt îmbogăţită (averea familiei Medici, de pildă,
crescuse în urma unor iscusite operaţii financiare a acestor bancheri) a
fost aceea care a investit raţiunea cu puteri nelimitate, surpînd astfel
definitiv primatul ascetismului medieval. Idealul desăvîrşirii nu mai e
contemplaţia, ci acţiunea; şi asta datorită tocmai acestei clase
puternice, însetată de viaţă. Irving Slone e doar un biograf al unei
mari personalităţi renascentiste ; el nu are ambiţii de exeget, nici
de istoric. Dar chiar şi aşa stînd lucrurile, nu putem să nu
observăm că unor teze fundamentale ale istoriei sociale le sînt
propuse, în această carte, soluţii cam superficiale. Faptul nu duce
la atribuirea unui caracter mistic marii mişcări sociale şi
culturale din veacul al XVI-lea; ci numai la exagerarea rolului
preoţilor şi călugărilor „luminaţi“. Irving Stone respectă, însă,
faptul de viaţă; şi aceasta îi obligă să depăşească, datorită
detaliilor prezentate în carte, sensul pe care ar intenţiona să-l
confere împrejurărilor din viaţa creatorului lui David.
împrejurările sînt relatate cu suficientă exactitate, ceea ce face
din Agonie şi extaz o lucrare cu adevărat valoroasă pentru
cunoaşterea biografiei unuia dintre marii artişti ai tuturor
timpurilor. Există, parcă, un destin al marilor creatori. Torţa
nestinsă a geniului trece, glorioasă, din generaţie în generaţie.
Michelangelo s-a născut în 1475, anul morţii lui Paolo Uecello,
acel artistcarea descoperit ştiinţa perspectivei în pictură,
desprinzînd siluetele de fundalul frescei. Iar 1564, anul morţii
autorului Cugetătorului, e şi cel al naşterii lui Shakespeare şi
Galiieu. S-ar părea că omenirea nu poate dăinui fără certitudinea
că în permanenţă trăieşte în mijlocul ei cineva capabil să-i

1
3
asculte inima uriaşă şi să-i tălmăcească pulsul în monumente de
geniu. Michelangelo, omul acesta trist, al cărui chip cineva îl
asemăna cu imaginea Melancoliei lui Durer, a ştiut să-şi
celebreze semenii, năzuinţa lor spre frumuseţea supremă. Trupul
nu mai înseamnă, pentru umaniştii Renaşterii, un înveliş al
sufletului, ci un semn al întregului univers. Tendinţele unor
savanţi ai epocii de a da cosmosului configuraţia antropomorfică
răspundeau tocmai acestei concepţii conform căreia omul era din
nou măsură a tuturor lucrurilor. Nudul nu mărturisea numai o
dorinţă a artiştilor de a renunţa la însemnele exterioare ale
claselor avute, de a sugera egalitatea dintre oameni; ci preamărea
, în acelaşi timp, energia umană pe care mişcarea muşchilor o
exprimă pe de-a întregul. Michelangelo a fost (şi aşa s-a şi
considerat el însuşi) sculptor mai presus de toate. El Greco, de
pildă, îi va reproşa că şi în pictură a rămas sculptor. Trupurile
sînt delimitate sculptural, între ele nu circulă acrul. Dar el a ştiut
să glorifice armonia tru-

1
4
pească a omului, trăirile intelectuale, elanul spre marile idealuri ale
lumii. Eroică, clemonstrîrid profundul zbu cium al conştiinţei
umane din acea vreme de furtună şi de creaţie, arta lui
Michelangelo e o artă prometeică, o arlă a sacrificiului împlinit în
numele luminii.
Ea sţă la răspîntia a două epoci ale Renaşterii. Perioad» i de culme
a Renaşterii, sprijinită de coloanele cutezătoare ale lui Leonardo,
Rafael, Bramante şi a lui Michelangelo însuşi, îi va urma un
moment caracterizat prin reacţiunea bisericii catolice împotriva
Reformei care cucerise imens e teritorii europene. Armate protestante
vor pustii Roma papilor, care vor replica înăiţînd ruguri şi
născocind torturi pentru pedepsirea „ereticilor 44 .
Michelangelo şi contemporanii săi realizaseră, lasfîrşitul secolului
al XV-lea şi în primele trei decenii ale celui următor, o imagine
cutezătoare a omului care lăsase în umbră siluetele turnurilor înalte
ale catedralelor medievale. în fresca dezvelită în 1541 însă, marele
artist demonstra că se întorcea spre concepţiile bisericii pe care le
contestase cu înverşunare vreme de zeci de ani. El, care nu aflase
alinare, ci numai chin în preajma bisericii, devenea acum un
purtător al cuvîntului ei aducător de spaimă, prevenind asupra
veşnicei pedepse rezervate oamenilor.
Nu şi-a sfărîmat el, sfîşiat de îndoieli, acea operă a bătrâneţii, Pietă
Randonini, pe care nu o terminase vreme de zece ani, socofcind-o o
deşertăciune? Omul devenea din nou o expresie a divinităţii.

1
5
Barocul lui Michelangelo nu e numai o expresie a formai violente, a
contrastelor dramatice, a efectelor de lumii ă; dar şi una care
răspunde ideilor impuse de papalitate in timpul Conciliului de la
Trento. E, însă, tot atît de ade\ă- rafc că, pînă în ultima clipă a
vieţii, artistul a făcut puţine concesii uneia dintre recomandările
iezuite, anume acele a de a se combate „elementele de obîrşie
pagină 44 . Sfinţi : , Fecioara şi Crist însuşi, din Judecata de apoi, au
trebuit să fie îmbrăcaţi de un elev al maestrului, Daniele da Vol-
terra, care a încercat, cu pietate pentru pictura lui Michelangelo, s-o
ferească de furia călugărilor care vedeau în nudurile din capela
Sixtină un act de „erezie 44 . Şi, probabil, cu aceeaşi oroare au privit
călugării scena răstignirii Sfîntului Petru, strămoş al tuturor papilor,
pe care Michel- angelo îl înfăţişa, în 1550, la douăzeci de ani
după Trento , eind biserica devenise atotputernică în Italia, ca
pe un bătrîn gol, cu o fîşie subţire de pînză în jurul coapselor,
Eevidentă, însă, o îndreptare a artei lui Michelangelo spre
acele subiecte care puteau stîrni extazul credincioşilor.
Evoluţie pe care Irvirig Stone nu o subliniază, poate, cu
destulă luare-aminte. Dar care nu înseamnă că maestrul va
elimina din preocupările sale majore proslăvirea trupului
omenesc, a conturului precis (pe care alţi artişti ai barocului
îl vor înlocui cu un arabesc ce deplasează liniile şi strică
echilibrul formelor).
Creaţia lui Michelangelo reflectă, în pofida uriaşei
personalităţi care-i dă unitate şi forţă, contradicţiile artistice,
reflex al ciocnirilor din planul social. Cel care în tinereţe
asistase, înfiorat, la predicile fanatice ale lui Savonarola, dar
ascultase, cu aceeaşi emoţie abia stăpînită, discuţiile dintre
Angelo Poliziano, Marsilio Ficino, Pico dclla Mi- randola,
„ereticii 44 al căror zeu era păgînul Platon,va exprima în arta
sa atît epoca dc glorie a Renaşterii umaniste, cît şi decăderea
ei, apariţia barocului, creaţie a Contrareformei.
Artist al gloriei şi al suferinţei umane, el însuşi purtînd dc-a
lungul vieţii semnul neiertător al suferinţei, Michelangelo a
dat generaţiei următoare, poate într-o măsură mai mare decît
oricare alt artist al Renaşterii, sentimentul viu şi deplin al
demnităţii umane. Desigur, Deîacroix avea dreptate să se
teamă că nu a izbutit să Cuprindă întreaga măreţie a omului
acestuia atît de singuratic şi, în acelaşi timp, de o superbă
generozitate a creaţiei. „Privirea ne e străfulgerată de lumina
unui asemenea geniu 44 , scria marele pictor francez. Lui i se
cuvin cuvintele pe care el însuşi le rostea despre Dante :
Quanto dirne si dee nori si puo dirc (nu se va putea spune
niciodată despre el lot ceea ce ar trebui să se spună).
DAN GRIGORESCUCARTEA ÎNTll
ATELIERUL
I Aşezat în faţa oglinzii din dormitorul aflat la catul al doilea, îşi
schiţa obrajii slabi, cu pomeţi osoşi, proeminenţi, fruntea largă,
teşită şi urechile crescute spre spatele capului, părul negru,
cîrlionţat deasupra frunţii, ochii de culoarea chihlimbarului, mult
depărtaţi, cu pleoapele grele. „Nu sînt corect modelat, gîndea cu
adîncă seriozitate băieţaşul de 13 ani. Capul meu nu respectă
proporţiile normale, fruntea e mult prea mare faţă de bărbie şi de
gură. Ar fi trebuit să se folosească un fir cu plumb.'“
îşi schimbă cu băgare de seamă poziţia trupului zvelt, ca să nu-i
trezească pe ceilalţi patru fraţi care dormeau, în spatele lui, apoi
ciuli urechile, ca să prindă dinspre Via delTAngui Ilara fluieratul
prietenului său Granacci. Cu trăsături iuţi de creion, se apucă să
îndrepte contururile desenate mărind ochii, rotunjind fruntea,
lărgind obrajii îngusti, îngroşînd buzele, accentuînd mai puternic
bărbia. „Aşa, gîndi el, acum arăt mai bine. Păcat însă că o faţă
omenească nu mai poate fi retuşată ca o schiţă oarecare pentru
faţada Domului!"

1
Trilurile unui fluierat ca de pasăre pătrunseră tremurînd prin
fereastra înaltă de 10 picioare pe care o deschisese larg aerului
răcoros al dimineţii. Ascunse hîrtia cu desenul sub perna de la
capul patului şi coborî fără zgomot treptele de piatră în spirală,
spre stradă. Prietenul său Francesco Granacei era un tînăr de
19 ani, mai înalt cu un cap decît el, cu părul de culoarea
paiului şi ochi albaştri, vioi. De un an încoace, Granacei îi
punea la dispoziţie cele necesare pentru desen şi un colţişor
retras în casa părintească, peste drum de Via dei Bentaccordi,
precum şi gravuri împrumutate pe furiş din atelierul lui
Ghirlandaio 1 . Deşi fiu al unei familii bogate, Granacei fusese
ucenic, de la vîrsta de 10 ani, la Filippino Lippi 4 5 , la 13 ani
pozase pentru figura centrală a tînărului din pictura Sfîntul
Petru înviind pe nepotul împăratului, lăsată neterminată de
Masaccio 6 la Carmine, şi acum era ucenic la Ghirlandaio.
Granacei nu lua în serios propria sa pictură; dar avea un ochi
ager pentru talentul altora.
— Vii într-aclevăr cu mine de data asta? întrebă nerăbdător.
— E darul pe care mi-1 fac de ziua mea.
— Bine.
Ii luă de braţ pe micul său prieten, conducîn- du-1 pe Via dei
Bentaccordi, care ocolea una dintre laturile terenului oval al
vechiului Coloseu Roman, apoi prin faţa zidurilor înalte ale
închisorii Stinche.
— Vezi, nu uita ce ţi-am spus despre Domenico
Ghirlandaio! Sînt de cinci ani ucenic la el şi-l cunosc bine.
Arată-te supus. Ii place sa fie admirat de ucenici.

4 Domenico Bigordi zis Ghirlandaio (1449—1494), pictor

florentin, celebru pentru compoziţiile sale cu teme religioase si
mitologice care se disting prin realismul desenului şi coloritul lor
strălucitor, ca şi prinţr-un caracter eclectic. Dotat cu o mare
capacitate de asimilare, este fondatorul şcolii în care s-au dezvoltat
numeroşii artişti italieni, printre care şi Michelangelo.
5 Filippino Lippi (1457—1504), pictor reprezentant al şcolii
florentine; frescele sale decorează unele dintre cele mai importante
biserici şi edificii din Florenţa şi Roma.
6 Tomasso Guidi Masaccio (1401—1428), pictor, reprezentant
al şcolii florentine; i se datorează decoraţiile catedralei Santa
Maria del Carmine din Florenţa.

2
Intre timp, cotiseră pe Via Ghibellina, chiar deasupra porţii
Ghibellina, unde sfîrşea cel de-al doilea rînd de ziduri ale
oraşului. Pe stînga, lă- sară în urma măreţul edificiu de piatră
Bargello, cu multicolora curte a guvernatorului, apoi, după ce
apucară la dreapta pe strada Proconsulului, palatul Pazzi. Din
mers, cel mai mic dintre băieţi mîngîia cu palma blocurile de piatră
neregulat cioplite ale zidurilor.
— Să ne grăbim, îl îndemnă Granacci. Cea mai potrivită clipă a
zilei ca să-l prinzi pe Ghirlanda io în toane bune e tocmai acum,
înainte de se apucă să deseneze.
Străbătînd străzile înguste, unul cu pasul mai întins, celălalt cu
pasul mai mic, trecură pe strada Fiarelor Vechi, cu palatele ei de
cărămidă si cu şirurile exterioare de trepte tăiate în piatră, ce duc
pînă sub cornişele mult ieşite în afară. îşi urmară drumul pe Via
del Corso şi zăriră la dreapta lor, prin spaţiul îngust dintre case, în
capul Viei clei Tedaldini* o porţiune din Domul acoperit cu ţigle
roşii, şi după ce lăsară în stînga un alt rînd de case, se ivi Palazzo
della Signoria, cu arcadele, ferestrele şi crenelurile turnului de
piatră roşiatică străpungînd albastrul palid al zorilor cerului
florentin. Ca să ajungă la atelierul lui Ghirlandaio trebuia să treacă
prin piaţa Vechiului Tîrg, unde vitele despicate de-a lungul
spinării, larg desfăcute, atîrnau de cîrlige în faţa măcelăriilor. De
acolo mai era doar o bucată de drum, prin strada Pictorilor, pînă îa
colţul Viei dei Tavolini, ele unde văzură uşa deschisă de la
atelierul pietoni lui Ghirlandaio.
Michelangelo se opri o clipă, să se uite la statuia de marmură a
sfîntului Marcu, de Donateilo 7 , aflată într-o nişă înaltă de pe
Orsanmichele.
— Sculptura e cea mai desăvîrşită dintre arte! exclamă el cu
glasul vibrînd de emoţie.

7 Doncilello (Donato di Nicolo di Belto Bardi) (1386—1466) celebru sculptor

florentin, mare admirator al ariei antichităţii, din care s-a inspirat pentru
operele sale. Autor al unor basoreliefuri, statui în piatră şi bronz, monumente
care decorează bisericile şi palatele toscane.

3
Granacci păru uimit că prietenul său nu-i împărtăşise în cei doi ani
de cînd se cunoşteau acest simţămînt faţă de sculptură. — Nu sînt
de aceeaşi părere cu line, spuse domol. Dar nu mai căsca
gura atîta, avem treabă. Băiatul respiră adînc. împreună
intrară în atelierul lui Ghirlanda io.
2. Atelierul era o încăpere spaţioasă, cu tavanul înalt, în care
domnea un miros pătrunzător de vopsele şi cărbune. In
mijloc se afla o masă din seînduri negeluite, aşezată pe capre
de lemn, în jurul căreia vreo şase ucenici somnoroşi se ghe-
muiau pe scăunele. Intr-un colţ lîngă uşă, un om pisa vopsele
într-o piuliţă, iar de-a lungul pere- l ilor laterali stăteau
îngrămădite cartoane cu schiţele în culori ale frescelor
terminate Cina cea de Taină, pentru biserica Ognissanti, şi
Chemarea primilor apostoli, pentru Capela Sixtină clin
Roma.
într-un colţ mai ferit, în fund, pe un postament înalt, şedea
un om de vreo 40 de ani în faţa unei planşete întinse. Acolo
era singurul loc mai ordonat din tot atelierul, cu şiruri
aliniate de pene, pensule, blocuri de desen, foarfeci şi alte
scule atîrnînd în cîrlige, iar în spatele lui, pe rafturile din
perete, tomuri de manuscrise împodobite cu motive
ornamentale.
Granaeci se opri în faţa planşetei înalte a maestrului său.
— Signor Ghirlandaio, acesta e Michelangelo despre care v-
am vorbit.

4
Michelangelo se simţi sfredelit de acei ochi ves- tiţi a fi în
stare să vadă şi să reţină dintr-o singură aruncătură mai mult
decît privirile oricărui alt artist din Italia. Dar şi băiatul se
sluji de ochii săi ca de nişte peniţe cu vîrful de argint, dese-
nînd pentru mapa minţii sale pe artistul aşezat sus pe
postament, îmbrăcat într-o haină albastră, cu o pelerină
purpurie aruncată pe umeri ca să-l apere de frigul lunii
martie, cu o tichie stacojie pe cap: faţa mobilă, cu buzele
pline, roşii, pomeţii proeminenţi, scobiturile adînci ale
obrajilor, părul negru, bogat, despărţit la mijloc de o cărare, cu
pletele atîrnînd pînă pe umeri, degetele lungi, subţiri ale mîinii
drepte, cu care-şi cuprindeagîtul. îşi aminti ce-i povestise
Granacei. Ghirlandaio strigase cu cîteva zile în urmă:
— Acum, că am început să înţeleg tainele acestei arte, e o mare
mîhnire pentru mine, că nu mi se încredinţează întreaga suprafaţă a
zidurilor Florenţei ca să le acopăr cu fresce.
— Cum îl cheamă pe tatăl tău? întreba Ghif- îandaio.
Lodovico di Lionardo Buonarroti-Simoni.
— Am mai auzit numele ăsta. Cîţi ani ai?
— Treisprezece.
— Noi începem să pregătim ucenici de la 10 ani. Cu ce te-ai
ocupat în ultimii trei ani?
— Am pierdut vremea la şcoala lui Francesco da Urbino, învăţînd
latina şi greaca.
O tresărire abia vizibilă în colţul buzelor de culoarea viţei-de-vie
ruginite dovedi că-i plăcuse răspunsul.
— Ştii sa desenezi?
— Am putere să învăţ.
Granacei, vrînd să-l ajute pe prietenul său, dar fără să se trădeze că
şterpelise gravuri de la Ghirlandaio că să le copieze Michelangelo,
zise:
— Are mină bună. A făcut desene pe pereţii casei părinteşti
din Settignano. A zugrăvit acolo un satir...
— Ah, e un muralist, îl întrerupse în glumă Ghirlandaio. Un
concurent la bătrîneţe. Michelangelo era atît de pătruns de cele ce
se discutau, îneît nu înţelese gluma lui Ghirlandaio.
— N-am încercat niciodată culoarea. Nu-mi vine la-ndemînă.
Ghirlandaio dădu să răspundă, apoi se reţinu.
— Nu ştiu dacă ţi-o lipsi ceva, dar, cu siguranţă, de modestie nu
duci lipsă. Cu alte cuvinte, n-ai să ajungi rivalul meu nu pentru că
n-ai avea tot atîta talent cît mine, ci numai fiindcă nu-ţi vine la-
ndemînă culoarea.

5
— Michelangelo simţi, mai mult decît auzi, geamătul lui Granacei
în spatele lui. Nu asta am vrut să spun.
— Eşti firav pentru cei 13 ani ai tăi. Pari cam plă- pînd
pentru munca grea din atelierul ăsta.
— Nu e nevoie de cine ştie ce forţă ca să desenezi, îşi dădu
seama că se lăsase ispitit să spună ceea ce nu trebuia şi că pe
deasupra mai ridicase şi vocea. Ucenicii deveniseră atenţi la
auzul acestei înfruntări. După o clipă însă, firea blîndă a lui
Ghirlandaio învinse.
— Foarte bine, hai să zicem c-ai vrea să-mi desenezi ceva.
Ce subiect ţi-ai alege?
Michelangelo îşi plimbă privirea prin atelier, adunînd cu
lăcomie impresiile, aşa cum flăcăii de la ţară îşi umplu gura
cu ciorchini de struguri la serbările culesului, toamna.
— De ce nu chiar atelierul?
Ghirlandaio izbucni într-un rîs scurt, batjocoritor, de parcă ar
fi scăpat cu bine dintr-o situaţie grea.
— Granacci, dă-i lui Buonarroti hîrtie şi cărbune. Acum,
dacă n-aveţi nimic împotrivă, eu o să-mi văd mai departe de
lucru.
Michelangelo găsi un colţ potrivit lingă uşă, de unde putea
să cuprindă mai bine atelierul, şi se aşeză pe o bancă să
deseneze. Granacci zăbovea lingă el.
— Ce-ţi veni să alegi un subiect aşa de greu? Nu te grăbi. El
o să uite că eşti aici...
Dar ochii şi mîna îi erau buni tovarăşi lui Michelangelo,
prindeau ce era esenţial în încăperea spaţioasă: masa de
lucru în mijloc, cu ucenicii de-o parte şi de alta, Ghirlandaio
pe postamentul său, sub fereastra dinspre miazănoapte.
Pentru prima dată de cînd intrase în atelier, respiraţia lui
deveni normală. Apoi simţi pe cineva aple- cîndu-i-se peste
umăr.
— N-am terminat, zise.

6
E destul. Ghirlandaio luă hîrtia şi o cercetă un timp. Ai mai
lucrat vreodată într-un atelier? La Rosselli 8 cumva?
Michelangelo auzise de antipatia lui Ghirlandaio faţă de Rosselli,
care conducea celălalt atelier de pictură din Florenţa. Cu şapte ani
în urmă, Ghir- l.aiidaio, Botticelli şi Rosselli fuseseră chemaţi la
Roma de către papa Sixtus al IV-lea ca să decoreze pereţii. Capelei
Sixtine, de curînd terminată. Rosselli izbutise să reţină atenţia
pontifului folosind nuanţele de roşu şi albastru ultramarin, cele
mai bătătoare la ochi, şi poleind cu aur fiecare nor, fiecare fald de
veşmînt sau pomişor, cîşti- gînd astfel mult rîvnitul premiu în bani.
Băiatul clătină din cap în semn că nu.
— Desenam pe furiş la şcoală cînd nu mă vedea dascălul Urbino.
Şi am copiat după Giotto 9 la Santa Croce, şi după Masaccio — la
Carmine... Îmblînzit, Ghirlandaio spuse:
— A avut dreptate Granacci. Ai mînă bună. Michelangelo întinse
mîna, întoreînd-o cu palma în sus.
— E o mînă de pietrar, făcu el mîndru.
— N-avem ce face cu pietrari într-un atelier de fresce. Am să te
primesc ca ucenic, dar în aceleaşi condiţii ca şi pe cei de 10 ani. O
să-mi plăteşti taxa de şase florini în primul an...
— De plătit nu pot să vă plătesc nimic. Ghirlandaio îl privi drept
în ochi.
— Dar Buonarroti nu-i o familie de nevoiaşi de la ţară. Dacă tatăl
tău vrea să înveţi pictura...
— Tata, de cîte ori i-am pomenit de pictură, mi-a tras o sfîntă de
bătaie.
— Bine, dar, oricum, nu pot să te primesc deeît dacă taică-tu
semnează contractul breslei doctorilor şi spiţerilor. N-o să-ţi tragă
înc-o bătaie?
— Bunăvoinţa dumneavoastră de a mă primi ucenic o să mă apere
ca un scut. Şi pe deasupra şi faptul că-i veţi plăti şase florini în
primul an, opt în al doilea şi zece în al treilea.
Ochii lui Ghirlandaio se aprinseră.
— Asta-i nemaipomenit! Să plătesc pentru cinstea de a te învăţa
pe tine!
— Altfel nu pot veni să lucrez cu dumneavoastră. Asta e
singura cale.
Omul care pisa vopselele învîrtea maiul în gol, urmărind scena

8 Cosirno Rosselli (1439—1507), pictor florentin, autor de

tompoziţii cu tematică religioasă şi de portrete. A execu- cat şi o
parte din decoraţiile Capelei Sixtine din Roma.
9 Giotto (Angiolotto di Bondone) (1266?—1336), celebru pictor florentin, prieten
al lui Dante, căruia i-a făcut portretul. Frescele sale, caracteristice prin
expresivitatea şi mişcarea lor, decorează numeroase biserici din Roma,
Florenţa şi alte oraşe ale Italiei. A proiectat şi a ornamentat totodată cu
basoreliefuri celebra Campanila din Florenţa.

7
peste umăr. Ucenicii de la masă nici nu se mai prefăceau că
lucrează. Meşterul şi viitorul ucenic schimbaseră rolurile, de parcă
Ghirlandaio era cel care avea neapărat nevoie să-l ia pe
Michelangelo ca ucenic şi trimisese după el. Băiatul începu să-l
vadă pe „Nu“ prinzînd formă pe buzele meşterului. Dar rămase pe
poziţie, păstrînd o atitudine respectuoasă faţă de cel mai în vîrstă,
dar şi faţă de el însuşi, uitîndu-se ţintă la Ghirlandaio de parc-ar fi
spus:
— Ar trebui să primeşti. N-o să-ţi pară rău.
Cel mai mic semn de slăbiciune al ucenicului l-ar fi făcut pe
Ghirlandaio să-i întoarcă spatele. Dar în faţa acestei înfruntări
neclintite, artistul simţi o admiraţie înciudată. Şi nu-şi dezminţi
renumele de a fi un om „iubitor şi iubit“. Spuse:
— E limpede că fără ajutorul tău preţios nu vom fi în stare
niciodată să ducem la bun sfîrşit decoraţiile altarului, comandate
de Tornabuoni. Să vii cu taică-tu la mine.
Ieşind afară pe Via dei Tavolini, printre negustorii şi cumpărătorii
matinali ce se-nvîrteau în jurul lor, Granacci îl prinse pe băiat cu
braţul pe după umăr.
— Ai călcat în picioare toate regulile. Dar ai intrat!

8
Michelangelo îi dărui prietenului său unul din rarele sale zîmbete
calde, care-i aprindeau în ochii chihlimbarii punctişoare galbene şi
albastre. Şi acest zîmbet izbutea să-i retuşeze trăsăturile, aşa cum
încercase creionul său, mai devreme, în faţa oglinzii din dormitor:
întredeschise într-un surîs fericit, buzele lui păreau mai pline,
dezvăluindu-i şirul dinţilor albi, puternici, iar bărbia, împinsă
înainte, cumpănea într-o simetrie sculpturală jumătatea de sus a
feţei.J De cîte ori trecea pe lingă locuinţa poetului Dante Alighieri
sau pe lingă biserica Badia, zidită în piatră, Michelangelo se
plimba parcă printr-o expoziţie, căci, de eînd e lumea, toscanul
modelează piatra cu gingăşia pe care un îndrăgostit o închină
iubitei. Din timpul strămoşilor lor e- trusei, locuitorii din Fiesole,
Settignano şi Florenţa despicaseră piatra munţilor, cărînd-o apoi cu
boii în oraşele lor, cioplind-o, tăind-o şi clădind-o, în locuinţe şi
palate, biserici şi loggii, forturi şi ziduri. Piatra era unul dintre
cele mai bogate roade ale pămîntului toscan. încă din copilărie îi
cunoşteau tăria şi mirosul, farmecul învelişului şi al miezului, felul
cum arăta în dogoarea soarelui, sub răpăiala ploii, în lumina plină
a lunii, în bătaia vîntului îngheţat tramontana. Timp de
cincisprezece secole, străbunii lor prelucraseră pietra serena ce se
găsea prin părţile acelea, clădind un oraş de o frumuseţe atît de
covîrşitoare, îneît, ca multe alte generaţii dinaintea lui,
Michelangelo mărturisi şi el:
— Nicicînd nu voi putea trăi departe de priveliştea Domului.
Ajunseră la tîmplăria ce se afla la parterul casei închiriate de
familia Buonarroti, în Via dell’An- gui Ilara.
— A rivederci, cum i-a spus blănarului vulpea, îl necăji Granaeci.
— Ei, am să încasez eu o scărmăneală, răspunse băiatul posac,
dar, spre deosebire de vulpea din poveste, eu am să scap cu viaţă.
Dădu colţul scurt al Viei dei Bentaccordi, le făcu un semn cu mîna
celor doi cai, care scoseseră capetele afară pe jumătatea de sus a
uşii grajdului aflat de cealaltă parte a străzii, şi urcă treptele scării
din dos, spre bucătăria casei lor.
Mama lui vitregă pregătea felul ei preferat, torta: puii, prăjiţi în
untdelemn încă de dimineaţă, fuseseră tocaţi cu ceapă, pătrunjel,
ouă şi şo- fran. Şunca şi carnea de porc, preparate ca pentru
ravioli 10 , cu brînză, faină, cuişoare, ghimber.
erau aşternute împreună cu tocătura de pui între straturi de aluat,
curmale şi migdale. întreaga compoziţie căpătase acum forma unei
plăcinte şi era învelită în cocă, înainte de a fi aşezată pe spuza
fierbinte, la copt.
— Bună dimineaţa, madre mia 1.
— A, Michelangelo, astăzi am preparat ceva anume pentru tine: o
salată care se topeşte în gură. Numele Lucreţiei di Antonio di
Sandro Ubaldini da Gagliano era mai lung decît inventarul scris al
zestrei sale: cum altfel o femeie atît de tînără ar fi luat în căsătorie

10 Colţunaşi. (It.)

9,
pe un văduv de 43 de ani, încărunţit şi cu cinci copii, ştiind că o să
aibă de gătit pentru o familie care numără nu mai puţin de nouă
Buonarroti?
în fiecare dimineaţă se scula de la palru, ca să ajungă la piaţă o
dată cu contadini^-i ce se scurgeau pe străzile pietruite, cu căruţele
lor trase de ponei, încărcate cu poame şi zarzavaturi proaspete,
ouă, brînză, păsări şi carne de tot felul. Dacă nu se putea spune că-
i ajuta pe ţărani chiar la descărcat, oricum le uşura munca, alegînd
marfa încă în timp ce zbura prin aer, înainte de a le fi lăsat răgazul
să o aşeze pe tarabe: cea mai fragedă fasole verde, subţire, şi
piselli 3 păstăi, smochine şi piersici fără cusur.

1
0
Michelangelo şi cei patru fraţi ai săi o botezaseră II Migliore, Cel
Mai Bun, pentru că fiecare aliment care intra în pregătirea
bucatelor ei trebuia să fie într-adevăr Cel Mai Bun. Cînd zorile
abia mijeau, ea era înapoi acasă, cu coşurile încărcate vîrf cu
pradă. Se îngrijea prea puţin de îmbrăcăminte, nu dădea nici o
atenţie chipului ei oacheş, lipsit de frumuseţe, cu o umbră de puf
pe obraji şi pe buza de sus, cu părul fără luciu, adunat tot într-un
coc la ceafă. Dar privindu-i obrajii îmbujoraţi, bucuria cu care
ochii ei urmăreau coacerea tortei, sau mişcările ei pline de
siguranţă şi graţie între vatră şi borcanele de faianţă cu mirodenii,
în timp ce se grăbea să presare o 11 12 13 pudră fină de scorţişoară şi
nux muscata peste crusta rumenită, ştiind cu precizie, în fiecare
clipă a celor şapte ore ale dimineţii, ce a făcut şi ce mai are de
făcut, Michelangelo îşi dădea seama că mama lui iradia o strălucire
care o transfigura. 0 cunoştea ca pe o fiinţă supusă legilor
căsniciei, în toate împrejurările, afară de bucătărie: acolo devenea
o adevărată leoaică, după cea mai sălbatică tradiţie a lui Marzocco,
leul de strajă al Florenţei. Bogata Florenţă era aprovizionată cu
mirodenii exotice din toată lumea: aloe, zedoarium, cardamon,
cimbru, majorana, ciuperci şi trufe, nuci pisate, galinga. Dar —
vai! — toate acestea costau o groază de bani. Michelangelo, care
împărţea cu cei patru fraţi ai lui dormitorul de lîngă cel al
părinţilor, auzea adeseori discuţii, înainte de ivirea zorilor, cînd
mama lui vitregă se îmbrăca pentru piaţă.
— Ai fi în stare să cumperi în fiecare zi cîte-un butoi de heringi şi
o mie de portocale!
— Lodovico, nu mai fi zgîrie-brînză. Ori eşti din ăia care
obişnuiesc să ţină banii în pungă şi foamea în burtă?
— Foame! In trei sute de ani nu s-a pomenit un Buonarroti care să
ştie ce-nseamnă foamea. Ce, nu-ţi aduc în fiecare săptămînă cîte-
un viţel proaspăt tăiat de la Settignano?
— Dar cum să mîncăm în fiecare zi carne de viţel, cînd pieţele
sînt pline de purcei de lapte şi de porumbei?
In zilele cînd Lodovico era înfrînt, rămînea abătut, cu registrele
sale de socoteli, încredinţat că nu va putea înghiţi nici un dumicat
din faimosul bramangiere de pasăre, cu migdale, untură, zahăr,
cuisoare şi orez scump, cu care tînăra lui soţie îl ducea,
nepăsătoare, la ruină. Dar treptat-treptat, pe măsură ce aromele se
furişau pe sub uşa bucătăriei, prin camera de toate zilele a familiei,
pînă în biroul lui, temerile, supărarea, dezamăgirea se topeau
văzînd cu ochii, şi către ora unsprezece sim + ea cum îi lasă gura
apă.

11* Mama mea. (It.)

12 Ţărani. (It.)
13 Mazăre. (It.)

1
1
Lodovico înfuleca un prînz nemaipomenit, apoi îşi îndepărta
scaunul de masă, se bătea cu degetelerăsfirate peste pîntecele
umflat şi rostea vorbele fără de care ziua oricărui toscan pare
searbădă şi zadarnică:
— Ho mangiato bene I14
După acest prinos de recunoştinţă, Lucrezia strîn- gea deoparte
resturile pentru o cină uşoară, o punea pe servitoare să spele vasele
şi cratiţele şi, misiunea ei fiind îndeplinită şi toate bucuriile
consumate, se ducea sus şi dormea dusă pînă pe înnoptate.
Nu la fel se petreceau lucrurile cu Lodovico, care acum trăia
procesul invers al ispitelor din cursul dimineţii. Pe măsură ce orele
se scurgeau şi mîn- carea era mistuită, pe măsură ce amintirea
delicioaselor miresme se risipea, întrebarea chinuitoare „oare cît
costase acest prînz complicat?^ îl încolţea, şi proasta dispoziţie
punea din nou stăpînire pe el.
Michelangelo trecu prin odaia de toată ziua a familiei acum
părăsită, cu bancheta de stejar masiv din faţa căminului din piatră,
cu nişte foaie de şase coţi rezemate în faţă, cu scaunele îmbrăcate
în piele rînduite la perete — numai piese scumpe, rămase de pe
vremea întemeietorului familiei. Camera alăturată, care dădea tot
spre Via dei Bentaccordi şi spre grajduri, era biroul tatălui său,
pentru care Lodovico comandase la tîmplarul de jos o masă
triunghiulară, ca să încapă tocmai în unghiul de 45 de grade
alcătuit de încrucişarea celor două străzi ce mărgineau vechiul
Coloseu. Aici stătea Lodovico înţepenit peste pergamentul cenuşiu
al registrelor lui de socoteli. De cînd ţinea minte Michelangelo,
singura activitate a tatălui său fusese căutarea unui mijloc de a
stăvili cheltuirea banilor şi ce a apăra sărmare* e /estigii ale averii
familiei Buonarroti, fondată în 1250, care acum se reducea la
ferma de 10 acri din Settignai o şi la o casă aflată în imediata
apropiere a celei în care locuiau ei cu chirie, casă ale cărei acte de
proprietate erau însă şi ele discutabile din punctul de vedere al
legilor. Lodovico îl auzi pe fiul lui intrînd şi ridică ochii.
Cu el natura fusese darnică într-o singură privinţă: părul. II lăsa să
crească în voie şi se mîndrea cu mustaţa lui bogată, ce se revărsa
peste barba tăiată drept, la patru palme sub bărbie. Părul era vrîstat
de şuviţe cenuşii: de-a latul frunţii avea patru cute drepte, adinei,
preţul greu al anilor pierduţi cu cercetarea registrelor de socoteli şi
a vestigiilor din trecutul familiei. Ochii lui mici, castanii
deveniseră melancolici tot urmărind averile pierdute ale
Buonarrotilor. Michelangelo îl ştia pe tatăl său ca pe un om
prevăzător, care atunci cînd încuia uşa răsucea de trei ori cheia în
broască!
— Bună dimineaţa, messer padre!
Lodovico suspină:

14 Am mîncat bine! (It.)

1
2
— M-am născut prea tîrziu. Acum o sută de ani, în viile noastre
viţele se legau cu cîrnaţi. Michelangelo îl văzu iar pe tatăl său
cufundîn- du-se în evocarea trecutului familiei, Vechiul Testament
al vieţii lui. Lodovico ştia pînă la ultimul florin cît pămînt, case,
prăvălii, bănet stăpînise fiecare generaţie de Buonarroti. Istoria
familiei era ocupaţia lui de căpetenie şi, pe rînd, fiecare dintre fiii
lui era obligat să-şi întipărească în minte această legendă.
— Noi sîntem tîrgoveţi de vază, le spunea el. Familia noastră e tot
atît de veche ca şi a Medicilor, a Strozzilor şi a Tornabuonilor.
Purtăm numele de Buonarroti de trei sute de ani. Şi glasul i se
umfla de forţă şi mîndrie. De trei secole plătim dări în Florenţa.
Nu-i era îngăduit lui Michelangelo să se aşeze în prezenţa tatălui
său fără încuviinţarea acestuia, iar cînd i se dădea o poruncă,
trebuia să facă o plecăciune. Mai mult nevoia decît curiozitatea l-a
silit pe băiat să înveţe că după ce Guelfii 15 au luat puterea în
Florenţa, pe la mijlocul secolului al XlII-lea, familia lor s-a ridicat
cu repeziciune: în 1260, un Buonarroti era sfetnic în armata
Guelfilor; în 1392, un altul fusese conducător în
tabăra Guelfilor; din 1343 pînă în 1469, cîte un Buonarroti a fost
de zece ori ales membru în Priori sau Sfatul Municipal al
Florenţei, cea mai de vază demnitate din oraş; între anii 1326 şi
1475, opt Buonarroti fuseseră gonfaloniere, adică primari, în
cartierul Santa Croce; între 1375 şi 1473, doisprezece făcuseră
parte din buonomini sau Consiliul din Santa Croce, dintre care
ultimii, numiţi în anul 1473, fuseseră chiar Lodovico şi fratele său
Franeesco. Cea din urmă mărire oficială încredinţată familiei, în
declin, a Buo- narrotilor, data din 1474, cu treisprezece ani în
urmă, cînd Lodovico fusese numit podestă, adică un fel de primar
în control, dinafară, peste cătunele învecinate Caprese şi Chiusi de
Verna. Acolo, în creierii munţilor Apenini, văzuse Michelangelo
lumina zilei, în răstimpul celor şase luni cît părinţii lui locuiseră în
primărie. Michelangelo învăţase de la tatăl său că munca e mai
prejos de demnitatea unui tîrgoveţ de vază, dar fiul băgase de
seamă că Lodovico muncea mai greu tot căutînd căile pentru a nu
cheltui banii decît dacă ar fi muncit ca să-i cîştige. Intre zidurile
fortăreţei familiei Buonarroti se mai păstraseră unele rezerve
răzleţe, de ajuns cît să le îngăduie să-şi petreacă mai departe viaţa
de burghezi, cu condiţia de a nu cheltui pe nimic un ban în plus.
Dar, în ciuda strădaniei şi dibăciei pe care Lodovico le închina
cauzei lui, bruma de avere se irosise.
Retras într-un ungher, sub fereastra înaltă de 8 picioare, în razele
soarelui firav de martie ce-i încălzea umerii ascuţiţi, închipuirea îl
purtă pe băiat în urmă, la casa lor din Settignano, domi- nînd valea
rîului Arno, încă pe vremea cînd mama lui era în viaţă. Atunci

15 Partid politic italian, partizan al papalităţii, în opoziţie agresivă cu

Ghibelinii, partid aristocrat, partizan al regalităţii.

1
3
aflase el şi dragoste, şi bucurie, dar mama îi murise cînd el abia
împlinise 6 ani, iar tatăl său, învins de durere, se trăsese în
refugiul biroului.

1
4
Timp de patru ani, cît mătuşa Cassandra le ţinuse gospodăria,
Michelangelo se simţise singur şi nedorit de nimeni în afară de
bunica lui, Monna Alessandra, care locuia cu ei, şi de familia pie-
trarului de peste deal, a cărui nevastă îl alăptase pe vremea
cînd mama iui fusese prea bolnavă ca să-şi poată hrăni
pruncul.
în timpul celor patru ani, pînă cînd tatăl său se recăsători cu
Lucrezia, care stărui să se mute la Florenţa, micul
Michelangelo dădea fuga, de cîte ori se ivea prilejul, la
familia Topolino. îşi croia drum la vale, prin lanurile de grîu
şi printre măslinii verzui-argintii, trecea vadul pîrîu- îui care
despărţea păminturile, şi urca dealul din faţă, prin vie, către
ograda lor. Acolo se aşternea tăcut la lucru, cioplind în
blocuri cu muchiile rotunjite pietra serena, adusă din cariera
învecinată, pentru clădirea unui nou palat florentin, în felul
ăsta îşi uita de necazuri, lucrînd cu loviturile sigure pe care
le deprinsese în curtea aceasta de pietrar încă de pe vremea
cînd era de-o şchioapă şi pietrarul le dăduse, lui şi copiilor
săi, cîte-un ciocan şi o daltă ca să ciocănească cioburile de
piatră.
Pe aripa gînduiui, Michelangelo zbură din curtea pietrarului
din Settignano înapoi, în casa de piatră de pe Via
delFAnguillara.
— Tată, vin de la atelierul lui Domenico Ghirlanda io. S-a
învoit să mă primească ucenic. 16 şi sa te ridici în breasla şi
sa poţi ajunge stăpînul propriilor tale ţesătorii şi prăvălii.
Cam aşa s-au pus bazele celor mai multe din marile averi
florentine, chiar şi a Medicilor. Lodovieo ridică vocea: îţi
închipui că voi îngădui acum să-ţi iroseşti viaţa ca pictor? Să
aduci dezonoare numelui familiei noastre? în trei sute de ani,
nici un Buonarroti n-a decăzut pînă-ntr-atît încît să fie nevoit
a munci eu mîinile.
— Asta-i adevărat! Fiindcă am trăit totdeauna din camătă, îl

16 în tăcerea apăsătoare ce stăruia între ei, Michelangelo

auzi nechezatul unui cal din grajdul de peste drum şi pe
Lucrezia aţîţînd focul în bucătărie. Lodovico se propti în
ambele mîini, ridicîn- du-se într-o poziţie din care să-l
domine pe băiat. Această dorinţă de neînţeles a fiului său de
a deveni meseriaş putea fi ultimul brînci în stare să
prăvălească şubreda familie Buonarroti pe povîr- nişul
scăpătării.
— Michelangelo, îmi pare rău că am fost nevoit să te dau la
ucenicie în Breasla Lînarilor si să te silesc să devii mai
degrabă negustor decît boier. Dar te-am trimis la o şcoală
costisitoare, am plătit o sumă de care m-am lipsit cu greu, ca
să înveţi

1
5
opri înciudat băiatul.
— Noi aparţinem Breslei Zarafilor, una dintre cele mai
respectabile din Florenţa. împrumutul de bani este o
îndeletnicire onorabilă. Michelangelo căută scăpare într-o
vorbă de duh.
— L-ai văzut vreodată pe unchiul Francesco strîn- gîndu-şi
taraba la Orsanmichele cînd se porneşte ploaia? N-am văzut
niciodată pe cineva muncind mai repede cu mîinile.
Auzindu-şi rostit numele, unchiul Francesco dădu buzna în
odaie. Mai voinic decît Lodovieo, cu o înfăţişare mai veselă,
el făcea parte din ramura activă a familiei Buonarroti. în
urmă cu doi ani, se despărţise de Lodovieo, strînsese o avere
frumuşică, cumpărase case si ducea un trai pe picior mare,
dar, atras într-o afacere neizbutită cu valută străină, pierduse
totul şi fusese nevoit să se întoarcă sub acoperişul fratelui
său. Acum, de cîte ori începea ploaia, îşi strîngea repede
învelitoarea de catifea de pe masa pliantă, înhăţa sacul cu
monede, pe care îl ţinea strîns între genunchi, şi fugea pe
străzile ude pînă la priete iul său Ama- tore, croitorul, eare-i
îngăduia să-si aşeze măsuţa la adăpost.
Francesco i se adresă cu o voce răguşită:
— Michelangelo, tu nu eşti în stare să vezi o cioară într-o
ceaşcă de lapte! Ce plăcere drăcească simţi să-i tot
ponegreşti pe Buonarroti?
Băiatul se înfurie la această învinuire.

1
6
Sînt tot atît de mîndru de numele familiei noastre ca oricare
dintre voi. Dar de ce, adică, să nu pot învăţa să creez opere
frumoase, cu care să se mîndrească toată Florenţa, aşa cum
se mîn-dreşte cu uşile făcute de Ghiberti 1 şi cu sculptu- r ie
lui Donâtello sau cu frescele lui Ghirlandaio? Florenţa e un
oraş nimerit pentru un artist. Lodovico îşi aşeză mî.na pe
umărul băiatului, spu- nîndu-i Michelagnolo, nume cu care-1
alinta de obicei. Dintre cei cinci fii ai săi, el era cel preferat,
în el îşi pusese cele mai mari speranţe şi numai această
dragoste îi dăduse curajul să cheltuiască banii pentru cei trei
ani de învăţătură la şcoala lui Urbino. Din mîndrie, dascălul
nu-i spusese tatălui că fiul său, socotit ager la minte, prefera
să deseneze pe ascuns în caietele sale decît să înve^ ţe
literele din culegerile de manuscrise greceşti şi latineşti. Cît
priveşte elocinţa, băiatul se lăsase mînat de propriile sale
principii de logică, pe care atotconvingătorul Urbino nu
fusese în stare să le schimbe.
— Michelagnolo, vorbele tale despre artişti sînt la fel de
adevărate ca sporovăielile unui palavragiu. Prostiile tale mă
supără aşa de tare, încît n-ai merita altceva decît o mamă de
bătaie! Doar ai 13 ani acum, am cheltuit o groază de bani ca
să înveţi ce-i aia logică, aşa că am să fac logică cu tine.
Ghiberti şi Donâtello au început ca meseriaşi şi au sfîrşit tot
meseriaşi. Aşa se va întîmpla şi cu Ghirlandaio. Creaţia lor
nu le-a ridicat nici cu un braccio 17 18 starea socială, şi
Donâtello era atît de sărac la sfîrşitul vieţii, încît, de milă,
Cosimo de’Medici a trebuit să-i asigure o pensie. Băiatul se
aprinse la acest atac.
— Asta din pricină că Donâtello îşi punea toţi banii într-un
coş de sîrmă atîrnat de tavan, ca ajutoarele şi prietenii lui să
poată lua de-acolo ori de cîte ori aveau nevoie. Iar
Ghirlandaio se îmbogăţeşte.

17 Lorenzo Ghiberti (1378—1455), sculptor, aurar şi arhitect

florentin, autor al celebrelor porţi ale Baptisteriului din Florenţa, la a căror
decorare a lucrat timp de 21 de ani.
18 Literal: un cot (it.). în sensul: nu i-a înălţat nici cu o şchioapă.

1
7
A practica arta e ca şi cum ai spăla capul unui măgar cu
leşie, cită Francesco din puzderia de proverbe ce reprezenta
înţelepciunea toscană: e păcat şi ele muncă, şi de leşie.
Fiecare îşi închipuie că in miiiiile lui orice fleac se va
preface in aur! Ce fel de idee mai e şi asta?
— Singura în care cred, strigă Michelangelo. Se întoarse din
nou către Lodovico. Dacă ai scoate arta din vinele mele, nu
mi-ar mai rămîne sînge în mine nici cît să scuip.
— Am crezut că Michelangelo al meu va fi în stare să
recîştige averea familiei Buonarroti! replică Lodovico. Ar fi
trebuit să nu mă pripesc cu nădejdea! Dar te-nvăţ eu minte să
mai fii bădăran! Şi începu să care la lovituri asupra
băiatului, slu- jindu-se de braţul drept, cu cotul ţeapăn, ca de
0 măciucă. Francesco, nedorind să-şi părăsească nepotul
tocmai în acest critic moment al tinereţii sale, se porni şi el
să-l izbească peste urechi cu dosul palmei.
Michelangelo lăsă capul în jos, aşa cum fa fiinţele
necuvîntătoare în urgia furtunii. Nici vorbă nu putea fi să
scape cu fuga, fiindcă ar L însemnat ca discuţia să fie reluată
mai tîrziu. In adîncul gîtlejului, mormăi cuvintele bunicii
sale:
— Pazienza ! 19 Fiecare om se naşte pe lume o dată cu
menirea lui.
Cu coada ochiului, o zări pe mătuşa Cassandra umplînd
întregul cadru al uşii — era o femeie cu oase mari, care
părea să se îngraşe şi din aerul pe care-1 respira. Cassandra,
cu coapsele, fundul şi sînii ei uriaşi şi cu un glas pe măsura
greutăţii ei, era o femeie nefericită. în schi ib nu simţea nici
că ar fi fost cumva de datoi ia ei sa facă fericirea altora.
— Fericirea, declara mătuşa Cassandra, există numai pe
lumea cealaltă!
Bubuitul vocii mătuşii Cassandra, care voia să afle ce se
petrece, îi îndureră urechile mai rău decît palmele soţului ei.
Apoi, dintr-o dată, ploaia de cuvinte şi lovituri încetă, şi
Michelangelo ştiu că intrase în cameră bunica. Era o femeie
retrasă veşnic îmbrăcată în negru, nu frumoasă, dar cu un cap
cizelat cu fineţe: se amesteca în treburile celorlalţi numai în
momentele de criză familială,
Şi lui Lodovico nu-i plăcea să-şi supere mamă. Se prăbuşi în
scaun.
— Şi cu asta am pus punct oricărei discuţii, anunţă el. Nu
te-am crescut ca să cerşeşti pe la porţi: mi-e de-ajuns dacă

19 Răbdare ! (11.)

1
8
vei cinsti numele nostru strîn- gînd avere. Să nu mai aud
vreo vorbă despre această ucenicie la artişti!
Michelangelo se simţea mulţumit că mama lui vitregă era
prea ocupată cu torta ei ca să-şi îngăduie să facă un pas afara
din bucătărie: şi aşa odaia era prea plină ca să mai poată
primi noi spectatori.
Monna Alessandra se apropie de fiul ei, lîngă masa lui de
socoteli.
—■ Şi, mă rog, ce deosebire vezi tu între Breasla Lunarilor,
unde ar răsuci lină, şi Breasla Spiţerilor, unde ar fi sa piseze
culori? Pe urma ta n-o să rămînă nici cît să hrăneşti cinci
gîşte, darmb te cinci fii. în vocea ei nu se desluşea nici urmă
de dojană; nu fusese oare chiar soţul ei, Lio- nardo
Buonarroti, cel care, din nepricepere dar şi din ghinion,
dăduse semnalul decăderii familiei? Toţi cei cinci băieţi
trebuie să se îngrijească singuri de soarta lor; lasă-1 pe
Lionardo să se ducă la mînăstire, dacă aşa vrea el, şi pe
Michelangelo la un atelier. De vreme ce nu mai putem să-i
ajutăm, de ce să-i împiedicăm?
— Vreau cu tot dinadinsul să intru ucenic la Ghir- landaio,
tată. Trebuie să semnezi contractul. N-o să vă pară rău.
Lodovico se uită cu îndoială la fiul său. Era oare posedat de
vreun duh rău? Să-l ducă la Arezzo, să-l descînte?
— Michelangelo, spui lucruri care mă întărîtă de zece ori
mai rău. Apoi aruncă ultima şi necru- ţătoarea sa săgeată: Nu
avem nici un scudo ca sa plătim ucenicia la Ghirlandaio.
Aceasta era clipa pe care Michelangelo o aşteptase. Spuse
domol:

1
9
— Nu e nevoie de bani, padre. Ghirlandaio a căzut la
învoială să-ţi plătească el ţie pentru ucenicia mea. Sa-mi
plătească? Lodovico se aplecă mult înainte. Şi de ce mi-ar plăti el mie: doar nu pentru
norocul de a te învăţa pe tine meseria?
— Ba da, pentru că el crede ca am mînă bună. După o tăcere prelungită, Lodovico se
lăsă încet în scaunul lui de piele.
— Acum, numai bunul Dumnezeu ne mai poate salva, altfel ne vom prăpădi.
Mărturisesc sincer că nu ştiu de unde te tragi. Fără îndoială că nu din Buonarroti. Toate
astea le-ai moştenit cu siguranţă de la familia maică-ti, de la Rucellai. Scuipă numele de
parcă ar fi fost o muşcătură din- tr-un măr viermănos. Michelangelo nu-şi amintea să
mai fi auzit pînă atunci numele acesta rostit în casa Buonarroti. Lodovico îşi făcu cruce,
mai mult din ciudă decît din cucernicie.
— Adevăr vă spun: am cîştigat mai multe bătălii cu mine însumi decît oricare dintre
sfinţi!
5 Bottcga 1 lui Domenico Ghirlandaio era atelierul cel mai activ şi cel mai celebru din
întreaga Italie. In afară de 25 de panouri cu fresce şi decoraţii pentru altarul Tornabuoni
de la Santa Maria Novella, care trebuiau isprăvite în cursul celor doi ani ce mai
rămăseseră din cei cinci prevăzuţi în contract, el se mai învoise să picteze o închinare
a magilor, pentru Spitalul Inocenţilor, şi să întocmească planul unui mozaic deasupra
portalului catedralei. O dată la cîteva zile, se ducea călare pînă într-un oraş învecinat,
care ţinea şi el neapărat ca Ghirlandaio să-i picteze tot, de la cel mai mărunt colţ de altar
şi pînă la marea sală a palatului ducal. Ghirlandaio nu umbla niciodată după comenzi,
dar nici n-avea puterea să refuze vreuna. Chiar din prima zi de atelier, îi spuse lui
Michelangelo:

2
0
— Dacă o ţărancă îţi aduce un coş şi vrea să i-1 împodobeşti, fă-o cît te pricepi mai
frumos, căci, 20 în felul lui., coşul e tot atît ele însemnat ca şi o
frescă de pe zidul unui palat.
Michelangelo văzu că viaţa în atelierul meşterului era foarte
activă, dar şi prietenoasă. Sebas- tiano Mainardi, în vîrstă de
28 de ani, vrînd să-l imite pe Ghirlanciaio, îşi purta părul
lung şi negru tăiat în acelaşi fel. Cu faţa îngustă, palidă, cu
nasul osos proeminent şi dinţii ieşiţi în afară, el era cel care-
i avea în grijă pe ucenici. Era cumnatul lui Ghirlandaio, deşi
nu din propria sa dorinţă, după cum şuşotea Jaeopo
dell’Indaco, dracul de băiat al unui brutar.
— Ghirlandaio l-a însurat cu soră-sa că să lucreze mai
departe pentru el şi familia lui, îi spusese Jaeopo lui
Michelangelo. Aşa că fii cu ochii-n patru.
Ca toate drăcoveniile lui Jaeopo, şi afirmaţia aceasta
cuprindea un sîmbure de adevăr: familia Ghirlandaio era o
familie de artişti, crescuţi în atelierul tatălui lor, un
giuvaergiu iscusit ce crease o cunună ia modă, numită
ghirlanda, pe care florentinele o purtau în păr. Cei doi fraţi
mai tineri ai lui Domenico, David şi Benedetto, erau tot
pictori. Lui Benedetto, miniaturist, îi plăcea să picteze numai
detaliile migăloase şi precise ale bijuteriilor femeieşti sau
ale florilor: David, cel mai mic, semnase un contract pentru
Santa Mar ia Novei la, împreună cu fratele lui.

20 Atelier. (It.)

2
1
Din atelierul tatălui său, Domenico Ghirlandaio trecuse în
cel al lui Baldovinetti, maestrul mozaicar, unde rămăsese
pînă la vîrsta de 21 de ani, cînd îl părăsise, cu regret, ca să-şi
deschidă propriul său atelier. „Pictura înseamnă în primul
rînd desen, şi adevărata, eterna pictură e mozaicuD, spunea
el. Dar cum comenzile de mozaicuri erau din ce în ce mai
rare, se consacrase picturii de frescă, izbutind să adune şi să
îmbine toată experienţa din această ramură şi să devină cel
mai mare specialist din Italia. învăţase tot ce era de învăţat
de la primii pictori de frescă, începînd cuCimabue 1. în plus,
izbutise să adauge o strălucire proprie numai lui.
într-adevăr, Ghirlandaio îl alesese pe Mainardi drept cumnat
după ce tînărul ucenic îl ajutase să picteze desăvîrşitele
fresce din biserica de la San Gimignano, un oraş învecinat,
străjuit de 76 de turle. Mainardi, care îl avea acum pe
Michelan- gelo sub îndrumarea sa, semăna uimitor cu
Ghirlandaio: prietenos, talentat, temeinic pregătit (în
atelierul lui Verrocchio 21 22 ), iubind pictura mai presus de
orice şi fiind întru totul de acord cu cumnatul său că lucrul
de seamă la o frescă e numai frumuseţea şi farmecul.
Picturile trebuiau să redea o scenă, fie din Biblie, din istoria
religioasă, fie din mitologia greacă, dar nu era menirea
pictorului de a pătrunde înţelesul acelei scene, de a-i căuta
sensul sau de a-i c întări viabilitatea.
— Scopul picturii, explica Mainardi celui mai proaspăt
ucenic al său, este de a fi decorativă, de a da viaţă
povestirilor, dar în mod pictural, de a-i încînta pe privitori,
da, chiar, şi atunci cînd reprezintă dureroasele scene ale
sfinţilor martirizaţi. Să nu uiţi niciodată asta, Michelangelo,
şi vei deveni un pictor de faimă.
Dacă Mainardi era mai-marele ucenicilor, Michelangelo îşi
dădu curînd seama că Jacopo, tînărul de 16 ani, cu faţa de
maimuţă, era şeful trînto- rilor. Avea un dar deosebit de^ a
părea activ fără să facă nici un fel de treabă. Ii ură noului
ucenic bun venit în atelier, prevenindu-1 cu gravitate:

21 Cimabue (Cenni di Pepo) (1240—1302), pictor, mozaicar şi

arhitect florentin, maestrul lui Giotto. Prin realismul şi coloritul figurilor
sale, este considerat un precursor al picturii moderne.
22 Verrocchio (Andrea de’ Cioni) (1436—1488), celebru pictor, sculptor şi
aurar florentin, discipol în sculptură al lui JDonatello.

2
2
— Să nu faci nimic altceva decît să munceşti din greu nu e
lucru demn de un bun creştin. întor- cîndu-se către masa
ucenicilor, adăugă rîzînd: Aici, la Florenţa, avem cam nouă
sărbători în fiecare lună. Adăugaţi duminicile, şi asta
înseamnă că trebuie să lucrăm o zi da, una nu. Nu văd ce-ar
schimba asta în ceea ce te priveşte pe tine, Jacopo, interveni tăios Granacci. Tu nici în
zilele de lucru nu munceşti.
Cele două săptămîni zburară pe nesimţite pînă la sosirea minunatei zile cînd trebuia
semnat contractul, şi Michelangeio urma să-şi încaseze prima simbrie. Dar deodată îşi
dădu seama ca nu făcuse mai nimic ca să merite cei doi florini de aur ce reprezentau
primul lui cîştig. Fusese folosit pînă acum ca băiat la toate; aducea vopselele de la
prăvălia de chimicale, cernea nisipul ca să-i dea o alcătuire cît mai fină şi apoi îl spăla
într-un butoi, strecurîndu-1 printr-un săculeţ de pînză. In zorii acelei zile se trezi încă pe
întuneric, păşi peste fratele său mai mic, Buonarroto, sări jos din pat şi bîjbîi pe poliţa
patului după ciorapii lui lungi şi cămaşa pînă la genunchi. La Bargello, trecu pe sub un
trup omenesc atîrnat de un cîrlig al cornişei; era pesemne cel care fusese spînzurat în
urmă cu două săptămîni şi nu murise, dar fiindcă rostise cuvinte grele de răzbunare, cei
opt magistraţi hotărîseră să fie spînzurat a doua oară. Ghirlandaio rămase nedumerit
dînd peste băiat ghemuit pe treptele din faţa uşii, atît de devreme, şi-i azvîrli un buon
giorno scurt. Lucrase zile întregi la un studiu al sfîntului Ion botezîndu-1 pe Cristos şi
era necăjit că nu izbutea să-şi lămurească imaginea lui Isus. Cînd fratele lui, David, îi vîrî
sub nas un maldăr de note de plată ce trebuiau achitate, se supără de-a binelea.
Domenico zvîrli cît colo socotelile, cu un gest brusc al mîinii stingi, continuînd să
deseneze, furios, cu dreapta.
— De ce nu eşti în stare să te ocupi singur de treburile gospodăreşti şi să mă laşi să-mi
văd în linişte de pictură?

2
3
Michelangeio urmărea scena cu teamă: dacă vor uita ce zi este? Granacci băgă de
seamă îngrijorarea prietenului său. Se lăsă jos de pe banca lui, se duse la David şi-i şopti
ceva la ureche. David vîrî mîna în punga de piele pe care o purta atîr- nată de
cingătoarea lui lată, străbătu încăperea spre Michelangeio, îi puse în palmă doi florini şi-i
întinse condica de plăţi. Michelangeio, îşi aşternu repede numele în dreptul sumei ce
reprezenta prima lui simbrie, după cum se arăta în statutul Breslei Doctorilor şi
Spiţerilor, apoi scrise data: 16 aprilie 1488.
Trăia de pe acum cu toată fiinţa bucuria clipei cînd îi va da tatălui său florinii. Doi florini
nu erau averea familiei Medici dar nădăjduia că vor însenina atmosfera întunecată din
casa Buo- narroti. Larma însufleţită a celorlalţi ucenici îi întrerupse firul gîndurilor şi
auzi vocea lui Jacopo spunînd:
— Râmîne hotărît: desenăm din memorie piticul de pe zidul aleii din spatele
atelierului. Cel care izbuteşte copia cea mai fidelă cîştigă şi face cinste. Cieco, Baldinelli,
Granacci, Bugiardini, Tedesco, sînteţi gata?
Michelangelo simţi o durere surdă în piept; el nu fusese luat în seamă. Toată copilăria şi-
o petrecuse singur, fără vreun prieten apropiat, pînă cînd Granacci descoperise la tînărul
său vecin talentul pentru desen. De-atîtea ori fusese lăsat deoparte la jocurile copiilor!
De ce? Pentru că era pipernicit şi bolnăvicios? Pentru că nu era destul de vesel? Pentru
că era retras din fire. Ar fi vrut din toată inima să fie şi el primit în tovărăşia acestui grup
tînăr. Dar nu era de loc uşor. încă la sfîrşitul pimei săptămîni, Granacci îi dăduse o lecţie
despre felul cum trebuia să se poarte.
Giuliano Bugiardini, un băieţandru de 13 ani, ciolănos, simplu din fire, care se arătase
prietenos faţă de Michelangelo din clipa cînd venise la atelier, făcuse un studiu de probă
al unui grup de femei. Bugiardini nu se pricepea să deseneze trupuri omeneşti şi nici nu-
şi dădea silinţa.
— La ce bun? întreba el. Noi nu arătăm niciodată altceva decît mîinile şi faţa.
Vâzînd reliefurile ca de sac, Michelangelo apucase un capăt de pană si, numai din cîteva
linii iuţi, făcu să apară mădulare sub rochiile grele ale femeilor şi le insuflă mişcarea.
Bugiardini clipi des din pleoapele sale grele la vederea siluetelor care prinseseră viaţă.
Nu era invidios şi nu-1 supărară corecturile. Cieco, în vîrstă tot de 13 ani, care-şi
începuse ucenicia la Ghirlandaio de la vîrsta obişnuită de 10 ani, se supără în locul
celuilalt. Cu limba lui ascuţită, izbucni:
— Ai studiat după un nud de femeie!
— Dar aşa ceva nu se poate la Florenţa, protestă Michelangelo.
Tedesco, un slăbănog cu părul roşu, urmaş al unei năvăliri timpurii din trecutul
Florenţei, întrebă cu vocea piţigăiată de duşmănie:
— Atunci, unde ai văzut mişcările bustului şi coapselor unei femei, de eşti în stare să
pui făpturi adevărate sub îmbrăcăminte?
— Am văzut femeile culegînd fasole pe cîmp sau umblînd pe drum cu povara de
lemne pe cap. Ceea ce vede ochiul, mîna poate desena.
— Lui Ghirlandaio n-o să-i placă asta! cotcodăci vesel Jacopo.
In seara aceea Grancci îl sfătui între patru ochi:
— Bagă de seamă să nu stîrneşti invidie. Cieco şi Tedesco fac ucenicie de mult timp.
Cum ar putea privi cu ochi buni că tu eşti în stare să desenezi din instinct mai bine decît
ei, după ani de zile de trudă? Laudă-le desenele. Păstrează pentru tine ce gîndeşti.
Acum, la masa ucenicilor, Jacopo hotăra amănuntele jocului.
— Durata, zece minute. Cîştigătorul, încununat campion, face cinste!
— Eu de ce nu pot lua parte la concurs, Jacopo? izbucni Michelangelo.
Jacopo se încruntă.
— Eşti doar un începător, tu nu poţi cîstiga şi deci nu sînt şanse să plăteşti. N-ar fi
cinstit faţă de noi ceilalţi.
Atins, Michelangelo stărui:
— Lasă-mă să intru şi eu în concurs, Jacopo. O să vezi, n-am să desenez chiar aşa de
prost.
— Foarte bine, încuviinţă Jacopo parcă în silă. Dar să ştii că nu-ţi dăm mai mult timp.
E toată lumea gata?
Emoţionat, Michelangelo apucă o bucată de cărbune şi hîrtie şi începu să aştearnă
contururile unei fiinţe schimonosite, jumătate flăcău, jumătate satir, pe care o văzuse de
mai multe ori pe zidul de piatră din fundul curţii. Putea să-i recheme din memorie
trăsăturile la fel cum elevii şcolii lui Urbino turuiau pe de rost versurile din Iliada lui
Homer sau din Eneida lui Virgiliu, de cîte ori le-o cerea dascălul.
— Gata, timpul a trecut! strigă Jacopo. Aşezaţi desenele unul lingă altul în mijlocul
mesei. Michelangelo alergă la masă, puse schiţa în rînd şi-şi aruncă ochii pe celelalte foi.
Rămase uimit văzînd cît erau de puţin asemănătoare, unele chiar neterminate. Jacopo se
uită la el cu gura căscată.
— Nu-mi vine să cred. Priviţi cu toţii, Michelangelo a cîştigat!
Au urmat zgomotoase felicitări. Cieco şi Tedesco îi zîmbiră pentru prima dată de cînd se
certaseră. Strălucea de mîndrie. Era cel mai proaspăt ucenic, şi totuşi el cîştigase dreptul
de a le plăti tuturor masa...
Să le plătească tuturor masa! Stomacul i se strînse de parc-ar fi înghiţit cei doi florini de
aur. Numără capetele: erau şapte. Vor înghiţi doi litri de vin roşu, supa tradiţională, viţel
fript, fructe., făcînd o gaură mare într-una din piesele de aur pe care le aşteptase cu atîta

1
nerăbdare ca să i le ducă tatălui său.
în drum spre osteria 23 , pe cînd ceilalţi se grăbeau de zor rîzînd din toată inima, un
gînd răzleţ îi trecu prin minte. îşi potrivi pasul alături de Granacci şi întrebă:
— Am fost păcălit, nu-i aşa?
— Da.
— De ce nu mi-ai spus?
— Face parte din iniţiere.
— Bine, dar ce-am să-i spun tatei?
— Şi dac-ai fi ştiut, ai fi făcut un desen prost? Michelangelo zîmbi plouat.
— Oricum, ei nu puteau pierde!
6 în atelierul lui Ghirlanda io nu exista o metodă de învăţătură bine stabilită. Principiul
de căpetenie era înscris pe o placă bătută în cuie pe peretele de lîngă masa de lucru a lui
Ghirlandaio:
Cel mai desâvîrşit îndrumător este natura.
Să nu treacă zi fără să desenezi ceva.
Michelangelo învăţa prinzînd de la fiecare cîte ceva, în timpul lucrului. Nu i se ascundea
nimic. Ghirlandaio schiţa proiectul în linii mari, compoziţia fiecărui panou şi legătura
armonioasă cu restul ansamblului. El lucra cele mai multe dintre portretele însemnate,
dar execuţia a sute de alte portrete era împărţită în tot atelierul; uneori, mai mulţi pictau o
singură figură sau lucrau pe stratul de mortar pregătit pentru acea zi. Acolo unde peretele
avea unghiul de vizibilitate bun, Ghirlandaio picta tot panoul. Altfel, părţi mari erau
pictate de Mainardi, Benedetto, Gra- nacci şi Bugiardini. Pe lunetele laterale, care se
vedeau mai greu, îi lăsa pe Cieco şi Baldinelli, celălalt ucenic de 13 ani, să-şi încerce
puterile. Michelangelo trecea de la o masă la alta, cu fel de fel de îndeletniciri. Nimeni n-
avea timp să se oprească din lucru ca să-l înveţe pe el. II urmări pe Ghirlandaio
desăvîrşind portretul Gio- vannei Tornabuoni, o comandă specială, portret pe care îl
trecuse apoi pe carton, cu gîndul de a-1 include în fresca Buna Vestire.

23 Han, birt. (11.)

2
— Pictura în ulei e bună pentru femei, declară Ghirlandaio sarcastic. Dar acest portret o
să se potrivească şi în frescă. Michelangelo, să nu încerci niciodată să născoceşti fiinţe
omeneşti, în panourile tale să redai numai pe cei, pe care i-ai desenat mai înainte din
viaţa de toate zilele. David şi Benedetto împărţeau cu Mainardi o masă lungă în colţul
din fund al atelierului. Benedetto nu lucra niciodată liber. Lui Michelangelo i se părea că
Benedetto dădea mai multă atenţie pătrăţelelor matematice de pe hîrtia din faţa lui decît
trăsăturilor individuale ale personajuluiportretizat. Dar, ce e drept, omul
era meşter în mînuirea instrumentelor necesare împărţirii în
pătrăţele. Ii explica lui Micheîangelo:
— Nu uita că faţa se împarte în trei părţi: întîi părul şi
fruntea, apoi nasul şi apoi bărbia şi gura. Acum să vedem
proporţiile unui bărbat. Nu luăm în seamă pe cele ale femeii,
deoarece nu există nici una care să fie desăvîrşit proporţio-
nată. Braţul, cu mînă cu tot, ajunge pînă la jumătatea
coapsei... aşa. înălţimea omului cuprinde de opt ori lungimea
feţei şi este egala eu lăţimea lui cînd braţele sînt întinse. Să-
ti aminteşti în-
9 > 9

totdeauna că un bărbat are în partea stîngă o coastă mai puţin

decît femeia...
Micheîangelo încercă să deseneze după planul geometric al
lui Benedetto, folosind firul cu plumb şi trăgînd semicercuri,
dar această constrîngere semăna cu un sicriu în care nu putea
înghesui decît fiinţe lipsite de viaţă.
Mainardi însă avea o mînă sigură şi o stăpînire de sine care
insufla viaţă lucrărilor sale. Pictase părţi însemnate din
amîndouă lunetele şi din toate panourile, şi acum studia
detaliile modelului în culori pentru Adorarea Magilor. Ii
arătă lui Mi- ehelangelo cum să nuanţeze carnaţia în
tempera, trecînd de două ori peste părţile dezgolite.
— Primul strat de culoare, mai ales la cei tineri, cu tenul
proaspăt, trebuie tratat cu ajutorul unui gălbenuş de la o
găină de oraş: gălbenuşurile roşcate ale găinilor de ţară sînt
potrivite numai la coloritul folosit pentru pielea oamenilor
mai în vîrstă sau oacheşi.
De la Mainardi învăţă Micheîangelo cum să lase o tentă de
verde să se întrevadă sub culorile pielii, cum să puncteze cu
puţin alb curat accentele de lumină deasupra sprîncenelor şi
nasului: cum să contureze pleoapele şi genele cu negru.

3
De la Jacopo nu căpătă nici o învăţătură tehnică, în schimb
află ultimele noutăţi din oraş. Nici o întîmplare scandaloasă
nu-i scăpa din vedere. Putea să treacă totată viaţa pe lîngă
virtute şi să nu se împiedice niciodată de ea, dar nasul lui
adulmeca latura josnică a firii omeneşti, din in- stinct, aşa cum
copoiul adulmecă vînatul. Ja- copo aduna şi răspîndea clevetirile oraşului, făcea zilnic
turul hanurilor, al cîrciumilor şi al bărbierilor, al mahalalelor cu prostituate, al grupurilor
de bătrîni aşezaţi pe băncile de piatră din faţa palatelor, fiindcă aici erau cei mai buni
furnizori de istorioare picante şi de scandaluri din oraş. în fiecare dimineaţă, se îndrepta
spre atelier pe un drum ocolit, care-i îngăduia să golească toţi sacii de zvonuri. Cînd
ajungea la Ghir- landaio, îşi deşerta coşul plin cu ultimele noutăţi proaspete: cine purta
cele mai noi coarne, ce artist primise ultima comandă şi cu ce temă, cine era pe punctul
de a fi supus oprobriului public cu spatele la zidul Signoriei.
Ghirlandaio avea o copie în manuscris a tratatului lui Cennini despre pictură şi, cu toate
că Jacopo nu ştia să citească nici un cuvînt, şedea pe planşeta ucenicilor cu picioarele
încrucişate sub el, pretinzînd că citeşte literă cu literă pasajele pe care de fapt le ştia pe
dinafară:
— Felul vostru de trai, ca artişti, trebuie să urmeze aceleaşi reguli ca şi cînd aţi studia
teologia, filozofia sau oricare altă ştiinţă; adică, să mîn- caţi şi să beţi cu măsură, cel puţin
de două ori pe zi; să vă păstraţi şi să vă păziţi mîna, ferind-o de oboseala pricinuită de
căratul pietrelor sau a drugilor de fier. Mai este încă o cauză care vă poate face mîna atît
de nesigură încît să tremure şi să fîlfîie mai rău decît frunza în vînt, şi anume: abuzul
tovărăşiei femeilor.
Jacopo îşi zvîrli capul pe spate şi lansă spre tavan cascade de rîs, apoi se întoarse către
Michelangelo, care rămăsese cu totul uimit, deoarece ştia despre femei mai puţin decît
despre astronomia lui Ptolemeu.
— Ei, Michelangelo, acum ai aflat de ce nu pictez mai mult; nu vreau ca frescele lui
Ghirlandaio să tremure şi să fîlfîie ca frunza în vînt! Fire prietenoasă şi cumsecade,
David îşi însuşise temeinic tehnica măririi la scară a fiecărei schiţe şi a transpunerii lor pe
cartoane la dimensiunea panoului din biserică. Aceasta nu era o munca de creaţie, dar
cerea multă îndemînare. El arăta cum împarte schiţa mică în pătrăţele şi apoi cartonul în
acelaşi număr de pătrate mari, eum copiază cuprinsul fiecărui pătrăţel în suprafaţa
pătratului corespunzător de pe carton, stăruind asupra faptului că orice greşeli, aproape
invizibile în desenul cel mic, deveneau strigătoare cînd erau aduse la mărimea
cartonului. Bugiardini, al cărui trup greoi te făcea să crezi că ar fi întîmpinat greutăţi
chiar la văruirea hambarului tatălui său, izbutea totuşi să insufle personajelor desenate de
el pentru Buna Vestire o adevărată putere spirituală, chiar dacă nu erau corecte din
punct de vedere anatomic. O dată îl făcu pe Michelangelo să-şi piardă toată pauza de
prînz ca să-i pozeze pentru o schiţă. După două ore, Bugiardini spuse:
— Aruncă-ţi o privire pe portret. Să vezi cum ţi-am prins expresia feţei.
Michelangelo izbucni în rîs.
— Bugiardini, dar mi-ai făcut un ochi la tîm- plă! Uite!
Bugiardini studie faţa lui Michelangelo, apoi schiţa.
— Găsesc că ochiul tău e întocmai ca în desenul meu şi tot aşa şi restul feţei!
— Atunci, trebuie să fie un neajuns din naştere, răspunse băiatul.
Mergînd spre casă pe un drum ocolit, Michelangelo şi Granacci pătrunseră în Piazza
della Signoria, unde era strînsă o mare mulţime de oameni, şi urcară treptele spre Loggia

4
della Signoria. De- acolo puteau vedea în ringhiera 24 palatului cum un ambasador al
sultanului, cu turban de culoarea oului de raţă şi veşminte verzi, largi, oferea în dar
membrilor consiliului municipal o girafă. Michelangelo ar fi dorit să poată schiţa scena,
dar, încredinţat că n-ar putea prinde decît prea puţin din complexitatea ei, îi spuse lui
Granacci că se simte ca o tablă de şah, cu pătrăţele albe şi negre de pricepere şi de
nepricepere.
A doua zi la prînz, abia gustă din friptura de viţel pregătită de Lucrezia şi se întoarse la
atelier, care la ora aceea era pustiu, deoarece ceilalţi se odihneau după roasă. Hotărîse să
studieze desenul maestrului. Sui) masa de lucru a lui Ghirlan- daio găsi un sul cu
eticheta: „Omorîrea pruncilor". II duse la masă ucenicilor şi desfăşură zecile de coli
pentru frescă. I se păru, în timp ce cerceta cu atenţie fresca întreagă, că Ghirlandaio nu se
pricepea să redea mişcarea, deoarece soldaţii cu săbiile lor ridicate, mamele şi copiii puşi
pe fugă stîrneau în el mai curînd confuzie şi un haos de emoţii. Totuşi, primele schiţe
neprelucrate vădeau simplitate şi forţă. Se apucă să copieze desenele şi terminase şase
schiţe una după alta, cînd simţi că cineva stătea în spatele lui. Se întoarse şi dădu cu ochii
de faţa încruntată a lui Ghirlandaio.
— De ce-ţi bagi nasul în schiţele mele? Cine ţi-a dat voie?
Michelangelo lăsă cărbunele din mînă, speriat.
— Nu credeam că e o taină. Eu vreau să învăţ, îşi recăpătă siguranţa. Cu cît învăţ mai
repede, cu atît mai repede voi putea fi de folos. Vreau să merit florinii aceia de aur.
Apelul la logică făcut de băiat îl ajută mai puţin să alunge supărarea meşterului decît
dorinţa arzătoare ce i se citea în ochi.
— Foarte bine. Am să mă ocup niţel şi de tine.
— Atunci, vă rog, învăţaţi-mă cum să mă folosesc de pană.
Ghirlandaio îl duse pe noul ucenic la planşeta lui, o goli şi aşternu alături două coli de
hîrtie. Ii dădu lui Michelangelo o pană cu vîrful ascuţit, luă şi el una şi începu să tragă
linii.
— Iată grafica mea: cercuri pentru ochi, unghi ascuţit pentru nas, uite aşa: foloseşte
vîrful teşit pentru a schiţa gura şi trage o linie pe sub buza de jos.
Michelangelo îl urma cu mişcări iuţi ale mîinii, băgînd de seamă cum la schiţarea unei
siluete Ghirlandaio nu se ostenea niciodată să termine picioarele, ci le subţia în jos, fără
o formă limpede. Ghirlandaio putea să atîrne pe un personaj o bucată de stofa drapată în
chip convingător numai din cîteva trăsături repezi, putea să facă o femeie săltîndu-şi
fusta cu graţie rafinată, să scoată curba plină de poezie a liniilor trupului şi în acelaşi
timp să dea personajelor sale individualitate şi caracter.
O adîncă îneîntare se întipări pe faţa lui Michel- angelo. De cînd se ştia nu fusese mai
fericit. Cu pana în mînă, se simţea artist, dînd formă gîndu- rilor sale, scrutîndu-şi
mintea, punînd de acord inima cu gîndurile şi mîna cu cele văzute la obiectul din faţa lui.
Şi-ar fi petrecut ore întregi la masa asta de lucru, desenînd iarăşi şi iarăşi modelele, din
sute de unghiuri diferite.
Ghirlandaio vedea bine zelul oglindit pe faţa băiatului, tulburarea pe care o trăda mîna
lui.
—Michelangelo, nu trebuie să desenezi de dragul desenului. O asemenea figură nu se
poate folosi într-o frescă.
Yăzînd cu cîtă fidelitate îl urma ucenicul său, Ghirlandaio luă de pe masă încă două din
24 Curtea interioară. {11.)

5
desenele lui, un studiu de cap, în mărime aproape naturală, al unui tînăr sub 30 de ani,
grav, cu obraji netezi, cu faţa plină şi ochii mari, cu trăsături viguroase şi linia părului
frumos conturată: celălalt, botezul unui bărbat în altarul unei bazilici romane, redat într-o
strălucită compoziţie.
— Minunat! şopti Michelangelo întinzînd mîna după coli. Aţi învăţat de la Masaccio
tot ce era de învăţat.
Tot sîngele pieri de pe faţa oacheşă a lui Ghirlandaio: fusese oare ponegrit, socotit un
plagiator? Dar vocea băiatului vibra de admiraţie. Ghirlandaio se înveseli: cel mai
nepriceput dintre ucenici îi aducea maestrului laude. Ii luă desenele din mînă.

6
Schiţele nu înseamnă nimic: doar fresca terminată reprezintă ceva. Pe astea am să le rup.
Auziră de afară vocile lui Cieco şi Baldinelli. Ghirlandaio se ridică de la masă,
Michelangelo luă hîrtia şi pana lui nouă, înfăşură schiţele pentru Omorîrea
pruncilor, şi cînd băieţii intrară în atelier, sulul legat era înapoi la locul
lui.Ghirlandaio ţinea închisă în sertarul mesei sale o mapă cu
desene, după care studia şi schiţa în perioada de pregătire a
unui nou panou. Granacci îi povesti lui Michelangelo că
Ghirlandaio muncise ani de zile ca să adune aceste desene
lucrate de mîna unora pe care el îi socotea maeştri: Taddeo
Gaddi 1, Fra Angelico 25 26 , Paolo Uccello 27 , Pollaiu- olo 28 , Fra
Filippo Lippi 29 şi mulţi alţii. Ore întregi privise
Michelangelo vrăjit altarele şi frescele semnate de aceştia,
cu care oraşul era din belşug înzestrat, dar nu văzuse
niciodată vreun studiu de-al lor.
— Nici gînd, îl repezise Ghirlandaio cînd Michelangelo îi
ceruse voie să se uite în mapă.
— Dar de ce nu? strigă băiatul deznădăjduit. Acesta ar fi
fost singurul mijloc de a studia concepţia şi tehnica celor
mai desăvîrşiţi desenatori ai Florenţei.
— Fiecare artist îşi alcătuieşte singur mapa după propriile
lui gusturi şi păreri, îl lămuri Ghirlandaio. Eu mi-am strîns
colecţia în decursul a 25 de ani. Tu ai să ţi-o aduni tot
singur.
Peste cîteva zile, pe cînd Ghirlandaio studia o schiţă de
Benozzo Gozzoli 30 , reprezentînd un tînăr gol cu o suliţă în
mina, 6 delegaţie de trei bărbaţi îl poftiră să meargă
împreună cu ei într-un oraş învecinat. Nu apucase să închidă
desenul înapoi în sertar.

25 Taddeo Gaddi (1300—1366), pictor şi arhitect italian, elev al lui

Giotto. Este unul dintre primii pictori care a încercat să imprime
personajelor religioase expresia în concordanţă cu caracterele lor.
26 Fra Angelico da Fiesole (1387—1455), călugăr şi pictor florentin,
autor al unor compoziţii religioase a căror pietate i-a atras supranumele de
Fra Beato (fratele fericit). Autor al unor delicate miniaturi.
27 Paolo Uccello (1396—1475), pictor şi decorator florentin, l-a
ajutat pe Ghiberti la ornamentarea porţilor Bap- tisteriului. A avut merite în
dezvoltarea legilor perspectivei în pictură. Este autorul celebrelor tablouri
cu „Bătălia de la San Romano44.
28 Antonio del Pollaiuolo (1432—1498), pictor, sculptor,
29 gravor şi aurar italian, autor, în toate aceste ramuri de artă, a unor celebre
opere cu tematică mitologică şi religioasă. A lucrat împreună cu fratele său
Piero (1445— 1496).
30 Fra Filippo Lippi (1406-—1469), călugăr şi pictor florentin, a decorat
mănăstirea Carmine şi catedrala din Prato. 6 Benozzo Gozzoli (1420—1497),
pictor florentin, elev al lui Ghiberti şi Fra Angelico, autor a numeroase
fresce inspirate din arta antichităţii.

7
Aşteptîrid pînă cînd ceilalţi plecară la masă, Michelangelo se
duse la masa lui Ghirlandaio şi scoase schiţa lui Benozzo
Gozzoli. După vreo zece încercări, izbuti să facă o copie pe
care o socoti fidelă. Apoi, pe negîndite, o idee năstruşnică îi
trecu prin minte. Ar putea oare să-l păcălească pe
Ghirlandaio cu această copie? Schiţa era veche de 30 de ani,
hîrtia — pătată şi îngălbenită de vreme. Luă cu el cîteva fîşii
de hîrtie, ieşi în curte, îşi trecu degetul prin ţărînă şi făcu
probe, mînjind granulaţia hîrtiei cu degetele murdare. Apoi
scoase copia afară în curte şi începu să înnegrească cu luare-
aminte coala. Hîrtia veche a desenului era afumată pe la
margini. Se întoarse în atelier, unde ardea focul în vatră, şi
ţinu în fum fîşiile de hîrtie mînjite de probă, apoi copia
făcută de el. După aceea o aşeză pe masa lui Ghirlandaio, iar
originalul îl ascunse bine. în cursul săptămînilor care
urmară, pîndea fiecare mişcare a lui Ghirlandaio: de cîte ori
maestrul uita să pună o schiţă înapoi în mapă, un Castagno,
sau un Verrocchio, ucenicul rămînea în atelier s-o copieze.
Dacă era după masă tîrziu, o lua cu el acasă, şi după ce se
culcau ai lui făcea focul în căminul de jos şi afuma hîrtia
pînă ce căpăta nuanţa potrivită. Pînă la sfîrşitul lunii adună
astfel o mapă cu o duzină de schiţe desă- vîrşite. In acest
ritm, colecţia lui de schiţe după marii maeştri făgăduia să
devină tot atît de bogată ca şi a lui Ghirlandaio.
Din cînd în cînd, Ghirlandaio se întorcea imediat după masă,
să-i mai dea ucenicului său cîte-o oră de învăţătură cum să
folosească creta neagră, cum să lucreze în punct de argint şi
să întărească apoi efectul cu cretă albă. Michelangelo îl
întrebă d -că nu s-ar putea să deseneze vreodată după modele
de nud.
— De ce să-nveţi să desenezi trupuri goale, de vreme ce
trebuie să le pictăm întotdeauna sub veşminte?
întrebă Ghirlandaio. în Biblie nu sînt atîtea nu- duri încît să merite truda.
— Bine, dar sfinţii, răspunse băiatul, ei trebuie să fie înfăţişaţi aproape goi cînd sînt
ţinta săgeţilor ori arşi de vii pe rug.
— Adevărat, dar cine cere anatomie la sfinţi? Ar fi în dauna spiritului.
— N-ar putea ajuta în portrete, la redarea caracterului?
— Nu. Tot ce trebuie arătat despre caracter poate fi redat prin trăsăturile feţei... poate şi
de mîini. Nimeni n-a mai lucrat nuduri, încă de pe vremea grecilor pagini. Noi trebuie să
pictăm pentru creştini. în afară de asta, trupurile omeneşti sînt urîte, greşit proporţionate,
acoperite de buboaie, scuturate de friguri şi pline de murdării. O grădină cu palmieri şi
chiparoşi, portocali în floare, un decor arhitectural cu un zid drept de piatră, cu trepte ce
coboară spre mare... iată frumosul. Nimeni nu-1 pune 1a îndoială. Pictura trebuie să fie
încîntătoare, înviorătoare, plină de farmec. Cine poate pretinde că trupul omenesc are
ceva din toate astea? Mie îmi place să desenez siluete mişcîndu-se graţios, însă sub
veşmintele lor...

8
— Iar eu aş vrea să le desenez aşa cum l-a făcut Dumnezeu pe Adam.
/ O dată cu venirea lunii iunie, arşiţa verii în- lănţui Florenţa. Michelangelo dădu
deoparte ciorapii lungi, calzoni, şi-şi vîrî picioarele goale în sandale. Purta doar o
cămaşă uşoară de pînză. Uşile dinspre curte ale atelierului fură larg deschise, şi
planşetele mutate afară, sub coroana verde a pomilor.

9
La sărbătoarea lui San Giovanni, bottega şi-a zăvorit porţile. Michelangelo se sculă
devreme şi, împreună cu fraţii lui, coborî Ia Arno, rîul care străbătea oraşul, ca să înoate
şi să se bălăceascăîn apele lui miloase înainte de a se întîlni cu tovarăşii lui de ucenicie în
spatele Domului. Piazza era acoperită de un larg coviltir albastru, brodat cu crini aurii,
ca să înfăţişeze cerul. Fiecare Breaslă îşi aşezase sfîntul patron în vîrful unui norişor,
construit din stinghii de lemn acoperite cu lînă netoarsă, înconjurat de luminări şi
heruvimi şi presărat cu stele sclipitoare. Sub norişor pluteau, prinşi cu cingătoarea de
vergele metalice, prunci îmbrăcaţi în îngeraşi, în fruntea procesiunii era purtată crucea
sfintei Mar ia de Fiore, în urmă se înşirau corporaţiile de cizmari, de tăietori de lînă, care
mergeau cîn- tînd. Urmau cete de băieţi, îmbrăcaţi în alb, şi uriaşi pe picioroange de 6
coţi înălţime, purtînd măşti fantastice, apoi 22 de turnuri clădite pe care pline cu actori ce
prezentau tablouri vivante din Scriptură: Turnul Sfîntului Mihail, înfa- ţişind bătălia
îngerilor, îl arăta pe Lucifer alungat din cer; Turnul lui Adam îl prezenta pe Dumnezeu
creîndu-i pe Adam şi Eva, iar şarpele îşi făcea apariţia; Turnul lui Moise reprezenta în-
mînarea Tablelor cu cele zece porunci.

1
0
Defilarea i se păru lui Michelangelo fără sfîrşit. Nu-i plăcuseră niciodată scenele biblice
şi voia să plece. Granacci, fermecat de decorurile pictate, stărui să rămînă pînă la urmă.
Tocmai cînd în Dom începea marea mesă, un bolognez fu prins şterpelind pungi cu bani
şi catarame de aur de la cingătorile preacuvioşilor grămădiţi în faţa amvonului.
Mulţimea binecredincioşilor din biserică şi din piaţă se prefăcu într-o hoardă sălbatică,
ce urla: „Spînzuraţi-1! La ştreang!“ Ucenicii fură purtaţi pe sus de mulţime pînă la
postul căpitanul corpului de gardă, unde hoţul fu spînzurat pe dată de cerceveaua unei
ferestre. Spre seară, un vînt năprasnic şi o furtună cu grindină se abătură asupra oraşului,
sfîşiind corturile multicolore, prefăcînd pista de alergări pentru palio 31 într-o uriaşă
băltoacă. Bugiardini, Cieco, Baldinelli, Michelangelo se adăpostiră claie peste grămadă
pe după uşile de la Battistero.— Să ştiţi de la mine că furtuna asta s-a
iscat aşa, din senin, numai fiindcă nenorocitul ăla de bolo-
gnez a furat în Dom într-o zi de sărbătoare! strigă Cieco.
—Nu, nu, e tocmai pe dos, protestă Bugiardini. Dumnezeu a
trimis furtuna drept pedeapsă pentru că am spînzurat un om
într-o zi de sărbătoare religioasă! Tu ce crezi?
Se întoarseră către Michelangelo, care cerceta atent
basoreliefurile din bronz aurit, sculptate de Gbiberti pe cel
de-al doilea rînd de uşi, cu cele zece panouri minunate, unul
deasupra celuilalt, înfăţişînd seminţiile, aşezările omeneşti,
munţii, palatele Vechiului Testament.
—Ce cred? făcu Michelangelo. Cred că uşile astea sînt chiar
porţile raiului.
în atelierul lui Ghirlandaio, Naşterea sfîntului Ion era gata
pentru a fi trecută pe peretele bisericii Santa Maria Novella.
Cu toate că sosise devreme la atelier, Michelangelo băgă de
seamă că erg ultimul venit. Făcu ochii mari la vederea
activităţii înfrigurate care domnea. Toţi forfoteau de colo-
colo, strîngînd cartoane, suluri cu schiţe, pensule, borcane şi
ulcele de culori, găleţi, saci cu nisip sau var, pungi cu praf
de cărbune, încărcară materialele într-o căruţă mică, trasă de
un măgăruş şi mai mic, şi întregul atelier’ o porni, cu
Ghirlandaio în frunte, ca un general co- mandînd ostile, şi cu
Michelangelo mînînd căruţa, ca fiind cel mai nou ucenic,
prin Via del Sole pînă la Emblema Soarelui, semn că intrau
în parohia Santa Maria Novella. Mînă măgăruşul spre
dreapta şi se trezi în Piazza Santa Maria Novella, una dintre
cele mai vechi şi mai frumoase din oraş.
Aici opri măgăruşul dinlr-o smucitură: în faţa lui se înălţa
această biserică măreaţă, care stătuse neterminată, la
cărămidă, din anul 1348 şi pînă cînd Giovanni Rucellai, pe
care Michelangelo avea dreptul a-1 socoti unchi, avusese
fericita inspiraţie de a-1 alege pe Leon Battista Alberti 32 să
31 întreceri de călărie.
32 Leon Battista Alberti (1404—1472), arhitect, sculptor, pictor, muzician,
umanist, unul dintre „spiritele univer- sale“ ale Renaşterii italiene.

1
1
proiecteze faţada de acum, dintr-o minunată marmură neagră
şi albă. Michelangelo simţi cum, gîndindu-se la familia
Rucellai inima îi bătea mai repede, cu atît mai mult cu cît în
casa Buo- narroti nu era îngăduit să li se rostească nici
numele. Deşi nu pătrunsese niciodată înăuntrul palatului lor
de pe Via della Vigna Nuova, de cîte ori trecea pe acolo
încetinea pasul, ca să poată admira grădinile întinse,
împodobite cu sculpturi antice greceşti şi romane, şi să
studieze arhitectura lui Alberti, care proiectase impunătoarea
construcţie.

1
2
Tedesco, adevărat suflet al grupului, diriguia în calitate de
şef, descărcarea materialelor, mînîndu-i ca vîntul pe ucenicii
de 13 ani. Michelangelo intră pe uşile de bronz, cu un sul de
schiţe în braţe, şi rămase pe loc, trăgînd în piept aerul
răcoros încărcat cu miresme de tămîie. Biserica se întindea
înaintea lui în forma unei cruci egiptene de peste 300 de
picioare lungime, cu cele trei arcade ogivale ascuţite şi cu
şirurile de coloane măreţe aşezate una faţă de alta la o
distanţă ce descreş- tea treptat pe măsură ce se apropiau de
altarul principal, în spatele căruia lucrase Ghirlandaio cu
ucenicii săi în ultimii trei ani. Pereţii laterali erau acoperiţi
cu picturi în culori vii; deasupra capului era prins crucifixul
de lemn al lui Giotto. Se îndreptă încet spre naosul principal,
gustînd frumosul la fiecare pas, căci era acolo o adevărată
călătorie prin arta italiană; Giotto, pictor, sculptor, arhitect
descoperit, aşa cum spunea legenda, de Gimabue desenînd pe
stînci în timp ce păştea oile, pentru ca, adus în atelierul
acestuia să devină eliberatorul picturii de sub întunecata
amorţire a influenţei bizantine. Giotto a fost urmat timp de
nouăzeci de ani de nenumăraţi imitatori, pînă cînd — şi
Michelangelo avu exemplul viu chiar aici, în stînga bisericii,
văzînd strălucitoarea lui Sfîntă Treime — apăru Masaccio,
numai Dumnezeu ştie de un.de, începu să picteze, şi întreaga
arta florentină renăscu.
Pe cealaltă parte a navei centrale a bisericii, spre stînga,
văzu un crucifix de Brunelleschi 1; capela familiei Strozzi cu
fresce şi sculpturi de fraţii Orcagna 33 34 ; faţada altarului
principal cu bronzurile lui Ghiberti; şi apoi, ca o încununare
a acestei depline măreţii, capela familiei Rucellai, ridicată de
străbunii mamei sale la mijlocul secolului al XlII-lea, cînd
făcuseră avere datorită unuia dintre ei care adusese tocmai
din Orient secretul fabricării unei frumoase vopsele purpurii.
Miehelangelo nu fusese niciodată în stare să se hotărască a
urca cele cîteva trepte ce duceau spre capela Rucellai, cu
toate că aici se aflau cele mai alese comori de artă din Santa
Maria Novella. Fără să fie convins că ai lui aveau dreptate,
totuşi un fel de lealitate faţă de ei îl ţinuse departe. Acum,
cînd depindea mai puţin de familie şi urma să lucreze aici, în
Santa Maria Novella, căpătase oare dreptul de a intra? Sa

33 Filippo Brunelleschi (1377—1446), arhitect, sculptor şi pictor

florentin, din prima perioadă a Renaşterii italiene. A proiectat planurile a
numeroase biserici, palate, forturi din Florenţa, Milano şi Roma. A
descoperit perspectiva centrală, importantă pentru pictorii renaşterii.
34 Andrea di Cione zis Orcagna (1308—1369), pictor, sculptor şi
arhitect italian. împreună cu fraţii săi Jacopo, Matteo şi Nardo a realizat
numeroase lucrări care i-au adus titlul de artist universal.

1
3
intre, fără a se simţi un intrus, în lăcaşul acestei ramuri a
familiei, care după moartea mamei lui rupsese orice legături
cu ei, nepăsători de soarta celor cinci fii ai Francescăi
Rucellai del Sera, fiica Măriei Ronda Rucellai?
Puse jos sulul de schiţe şi urcă fără grabă treptele. Intrînd în
capelă, dădu cu ochii de madona lui Cimabue şi căzu în
genunchi, căci acesta era lăcaşul de închinăciune unde mama
lui se rugase toată tinereţea ei şi unde se închinase apoi, în
zilele de sărbătoare, împreună cu întreaga familie.
Lacrimile îl usturară, apoi îi năpădiră ochii. Fusese învăţat
să spună rugăciuni, dar el rostise cuvintele doar mişcînd
buzele încet. Acum îi veneau de la sine, de undeva dinăuntrul
său. Se ruga frumoasei Fecioare, sau mamei lui? Era oare
vreo deosebire? Nu semănase ea atît de mult cu Sfînta
Fecioară din faţa lui? Amintirile nelămurite pe care le avea
despre ea se contopeau cu cele despre Fecioara Mar ia.
Se ridică, se apropie de o statuie a Sfintei Fecioare şi-şi
plimbă tulburat degetele lungi, osoase, peste faldurile de
marmură. Apoi se întoarse şi părăsi capela. Se opri un timp
în vîrful scărilor, gîndindu-se la deosebirea dintre cele două
familii ale sale. Cei din familia Rucellai înălţaseră această
capelă în jurul anului 1265, cam în aceeaşi vreme cînd
familia Buonarroti îşi agonisise averea. Rucellai-i ştiuseră
să-i recunoască pe cei mai desăvîrşiţi maeştri, socotiţi drept
deschizători de drumuri în arta lor: Cimabue în pictură, cam
pe la sfîrşitul secolului al XlII-lea, si Nino Pisano în 1365.
Chiar si acum, în anul
9 y ' '
1488, se aflau într-o întrecere prietenească cu familia Medici
în achiziţionarea sculpturilor în marmură care erau scoase la
iveală cu prilejul săpăturilor din Grecia, Sicilia sau Roma.
Cei din familia Buonarroti nu ridicaseră niciodată o capelă.
Toate familiile înstărite făcuseră asta. Ei de ce nu?
In spatele altarului îi putea vedea pe tovarăşii lui urcînd
materialele pe schele.
Motivul, să fi fost oare că Buonarroti-i nu erau şi nu fuseseră
niciodată credincioşi? Totuşi, vorba lui Lodovico era
presărată cu unele expresii religioase, iar Monna Alessandra
spusese despre fiul ei:
— Lodovico recunoaşte toate preceptele bisericii, chiar dacă
nu le respectă.

1
4
De la Buonarroti fusese întotdeauna greu de smuls un florin:
la ei, viclenia înnăscută în privinţa strîngerii banilor se
îmbina de minune cu grija aprigă de a-i păstra. Oare numai
dorinţa de a băga banii în case şi pămînt, singurul izvor
adevărat de îmbogăţire după părerea unui toscan, îi
împiedicase pe Buonarroti să cheltuiască vreo- dată măcar un
scudo pentru artă? Michelangelo nu-şi putea aminti să fi văzut vreo pictură sau
sculptură cît de neînsemnată în casa unui Buo- narroti. Părea un lucru cu totul nefiresc la
o familie înstărită ce trăia de trei sute de ani, în cel mai vestit leagăn al artelor din lume,
la Florenţa, unde chiar şi cei cu mijloace mai modeste aveau în casele lor lucrări
religioase de valoare, moştenite din tată-n fiu.
întoarse capul, ca să mai privească o dată pereţii acoperiţi de fresce din capela Rucellai,
dîndu-şi seama cu mîhnire că Buonarroti nu erau numai zgîrciţi, ei erau duşmani ai artei,
pentru că îi dis- preţuiau pe cei ce o creează.
Un chiot al lui Bugiardini, cocoţat sus pe schele, îl trezi. Băgă de seamă că treaba
mergea ca pe roate. Bugiardini întinsese cu o zi înainte un strat gros de mortar pe perete,
scrijelind suprafaţa pentru a o face zgrunţuroasă; acum, tencuia cu mortar subţire partea
ce urma să fie pictată în ziua aceea, împreună cu Cieco, Baldinelli şi Tedesco, ridicară
cartonul, ţinîndu-1 aproape de peretele umezit. Ghirlandaio punctă cu praf de cărbune
contururile siluetelor pe tencuiala proaspătă, apoi le făcu semn să dea cartonul deoparte.
Tinerii ucenici coborîră tîrîş de pe schelă, numai Michelangelo rămase să ia seama cum
îşi prepara meşterul culorile minerale în ulcele cu apă, cum storcea pensula între degete
şi se apuca de lucru.
Trebuia să picteze cu multă siguranţă şi iuţeală, căci lucrul urma să fie terminat pînă
seara, înainte de a se usca mortarul. Dacă întîrzia, mortarul rămas nepictat s-ar fi întărit
din pricina curentului din biserică, şi acele părţi s-ar fi pătat şi ar fi mucegăit. Dacă nu
izbutea să socotească bine cît anume putea să lucreze în ziua respectivă, stratul de mortar
rămas nepictat se usca şi trebuia dat jos a doua zi de dimineaţă, lăsînd o urmă vizibilă.
Retuşarea era oprită,întrucît culorile adăugate cuprindeau o substanţă gelatinoasă, care ar
fi pătat ori ar fi înnegrit fresca.

1
5
Urcat pe schelă cu o găleată de apă, Michelangelo stropea, ca s-o păstreze umedă, partea
ce urma să intre sub pensula înaripată a lui Ghirlanclaio. înţelese, pentru întîia oară,
adevărul zicalei că fresca nu e o treabă pentru fricoşi. îl urmărea pe Ghirlandaio cum se
avînta plin de curaj înainte, zugrăvind fata cu coşul plin de poame pe cap, cu rochia —
pe atunci la modă — cu fusta umflată, care le făcea pe tinerele florentine să semene cu
nişte matroane însărcinate. Lîngă el stătea Mai- nardi, pictînd pe cele două mătuşi mai
vîrstnice, molîi, ale familiei Tornabuoni, venite în ospeţie la Elisabeta.
Benedetto, cocoţat tocmai sus în vîrful schelei, picta tavanul cu grinzi încrucişate,
amănunţit decorate. Granacci avea de lucrat la fata din mijloc, din planul doi, care
aducea o tavă Elisabe- tei. David o pregătea pe Elisabeta, rezemată de tăblia de lemn
bogat sculptată a patului. Bugiardini, căruia îi revenise fereastra şi canatul uşilor, îl
chemă pe Michelangelo lîngă el, zvîrli din deget ca să împroaşte apa pe zid, apoi se
dădu înapoi plin de admiraţie faţă de ferăstruica pe care o terminase de zugrăvit
deasupra capului Elisa- betei.
— Ai văzut de cînd eşti o fereastră mai frumoasă? întrebă el.
— Straşnică, Bugiardini, răspunse Michelangelo, mai ales partea goală, unde se vede
prin ea. Bugiardini îşi cercetă opera nedumerit, dar mîn- dru.
— Cum, îţi place şi partea aceea? Ciudat, nici n-am pictat-o încă.

1
6
Clipa hotărîtoare fii cînd Ghirlandaio, însoţit de Mainardi, o zugrăvi pe fată,
încîntătoarea Gio- vanna Tornabuoni, înveşmîntată ales, cu cele mai scumpe mătăsuri şi
giuvaeruri florentine, uitîn- du-se ţintă la Ghirlandaio şi vădind o deplină nepăsare atît
faţă de Elisabeta, ce sta rezemată de tăblia înaltă a patului, cît şi faţă de micuţul
Giovanni, alăptat la sînul unei alte frumuseţi Tornabuoni, ce şedea pe marginea patului.
Această parte a peretelui le luă cinci zile de muncă încordată. Doar lui Michelangelo nu
i se dădea voie să picteze. Era chinuit de gînduri: pe de-oparte era încredinţat
^ă, deşi venise în atelier doar de trei luni, se pricepe să
lucreze pe perete tot atît de bine ca şi ceilalţi ucenici de
aceeaşi vîrstă cu el. Dar în acelaşi timp, o voce lăuntrică îi
spunea că toată această forfotă înfrigurată n-are nimic comun
cu el. Chiar cînd se simţea în culmea nefericirii că e lăsat
deoparte, cea mai vie dorinţă a lui era totuşi s-o zbughească
din altar, departe de atelier, într-o lume numai a lui.
Spre sfîrşitul săptămînii, tencuiala începu să se usuce. Varul
stins îşi recăpătă acidul carbonic din aer, încremenind
culorile. Michelangelo îşi dădu seama că greşise crezînd că
în tencuiala udă culoarea se va pierde; nu, ea rămăsese
deasupra, acoperită cu un strat cristalin de carbonat de
calciu, aşa cum pielea unui tînăr atlet acoperă muşchii şi
sîhgele care pulsează în vine. întreaga scenă avea acum un
lustru metalic, care apăra culorile de căldură, de grig şi
umezeală. Uimitor era însă că partea zugrăvită în fiecare zi,
pe măsură ce se usca, ajungea întocmai la culorile pe care
Ghir- landaio le alcătuise în atelierul său.
Şi totuşi, cînd, în duminica următoare, se duse singur la
Santa Mar ia Novella, la slujbă, croin- du-şi drum printre
credincioşii florentini îmbrăcaţi cu farsetti, pieptarele lor
scurte de catifea, pelerinele largi din păr de cămilă garnisite
cu samur şi cu pălăriile cu calotă înaltă, se simţi dezamăgit:
atît de mult se pierduse din prospeţimea şi vigoarea
desenelor. Cele opt femei erau un fel de naturi moarte în
mozaic, de parc-ar fi fost făcute din cioburi aspre de piatră
colorată. Şi, fără îndoială, nu amintea întru nimic naşterea
micului Gio- vanni în umila familie a Elisabetei şi a lui
Zaha- ria, ci semăna mai curînd cu o reuniune mondenă din
casa vreunui rege al negoţului din Italia, cu totul lipsită de
duh şi de înţeles religios.
Stînd în faţa strălucitorului perete, băiatul înţelese cît de
mult ţinea Ghirlandaio la Florenţa lui. Oraşul era religia lui.
îşi închinase soarta zugrăvind viaţa poporului, şi-o închinase
palatelor, cu încăperi minunat decorate, arhitecturii străzilor
pulsînd de viaţă, procesiunilor religioase sau politice. Şi ce
ochi avea meşterul! Nu-i scăpa nimic. Şi fiindcă nu-i
comanda nimeni să picteze Florenţa, făcuse din Florenţa,
Ierusalim: deşertul Palestinei era Toscana, şi toate

1
7
personajele biblice erau florentini din vremea lui. Şi întrucît
Florenţa era mai mult păgînă decît creştină, toţi erau
încîntaţi de portretele lui complicate. Michelangelo ieşi din
biserică abătut. Forma era minunată, dar unde era esenţa?
Ochii i se înceţoşară încercînd să formuleze cuvinte pe
măsura gîndurilor care se ciocneau în capul lui.
Şi el dorea să înveţe cum să transpună pe hîrtie în chip fidel
ceea ce vedea. Dar îşi dădu seama că pentru el va fi
întotdeauna mai însemnat să poată reda simţămîntul stîrnit de
cele văzute.
O Paşii îl purtară spre Dom, unde tinerii se adunau pe
treptele răcoroase de marmură ca să rîdă şi să privească
perindarea trecătorilor. La Florenţa, în fiecare zi era o
sărbătoare; duminica, cel mai bogat oraş al Italiei, care
detronase Veneţia în privinţa comerţului cu Orientul, ieşea la
plimbare pentru a dovedi că cele 33 de palate ale băncilor îi
îmbogăţeau pe toţi.

1
8
Fetele din Florenţa erau blonde, zvelte, îşi purtau capul sus,
acoperit de văluri colorate, aveau rochii cu mîneci lungi, cu
gulere închise sus pe gît, cu multe fuste una peste alta;
plisate şi largi, şi bustul bine conturat de ţesături în culori
mai străvezii. Bărbaţii mai în vîrstă purtau pelerine de
culoare închisă dar tinerii din familiile de vază stîrneau mare
vîlvă între treptele Domului şi Baptisteriu, purtînd calzoni cu
fiecare picior altfel colorat şi imprimaţi cu blazonul familiei.
Suita lor de însoţitori îi urma înveşmîntată la fel, Jacopo
şedea în vîrful unui vechi sarcofag roman, unul dintre
multele care se aflau de-a lungul faţadei brute din cărămidă
cafeniu-roşiatică a catedralei. De aici, slobozea un şuvoi
neîntrerupt de păreri pe seama fetelor care treceau, în timpce
ochiul lui pîngăritor le deosebea pe acelea cărora le dăruia
cea mai înaltă preţuire de care era în stare:
— Ah, ce bună e de pat!
Miehelangelo se duse lingă Jacopo şi îşi plimbă mîna
mîngîietor pe sarcofag, urmărind cu degetele conturul
convoiului funebru de ostaşi şi de cai al basoreliefului.
— Ia priviţi şi voi cîtă viaţă mai au încă aceste figuri de
marmură!
în glasul lui vibra atîta bucurie, îneît prietenii se întoarseră
să-l privească mai bine. Taina lui se dezvăluise acum, în plin
amurg florentin, cînd soarele, apunînd, incendia cupolele
Baptisteriului şi ale catedralei. Dorinţa lui pătimaşă fusese
mai tare decît el.
— Dumnezeu a fost primul sculptor, el a modelat prima
figură: omul. Şi cînd a vrut să-i vestească poruncile lui, ce
material a folosit? Piatra. Cele 10 porunci săpate pe tablele
de piatră încredinţate lui Moise. Care au fost primele unelte
pe care le-au cioplit oamenii? Pietrele. Uitaţi-vă la noi,
pictorii tolăniţi pe treptele Domului. Dar sculptori cîţi sînt?
Prietenii lui rămăseră înmărmuriţi de această izbucnire. Pînă
şi Jacopo încetă să se mai uite d ipă fete. Nu-1 auziseră
niciodată vorbind cu i tita înfrigurare, cu ochii arzîndu-i ca
doi tăciuni de chihlimbar în lumina care pălea. Le spuse de
ce credea el că nu mai există sculptori: forţa irosită pentru a
ciopli cu ciocanul şi dalta sleia deopotrivă şi mintea, şi
trupul, spre deosebire de pensulele, penele şi cărbunele, pe
care pictorul le mî- nuia cu atît de puţină osteneală.
Jacopo îl huidui. Iar Granaeci îi răspunse tînă- rului său
prieten:
— Dacă vlăguiala deplină e criteriul artei, apoi tăietorul de
piatră, care scoate marmura cu icuri şi pîrghii grele, trebuie

19
să fie socotit mai artist decît sculptorul, fierarul mai de preţ
decît giuvaergiul, şi zidarul mai de seamă decît arhitectul.
Miehelangelo roşi. Pornise greşit. Cercetă feţele pline,
dispreţuitoare ale lui Jacopo, Tedesco şi ale celorlalţi doi
ucenici de 13 ani.
— Dar trebuie sa recunoşti că opera de artă devine nobila în
măsura în care reprezintă realitatea. Iar sculptura se apropie
mai mult de forma reală, deoarece silueta tăiată în marmură
poate fi privită din toate părţile...
El, de obicei atît de măsurat la vorbă, arunca acum cuvintele
unul după altul: pictorul întinde culoarea pe o suprafaţă
plană şi încearcă, cu ajutorul perspectivei, să încredinţeze
oamenii că au în faţă o scenă redată în toate dimensiunile.
Dar încearcă numai să te învîrţi în jurul unui personaj dintr-o
pictură sau în jurul unui pom! Ţi s-a creat doar o iluzie
magică. In schimb, sculptorul, ah! el ciopleşte deplina
realitate. De aceea, sculptura are tot atîta legătură cu pictura
cît are adevărul cu minciuna. Iar dacă un pictor greşeşte, ce
face? Peticeşte, drege, dă pe deasupra cu încă un strat de
culoare. Sculptorul, dimpotrivă, trebuie să întrevadă de la
început în stana de marmură forma pe care o ascunde. Nu
poate lipi la loc aşchiile cioplite. De aceea nu mai afli astăzi
sculptori, pentru că sculptura cere de o mie de ori mai multă
siguranţă în judecată şi viziune.
Se opri brusc, respirînd din greu. Jacopo sări jos de pe
capacul sarcofagului, pe care stătuse cocoţat, şi întinse
amîndouă braţele, ca să arate că-şi ia el sarcina de a
răspunde. Era ager la minte; îi plăcea pictura şi se pricepea,
deşi era prea leneş ca să se apuce serios de ea.
— Sculptorul bate apa-n piuă. Ce pot să redea sculptorii?
Un bărbat, o femeie, un leu, un cal. Şi apoi iarăşi, totul de la
capăt, monoton. In schimb, pictorul poate înfăţişa întregul
univers: cerul, soarele, luna şi stelele, norii şi ploaia, munţi,
pomi, rîuri şi mări. De altfel, toţi sculptorii au murit de
plictiseală.

2
0
Sebastiano Mainardi se alătură grupului şi rămase ascultînd.
O scosese pe soţia lui la plimbarea săp- tămînală, apoi se
întorsese pe treptele Domului, în ţovărăşia tinerilor lui
prieteni, tovărăşie pe care, ca toţi florentinii, o gusta mai mult decît pe a
femeilor. Obrajii lui, deobicei palizi, căpătaseră culoare.
— Aşa e! Sculptorul are nevoie doar de un braţ puternic, mintea poate să fie seacă. Da,
seacă, pentru că, după ce şi-a desenat schiţa lui simplă, ce se mai petrece în capul
sculptorului în timpul sutelor de ore în care tot izbeşte în dălţile şi piroanele lui cu
ciocanul? Nimic! Dar pictorul trebuie să se gîndească la o mie de lucruri în fiecare clipă,
să pună în armonie toate părţile din care se alcătuieşte o pictură. A crea iluzia celei de-a
treia dimensiuni, iată adevărata măiestrie. Şi iată de ce viaţa unui pictor e pasionantă, iar
a sculptorului plicticoasă.
Ochii lui Michelangelo se umplură de lacrimile înfrîngerii. Ii era ciudă de neputinţa sa
de a înfăţişa prin cuvinte formele de piatră pe care le simţea în străfundurile lui.
— Pictura e vremelnică: un foc în capelă, un frig prea aspru, şi culoarea începe să se
şteargă şi să crape. Piatra, în schimb, e veşnică! Nimic n-o poate distruge. Cînd
florentinii au dărîmat colos- seul, ce-au făcut cu blocurile de piatră? Le-au clădit în
noi ziduri. Şi gîndiţi-vă la sculpturile greceşti care sînt dezgropate, vechi de două-trei mii
de ani. Arătaţi-mi vreo pictură de acum 2 000 de ani. Priviţi acest sarcofag roman de
marmură: e la fel de întreg şi plin de forţă ca în ziua cînd a fost cioplit.
— Şi la fel de rece! strigă Tedesco.
Mainardi ridică braţul, cerînd să fie ascultat.

2
1
Michelangelo, începu el domol, ţi-a trecut vreodată prin minte că pricina pentru care nu
mai sînt sculptori se datoreşte şi costului ridicat al materialului? Sculptorul are nevoie fie
de un om bogat, fie de o obşte, care să-i pună la înde- mînă marmura sau bronzul.
Breasla Lînarilor din Florenţa l-a plătit timp de cincizeci de ani pe Ghiberti ca să facă
uşile Baptisteriului. Cosimo de Medici i-a dat lui Donatello materialele de care avea
nevoie. Cine-ţi va da ţie piatra, cine te va întreţine cît timp vei învăţa s-o dăltuieşti? Vop-
selele sînt ieftine, comenzile din belşug: de aceea şi luăm
mereu ucenici. Cît despre primejdia de a lucra o sculptură şi
de a face o greşeală ce nu se mai poate repara, ce părere ai,
atunci, despre pictorul care lucrează în frescă? Dacă
sculptorul trebuie să vadă forma cuprinsă în piatră, oare
pictorul nu trebuie să prevadă în mortarul proaspăt ud,
rezultatul definitiv al culorilor sale şi să ştie de la început
cum vor arăta cînd se vor usca? Michelangelo se dădu bătut,
nevoit să încuviinţeze că cele spuse sînt adevărate.
— In afară de asta, urmă Mainardi, tot ce poate fi dobîndit
în sculptură a şi fost creat de Pisano 1, de Ghiberti, Orcagna,
Donatello. Să-l luăm pe Desi- derio da Settignano 35 36 , de
pildă, sau pe Mino da Fiesole 37 : ei au izbutit copii frumuşele,
arătoase, după Donatello. Şi Bertoldo, care i-a ajutat lui
Donatello să-şi toarne statuile şi care făcea asta ca să înveţe
secretele, pe care Donatello, la rîndul lui, le învăţase de la
Ghiberti. Ce a creat Bertoldo în afară de cîteva miniaturi, în
care a reluat în mic marile idei ale lui Donatello? Acum e
bolnav, pe moarte, iar opera lui e sfîrşită. Nu, sculptorul nu
poate face mult mai mult decît să copieze pe alţii, de vreme
ce aria sculpturii e atît de îngustă.
Michelangelo se întoarse. De-ar şti el mai multe! Atunci s-ar
pricepe să-i încredinţeze de măreţia de a modela forme în
spaţiu.
Granacci îl bătu pe umăr, îmbărbătîndu-1:

35 Andrea Pisano (1299—1349), sculptor şi arhitect italian. A

proiectat domul din Pisa, a decorat poarta de sud a Baptisteriului şi
Campanila din Florenţa. Renumit prin perfecţiunea cu care a tratat nudul
uman.
36 Desiderio da Settignano (1428—1464), sculptor florentin, elev al
lui Donatello, autor de busturi şi statuete pline de graţie.
37 Mino da Fiesole (1430—1484), sculptor italian, autor al unor
celebre statui care împodobesc catedralele şi mauso- leurile din Fiesole,
Roma etc.

2
2
Ai uitat, Michelangelo, ce-a spus Praxiteles? Pictura si
sculptura se trag din aceiaşi părinţi, sînt surori. Dar Michelangelo
se împotrivi oricărui compromis. Fără să mai spună un cuvînt, coborî scările reci de
marmură şi se îndepărtă de Dom, străbătînd străzile pietruite, spre casă.
s Nu închise ochii toată noaptea. Se răsuci şi se zvîrcoli. In cameră era zăpuşeală, fiindcă
Lodo- vico susţinea că aerul ce pătrunde prin fereastră poate fi la fel de dăunător ca şi o
lovitură de arbaletă. Buonarroto, cu care împărţea patul, dormea liniştit, aşa cum le făcea
de altfel pe toate. Deşi cu doi ani mai mic decît Michelangelo, el era şeful celor cinci
băieţi.
în patul dinspre uşă, cu perdelele trase jur împrejur, dormeau binele şi răul progeniturii
Buo- narroti: Lionardo, cu un an şi jumătate mai mare decît Michelangelo, care-şi
petrecea zilele tînjind să devină un sfînt, şi Giovansimone, cu patru ani mai mic, leneş,
obraznic cu părinţii — o dată fusese în stare să dea foc bucătăriei pentru că Lucrezia îl
pedepsise. Sigismondo, cel mai mic, dormea încă într-un pătuţ de copil, la picioarele
patului lui Michelangelo. Michelangelo bănuia că iDăiatul va rămîne toată viaţa un
prostănac, deoarece nu era în stare să înveţe.
Sări din pat cu grijă, îşi trase le brache, pantalonii scurţi, cămaşa şi sandalele şi ieşi
din casă. Coborî pe Via dell’Anguillara, pe străzile proaspăt spălate, cu peroanele
intrărilor frecate bine, spre Piazza Santa Croce, unde biserica franciscană se înalţă aspră
şi întunecată, din cărămidă neten- cuită. Trecînd prin galeria deschisă lateral, căută din
ochi liniile sarcofagului, creaţia sculptorului Nino Pisano, susţinut de patru figuri
alegorice. Apucă la stînga pe Via del Fosso, construită la al doilea hotar de ziduri al
oraşului, trecu pe lingă închisoare, apoi pe lîngă casa nepotului sfintei Caterina de Siena,
şi în capul străzii, colţ cu strada Rîndunelelor, pe lîngă cea mai vestită prăvălie de
chimicale din oraş. De aici, coti pe
Via Pietrapiana, strada Pietrelor Netede, care ducea spre Piazza Sant’Ambrogio, în a
cărei biserică erau înmormîntaţi sculptorii Verroc- chio şi Mino da Fiesole. Din piaţă, îşi
urmă drumul pe Borgo la Croce, pînă la încrucişarea cu un drum de ţară, numit Via
Pontasieve, la capătul căruia ajunse la un afluent al Arnului, rîul Af- frico, ce curgea
printre malurile sale verzi acoperite de pomi şi vegetaţie bogată. După ce trecu Via
Piagentina, ajunse la Var lungo, o mică îngrămădire de case lîngă ceea ce fusese un vad
roman, apoi apucă încă o dată spre stînga şi-şi croi drum pe dealul dinspre Settignano.
Umbla de un ceas. Zorile izbucniră în flăcări strălucitoare. Se opri pe coasta dealului şi
privi cum dealurile rotunjite ale Toscanei se trezeau din somnul lor întunecat. Ii păsa
prea puţin de frumuseţile naturii care-i tulburau atîta pe pictori: macii
roşii în grîul încă verde, siluetele chiparoşilor aproape negri.
Nu, el iubea valea Arnului pentru că priveliştea părea sculptată. Dumnezeu era
sculptorul desă- vîrşit: dealurile poetice, fiecare şir potrivit de mîna unui desenator,
împlinind şirurile ce urmau în rostogolirea lor descrescîndă: nimic din ceea ce ochiul
putea desluşi nu era creat la întîrnplare. In limpezimea aerului, vîrfuri îndepărtate, creste
unduioase, vile, copaci, deşi aflaţi la depărtare de mile, se reliefau atît de net, încît păreau
că pot fi atinşi, formele lor deveneau pipăibile. Aici, natura răsturna perspectiva: cu cît
obiectul
era mai îndepărtat, cu atît părea mai la îndemînă. Toscanul era un sculptor înnăscut. Ştia
să se încadreze în peisaj, îşi clădea terasele de piatră, planta viile şi livezile de măslini în
armonie cu dealurile. Nu se vedeau două căpiţe la fel: fiecare familie moştenea o altă
formă sculpturală: rotundă sau dreptunghiulară, în formă de umbrelă sau de cort, ea
reprezenta emblema fiecărei gospodării.

2
3
Urcă printre dealuri pe drumul de care, îngrădit de zidurile ce reprezintă contraforturile
vieţii toscanilor: ele le asigură intimitatea şi apărarea şi totodată le sprijină
avutul şi dominaţia — înalte pînă îa 13 picioare, ca să
susţină pantele înclinate, şi astfel construite încît să dureze o
sută de generaţii. Piatra era elementul dominant: din piatră
îşi clădeau fermele şi vilele, îşi împrej- muiau ogoarele,
construiau terase pentru a opri alunecarea pămîntului de pe
povîrnişuri. Natura se dovedise mărinimoasă în privinţa
pietrei: fiecare deal era o carieră neexploatată. Dacă zgîria
mai adînc cu unghia, toscanul dădea peste material de
construcţie, destul pentru un întreg oraş. Iar cînd clădea din
stîncă solidă, pereţii păreau ca zidiţi.
Îndemînarea cu care oamenii prelucrează piatra vădeşte
gradul lor de civilizaţie.
Părăsi drumul, acolo unde cotea mai departe, spre cariera de
la Maiano. Timp de patru ani după moartea mamei sale,
fusese lăsat să hoinărească în voie prin ace3t ţinut, deşi era
la vîrsta cînd ar fi fost mai nimerit să meargă la şcoală. La
Settignano nu era învăţător, şi tatăl său, prea abătut, nu se
ocupase de el. Urca acum prin locuri unde cunoştea fiecare
bolovan ieşit în afară, fiecare pom sau făgaş.
Urcuşul îl scoase la Settignano, o aşezare de vreo
douăsprezece case strînse în jurul unei biserici de piatră
cenuşie. Aceasta era inima ţinutului de pietrari care dăduse
naştere celor mai renumiţi scalpellini 1 din lume, generaţiilor
care ridicaseră Florenţa. La numai două mile de oraş, înălţat
pe prima ridicătură deasupra văii, avea asigurată cu uşurinţă
legătura cu oraşul.
Se spunea despre Settignano că era înconjurat de dealuri cu
inima de piatră şi sîni de catifea. Străbătînd mica aşezare
spre casa Buonarroti, trecu pe lîngă curţile cîtorva pietrari,
risipite printre „poderi“ sau ferme. In scurt timp, ajunse la
marele şantier care-1 crease pe Desiderio da Settignano.
Cînd moartea îl silise să lase din mî- nă ciocanul şi dalta la
vîrsta de numai 36 de ani, devenise vestit. Michelangelo
cunoştea bine mor- mîntele de marmură făcute de el la Santa
Croce şi Santa Mar ia Novella, cu îngerii lor minunaţi şi
Fecioara sculptată cu atîta delicateţe, încît părea mai degrabă
adormită decît dusă dintre cei vii. Desiderio îl luase pe Mino
da Fiesole, pe cînd era doar un tînăr tăietor de piatră, şi-l
învăţase arta de a sculpta marmura. îndurerat de pierderea
maestrului său, Mino pribegise la Roma.
Acum nu mai rămăsese nici un sculptor la Florenţa. Ghiberti,

2
4
care îl instruise pe Donatello şi pe fraţii Pollaiuolo, murise
cu vreo 33 de ani înainte. Donatello, care murise în urmă cu
22 de ani, condusese timp de o jumătate de secol un atelier,
dar, dintre urmaşii lui, Antonio Rossellino 1 era mort de 9 ani,
Lucea de la Robbia 38 39 de 6, şi de curînd murise Verrocchio.
Fraţii Pollaiuolo se mutaseră la Roma de 4 ani, iar Bertoldo,
favoritul şi moştenitorul desăvîrşitei tehnici, precum şi al
atelierului lui Donatello, era bolnav fără scăpare. Andrea şi
Giovanni della Robbia, instruiţi de Lucea, părăsiseră
sculptura în piatră pentru basoreliefurile în terra-cotta
smălţuite.
Da, sculptura murise. Spre deosebire de tatăl lui, care îşi
dorea să se fi născut cu o sută de ani mai devreme,
Michelangelo ar fi fost mulţumit dacă s-ar fi putut naşte doar
cu 40 de ani înainte, ca să fi deprins meşteşugul de la
Ghiberti: sau cu 30 de ani, ca să fi fost ucenic la Donatello;
sau chiar cu 20, 10 sau 5, ca să fi putut învăţa cum să lucreze
în marmură de la fraţii Pollaiuolo, Verrocchio sau Lucea
della Robbia.
Se născuse prea tîrziu, într-un ţinut unde timp de 250 de ani,
de cînd Nicola Pisano, dezgropînd cîteva marmuri greceşti şi
romane, se apucase să sculpteze, se creaseră, la Florenţa şi
pe valea Arnului, cele mai de preţ comori ale sculpturii de la
data cînd Phidias îşi terminase opera la
Parthenonul din Grecia. Flagelul misterios care-i lovea pe
sculptorii toscani nimicise pe ultimii reprezentanţi; această
artă, care înflorise atît de glorios, era acum stinsă.
Cu inima grea, merse mai departe.
IwLa cîteva sute de metri mai la vale, pe drumul şerpuit, se
înălţa vila Buonarroti, în mijlocul unei ferme de 5 acri,
arendată pe termen lung unor străini. De luni de zile nu mai
fusese pe acolo. Ca de fiecare dată, rămase uimit de
frumuseţea şi întinderea casei, cizelată din cea mai bună
piatră serena de la Maiano, cu 200 de ani în urmă, graţioasă
în ciuda sobrietăţii liniilor sale, cu verande spaţioase
dominînd valea şi rîul, care sclipea jos ca un şirag de
nestemate.
Şi-o amintea pe mama lui trecînd prin camere, ţesînd pe
veranda largă de la parter, sărutîndu-1 seara înainte de a se

38 Antonio Rossellino (1427—1478) sculptor florentin;

basoreliefurile şi statuile sale împodobesc numeroase catedrale şi cavouri
din Pistoia, Ferrara, Neapole etc.
39 Lucea de la Robbia (1400—1481), sculptor florentin, a împodobit
catedralele din Florenţa şi San Miniato.

2
5
culca, în camera lui mare, pe colţ, care domina ogoarele
familiei Buonarroti, pîrîul din fundul văii şi casa familiei
Topo- lino, cioplitori în piatră, de pe malul celălalt. Străbătu
curtea din spate şi poteca de pietre cioplite în os de hering,
pe lîngă rezervorul de piatră, ale cărui crestături în linii
paralele şi întretăiate îi dăduseră prima lecţie de desen. Apoi
o porni în fugă pe deal în jos, printre lanurile de grîu de-o
parte şi strugurii care se coceau de cealaltă parte, spre pîrîul
adînc din fundul văii, umbrit de frunziş bogat.
îşi scoase cămaşa, pantalonii şi sandalele şi se rostogoli
încolo şi-ncoace în apa răcoroasă, gus- tînd din plin
umezeala pe trupul ostenit, neliniştit. Apoi se întinse la soare
cîteva clipe ca să se usuce, se îmbrăcă şi urcă, răcorit, dealul
de pe malul din faţă.

2
6
Se opri în loc cînd îi apăru în faţa ochilor curtea. Era o
privelişte la care ţinea mult, cea care însemna pentru el
căminul părintesc şi pacea copilăriei: tatăl lucrînd cu dălţi de
fier călit la ro- tunjirea unei coloane cu caneluri, fiul cel mai mic tăind oblic un şir
de trepte, unul dintre cei doi fii mai mari cioplind un gingaş cadru de fereastră, celălalt
granulînd un canat de uşă, bunicul lustruind cu nisip fin de rîu o coloană, pe o roată de
piatră ponce. In spatele lor se vedeau trei arcade, şi sub ele — forfotă de pui, raţe, porci.
Băiatul nu făcea nici o deosebire între un scai- pellino — tăietor de piatră, şi un
scultore — sculptor, deoarece scalpellinii erau meşteri iscusiţi în scoaterea la
iveală a coloritului şi a fibrei din pietra serena. Exista poate o diferenţă de măiestrie,
dar nu în esenţă: fiecare piatră din palatele Pazzi, Pitti şi Medici era tăiată, şlefuită, de
parcă ar fi fost o sculptură: ceea ce chiar şi era pentru un scalpellino din Settignano.
Meşterii mai puţin pricepuţi se mărgineau la cioplirea blocurilor obişnuite, destinate
caselor mai modeste sau pavă- rii străzilor.
Dar florentinii erau atît de mîndri de cele mai neînsemnate pietre din caldarîm, încît tot
oraşul se lăuda cu întîmplarea nefericitului care, fiind hurducat în căruţa care-1 ducea la
Palazzo della Signoria pentru a fi spînzurat, strigase împotri- vindu-se:
— Cine-au fost idioţii care-au tăiat blocurile astea grosolane?
Tatăl auzi paşii lui Michelangelo.
— Buon di 1, Michelangelo.
— Buon di, Topolino.
— Come va40 41 42?
— Non c'e male. E te*?
— Non c’e male. Şi onorabilul Lodovico?
— E bine.

40 Bună ziua. (în dialect toscan.)

41 Ce mai faci?
42 Destul de bine. Şi tu?

2
7
Lui Topolino nu prea îi păsa cu adevărat cum îi merge lui Lodovico: acesta îl oprise pe
Michelangelo să mai vină pe la ei. Nici unul dintre ei nu se ridică de la lucru, căci rareori
pietrarulîşi întrerupe ritmul; cei doi băieţi mai mari şi cel de-o
vîrstă cu Michelangeîo îi urară cu dragoste bun venit.
— Ben venuto, Michelangeîo. Bine-ai venit.
— Salve, Bruno. Salve, Giiberto. Salve, Enrico. Scump la
vorbă, un scalpellino rosteşte cuvinte simple, fiecare durînd
cît o singură lovitură de ciocan. Cînd ciopleşte piatra, el nu
vorbeşte de loc; unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte: nici
un cuvînt pe buze, doar ritmul umărului şi al mîinii ţinînd
dalta. Apoi vorbeşte în răstimpul de pauză: unu, doi, trei,
patru. Propoziţia trebuie să ţină cît numără pînă la patru.
Dacă nu, rămîne nespusă sau neterminată. Dacă gîndul
trebuie urmat, va fi împărţit între mai multe grupe de şapte,
acoperind două sau trei răstim- puri de patru. Dar scalpellino
a învăţat să-şi res- trîngă gîndirea la cît poate rosti într-o
singură pauză de patru.
Pietrarii nu mergeau la şcoală. Topolino îşi scotea comenzile
pe degete. Copiilor li se punea ciocanul si dalta în mină de la
6 ani, asa cum procedase şi cu Michelangeîo: la 10 ani, ei
lucrau la piatră cot la cot cu cei mari. Nu se încheiau
căsătorii în afara cercului de pietrari. învoielile cu
constructorii şi arhitecţii se transmiteau din generaţie în
generaţie, cum erau de pildă lucrările de extragere a pietrei
din cariera de la Maiano, unde nici un străin nu putea găsi de
lucru. între arcade atîrna o bucată dreptunghiulară de pietra
serena cu modelele clasice de cioplire a pietrei: os de hering,
scobitură subbia, rustic, haşurat, liniar, tăiat oblic, unghi
drept centrat, treaptă retrasă: primul alfabet deprins de
Michelangeîo şi cel pe care încă îl folosea cu mai multă
uşurinţă decît pe cel cu litere, pe care trebuise să-l înveţe ca
să citească Biblia şi pe Dante. Topolino întrebă:
— Faci ucenicie la Ghirlandaio?
— Da.
— Şi nu-ţi place?
— Nu prea.
—• Peccato l1
— Cine lucrează meseria care nu î se potriveşte fierbe
supă într-un coş împletit, zise bătrînul bunic.
— Atunci de ce rămîi acolo? întrebă fratele mijlociu.
— Unde să mă duc în altă parte?
— Am putea primi noi un cioplitor.
Aceste vorbe le rostise Bruno.

2
8
Miehelangelo se uită de la mezin la tată.
— Davvero?43 44
— Davvero.
— Vreţi să mă primiţi ucenic?
— Nu eşti ucenic la piatră. Vei fi părtaş. Inima îi săltă.
Toţi ciopleau tăcuţi, în timp ce Miehelangelo stătea în
picioare lîngă Topolino-ta- tăl, care tocmai îl poftise să
împartă cu ei hrana întregii familii.
— Tată...
— Ecco /45
Pot să cioplesc?
Bunicul, învîrtind mai departe roata, răspunse:
— Fiecare picătură ajută, cum a zis tatăl care urina în
Arno cînd barca fiului se împotmolise la Pisa.

43 Păcat! (It.)
44 Adevărat? (It.)
45 Iată, poftim! (It.)

2
9
Miehelangelo se aşeză în faţa unei coloane nemodelate, cu
ciocanul într-o mînă şi dalta în cealaltă. Greutatea lor îl
îneînta. Piatra era materială, nu abstractă. Nu se putea
discuta despre ea în contradictoriu, pe toate feţele ca despre
dragoste sau teologie. Nici un teoretician n-a despărţit
vreodată piatra de stratul ei din carieră. Deşi plecat de atîtea
luni, îndemînarea lui înnăscută nu se pierduse. Sub loviturile
ciocanului, pietra serena se sfărîma ca o turtă. între mişcarea
în sus şi-n jos a pieptului său şi mişcarea de ridicare şi
coborîre a braţului care mînuia ciocanul, pe măsură ce luneca
de-a lungul şanţului cioplit, exista un ritm firesc. Contactul
pipăit cu piatra îl făcea să simtă că lumea se află clin nou ia locui ei, şi vibraţia
loviturilor transmitea valuri de putere de-a lungul braţelor sale firave, spre umeri, tors şi
apoi în jos, prin diafragmă şi coapse, pînă în vîrful degetelor de la picioare.
Pietra serena pe care o prelucra era caldă, de un albastru-cenuşiu viu, un
caleidoscop cu lumini schimbătoare, proaspete la privit. Piatra avea trăinicie, totuşi era
supusă, elastică, cu o fire la fel de veselă ca si coloritul ei, împrumutînd tuturor celor care
o lucrau ceva din seninătatea cerului azuriu italian.
Toţi lucrătorii în piatră din familia Topolino îl învăţaseră să se apropie de piatră cu
prietenie, să-i dezvăluie formele ei fireşti, relieful, chiar dacă părea rigidă: să nu-şi piardă
niciodată cumpătul ori să fie neînţelegător faţă de material.
— Piatra lucrează împreună cu tine. Se dezvăluie singură. Dar trebuie să ştii s-o
loveşti. Piatra nu se supără pe daltă. Nu se simte prigonită, însuşirea ei este să se
transforme. Fiecare piatră are propria ei fire. Trebuie înţeleasă. Poartă-te cu grijă, dacă
nu, se va sfarîma. Nu lăsa niciodată piatra să se prăpădească.
— Piatra se supune în faţa dragostei şi a înde- mînării.

3
0
Prima lui învăţătură a fost că puterea şi trăinicia se află în piatră, nu în braţe şi unelte.
Piatra era stăpînul, nu pietrarul. Dacă vreun pietrar ajunge să creadă că el e stăpînul,
piatra i se împotriveşte şi-i zădărniceşte socotelile. Şi dacă un pietrar loveşte piatra ca un
contadino neştiutor care-şi bate vitele, materialul bogat, cald, strălucitor, viu devine
neînsufleţit, fără culoare, urît; moare în mina lui. Sub lovituri şi sudălmi, în faţa pripelii
ori duşmăniei, miezul lui mlădios se chirceşte, învăluindu-se într-un strat şi mai dur de
piatră. Ea poate fi zdrobită prin puterea oarbă, dar niciodată silită să se desăvîrşească,
Răspunde la dragoste: devine şi mai luminoasă, mai scînteietoare, dobîndeşte forme
curgătoare şi simetrie.De la început, învăţase că piatra are un ritual
magic al ei: în nopţile cu lună plină trebuie acoperită, ca să
nu crape. Fiecare bloc ascunde înăuntrul lui goluri şi curburi.
Ca să rămînă supus, trebuie păstrat la cald, în saci, iar sacii
ţinuţi umezi. Căldura îi dă pietrei aceleaşi unduiri pe care le
avea în sînul muntelui de baştină. Gheaţa îi e duşman.
— Piatra îţi vorbeşte. Ascult-o cînd o loveşti cu muchia
ciocanului.
Piatra era botezată cu numele celui mai de preţ aliment:
carne. Scalpellinii respectau piatra. Pentru ei era cel mai
darnic material din lume: nu le clădise numai casele,
fermele, bisericile, oraşul, dar, de o mie de ani, le dăduse o
meserie, iscusinţă, mîndria meşteşugului lor, un mijloc de
trai. Piatra nu era rege, ci Dumnezeu. I se închinau, precum i
se închinaseră şi strămoşii lor păgîni, etruseii. O mînuiau cu
veneraţie.
Michelangelo îi cunoştea ca pe nişte oameni plini de respect
faţă de sine; să se ocupe de creşterea vitelor şi porcilor, de
viţă, măslini şi grîu — aceasta era o muncă obişrfuită; o
făceau bine ca să mănînce bine. Dar cînd ciopleau piatra, ah!
atunci simţeau cu adevărat că trăiesc. N-au fost oare pietrarii
din Settignano cei care au extras piatra, au modelat-o şi au
construit cel mai fermecător oraş din întreaga Europă,
Florenţa? Giuvaer al măiestriei cioplitorului în piatră, a cărei
frumuseţe nu fusese creată doar de arhitecţi şi de sculptori,
ci şi de scalpellini, fără de care n-ar fi existat atita varietate
de forme şi ornamentaţii. Monna Margherita, o femeie
informă, care trudea atît la îngrijirea vitelor şi la munca
cîmpului, cît şi la bucătărie şi la albie, ieşise din casă şi se
oprise sub arcadă, ascultînd. Despre ea spusese Lodovico,
atunci cînd Michelangelo îşi arătase dorinţa de a munci cu
braţele: „Un copil dat la doică suge, o dată cu laptele, şi
starea socială a femeii care-1 alăptează 44. 11 alăptase timp de
doi ani, o dată cu propriul ei fiu, şi în ziua cînd laptele îi
secase, îi înţărcase pe amîndoi cu vin. Apa era bună numai
pentru spălat, înainte de

3
1
slujbă. Michelangelo simţea pentru Monna Mar- gherita cam ce simţea şi pentru Monna
Alessandra, bunica lui: dragoste şi încredere.
O sărută pe amîndoi obrajii.
— Buon giorno, figlio mio.
— Buon giorno, madre mia.
— Pazienza, îl sfătui ea. Ghirlandaio e un bun meşter, şi meseria e brăţară de aur.
Tatăl se ridicase în picioare.
— Mă duc la Cave Maiano, să aleg piatră. Vrei să-mi ajuţi s-o încarc?
— Bucuros. A rivederci, nonno. 46 A rivederci, Bruno. Addio, Gilberto.
Addio, Enrico.
—• Addio, Michelangelo.
Mergeau aşezaţi alături pe capra înaltă a căruţei, în spatele celor doi boi albi cu capete
frumoase. Pe cîmpuri, culegătorii de măsline erau căţăraţi pe scări făcute din tulpini
subţiri de pom, cu crestături, ca să se poată prinde de crengile uşoare ramificate. în jurul
mijlocului aveau legate cu sfoară coşuri, lipite de pîntec. Ţineau crengile cu mina stîngă,
desprinzînd cu dreapta micile măsline negre cu o mişcare de mulgere. Culegătorii sînt
guralivi; cîte doi într-un pom, ei îşi vorbesc printre ramuri. Căci pentru un contadino
a nu vorbi înseamnă a fi aproape mort. Topolino spuse în şoaptă:
— Stăncuţelor le place flecăreala.

46 La revedere, unicule. (It.)

3
2
Drumul, şerpuind de-a lungul dealurilor, se cufunda într-o vale şi apoi suia domol către
Monte Ceceri, spre carieră. Pe cînd coteau în curba de la Maiano, Michelangelo, văzu în
despicătura muntelui straturile de piatră albastre şi cenuşii, cu vinele de fier oxidat.
Pietra serena încremenise în straturi orizontale. De-aici îşi alesese Brunelleschi
blocurile pentru minunatele biserici San Lorenzo şi Santo Spirito. Pe stîncă, sus, cîţiva
oameni trăgeau conturul unui bloc care urma să fie despicat cu un scribbus, un priboi
ascuţit, înfipt în fibră, ca să desprindă piatra de restul masei. Se puteau vedea în masa
stîncoasă urmele diverselor straturide formaţie suprapuse, de parcă piatra despicată ar fi
fost un maldăr de pergamente sfîşiate. Platoul de lucru, unde se prăvăleau blocurile după
ce erau desprinse, licărea din cauza fierbinţelii şi a prafului iscat de tăiere, despicare,
cioplire; alături — oameni leoarcă de sudoare, oameni scunzi, slabi, dar vînoşi, care
lucrau neobosit la piatră, din zori şi pînă-n noapte, care ştiau să taie cu ciocanul şi dalta o
linie tot atît de dreaptă ca şi a desenatorului cu peniţa şi rigla, la fel de încordaţi^ în
stăruinţa şi tenacitatea lor ca stînca însăşi. Ii cunoştea pe oamenii aceştia de la vîrsta de 6
ani, cînd începuse să meargă cu căruţa, în spatele boilor albi, împreună cu Topolino. Ii
salutară, întrebîndu-1 cum îi merge: oameni primitivi, care-şi petreceau viaţa în tovărăşia
celei mai simple şi mai rudimentarea forţe de pe pămînt: piatra muntelui, făurită în cea
de-a treia zi a Genezei.
Topolino însoţea cercetarea pietrei proaspăt tăiată din carieră cu un comentariu
neîntrerupt, pe care Michelangelo îl cunoştea prea bine:
■— Asta are noduri. In asta e prea mult fier. Ardezia asta moale se va fărîmiţa ca zahărul
presărat pe o turtă. Asta e găunoasă.
Pînă cînd, în cele din urmă, căţărîndu-se pe stînci şi croindu-şi drum spre perete, răsuflă
puternic: — Ah! Uite o minunată bucată de carne. Aveau ei un mijloc de a face piatra
să se ridice ca singură, prin repartizarea încordării muşchilor. Ii arătaseră lui
Michelangelo cum să salte greutatea materialului fără să-şi scoată braţele din umeri. Cu
picioarele îndepărtate, înfipte bine, îşi cumpăneau toată greutatea în şolduri. Topolino
despică prima crăpătură între piatră şi sol cu o rangă de fier. Rostogoliră piatra peste
bolovani spre locul deschis, apoi, împreună cu ceilalţi lucrători, sălţară blocul cu ajutorul
unei pîrghii, prin spate, în căruţă.
Michelangelo îşi şterse sudoarea de pe frunte cu cămaşa. Nori de ploaie alunecau pe
Arno în jos, din munţi spre nord. îşi luă rămas bun de la Topolino.
— A domani 47 , răspunse Topolino, urnind boii cu un pocnet de bici.
„Pe mîine“, gîndi Michelangelo, mîine fiind data următoare cînd îşi va relua locul în
familia Topolino, peste o săptămînă, sau poate peste un an. Părăsi cariera şi se opri pe
dealul de sub Fiesole. Stropi de ploaie caldă îi cădeau pe faţă. Mănun- chiurile de frunze
întunecate ale măslinilor erau verzi-argintii. In lanurile de grîu, secerau ţărănci cu
basmale colorate pe cap. La picioarele lui, Florenţa arăta de parcă cineva ar fi presărat
pudră fină cenuşie peste covorul acoperişurilor de ţiglă roşie. Se desluşea numai
mamelonul domului şi semeaţa ţîşnire spre înalturi a turnului Signoriei, cele două
simboluri înfrăţite la adăpostul cărora Florenţa creştea şi înflorea, îşi urmă drumul la
vale, simţindu-se parcă mai înalt cu 15 picioare.
11 Întrucît îşi luase o zi liberă fără învoire, Michelangelo sosi la atelier mai devreme.
Ghir- landaio rămăsese acolo peste noapte, desenînd la luminare. Neras, cu barba lui

47 Pe mîine (11.)

3
3
albăstruie şi obrajii supţi, avea în lumina pîlpîitoare înfăţişarea unui anahoret.
Michelangelo se apropie de marginea postamentului pe care se înălţa impunătoare masa
de lucru dominînd bottega, aşteptă ca Ghirlandaio să-şi ridice ochii, apoi spuse:
— Ceva nu merge?
Ghirlandaio se sculă şi ridică obosit mîinile la înălţimea pieptului, apoi îşi flutură
degetele moi în sus şi-n jos, de parc-ar fi încercat să împrăştie necazurile. Băiatul urcă pe
postament şi se opri uitîndu-se la zecile de schiţe neterminate ale lui Cristos, pe care Ion
urma să-l boteze. Siluetele erau firave, aproape fragile.

3
4
Mă simt intimidat din cauza subiectului, mormăi Ghirlandaio ca pentru sine. N-am
îndrăznitsă iau drept model vreun florentin, care ar putea fi
recunoscut...
Luă o pană, o mînui cu repeziciune pe coala de hîrtie şi dădu
la iveala o siluetă confuză, strivită parcă de vajnicul Ion, pe
care Ghirlandaio îl terminase şi care aştepta cu vasul de apă
în mînă. Aruncă pana dezgustat şi spuse mormăind că se
duce să se culce. Michelangelo ieşi în curtea răcoroasă din
spatele atelierului şi începu să deseneze în lumina limpede,
care vestea zilele de vară la Florenţa.
O săptămînă întreagă desenă la schiţe. Apoi luă
0 hîrtie curată şi aşternu o siluetă cu umeri voinici,
piept puternic, musculos, şolduri largi, pîn- tec oval, plin şi
o pereche de coapse solide, bine proptite pe tălpile mari şi
late: un om care putea despica un bloc de pietra serena dintr-o
singură lovitură de ciocan.
Ghirlandaio rămase descumpănit cînd Michelangelo îi arătă
Cristul său.
— Ai folosit vreun model?
— Pietrarul din Settignano care m-a crescut.
— Cristos pietrar?
— A fost dulgher.
— Florenţa nu va admite un Crist meseriaş. Sîiit
deprinşi să-l vadă ca pe un om nobil. Michelangelo îşi opri
un început de zîmbet.
— La începutul uceniciei mele mi-aţi spus: „Adevărata
pictură nemuritoare este mozaicul" şi m-aţi trimis la San
Miniato, să văd Cristul din secolul al X-lea restaurat de
Baldovinetti 48 . Nici acel Crist nu e un negustor de lînă din
Prato.

48 Alessio Baldovinetti (1427—1499), pictor florentin, elev al lui

Domenico Veneziano, autor al mozaicurilor Baptis- teriului din Florenţa şi al
frescelor de la San Miniato.

3
5
Dar acolo e vorba de asprimea stilului, nu de forţă, răspunse
Ghirlandaio. Voi tinerii nu faceţi această deosebire. Am să-ţi
spun o poveste. O dată, pe cînd Donatello era foarte tînăr, se
căznise mult timp să sculpteze un crucifix în lemn, pentru
Santa Croce, şi cînd termină îl duse prietenului său
Brunelleschi. „Mi se pare, spuse Bru- nelleschi, că în locul
trupului întru totul gingaş al Mîntuitorului ai răstignit pe cruce un plugar".
Donatello, supărat de această critică neaşteptată din partea prietenului său mai vîrstnic,
strigă: „Dacă ar fi tot aşa de uşor să faci pe cît de uşor e să critici... Ia încearcă să faci şi tu
unul!" în aceeaşi zi, Brunelleschi se puse pe treabă. Apoi îl pofti pe Donatello la masă,
dar mai întîi cei doi prieteni cumpărară cîteva ouă şi brînză proaspătă. Cînd, intrînd,
Donatello dădu cu ochii de crucifixul lui Brunelleschi, rămase atît de uimit, încît, învins,
îşi ridică braţele spre cer, lăsînd să-i scape pe jos ouăle şi brînza, pe care le ţinuse în şorţ.
Brunelleschi îl întrebă rîzînd: „Ce-o să mai mîncăm acum, Donato, dacă ai spart ouăle?"
Donatello, care nu-şi putea lua ochii de la minunatul Crist, răspunse: „Menirea ta este să
faci Crişti, a mea — plugari".

a
i
Michelangelo văzuse cele două crucifixuri, pe cel al lui Brunelleschi în biserica Santa
Maria Novella. îi mărturisi lui Ghirlandaio, poticnindu-se, că preferă plugarul lui
Donatello în locul Cristului străveziu al lui Brunelleschi, care arăta atît de plăpînd, încît
părea că fusese creat anume pentru a fi răstignit. La Donatello, răstignirea lui Crist se
abătuse pe neaşteptate, înspăimîntătoare pentru omenire, la fel ca pentru Maria şi pentru
ceilalţi de la picioarele crucii. încercă să mai spună că poate spiritualitatea lui Crist nu
depinde de gingăşia lui trupească, ci mai degrabă de esenţa învăţăturii sale. Cum
discuţiile abstracte nu prezentau nici un interes pentru Ghirlandaio, acesta îşi reluă
lucrul, semn neîndoios pentru un ucenic că meşterul pusese caţ)ăt discuţiei.
Michelangelo ieşi în curte şi se aşeză în soarele arzător, cu bărbia proptită în piept. Iar îl
supărase pe meşter! Peste cîteva zile, atelierul zbîrnîia. Ghirlandaio îl terminase pe Crist,
şi acum îl reda în mărime naturală, în culori, pentru carton. Cînd avu prilejul să vadă
desenul terminat, Michelangelo rămase înmărmurit: era chiar Cristul lui! Picioarele
apropiate în unghi, cu genunchii lipiţi; piept, umeri braţe de om ce cărase buşteni şi
clădise case; un pîntec rotunjit, bombat, care adăpostea niscaivahrană; mult deosebit,
prin forţă şi naturaleţe, de toate siluetele de natură moartă pe care Ghirlan- daio le pictase
pînă atunci pentru altarul Tor- nabuoni.
Dacă Michelangelo se aşteptase ca Ghirlandaio să recunoască aportul ucenicului său,
rămase dezamăgit. Meşterul părea să fi uitat atît discuţia, cît şi desenul băiatului.
Săptămîna următoare, atelierul se deplasă en masse 49 la Santa Maria Novella, ca să
înceapă lucrul la Moartea fecioarei, în spaţiul în formă de semilună de deasupra
laturii stingi a altarului. Gianacci era încîntat, căci Ghirlandaio îi dăduse să picteze cîţiva
apostoli, şi se căţără pe schelă fredonînd un cîntec, în care se arăta cît de pătimaş o iubea
pe draga lui, Florenţa, obiectul baladelor romantice ale tuturor florentinilor.- Mainardi se
urcă pe schelă ca să zugrăvească silueta îngenunchiată în stînga Măriei, care stătea
culcată, iar David, în marginea dreaptă, lucra la subiectul său preferat, un drum toscan
şerpuind în sus pe coasta unui munte spre o vilă albă.
In Santa Maria Novella nu era nimeni la ora aceea de dimineaţă în afară de cîteva
bătrîne cu broboade cernite rugîndu-se în faţa icoanelor Sfintei Fecioare. Paravanul de
pînză fusese îndepărtat, ca să lase aerul proaspăt să pătrundă în altar. Nehotărît,
Michelangelo se opri sub schelă, neobservat, apoi porni prin lunga navă centrală spre
lumina strălucitoare a soarelui. Se întoarse ca să mai arunce o privire spre schela ce se
înălţa în trepte, în faţa ferestrelor cu vitralii întunecate în palida lumină dinspre apus, spre
culorile vii ale frescelor terminate, spre ajutoarele lui Ghirlandaio — siluete minuscule
mişcîndu-se încolo şi-ncoace de-a lungul lunetei —, spre stranele de lemn de la poalele
altarului, acoperite cu pînză groasă, spre sacii cu ghips şi nisip, masa de scîn- clură cu
materialele de pictură, toate scăldate într-o lumină blîndă.
în mijlocul bisericii se aflau cîteva bănci de lemn. Trase une din ele, scoase hîrtia de
desen şi cărbunele şi începu să deseneze scena din faţa lui.
Se miră cînd văzu umbre coborînd de pe schelă.
— E vremea mesei, vesti Granacci. E ciudat ce pofte lumeşti poate să-i stîrnească
omului pictarea subiectelor sfinte.
Michelangelo spuse:

49în masă. (Fr.)

1
— Astăzi e vineri şi o să aveţi peşte în loc de bistecca. 50 Lăsaţi-mă-n pace, mie
nu mi-e foame. Biserica rămînînd goală, avu prilejul să schiţeze arhitectura altarului. Cu
mult înainte de cum se aşteptase el, tovarăşii lui urcară înapoi pe schelă. Soarele
coborîse spre apus şi îneca altarul într-o lumină bogată. Simţi că din spate cineva îl
sfredeleşte cu privirea, se întoarse şi-l descoperi pe Ghirlandaio lîngă el. Michelangelo
rămase tăcut.
Ghirlandaio şopti răguşit:
— Nu-mi vine să cred că un băiat de o vîrstă atît de fragedă poate fi înzestrat cu
un asemenea talent. Sînt unele lucruri despre care ştii mai mult chiar decît mine, şi eu
lucrez de peste 30 de ani! Să vii mîine la atelier mai devreme. Poate vom izbuti să facem
în aşa fel ca lucrurile să devină mai atrăgătoare şi pentru tine de azi înainte.
Michelangelo se întoarse acasă, cu faţa iradiind de fericire. Granacci îl necăji.
— Semeni cu un sfînt idealizat de-al lui Fra Angelico, plutind pe deasupra
caldarîmului. Michelangelo se uită la prietenul său cu o expresie ştrengărească:
— Cu aripi?
— Nimeni nu te poate asemui cu un sfînt, mai cu seamă cu firea ta arţăgoasă. Dar
orice strădanie cinstită de a recrea ceea ce a creat Dumnezeu la început...
— ... e o formă de veneraţie?
— Cuprinde ceva din dragostea pentru universul creat de Dumnezeu. Altfel, de
ce s-ar strădui artistul?
— L-am iubit întotdeauna pe Dumnezeu, răspunse Michelangelo cu simplitate.
A doua zi de dimineaţă, aşteptă nerăbdător ca prima geană cenuşie să răzbată prin fîşia
îngustă de cer de deasupra Viei dei Bentaccordi. Pe Via Larga, sătenii moţăiau în
căruţele lor cu mărfuri pentru Piaţa Veche, trase de măgăruşii şi boii ce păşeau tropăind
peste pietre. Văzu Campanila lui Giotto, roz şi albă, reliefîndu-se pe cerul brăzdat de
primele raze ale zorilor. Cu toate că trecea în mare grabă pe străzi, avu timp să se
minuneze de cupola pe care geniul lui Brunelieschi o înălţase, după ce largul spaţiu al
Domului stătuse descoperit, în voia intemperiilor, mai bine de o sută de ani, pentru că
nimeni nu se pricepuse să-l acopere fără a folosi grinzile transversale. Ghirlandaio era la
masa sa de lucru, cînd sosi Michelangelo.
— Somnul e cea mai mare pierdere de vreme. Tiage-ţi un scaun.
Băiatul se aşeză în faţa lui Ghirlandaio, care dădu deoparte perdeaua din spatele lui, aşa
încît lumina de la nord să cadă asupra lor.
— întoarce capul. încă puţin. Vreau să te folosesc drept model pentru Ioan cînd
părăseşte oraşul ca să se ducă în pustiu. N-am găsit un model bun pînă ieri, cînd te-am
văzut lucrînd la Santa Mar ia Novella...
Michelangelo înghiţi în sec. După o noapte de nesomn, în care visase cum zămislea
primele cartoane ce vor umple zidurile goale...!
12 Ghirlandaio însă n-avusese de gînd să-l păcălească pe ucenic. îl chemă pe
Michelangelo, îi arătă planul de ansamblu pentru Moartea Fecioarei şi adăugă ca
din întîmplare:

50 Friptură de vacă în sînge. (It.)

2
— Vreau să lucrezi împreună eu Granacei la scena asta cu apostolii. Apoi o să te punem
să-ţi arăţi îndemînarea la siluetele din stînga şi la îngeraşul de lîngă ele.Granacci nu era
invidios din fire. Desenară împreună pe cei doi apostoli, unul pleşuv, celălalt spri-
jinindu-1 pe Ioan înlăcrimat.
— Hai să ne-ntoarcem la atelier mîine dimineaţă, după slujbă, propuse Granacci,
şi am să te învăţ cum se lucrează pe perete.
Granacci se exprimase ad litteram: îl puse pe Michelangelo să lucreze chiar pe
peretele de stîncă din fundul curţii atelierului.
— Peretele pe care lucrezi trebuie să fie sănătos: dacă se fărîmiţează, fresca se
duce o dată cu el. Cercetează salpetrul; o pată cît de mică, şi culoarea va fi înghiţită.
Fereşte-te de nisipul luat din imediata apropiere a mării. Varul trebuie să fie bine stins.
Am să-ţi arăt cum să te foloseşti de mistrie ca să capeţi o suprafaţă netedă. Ţine minte,
mortarul trebuie bătut cu cît mai puţină apă, pînă devine gros ca untul.
Michelangelo lucră potrivit sfaturilor, dar se plînse:
— Granacci, eu vreau să desenez cu pana, nu cu mistria.
Granacci răspunse tăios:
— Artistul trebuie să stăpînească şi cele mai neplăcute amănunte ale
meşteşugului său. Dacă tu nu ştii cum trebuie făcută treaba, cum poţi să-i ceri unui
tencuitor să-ţi netezească o suprafaţă desăvîrşită?
— Ai dreptate, am să mai bat mortarul.
Cînd amestecul fu gata, Granacci îi întinse lui Michelangelo o scîndură pătrată, ca s-o
ţină într-o mînă, şi o mistrie flexibilă, de cinci inci, cu care să întindă mortarul. Curînd
Michelangelo începu să se descurce. După ce se uscă mortarul, Granacci ţinu un carton
vechi din atelier lipit de zid, iar Michelangelo străpunse cu un ac conturul cîtorva siluete,
apoi, în timp ce Granacci continua să ţină cartonul, prietenul lui luă săculeţul cu praf de
cărbune, cu care umplu găurile. Granacci dădu cartonul la o parte, şi băiatul uni
punctele, schi- ţînd întregul contur cu ocru roşu, iar cînd acesta se uscă, şterse urmele
prafului de cărbune cu o pană.
Mainardi intra în atelier şi, vazînd ce se petrece, îl întoarse pe Michelangelo cu faţa spre
el.
— Trebuie să ţii minte că mortarul proaspăt îşi schimbă consistenţa. Dimineaţa
trebuie să lucrezi cu vopsele apoase, ca să nu-i astupi porii. Spre asfinţit, întrebuinţezi de
asemenea vopsele apoase, fiindcă mortarul absoarbe mai puţin. Timpul cel mai bun
pentru pictat e miezul zilei. Dar înainte de a pune culorile trebuie să înveţi cum să le
macini. Ştii că sînt doar şapte culori naturale. Să începem cu negrul.
Culorile veneau de la spiţerie în bulgări de pigment de mărimea unei nuci. Pe o bucată
de porfir, erau pisate cu un mai tot din piatră de porfir. Deşi timpul obişnuit de măcinat
era o jumătate de oră, Ghirlandaio nu îngăduia să se folosească pe vreun perete de-al său
o vopsea care să nu fi fost bine măcinată cel puţin două ore.
— Avea dreptate tata, zise Michelangelo cu mîi- nile şi braţele înnegrite de praf
de vopsea; a fi artist înseamnă în primul rînd a munci cu braţele. Ghirlandaio intrase în
atelier.
— Ajunge, băieţi! le strigă el. Michelangelo, cînd ai nevoie de negru mineral
lucrează cu creta asta neagră; dacă-ţi trebuie un negru-zgură adaugi puţin verde, cam cît
un vîrf de cuţit. Infierbîntat, îşi aruncă boneta de pe cap. Pentru culorile pielii, amesteci
două părţi din cea mai fină sinopia cu o parte de var alb bine stins. Stai să-ţi arăt cît.
David se ivi în uşa deschisă, strîngînd într-o mină un teanc de note de plată şi la
subţioară un registru de socoteli.
— La ce bun îl învăţaţi despre culori, strigă el, dacă nu ştie cum să-şi facă singur
pensule? Nu se găsesc întotdeauna pensule bune. Vezi, Michelangelo, aceste fire

3
ţepoase sînt de porc alb, dar trebuie să te asiguri că a fost domestic. Pui cam o jumătate
de kilogram de peri la o pensulă, li legi strîns de un băţ cam de mărimea ăstuia...
Michelangelo ridică braţele mînjite spre tavan într-o prefăcută disperare.
— Ajutor! Săriţi! Voi vreţi să îngrămădiţi toţi cei trei ani de
ucenicie într-o singură duminică dimineaţă !
Cînd Granacci îşi termină fresca, Michelangelo se sui pe
schelă ca să-l ajute. Ghirlandaio nu-i dăduse încă voie să
mînuiască pensula, dar lucră o săptămînă în şir la aplicarea
intonaco-ului şi la amestecarea culorilor.
Toamna sosise, cînd Michelangelo îşi terminase schiţele
pentru Moartea Fecioarei, şi acum se pregătea să
zugrăvească prima lui frescă. Aerul dimineţilor de octombrie
era înţepător şi limpede. Grînele se găseau la adăpost, vinul
stors, untdelemnul de măsline pus la păstrare în vase mari;
contadinii ciunteau copacii şi cărau acasă vreascuri pentru
focul iernii, ogoarele zăceau desţelenite, pe cînd frunzişul
ruginea, armonizîndu-se cu piatra de un cald cafeniu-roşcat a
turnului crenelat al Signoriei.
Cei doi prieteni se căţărară pe schelă, încărcaţi de găleţi de
mortar, apă, pensule, linguri de mestecat, cartonul şi schiţele
colorate. Michelangelo întinse un strat subţire de intonaco,
apoi lipi de perete cartonul înfăţişînd pe primul sfînt, cu
părul şi barba colilie şi ochii uriaşi. Se folosi de sacul cu
cărbune, de ocrul roşu pentru liniile conturului şi de pana de
şters praful. Apoi amestecă vopselele pentru verdaccio, pe
care-1 întinse cu o pensulă moale, ca să capete un strat
subţire. Luă o pensulă cu vîrf ascuţit şi schiţă trăsăturile ce
trebuiau scoase în evidenţă, cu terra verde: nasul roman
puternic, ochii adînc înfundaţi, pletele albe, ondulate pînă la
umeri, şi mustaţa re- vărsîndu-se graţios peste barba ce
încadra faţa. Apoi, aruneîndu-şi doar o dată privirea pe
schiţă, completă cu mîna liberă gîtul, umărul şi braţul
bătrînului. Acum, totul era cu adevărat gata pentru aşternerea
culorilor. întoarse ochii mari spre Granacci.

4
— Eu nu pot să-ţi mai fiu de nici un ajutor. Michelangelo
mio, îi răspunse Granacci, de-acum încolo rămîi doar tu cu
Dumnezeu. Buona fortuna, Noroc.
Şi cu aceste cuvinte coborî tîrîş de pe schela. Michelangelo
se pomeni singur în vîrful altarului, singur, cocoţat deasupra
bisericii şi a lumii. 0 clipă, capul începu să i se învîrtească.
Cît de diferită părea biserica, privită de-acolo de sus;
nesfîrşit de adîncă şi pustie. Simţea în nări umezeala
mortarului proaspăt şi mirosul pătrunzător al vopselei. Mîna
i se încleştă pe pensulă. O stoarse între degetele mîinii
stîngi, îşi aminti că dimineaţa trebuie să păstreze vopseaua
apoasă, luă puţină terra verde şi începu să umbrească părţile
feţei ce urmau să fie mai întunecate sub bărbie, nas, buze, la
colţurile gurii şi sprîncene.
Doar o singură dată se duse la mai-marele atelierului să
ceară ajutor.
— Cum amestec culoarea ca să obţin aceeaşi nuanţă ca şi
ieri?
— Cîntăreşte pe cuţit fărîma pe care ai tăiat-o din bulgărele
de vopsea. Mîna ştie să judece cu mai multă siguranţă decît
ochiul.
O saptămînă întreagă lucră singur. Tot atelierul era prin
preajmă, gata să-i vină în ajutor dacă ar fi cerut, dar nimeni
nu-1 stingheri. Era botezul lui.
După primele trei zile, toţi ştiau că Michelangelo nu ascultă
de reguli. Desena bărbaţi goi, respectînd anatomia, folosind
drept modele doi oameni pe care-i schiţase în timp ce
descărcau marfă în Tîr- gul Vechi, apoi îi drapa în veşminte,
adică invers faţă de cum procedau ceilalţi, sugerînd trupul
omenesc prin faldurile unei mantii.
Ghirlandaio nu făcu nici un gest să-l oprească sau să-l
corecteze, mulţumindu-se să murmure sotto voce 51 :
— ... as vrea să-i înfăţişez asa cum l-a făcut Dum-
t > > »
nezeu pe Adam.

51 Cu voce scăzută. (It.)

Michelangelo nu văzuse niciodată un înger şi prin urmare nu
ştia cum să-l deseneze. Dar şi mai încurcat era în privinţa
aripilor, fiindcă nimeni nu ştia să-i spună daca erau făcute din carne, ori din
vreun material diafan de felul celor produse de Breasla Lunarilor sau a Mătăsarilor. Nici
despre aureolă nu putea nimeni să-i dea vreo lămurire: era oare solidă, ca un metal, sau
aeriană ca un curcubeu?
Cei mai tineri îl necăjeau fără milă.
— Eşti un şarlatan! strigă Cieco. Alea nu sînt cîtuşi de puţin nişte aripi.
— Şi un scamator, adăugă Baldinelli. Le-ai ascuns în veşminte, ca să nu le poată vedea
nimeni.
— Nimbul ăla poate fi luat drept o pată oarecare de pe perete, sări şi Tedesco. Ce-i cu
tine, tu nu eşti creştin?
— N-ai nici un pic de credinţă?
Michelangelo zîmbi acru, fără chef.
— îngerul meu e fiul dulgherului de la parterul casei noastre. L-am rugat pe taică-su
să-i facă o pereche de aripi.
Cele două siluete ale lui alcătuiau un fel de tablou în sine, aşa cum erau adăpostite în
colţul de jos al lunetei, H poalele unui munte^ de formă conică ce purta în creştet un
castel. în restul lunetei se îngrămădeau peste douăzeci de siluete, de jur împrejurul
catafalcului cu perne înalte al Fecioarei; chipurile apocrife ale sfinţilor şi apostolilor,
aplecate în unghiuri uşor diferite, redînd diverse grade de suferinţă. Era destul de greu s-
o descoperi pe Maria.
Cînd Michelangelo coborî de pe schelă pentru ultima oară, Jacopo trecu pălărioara
neagră a lui David din mînă în mînă şi toţi dădură cîţiva scucli ca să se cumpere vin.
Jacopo închină primul pahar:
— Pentru noul nostru tovarăş... care va fi în cu- rînd ucenic la Rosselli.
Michelangelo se simţi jignit.
— De ce spui asta?
— Pentru că ai pus stăpînire cu sfinţii tăi pe toată luneta.
Lui Michelangelo nu-i plăcuse niciodată vinul, dar acestă cupă de Chianti i se păru
deosebit de amară.
— Taci din gură, Jacopo! N-am nevoie de încurcături.
Tîrziu, în după-amiaza aceea, Ghirlandaio îl luă deoparte. Nu-i spusese nici un cuvînt
despre frescă, nici de laudă, nici de critică; parca nici nu se urcase vreodată pe schelă. îşi
ridică privirea de la masa de lucru, cu ochii întunecaţi.
— Se zice că sînt gelos. E adevărat. O, nu din cauza celor două siluete — ele sînt
nedesăvîrşite şi stîngace. Dacă sar în ochi, nu e din pricină c-ar fi mai bine desenate, ci
pentru că nu se armonizează cu stilul atelierului nostru. Chiar şi fiul meu, Ridolfo, care
are 6 ani, cînd copiază se apropie mai mult de stilul bottegei decît tine. Dar să nu fie
nici o neînţelegere. Sînt gelos pe ceea ce va ieşi pînă la urmă din talentul tău de a desena.
Michelangelo trecu printr-una din rarele clipe cînd se simţea stînjenit.
— Ce să fac acum cu tine? Să-ţi dau drumul ca să ajungi la Rosselli? Fireşte că nu!
Mai e destul de lucru de-aci înainte la pereţii ăştia care au rămas. Pregăteşte cartonul cu
siluetele din dreapta, ale celor care privesc. Şi încearcă să nu faci să sară în ochi ca nişte
degete bandajate. Michelangelo se întoarse la atelier mai tîrziu în seara aceea, scoase din
sertarul mesei copiile pe care le făcuse după desenele lui Ghirlandaio şi puse la loc
originalele.

1
A doua zi de dimineaţă, cînd trecu prin dreptul lui, Ghirlandaio murmură:
— iţi mulţumesc că mi-ai înapoiat desenele. Sper că ţi-au fost de folos.
li Pe valea Arnului, iarna era mai aprigă decît oriunde în restul Italiei. Cerul de deasupra
capului era de plumb, frigul pătrunzător trecea prin piatră şi lină, muşcînd din carnea pe
care o adăposteau. După ger, se porni ploaia, şi străzile pietruite se prefăcură în ape
curgătoare. Orice petic nepavat se transformase în baltă noroioasă.
Singurul lucru luminos al anotimpului a fost trecerea Isabellei d’Aragona spre
miazănoapte, plecată să oficieze căsătoria ei cu ducele de Milano, şi urmată de o vastă
suită, alcătuită din doamne şi nobili bogat înveşmîntaţi de către tatăl ei, ducele de
Calabria.
Atelierul lui Ghirlandaio n-avea decît o singură sobă. In jurul ei, la o masă semicirculară
cu faţa spre flăcări, şedeau cu toţii, înghesuiţi laolaltă ca să se încălzească, cu spatele
rece, dar cu degetele destul de dezmorţite ca să poată lucra. La Santa Maria Novella era
şi mai rău. Altarul era îngheţat ca o peşteră. Curenţii care suflau prin biserică scuturau
scîndurile şi chingile de piele ale schelei. Era ca şi cum ai fi încercat să pictezi pe un vînt
năprasnic trăgînd pe nări apă îngheţată. Dar dacă iarna era aspră, în schimb era scurtă.
Prin martie, tramontana încetă să mai sufle,razele soarelui dobîndiră din nou puţină
căldură, şi cerul se pudră cu o uşoară nuanţă albăstruie. Intr-una din acele zile, Granacci
dădu buzna în atelier, clipind des din ochii lui de obicei atît de blînzi. Rareori îl văzuse
Micheîangelo pe prietenul său atît de tulburat.
— Hai cu mine. Vino să-ţi arăt ceva.
Granacci îi ceru voie lui David să plece, şi într-o clipă, cei doi băieţi se aflau pe stradă.
Granacci îl duse pe Micheîangelo prin oraş, spre Piazza San Marco.
Se opriră puţin, la trecerea unei procesiuni ce purta moaştele sfîntului Girolamo, de la
altarul bisericii Santa Maria del Fiore, o falcă şi osul unui braţ îmbrăcate bogat în aur si
argint. Pe Via Larga, peste drum de una din laturile bisericii, se afla o poartă.
■j- Intrăm aici.
împinse poarta. Micheîangelo intră şi rămase uluit.

2
Era o grădină dreptunghiulară uriaşă, cu o clădire mică, un casino, în mijloc; în faţă,
chiar la capătul unei alei drepte, se afla un bazin, o fîn- tînă şi, pe un piedestal, statuia în
marmură a unui băiat care-şi smulgea un ghimpe din talpapiciorului. Pe
veranda largă a acestui casino, un grup de tineri lucrau la
nişte mese.
Toate cele patru laturi ale grădinii erau loggii deschise,
adăpostind busturi antice de marmură: al împăratului Adrian,
al lui Scipio, al împăratului Augustus, al Agrippinei, mama
lui Nero, precum şi numeroşi cupidoni adormiţi. O cărare
dreaptă străjuită de chiparoşi ducea spre casino. Din fiecare
colţ al patrulaterului porneau alte alei, mărginite de pomi,
şerpuind printre peluze verzi, întinse cît nişte pajişti, şi se
întîlneau în mijloc, la casino.
Michelangelo nu putea să-şi dezlipească ochii de la loggia,
unde doi tineri prelucrau o bucată de piatră, făcînd
măsurători şi semne, în timp ce alţi cîţiva ciopleau cu dălţi
dinţate.
Se întoarse spre Granacci şi bîlbîi:
— Cine... ce... este asta?
— O grădină de sculptură.
— Dar... pentru ce?
— O şcoală.
— ... şcoală?
— Pentru pregătit sculptori.
I se mu iară genunchii.
— Ce fel de sculptori?
— Această grădină a fost a Claricei de Medici. Lorenzo i-a
cumpărat-o, să locuiască aici după moartea lui. Dar Clarice a
murit anul trecut în iulie, şi Lorenzo a înfiinţat o şcoală
pentru sculptori. L-a adus pe Bertoldo ca să-i înveţe.
— Dar Bertoldo a murit!

3
— Nu. Era numai pe moarte. Lorenzo a dat poruncă să fie
purtat de la spitalul Santo Spirito pînă aici pe o brancardă, i-
a arătat grădina şi i-a spus că el are menirea să reînvie
sculptura din Florenţa la măreţia ei trecută. Bertoldo a
coborît de pe targa şi i-a făgăduit lui Lorenzo că epoca lui
Ghiberti şi DonateHo va fi reînviată. Michelangelo sorbea
grădina din ochi, plimbîn- du-şi privirea de jur împrejurul
loggiilor, îmbră- ţişînd de-a valma statui, urne greceşti, vase,
sau bustul lui Platon de lîngă poartă. Uite-1 chiar pe Bertoldo, pe
veranda, spuse Granacci. L-am cunoscut pe vremuri. Vrei sa te prezint?
Michelangelo clătină din cap în sus şi-n jos, cu un fel de furie.
0 luară de-a lungul aleii aşternute cu pietriş, înconjurară bazinul şi fîntîna. Vreo şase
oameni, între 15 şi 30 de ani, lucrau la mese de scîndură. Bertoldo, o făptură atît de
firavă încît părea numai duh, fără urmă de trup, purta părul lung, alb, înfăşurat într-un
turban.
Obrajii îi ardeau, în timp ce le arăta unor băieţi cum să şlefuiască un bloc de marmură.
— Maestro Bertoldo, îmi daţi voie să vi-1 prezint pe prietenul meu Michelangelo?
Bertoldo ridică privirea. Avea nişte ochi albaştri- deschis şi un glas stins, care, în chip
ciudat, acoperea loviturile de ciocan. Se uită la Michelangelo.
— Cine e tatăl tău?
— Lodovico di Lionardo Buonarroti-Simoni.
— Am auzit de numele ăsta. Lucrezi în piatră? Mintea lui Michelangelo rămase
încremenită. Cineva îl chemă pe Bertoldo, şi el plecă, scuzîndu-se, în celălalt capăt al
loggiei. Granacci îl luă pe Michelangelo de mînă şi-l duse prin camerele din
ccisino: una cuprindea colecţia de camee, monede şi medalii a lui Lorenzo, alta —
opere ale tuturor artiştilor care lucraseră pentru familia Medicilor: Ghiberti, care
cîştigase concursul iniţiat de străbunicul lui Lorenzo de’ Medici pentru uşile Bap-
tisteriului; Donatello, protejatul lui Cosimo de’ Medici; Benozzo Gozzoli care zugrăvise
portretele Medicilor în Pelerinajul magilor la Bethleem, o frescă din capela
palatului lor. Tot aici se aflau planurile lui Brunelleschi pentru Dom, desenele de sfinţi
ale lui Fra Angelico pentru San Marco, schiţele lui Masaccio pentru capela Carmine,
comori care-1 uluiră pe tînărul ucenic.

4
Granacci îl luă iarăşi de mînă, îl duse înapoi pe alee spre poartă şi apoi afară, pe Via
Larga. Michelangelo se aşeză pe o bancă în Piazza San Marco, în mijlocul porumbeilor
care i se îngrămădeau în jurul picioarelor; îşi apăsă dureros fruntea cu podul palmei.
Cînd îşi ridică privirea spre Granacci, ochii îl ardeau.
— Ciue sînt ucenicii? Cum au ajuns acolo?
— Lorenzo şi Bertoldo i-au ales,
Miehelangelo gemu.
— Şi eu mai am încă doi ani de ucenicie la Ghir- landaio. Marama mia, m-am
nenorocit!
— Pazienza! îl linişti Granacci. Nu eşti încă bă- trîn. Cînd o să-ţi termini ucenicia...
— Răbdare? izbucni Miehelangelo. Granacci, eu trebuie să intru acum! Nu vreau să
fiu pictor, vreau să fiu sculptor în marmură. Acum! Cum pot să fiu primit?
— Trebuie să fii chemat.
— Şi cum pot să fiu chemat?
— Nu ştiu.
— Atunci, cine ştie? trebuie să ştie cineva.
— Nu mă mai împinge. Ai să mă dai jos de pe bancă.
Miehelangelo se potoli. Lacrimi de ciudă îi umplură ochii.
— Oh, Granacci, ţi-ai dorit vreodată ceva atît de tare îneît să nu mai poţi îndura?
— ...Nu. Am avut întotdeauna totul.
— Ce norocos eşti!
Granacci admiră dorinţa arzătoare oglindită pe chipul prietenului său.
Poate.CARTEA A DOUA
GRĂDINA DE SCULPTURĂ 1 Se simţea atras spre grădina din Piazza San Marco
de parcă în fiecare dintre vechile statui de piatră ar fi fost ascuns un magnet. Uneori, fără
să-şi dea seama, paşii îl purtau într-acoio. Se trezea dincolo de poartă, stînd la pîndă în
umbra loggiei. Nu vorbea cu nimeni şi nici nu se avînta pe aleea ce ducea prin pajişte
spre casino, unde lucrau Bertoldo şi ucenicii săi. Se mulţumea să stea nemişcat,
privind cu ochi lacomi.
Chibzuind cu sine însuşi, în toiul nopţii, pe eînd fraţii lui dormeau duşi alături, se gîndea:
„Trebuie să existe o cale. Sora lui Lorenzo de’ Medici Nannina, e măritată cu Bernardo
Rucellai. Dacă m-aş duce la el şi i-aş spune să sînt fiul Frances- căi, să-l rog să vorbească
pentru mine cu 11 Magnifice* 52 ? ...“
Dar un Buonarroti nu putea să se ducă la un Rucellai cu pălăria în mînă.
Ghirlandaio era îngăduitor.
— Trebuie să terminăm panoul cu Botezul în
cîteva săptămîni şi să coborîm schela la panoul de jos. Zaharia scriind numele
fiului său. Ne-a mai rămas foarte puţin timp. Ce-ar fi dacă te-ai apuca să desenezi, în
loc să baţi străzile?
— Pot să aduc la atelier un model pentru „neofit££? Am văzut unul potrivit în Tîrgul
Vechi, descăr- cîndu-şi căruţa.

52 Magnificul—porecla lui Lorenzo de’ Medici.

1
Fireşte.Băiatul îl schiţă pe tînărul sau contadino, abia sosit de pe ogor, cu trăsături
aspre, gol, cu excepţia pantalonilor scurţi, brache, îngenunchind ca să se desealţe; îi
zugrăvi pielea în tonuri de un bronz chihlimbariu, trupul greoi cu muşchi grosolani,
lipsiţi de mlădiere, dar cu faţa inundată de lumină uitîndu-se în sus, la Ioan. In spatele lui,
desenă doi însoţitori de-ai lui Ioan, cu bărbi albe, cu urmele frumuseţii întipărite pe faţă
şi cu o forţă aspră în trupuri.
Granacci se învîrtea în jurul lui tot mai neliniştit pe măsură ce siluetele prindeau viaţă.
— Ghirlandaio nu e-n stare să deseneze asemenea siluete.
— Le face ca pe nişte degete bandajate, nu? Ghirlandaio era prea cufundat în
desenarea celor şase panouri care mai rămăseseră ca să se mai amestece şi aici. De data
asta, cînd se urcă pe schelă, Michelangelo nu mai simţi nici o teamă în faţa mortarului
ud. Făcu probe pentru tonurile pielii din oalele lui cu vopsea, mulţumit de acest efort
fizic final care insufla viaţă siluetelor sale, apoi le înveşmîntă în mantii roz şi galben cald
ca lămîia. Dar în tot acest timp, în gîndul lui striga:
— Doi ani întregi? Cum am să pot îndura? Ghirlandaio îl pusese serios la treabă.
— O să te mutăm acum dincolo, în cealaltă parte a altarului, să lucrezi la închinarea
magilor. Pregăteşte cartonul cu ultimele două siluete în picioare, aici, pe dreapta.
Cartonul cu închinarea era şi aşa prea încărcat cu personaje, îneît Michelangelo nu
simţi o plăcere prea mare să mai adauge încă două.
Întorcîndu-se după prînz, Granacci strigă spre masa de lucru a ucenicilor:
— Se împlineşte astăzi un an de cînd şi-a început Michelangelo ucenicia! Am cerut să
ni se aducă
0 damigiana de vin, pe înserate, ca să-l sărbătorim.

2
se răspunse cu o adîncă tăcere: atelierul duduia de încordare. La masa din mijloc,
ucenicii stăteau cu capetele aplecate, adînciţi în lucru. Ghirlandaio era aşezat la pupitrul
lui, tot atît de ţeapănca unul dintre mozaicurile maestrului său, cu o încruntare mai
întunecată decît rădăcina bărbii
lui\
— II Magnifico m-a chemat să mă întrebe dacă nu vreau să-i trimit doi dintre cei mai
buni ucenici ai mei la noua lui şcoală, mărturisi el. Michelangelo stătea cu privirea
pironită în podeaua de scînduri a atelierului.
— Nu, nici nu mă gîndesc să-i trimit pe cei mai buni ucenici ai mei! strigă
Ghirlandaio. Vor să dea iama prin bottega mea! Şi tocmai acum, cînd Benedetto e
chemat la Paris, să picteze pentru regele Franţei. Şi mai am şase panouri de isprăvit!
Mătură cu o privire aspră întreaga adunare.
— Dar cine îndrăzneşte să spună „nu“ cînd cere ceva II Magnifico? Tu, Buonarroti, ce
zici? N-ai vrea să te duci?
— Am dat tîrcoale grădinii aceleia ca un cîine hămesit prin faţa unei măcelării, suspină
Michelangelo.
— Basta! Ajunge!
Michelangelo nu-1 mai văzuse niciodată atît de supărat.
— Granacci, pe tine şi pe Buonarroti vă socotesc eliberaţi din ucenicie. Astă-seară am
să iscălesc hîrtiile la breaslă. Şi-acum, apucaţi-vă cu toţii de lucru! Ce credeţi, că eu sînt
Ghirlandaio II Magnifico, cu milioane la îndemînă, să pot întreţine o academie?
Un val de bucurie îl inundă pe Michelangelo, ca o ploaie tramontana. Granacci
stătea posac.
— Granacci, caro mio, ce-i cu tine?
— Mie-mi place vopseaua. Nu pot să lucrez în piatră. E prea dură.
— Nu, nu, prietene, ai să fii un sculptor minunat. Am să te ajut. Ai răbdare, şi-ai să
vezi. Îngîndurat, Granacci schiţă un zîmbet trist.
— Ah, am să vin cu tine, Michelangelo. Dar nu ştiu cum am să mă descurc cu
ciocanul şi cu dalta. O să-mi retez genunchii.
Michelangelo nu mai putu să-şi adune gîndurile asupra lucrului. După cîtva timp, părăsi
masa cea mare şi se duse la pupltruli ui Ghirlandaio.
Voia să-i mulţumească acestui om de treaba, care abia cu un an în urmă îl primise ca
ucenic. Dar rămase la baza pupitrului, cu stele sclipin- du-i în ochi şi cu gura încleştată:
cum să dai glas recunoştinţei faţă de cineva pentru că-ţi îngăduie să-l părăseşti?
Ghirlandaio citi încurcătura pe faţa băiatului. Vorbi pe şoptite, ca nimeni afară de
Michelangelo să nu-1 poată auzi.
— Ai avut dreptate, Buonarroti: fresca nu e meseria ta. „Neofitul" pe care mi l-ai făcut
acum arată de parcă ar fi tăiat din stîncă. Ai talent de desenator; după ani de muncă,
poate vei izbuti să-l transpui în piatră. Să nu uiţi însă niciodată că Domenico Ghirlandaio
ţi-a fost primul maestru. In seara aceea, în faţa casei Buonarroti, Michelangelo îi spuse
lui Granacci:
— Mai bine ai veni şi tu cu mine înăuntru. Dacă ne vîrîm amîndoi în acelaşi sac, poate
că tata n-o să-l azvîrle de pe Ponte Vecchio.
Urcară scara principală, ca să ocolească bucătăria şi pe mama vitregă a lui
Michelangelo, şi intrară cuminţi în odaia de toată ziua, unde tatăl lui şedea încovoiat
deasupra mesei unghiulare din colţ, părînd mic sub tavanul înalt de 14 picioare,
încăperea era rece; trebuia să treacă o bună parte a primăverii pentru ca soarele florentin

3
să poată pătrunde piatra.
— Tată, am veşti noi. Plec de la Ghirlandaio.
— A, bravo! Ştiam eu că ai să-ţi vii în fire. O să intri în Breasla Lînarilor...
— Mă duc să învăţ la grădina de sculptură Medici. Lodovico se trezi prins între
bucurie şi nedumerire...
— ...Grădina Medici... Ce fel de grădină?
— Şi eu mă duc acolo, messer Buonarroti, sări Granacci: o să facem ucenicie la
Bertoldo, sub îndrumarea lui II Magnific o.
— Pietrar!
Deznădăjduit, Lodovico înălţă braţele spre tavan.
— Mă fac sculptor, tată. Bertoldo e cel din urmă maestru care mai trăieşte.
— Ah, Doamne, niciodată nu ştii unde te poate duce ghinionul: e mai alunecos decît
un şarpe. Dacă n-ar fi răsturnat-o pe maică-ta calul, n-ai fi fost dat la doică la Topolino şi
n-ai fi ştiut niciodată nimic despre tăiatul pietrei. Miehelangelo nu se-ncumetă să
răspundă. Gra- nacci însă vorbi:
— Messer Buonarroti, o duzină de copii puteau să fie daţi în grija familiei Topolino,
fără ca pulberea de piatră să se prindă vreodată de plămînii lor. Dar fiul dumneavoastră
are chemarea sculpturii.
— Ce e un sculptor? E mai prejos chiar decît un pictor. Nici măcar nu e membru al
celor Douăsprezece Bresle. E un simplu muncitor manual, pe aceeaşi treaptă cu un
tăietor de lemne sau cu un culegător de măsline.
— Cu o singură mare deosebire, stărui Granacci politicos: că măslinele sînt tescuite
pentru ulei, şi lemnele — arse pentru gătirea supei. Şi unele, şi altele pier. Arta are însă o
însuşire măiastră: cu cît e mai mare numărul de minţi omeneşti care o mistuie, cu atît
trăieşte mai mult.
— Poezie! urlă Lodovico. Eu vorbesc mînat de bunul-simţ firesc, ca să salvez viaţa
familiei mele, şi tu vii să-mi îndrugi poezii!
între timp, Monna Alessandra, bunica, intrase în odaie.
— Miehelangelo, spune-i mai bine tatei cît dă Lorenzo II Magnifico. El e cel mai
bogat om din Italia şi cunoscut pentru mărinimia sa. Cît durează ucenicia? Care e
salariul?
— Nu ştiu. N-am întrebat.
— N-ai întrebat! îl îngînă batjocoritor Lodovico. îţi închipui poate că huzurim în
averea familiei Granacci, ca să-ţi plătim toate trăsnăile?
Un val de roşeaţă aprinse obrajii bălai ai lui Granacci. Vorbi cu un ton tăios, neobişnuit la
el.

4
Eu am întrebat. Nici o făgăduială. Nici un contract. Nici o plată. Doar învăţătură
gratuită, şi atît.Michelangelo îşi înţepeni picioarele şi trunchiul ca să întîmpine
izbucnirea cea mare a furiei lui Lodovico. Dar în locul acesteia, Lodovico, cu ochii în
lacrimi, se prăbuşi cu o bufnitură pe un scaun tare de piele. Nepăsător, Michelangelo
gîndi: „E ceva ciudat la noi florentinii: nici măcar un strop din sîngele nostru nu e legat
de sentimente, şi totuşi vărsăm lacrimi cu atîta uşurinţă!“ Se duse lingă tatăl său şi-i puse
o mînă pe umăr.
— Tată, lasă-mă să-mi încerc norocul. Lorenzo de’Medici vrea să ridice o nouă
generaţie de sculptori ai Florenţei. Vreau să fiu şi eu unul dintre ei.
Lodovico ridică privirea spre fiul în care îşi pusese cele mai multe speranţe.
— Te-a cerut Lorenzo pe tine în mod deosebit? Socoteşte oare că ai talent?
Băiatul se gîndi că ar fi mult mai uşor pentru toţi dacă ar putea rosti cîteva bete minciuni.
— Lorenzo i-a cerut lui Ghirlandaio doi dintre cei mai buni ucenici ai lui. El ne-a ales
pe Gra- nacci şi pe mine.
Mama lui vitregă ascultase la uşa bucătăriei. Intră în cameră. Puful negru de pe obraji
contrasta izbitor cu paloarea feţei. Ii spuse:
— N-ain nimic împotriva ta, Michelangelo. Eşti un băiat de treabă. Mănînci bine. Se
întoarse spre Lodovico. Dar trebuie să vorbesc şi în numele familiei mele. Tata credea că
va fi o cinste pentru noi să ne înrudim cu familia Buonarroti. Ce mai rămîne din asta
dacă-i îngădui acestui băiat să ne facă de rîs?
Lodovico îşi încleştă mîinile de marginile scaunului. Arăta obosit.
— N-am să-i dau niciodată învoirea.
Apoi ieşi din cameră împreună cu soţia şi cu mama lui. Granacci rupse tăcerea
chinuitoare:
— Nu încearcă altceva decît să-şi facă datoria faţă de tine. Cum ar putea să admită că
judecata unui puşti de 14 ani e mai bună decît a lui? înseamnă să-i ceri prea mult.

5
— Şi să scap acest prilej? izbucni Michelangelo furios.Nu. Dar ţine seama că
tatăl tău face tot ce-i stă în putinţă cu îndărătnicul lui de fiu,
într-o situaţie pe care, să-mi fie iertat, n-are nivelul
intelectual s-o înţeleagă.
Michelangelo clipi din ochi în tăcere.
— îl iubeşti pe tatăl tău, nu-i aşa, Granacci?
— Da.
— Te invidiez.
—■ Atunci ar trebui să fii mai înţelegător faţă de al tău.
— Înţelegător?
— Da, de vreme ce nu vrei să te pui rău cu el.
JL Grădina de sculptură Medici se deosebea de bottega lui
Ghirlandaio: nu era silită să-şi cîştige existenţa. Domenico
Ghirlandaio era veşnic grăbit, nu numai pentru că trebuia să
cîştige banii necesari unei familii numeroase, dar şi pentru
că semna foarte multe contracte cu termene fixe de predare.
Nimic nu era mai departe de grabă decît atmosfera în care
pătrunse Michelangelo în acea zi caldă de aprilie cînd îşi
începu ucenicia la Lorenzo Magnificul şi Bertoldo. Pulsul
grădinii era următorul:
— Luaţi-o încetişor. Nu vă grăbiţi. Avem o singură treabă
aici: să învăţăm. N-avem nimic de vîndut decît învăţătura,
nimic de desăvîrşit decît propria noastră îndemînare şi
măiestrie. N- aveţi altceva de făcut decît să propăşiţi.
Calma! Pregătiţi-vă să vă dedicaţi întreaga viaţă sculpturii.
Prima persoană care l-a salutat a fost Pietro Tor- rigiani, un
blond chipeş, cu ochi verzi, bine legat. Spuse cu un zîmbet
strălucitor, care-i dezveli dinţii albi:
— Aşadar, tu eşti spionul, stafia grădinii. Tu bîntuiai pe sub
porticuri.
— Credeam că nu m-aţi zărit.

6
Zărit! replică Torrigiani. Simţeam cum ne înghiţi din
ochi.Numai la două lucruri mai ţinea Bertoldo tot atît de
mult ca la sculptură: la rîs şi la gătitul bucatelor. Iar umorul
lui cuprindea mai multe condimente decît puiul gătit de el
alia cada tora. Scrisese şi o carte de bucate, şi singura lui
nemulţumire în legătură cu mutarea în palatul Medici era că
nu mai avea cum să-şi execute propriile reţete. Sculptura
însă avea toate condiţiile s-o onoreze, si-o onora cu adevărat:
căci această fiinţă firavă, cu părul alb ca zăpada, cu pomeţii
roşii şi ochi albaştri spălăciţi, era moştenitorul a tot ce
fusese cu putinţă să se transmită din vîrsta de aur a sculpturii
toscane.
îşi trecu braţele subţiri pe sub cele ale noilor ucenici.
— Adevărat, nu întreaga pricepere este transmisibilă,
lămuri el. Donatello m-a făcut moştenitorul lui, dar n-a putut
să mă facă niciodată egalul său. A turnat experienţa şi
măiestria lui în mine în felul în care bronzul topit e turnat
într-o formă. Nici un om nu poate face mai mult. Fără
Donato aş fi făcut bijuterii de aur: după mai bine de o
jumătate de veac cu el, am rămas doar un miniaturist. Oricît
s-ar fi străduit, n-ar fi putut să mute degetele sale în pumnul
meu, nici înfocarea lui în măruntaiele mele. Toţi sîntem asa
> f
cum ne-a făcut Dumnezeu. Am să vă arăt tot ce Ghiberti l-a
învăţat pe Donatello, iar Donatello pe mine; cît de mult veţi
prinde, asta depinde de puterile voastre. Dascălul se
aseamănă cu un bucătar: dă-i un pui aţos sau o bucată tare de
viţel, şi nici sosul cel mai delicios nu le poate frăgezi.
Michelangelo rîse tare. Bertoldo, încîntat de propriul său
umor, îi îndrumă spre casino.
— Şi-acum, la muncă! Dacă aveţi cît de cît talent, se va
vedea!
Michelangelo gîndi:
„Numai să-mi dea pe mînă un ciocan şi o subbia 1, şi o să
vadă ei cum zboară aşchiile!“
Dar Bertoldo n-avea de gînd să pună aceste unelte în mîinile
unui începător. El îi acordă lui Michel-

7
1
Daltă. (It.)angelo un loc la o masă de desen de sub portic, între Torrigiani, care avea 17
ani, şi Andrea San- sovino, de 29 de ani, care-şi făcuse ucenicia la Antonio Pollaiuolo şi
ale cărui lucrări comandate aveau să fie văzute la Santo Spirito. Aducîndu-i materiale
dinăuntru, Bertoldo îi spuse:
— Desenul e pentru sculptor o cale deosebită. Omul, ca şi blocul de piatră, are trei
dimensiuni, ceea ce le dă dintr-o dată mai multe puncte comune decît au omul şi
peretele sau omul şi panoul de lemn pe care urmează să-l picteze.
Ucenicii din grădină i se părură lui Michelangelo asemănători cu cei din atelierul lui
Ghirlandaio. Sansovino era copia lui Mainardi: un artist de pe acum profesionist, care îşi
cîştigase ani de zile existenţa cu terra cotta, avînd firea blîndă a lui Mainardi şi
împărtăşind cu generozitate începătorilor din timpul şi răbdarea lui. In celălalt taler al
balanţei se afla Soggi, un băiat de 14 ani, care, ca şi Cieco, nimerise întîmplător la
sculptură, şi pentru ochiul neîngăduitor al lui Michelangelo era cu totul lipsit de talent.
Şi iată-1 şi pe nelipsitul Jacopo, de data aceasta Baccio de Montelupo, în vîrstă de 20 de
ani, tot atît de lipsit de minte ca o pitulice şi, la fel ca Jacopo, un toscan amoral, carnal,
care aduna în fiecare noapte zvonuri şi şoapte pentru povestea gogonată pe care o
istorisea în dimineaţa următoare. In prima dimineaţă de lucru a lui Michelangelo,
Baccio dădu buzna cu cea mai formidabilă noutate a zilei: la Veneţia se născuse un
monstru cu cîte un ochi în dosul urechilor, iar în învecinată Padua se născuse un alt
monstru, cu două capete şi cîte două mîini la fiecare braţ. în următoarea dimineaţă le
povesti despre florentinul care trăia cu femei rău famate, „ca să cruţe cît mai mult cu
putinţă virtutea soţiei sale“.
Era deosebit de priceput la glumele cu contadini; povesti despre nobila florentină,
înveşmîntată cu deosebită grijă în mătase şi perle, care-1 întrebase pe un ţăran ce ieşea
din biserica Santo Spirito: „S-a terminat slujba pentru mitocani?' 4 „Da, doamnă,
răspunse ţăranul, acum tocmai începe slujba pentru tîrfe, grăbiţi-vă.“
Bertoldo bătu din palme de plăcere.
Lui Granacci îi corespundea Rustici, fiul de 15 ani al unui bogat nobil toscan: el lucra
pentru propria lui plăcere şi pentru cinstea de a crea artă. Voinţa lui Lorenzo fusese ca
Rustici să locuiască în palatul Medici, dar tînărul prefera să stea singur, în camere
închiriate pe Via de’ Martelli. Michelangelo împlinea abia o săptă- mînă de cînd intrase
la grădina de sculptură, cînd Rustici îl pofti la masă.
— Ca şi Bertoldo, eu gust mai ales amănuntele savuroase ale bucătăriei. Am să pun de
dimineaţă
0 gîscă la fript în cuptor.
Michelangelo îl găsi pe Rustici trăind după sensul numelui său, adică rustic:
apartamentul lui era plin de vietăţi: trei cîini, un vultur priponit cu un lanţ de o prăjină, o
pasăre mynali (dresată de contadinii de pe moşia tatălui său) care se răstea mereu:
Va alVinferno! 53 Şi mai hazliu era porcul spinos pe care Rustici îl dresase ca pe un
animal de casă răsfăţat si care se tot învîrtea pe sub masă, înţepînd picioarele lui
Michelangelo cu ghimpii săi.
După ce luară masa, se mutară într-o cameră liniştită, cu pereţii acoperiţi de tablouri de
familie. Pe acest fundal aristocratic, rusticul devenea un tînăr cultivat.
—■ Ştii să desenezi, Michelangelo. De la desen vei ajunge poate mai departe şi vei
53 Du-te la dracul (It.)

8
deveni sculptor. Aşa că lasă-mă să te previn: să nu te duci cumva să trăieşti în mediul
luxos al palatului. Michelangelo pufni, respingînd o asemenea idee.
— Nici o primejdie în privinţa asta!

9
Ascultă, prietene: e plăcut să te obişnuieşti cu ceea ce e scump, pufos, confortabil. Dar o
dată deprins cu aşa ceva, e foarte uşor să devii un linguşitor, să-ţi ciunteşti aripile
gîndului ca să-ţipăstrezi în continuare privilegiile. La următorul
pas ajungi să-ţi schimbi concepţia operei, ca să fii pe placul
celor puternici, şi asta înseamnă moartea pentru un sculptor.
— Dar eu sînt un om simplu, Rustici. Torrigiani era ucenicul
de care se apropie cel mai mult şi care i se părea mai degrabă
un soldat decît un sculptor. Tînărul îl fascina pe
Michelangelo, dar îl şi speria atunci cînd îşi îmbina
sprîncenele si vorbea cu vocea lui adîncă, răsunătoare. Tor-
rigiani se trăgea dintr-o veche familie de negustori de vin, de
mult timp înnobilată, şi era cel mai îndrăzneţ dintre ucenici
în felul în care-1 trata pe Rertoldo. Din pricină că putea fi şi
certăreţ, îşi înstrăinase mulţi tovarăşi de ucenicie. Manifestă
faţă de Michelangelo o prietenie spontană, caldă, vorbindu-i
mereu de la masa de lucru vecină. Michelangelo nu
cunoscuse niciodată un om atît de chipeş ca Torrigiani; acest
fel de frumuseţe fizică, atît de aproape de perfecţiunea
umană, îl lăsa neputincios pe el cel lipsit de trăsături
frumoase şi mic de statură.
Granacci urmărea cum prietenia cu Torrigiani devenea tot
mai strînsă. La întrebarea lui Michelangelo dacă nu-1
socotea pe Torrigiani desăvîrşit, Granacci se feri să
răspundă.
— îl cunosc de cînd mă ştiu. Familiile noastre sînt prietene.
— Nu mi-ai răspuns la întrebare, Granacci.
— înainte de a-ţi face un prieten, să mănînci mai întîi cu el
din acelaşi blid.

10
Se afla de o săptămînă în „grădină“, cînd Lorenzo de’Medici
îşi făcu apariţia, însoţit de o tînără fată. Michelangelo îl
vedea acum pentru prima dată de aproape pe omul care, fără
vreo funcţie sau rang, era stăpînul Florenţei şi o prefăcuse
într-o republică puternică, bogată, nu numai în comerţ, dar şi
în artă, literatură, erudiţie. Lorenzo de 5 Medici, în vîrstă de
40 de ani, avea o faţă cu trăsături mari, care părea cioplită
din stînca neagră de munte; obrazul era neregulat, cîtuşi de
puţin frumos, cu un ten întunecat, falca proeminentă, cu buza
de jos mai ieşită decît cea de sus, un nas cîrn, al cărui vîrf
ridicat în sus era mai lat decît şaua osoasă, ochii mari negri,
obrajii cu scobituri întunecate lîngă colţurile gurii şi o claie
de păr negru pieptănat cu cărare la mijloc, apoi adus în jos
spre mijlocul fiecărei sprîncene. Era îmbrăcat într-o haină
lungă, de culoarea siennei, cu mîneci purpurii şi guler alb în
jurul gîtului. Doar cu puţin peste statura mijlocie, avea un
trup vîn- jos, pe care-1 menţinea astfel datorită zilelor de
călărie prelungită şi vînătorii cu şoimi. Totodată era un bine
pregătit cercetător clasicist, un cititor lacom al tuturor
manuscriselor greceşti şi latineşti, poet, asemuit de către
Academia Plato cu Petrarca şi Dante, întemeietor al primei
biblioteci publice din Europa, pentru care adunase zece mii
de manuscrise şi cărţi, cea mai mare colecţie de la cea din
Alexandria încoace. Dintre toţi prinţii care au existat, era
recunoscut drept „cel mai mare protector al literaturii şi
artei“, cu o colecţie de sculpturi, picturi, desene, nestemate
şlefuite, care şedea la îndemîna tuturor artiştilor şi
cercetătorilor, pentru studiu şi inspiraţie. Erudiţilor adunaţi
la Florenţa pentru a o preface în focarul culturii europene, le
pusese la dispoziţie vile pe coasta de la Fiesole, unde Pico
della Mirandola, Angelo Poliziano, Marsilio Ficino şi
Cristoforo Landino tălmăceau manuscrise greceşti şi ebraice
de curînd descoperite, scriau versuri, cărţi filozofice şi
teologice, contribuiau la crearea a ceea ce Lorenzo numea
„revoluţia umanismului' 4. Michelangelo auzise felurite
legende despre Lorenzo, unicul subiect favorit de conversaţie
în Florenţa: despre faptul că avea vederea slabă şi se născuse
fără simţul mirosului. Acum, în timp ee-1 asculta pe Lorenzo
vorbind cu Bertoldo, îşi dădu seama că vocea lui avea un
timbru aspru, neplăcut. Dar aceasta părea să fie singura
trăsătură neplăcută a lui Lorenzo, după cum slăbiciunea
vederii era singura lui slăbiciune, iar lipsa simţului mirosului
— singura lipsă cu care se născuse. Deoarece Lorenzo, unic
de bogat în lume, adulat de conducători ai oraşelor-cetăţidin
Italia,ca şi de dinastii puternice ca ale Turciei şi Chinei, avea

11
o fire deschisă,prietenoasă şi o deplină lipsă de trufie.
Cîrmuitor al republicii, în acelaşi chip în care gonfalonierii
di giustizia şi Signoria erau conducători ai justiţiei şi ai
puterii executive a oraşului, el nu avea nici armată, nici
gardă personală, umbla pe străzile Florenţei neînsoţit,
vorbind cu toţi cetăţenii de la egal la egal, şi ducea o viaţă
simplă de familie, hîrjonindu-se cu copiii pe podea şi ţinînd
casă deschisă tuturor artiştilor, literaţilor, învăţaţilor lumii.
în aceasta consta genialitatea sa. Exercita o autoritate
absolută în chestiuni politice, totuşi guverna Florenţa cu
atîta judecată, cu o politeţe şi o demnitate firească, încît
oamenii care altfel ar fi putut fi duşmani conlucrau în chip
armonios. Nici chiar abilul său tată, Piero, sau genialul său
bunic, Cosimo, numit Pater Patriae 54 de către întreaga
Toscană, pentru că el făcuse din Florenţa o republică după
mai multe sute de ani de sîngeros război civil între partidele
adverse ale Guelfilor şi Ghibelinilor, nu obţinuseră rezultate
atît de strălucite. Florenţa l-ar fi putut jefui pe Lorenzo II
Magnifico şi palatul său în răstimp de o oră şi apoi să-l
alunge. O ştia atît el cît şi poporul, şi tocmai pe această
certitudine se întemeia opera de guvernare neoficială a lui
Lorenzo. Căci dacă e drept că n-avea nici urmă de trufie, în
schimb nu era nici laş; îi salvase o dată viaţa tatălui său,
într-o îndrăzneaţă acţiune militară, pe cînd avea doar 17 ani,
îşi riscase altă dată viaţa năvălind în tabăra lui Ferrante din
Neapole pentru a-şi salva oraşul de invazie, cu tot atît de
puţină pază personala pe cît avea şi pe străzile Florenţei.

54 Părintele patriei. (Lat.)

12
Acesta era omul care stătea acum doar la cîţiva paşi de
Michelangelo, vorbind afectuos cu Ber- toldo, despre nişte
sculpturi antice care tocmai sosiseră din Asia Mică în ziua
aceea; căci sculptura era tot atît de însemnată pentru
Lorenzo, ca si flotele lui de corăbii ce brăzdau mările lumii,
ca şi reţeaua de bănci, risipite mai pretutindeni în Europa şi
pe coasta Mediteranei, ca şi milioanele de fiorini de aur investiţi an de
an în produse şi negoţ cu toate mărfurile, de la lîna, uleiul şi vinul Florenţei pînă la
parfumurile, aromele şi mătasurile exotice ale Orientului. Unora, Lo- renzo le impunea
respect datorită bogăţiei sale, altora — datorită puterii sale; dar învăţaţii şi artiştii îl
respectau şi-l iubeau pentru setea lui de cunoaştere, pentru dragostea lui faţă de libertatea
gîndirii, înlănţuită de mai bine de o mie de ani în întunecate temniţe reci şi pe care el,
Lorenzo de’Mediei, îşi făgăduise s-o elibereze. Acum, Lorenzo se oprise de vorbă cu
ucenicii. Michelangelo îşi îndreptă privirea spre fata care mergea alături de el. Era o
fiinţă plăpîndă, mai tînără decît Michelangelo, îmbrăcată într-o mantie de lînă roz cu
mîneci lungi, o gamurra 55 largă căzînd în cute moi, desfăcute, şi un pieptar strîns cu
şireturi, sub care purta o bluză galben-pal, rotunjită sus pe gît. Papucii erau din brocart
galben, şi peste părul negru, des, purta o bonetă de satin roz, împodobită cu perle. Era
atît de palidă, încît nici chiar boneta şi mantia roz nu puteau împrumuta culoare obrajilor
ei diafani. Cînd Lorenzo trecu pe lîngă masa lui cu o înclinare imperceptibilă a capului,
ochii lui Michelangelo se întîlniră cu ai fetei.
Se opri din lucru. Ea se opri din mers. Michelangelo nu-şi putea lua ochii de la această
fată gin- şă cu chip atrăgător; ea se simţi înfiorată de expresia feţei lui, oglindind
sălbăticia cu care îşi revărsa forţele în desenul pe care-1 avea înainte. Un val purpuriu
pulsă în obrajii ei ca de fildeş. Michelangelo simţi, cu emoţie, această comuniune dintre
ei. O clipă, cînd ea îşi umezi buzele palide, crezu că vrea să-i vorbească. Apoi, cu o
tresărire, fata îşi desprinse privirea şi-l ajunse din urmă pe tatăl ei.
Lorenzo cuprinse cu braţul talia gingaşă a fetei. Trecură agale pe lîngă fîntînă, se
îndreptară spre poartă şi ieşiră în picizza.

55 Fustă. (It.)

13
— Michelangelo se întoarse spre Torrigiani.Cine era?
— Magnificul, mă idiotule!
— Nu, nu, fata.
— ... fata? Contessina. Fiica lui. Ultima care a rămas în palat.
— Contessina? Contesa cea mică?
— Da. Lorenzo obişnuia să le spună celorlalte fiice ale lui „Contessina 44, ca
alintare. Dar cînd s-a născut micuţa aceasta, a botezat-o de-a dreptul Contessina. De ce
mă întrebi?
— Asa.
y

3 Lodovico Jiu-i dăduse niciodată învoirea să intre la grădina de sculptură. Deşi familia
ştia că părăsise atelierul lui Ghirlandaio, evitau cu toţii înjosirea pricinuită de hotărîrea lui
de a se dedica sculpturii, refuzînd pur şi simplu s-o recunoască. îl vedeau rareori; pleca
în zori, cînd toţi dormeau duşi, în afară de mama sa vitregă, pornită după tîrguieli, şi
venea acasă la douăsprezece precis, cînd Lucrezia aducea friptura sau pasărea la masă;
apoi lucra din nou la „grădină44 pînă se întuneca. La întoarcerea spre casă, în- tîrzia cît
mai mult pe drum, ca ai lui să fie culcaţi şi să-l găsească treaz doar pe fratele lui,
Buonarroto, aşteptîndu-1 ca să-l întrebe noutăţile zilei, sau pe bunica lui în bucătărie ca
să-i servească o cină uşoară.
— Ţi-au rămas mici cămăşile, Michelangelo, spuse Monna Alessandra, iar ciorapii s-au
prăpădit de tot. Tatăl tău e de părere că de vreme ce tu ai preferat să nu cîştigi... ei, dar n-
are a face. Uite, am avut banii ăştia puşi deoparte. Cumpără-ţi ce- ţi trebuie.
Michelangelo atinse uşor cu buzele obrazul ei tăbăcit; dragostea lor era cea mai
statornică din familie, dar nu se pricepeau cum să şi-o împărtăşească. Michelangelo era
modest din fire şi n- avea nici un fel de dorinţă pentru lucruri de îmbrăcăminte.
— în curînd am să-ncep să cioplesc, şi atunci am să fiu
acoperit de pulbere de piatră din creştet pînă-n tălpi. Nimeni
n-o să-mi bage de seamă hainele.
Ea îi respectă mîndria şi vîrî cele cîteva monede înapoi într-o
pungă.
— Cum vrei... Banii sînt aici, pentru tine. Granacci nu vedea
de ce era nevoie să se scoale atît de devreme în fiecare
dimineaţă şi să se întoarcă asa de tîrziu seara; aşadar, băieţii
veneau şi se întorceau împreună numai la prînz. Zi de zi,
Granacci devenea tot mai posomorit, umerii i se
încovoiaseră, încît părea doar cu un deget, două mai înalt
decît Michelangelo.
— Lutul ăsta rece, vîscos, e de vină, se plînse el. îl urăsc.
încerc să-l modelez cît mai prost cu putinţa, pentru ca
Bertoldo să nu-mi spună că sînt gata să trec la cioplit. Am
încercat de zeci de ori să lucrez pietra dura, dar fiecare
lovitură a ciocanului pătrunde în mine în loc să pătrundă în
piatră.
— Dar bine, Granacci carissimo, marmura ştie să răspundă,
pledă Michelangelo. E ascultătoare. Pietra dura e ca pîinea
uscată. Dar aşteaptă să vezi cînd o să lucrezi marmura: parcă
ţi-ai cufunda degetele în aluat proaspăt.
Nedumerit, Granacci cercetă trăsăturile prietenului său.

14
— Tu, care eşti atît de sec în toate, e destul să pomeneşti de
marmură, şi ai şi devenit poet.
Se trezi cufundat în desen ca într-un cazan. A- proape prima
frază pe care i-a adresat-o Bertoldo a fost:
— Aici, în „g ădină“, desenul e sine qua non: dimineaţa
cînd soseşti, desenează-ţi mîna stingă, apoi scoate-ţi
încălţările şi desenează-ţi picioarele: e un bun exerciţiu de
raccourci.
— Ce părere aveţi dacă-mi desenez şi mîna dreaptă?
— încă un umorist în mijlocul nostru, mormăi Bertoldo
încîntat.

15
încă pe cînd lucra pietra serena pentru Topolino,
Michelangelo schimbase ciocanul din mîna dreaptă în
stîn.ga, fără a simţi vreo diferenţă de sigir ranţă sau
echilibru. După ce-şi desenă mina stingă din mai multe
poziţii, mută pana şi-o desena şi pe cea dreaptă, încă din
faţă, apoi cu palma întoarsă în sus, cu degetele întinse,
ţepene în afară.
Bertoldo veni lîngă el, luă foaia cu cele şase desene
îngrămădite unele peste altele pe hîrtie.
— Butoiul cel mare dă măsura vinului pe care-1 conţine,
murmură el în şoaptă.
— Nu m-am simţit stingherit, la mine dreapta şi stînga sînt
la fel.
Modele vii erau aduse din toate cartierele Florenţei prin grija
lui Lorenzo; învăţaţi înveşmîn- taţi în catifea neagră; soldaţi
cu gîturi ca de taur cu capete pătrate şi sprîncene dese,
arcuite, namile gata de harţă; contadini coborîţi din căruţe;
bătrîni pleşuvi cu nasuri şi bărbii încovoiate ca nişte cleşti
de spart nuci; călugări în veşminte negre, cu tichii negre cu
clapele răsfrînte în sus peste părul lor cenuşiu; tineri veseli
ai Florenţei, chipeşi, cu nasuri greceşti pornite drept din
frunte, cu păr inelat, purtat cu chică la ceafă, cu ochi rotunzi
goi; boiangii de lină cu braţe mînjite de vopsea; fierari cu
palmele bătătorite; hamali vînjoşi; servitoare durdulii, nobili
îmbrăcaţi în mătase roşie şi albă tivită cu perle; băieţi zvelţi,
în veşminte violete; copilandri dolofani, ca modele pentru
putti 1.
Critica severă a lui Bertoldo asupra unui tors pe care-1
desenase îl făcu pe Michelangelo să bombăne :
— Cum putem oare să desenăm numai din afară? Tot ce
vedem este ceea ce apare prin piele. Dac-am putea urmări
interiorul unui trup: oasele, muşchii... Ca să cunoaştem omul
trebuie să-i ştim intestinele şi sîngele. Eu însă n-am văzut
niciodată un om pe dinăuntru!
— Dio fottuto! sudui Bertoldo cu glas scăzut. Nici
doctorilor nu li se dă voie să disece un trup decît numai într-
o anumită zi a anului, şi atunci 1 îngeraşi, amoraşi (It.)
111doar în prezenţa Consiliului Municipal. în orice alt fel, o
asemenea faptă la Florenţa reprezintă cea mai gravă crimă.
Să-ţi iasă din cap una ca asta.
— De tăcut am să tac, dar din cap n-o să-mi iasă! N-am să
sculptez niciodată cum trebuie pînă nu voi putea vedea cum
funcţionează trupul omenesc.
— Nici chiar grecii nu făceau disecţii, şi doar erau un popor
păgîn, fără biserică, şi n-avea cine să le interzică. Nici
Donatello n-a avut nevoie să ciopîrţească un trup omenesc ca
să dobîndească minunata lui ştiinţă. Tu ţii să fii mai bun
decît Phidias şi Donatello?
— Mai bun nu. Dar mai altfel da.
Michelangelo nu-1 văzuse niciodată pe Bertoldo atît de
agitat. întinse o mînă spre braţul subţire al bătrînului si-1
mîngîie liniştitor.
Dar, în pofida acestor ciocniri zilnice, se împrieteniră. Pe
cînd ceilalţi modelau lut sau ciopleau piatră, Bertoldo îl
ducea pe băiat în interiorul micului casino şi stătea ore
întregi aplecat asupra lui, în timp ce Michelangelo copia
talismane egiptene, medalioane greceşti, monede romane, ţi-
nînd fiecare preţioasă piesă de artă în mînă cît timp lămurea
ce se străduise să redea artistul antic.
Spre surprinderea sa, Michelangelo dobîndi şi afecţiunea lui
Torrigiani, care-şi mutase acum bancul de lucru mai aproape
de al lui. Torrigiani avea o personalitate covîrşitoare; îl
strivea pe Michelangelo cu farmecul, atenţiile şi vioiciunea
lui. Torrigiani era cam filfizon, se îmbrăca numai în cămăşi
colorate, de mătase, cu cingătoare lată, prinsă în catarame de
aur, şi se oprea în fiece dimineaţă, înainte de a veni 1a lucru,
la bărbierul din piaţa de păioase, ca să-l radă şi să-i ungă
părul cu ulei parfumat. Michelangelo se murdărea cînd lucra,
îşi mînjea mîinile cu cărbune, pe care apoi, uituc, îl întindea
pe faţă; vărsa vopsea pe cămaşă, cerneală pe ciorapi.

1
Torrigiani lucra serios o zi întreagă şi izbutea totuşi sa-şi
păstreze imaculate camiccict lui de pînză de un galben-viu,
cămaşă lungă pînă la brîu, cu mîneci bufante, tunica verde, cu un „T“ brodat cu
mătase galbenă pe umăr, calzoni de tricou albastru-închis. Se desprinsese cu o poziţie
în timp ce sculpta care-i ferea hainele şi părul de pulberea şi ţăndările de piatră. O
asemenea poziţie nu mai pomeniseră cioplitorii în piatră, care la sfîrşitul unei zile de
lucru păreau şi ei nişte stane. Era un prilej de uimire pentru Michel- angelo, care se
simţea măgulit cînd Torrigiani îşi trecea un braţ puternic în jurul umerilor săi, îşi apropia
frumosul lui obraz de al său şi exclama uitîndu-se la ultimul lui studiu:
— Michelangelo mio, lucrul tău e cel mai curat, dar tu lucrînd, te murdăreşti mai tare
decît oricare altul din cîţi am văzut vreodată.
Veşnic în mişcare, Torrigiani rîdea, poza, vorbea — cu înţeles sau fără, dar niciodată
calm, niciodată tăcut, fluturîndu-şi degetele încărcate cu inele împodobite cu smaralde şi
perle, simţind nevoia să stăpînească spaţiul din jurul său. Vocea lui puternică,
melodioasă, răsuna peste pajiştea cu flori sălbatice mustind de seva primăverii, făcîndu-i
pe scalpelinii din colţul din fund al grădinii, care înălţau o bibliotecă pentru
manuscrisele şi cărţile lui Lorenzo, să se oprească o clipă şi să-l asculte.
Cînd ucenicii se duceau dimineaţa la Santa Croce să studieze efectul soarelui matinal
asupra picturilor lui Giotto sau al razelor de după amiază asupra tînărului San Giovanni
şi a celor doi sfinţi ai lui Filippino Lippi, de la Santo Spirito, sau să prindă apusul
învăpăind siluetele sculptate pe Campanilă, concepute de Giotto şi executate de elevul
său Andrea Pisano, Torrigiani îl lua la braţ pe Michelangelo, îi făcea curte, îi oprea cu
cle-a sila atenţia, dar îl şi fermeca.
— Ah, să fii soldat, Michelangelo. Să lupţi în bătălii pe viaţă şi pe moarte, să ucizi
duşmanul cu săbii şi lănci, să cucereşti ţări noi şi toate femeile lor. Asta zic si eu viaţă!
Artistul? Eh! Treabă pentru eunucii sultanului. Tu şi cu mine trebuie să cutreierăm
lumea împreună, amico mio, în căutare de lupte, de primejdii şi de comori.
Michelangelo simţea o adîncă afecţiune pentru Torrigiani, aproape iubire. El, care se ştia
om simplu, să cîştige admiraţia unui tînăr atît de frumos şi de atrăgător ca Torrigiani...
era ca un vin ameţitor pentru cineva care nu bea niciodată.
T'Trebuia să se dezbare acum de multe din cele învăţate la atelierul lui
Ghirlandaio, dată fiind deosebirea dintre desenul pentru frescă şi cel pentru sculptură.
— Ăsta e desen de dragul desenului, îl preveni Bertoldo, folosind aceleaşi cuvinte cu
care Ghirlandaio îl învăţase contrariul, desen menit să te facă să obţii siguranţa ochiului
şi a mîinii. Bertoldo îl bătea la cap pentru a-1 face să priceapă cit mai bine deosebirile.
Sculptorul urmăreşte siluete tridimensionale, adică nu doar cu înălţime şi lăţime, dar şi
cu adîncime. Pictorul desenează pentru a umple spaţiul, sculptorul — pentru a-1 înlocui.
Pictorul desenează natura moartă înăuntrul unui cadru; sculptorul desenează ca să
surprindă mişcarea, ca să descopere încordările şi torsiunile, luptele dinlăuntrul făpturii
omeneşti.
— Pictorul desenează ca să dea la iveală particularul, sculptorul desenează ca să
dezvăluie gene- ral-valabilul. Comprendi 56 ? întreba el.
Michelangelo tăcea.
— Dar lucrul cel mai însemnat dintre toate e că pictorul desenează ca să exteriorizeze,
smulge formă din el însuşi şi o aşterne pe hîrtie; sculptorul, dimpotrivă, desenează ca să

56 înţelegi? (11.)

2
interiorizeze, smulge formajdin lumea exterioară şi o împietreşte înăuntrul său.
Michelangelo intuia parte din cele auzite, dar recunoştea că cele mai multe sînt rezultatul
înţelepciunii dobîndite, din greu, de pe urma experienţei.
— Sînt un stufato 1, se scuza Bertoldo. Toate crezurile din ultimele două secole ale
sculptorilor din întreaga Toscană au fost turnate în mintea mea. Trebuie să mă ierţi dacă
le las să năvălească obiter dicta 57 58 .
Bertoldo, copleşit de sarcina de a creşte o nouă generaţie de sculptori, se consacrase
învăţămîn- tului, spre deosebire de Ghirlandaio, care pur şi simplu n-avea timpul
necesar. Sculptorii sînt în cel mai bun caz oameni care vorbesc monosilabic, sunetele
ciocanului şi ale dălţii fiind modul lor superior de exprimare, adevăratul lor grai, care
îneacă vocile mărunte şi lumile şi mai mărunte. Bertoldo însă era o excepţie.
— Michelangelo, tu desenezi bine. Desenul e ca o lumînare care trebuie aprinsă pentru
ca sculptorul să nu bîjbîie în întuneric; un plan pentru înţelegerea subiectului pe care-1
priveşti. A încerca să înţelegi o altă fiinţă omenească decît tine, să pătrunzi pînă în
străfundurile ei, aceasta e cea mai primejdioasă dintre toate strădaniile omului. Şi artistul
o înfruntă fără altă armă decît pana sau cărbunele. Ridică din umeri. Visătorul de
Torrigiani nu vorbeşte decît de lupte şi războaie. Joc de copil! Nu există primejdie de
moarte mai palpitantă decît aceea a omului singur străduin- du-se că creeze ceva ce n-a
mai existat înainte. Michelangelo luă în mînă desenele lui din ziua aceea, cercetîndu-le,
ca să înţeleagă mai bine cele spuse de Bertoldo, şi căutînd să afle ce dorea meşterul să
găsească în ele.
— Desenul e mijlocul cel mai sigur prin care poţi să-ţi înlături neştiinţa asupra unui
subiect, îl povăţuia bătrînul, înlocuind-o cu cunoaşterea, aşa cum a făcut Dante cînd a
scris versurile Purgatoriului. Da, da, desenul e aidoma cititului: ca atunci cînd îl citeşti pe
Homer ca să afli despre Priam şi Elena din Troia: sau pe Suetonius ca să poţi afla despre
cezari.

57 Plictisit, sătul. (It.)

58 în treacăt, spuse întîmplătoare. (Lat.)

3
— Michelangelo îşi plecă fruntea.Sînt un ignorant. Nu ştiu să citesc
greceşte sau latineşte. Urbino a încercat trei ani de zile să mă
înveţe dar a*n fost îndărătnic, n-am vrut să învăţ. Nu doream
decît să desenez.
— Stupido ! N-ai înţeles ce-ţi spun! Nu e de mirare că
Urbino a avut bătaie de cap cu tine. Desenul în sine
înseamnă învăţătură. înseamnă disciplină, un mijloc prin care
sondezi cîtă cinste se află în tine. E o spovedanie: el va
dezvălui totul despre tine, în timp ce tu îţi închipui că eşti
cel care dezvăluie pe altcineva. Desenul e versul scris al
poetului, aşternut pe hîrtie ca să se vadă dacă povestea
merită povestită şi adevărul revelat. Vocea bătrînului deveni
blîndă, afectuoasă. Ţine minte asta, figlio mio: a desena
înseamnă a fi asemeni lui Dumnezeu cînd i-a dat suflare lui
Adam; suflarea exterioară a artistului şi cea interioară a
modelului, iată elementele ce creează o a treia viaţă, nouă,
pe hîrtie. Faptul iubirii, Michelangelo, faptul iubirii, prin
care totul s-a născut pe pămînt.
Da, desenul e suflul vieţii, asta o ştia; dar pentru el desenul
nu însemna un scop, ci un mijloc, începu să întîrzie în
atelier, seara, neştiut de nimeni, aduna de pe jos unelte şi
prelucra bucăţile de piatră ce zăceau în jur: treivertino alb-
gălbui din carierele Romei, pietrei forte din Lombrellino,
breccia conglomerată de la Impruneta, marmură verde-închis
din Prato, marmură pestriţă galben- roşiatică de la Siena,
marmură roz din Gavorno, marmură cipollino transparentă,
bardiglio înflorită cu albastru şi alb. Dar cea mai mare
bucurie îl cuprindea cînd cineva lăsa uitată o bucată pură de
Carrara albă. Copil fiind, şezuse în faţa cioplitorilor de
marmură, lacom să atingă cu mîinile lui această preţioasă
piatră. N-avusese niciodată prilejul; marmura albă era rară şi
scumpă, se aducea de la Carrara şi Seravezza numai atîta cît
să acopere nevoile comenzilor.
Acum, pe furiş, începu să se deprindă cu spitul, cu dălţile
dinţate şi teşite, cioplind suprafaţa mar- murii aşa cum
învăţase pe pietrei serena la Topo- lino. Trăia cea mai
frumoasă oră a zilei cînd ră- mînea singur în grădină numai în tovărăşia sta-
tuiior. Curînd-curînd, va trebui să ţină aceste unelte în mînă pentru totdeauna: ele vor fi
primele lucruri pe care le va atinge dimineaţa, fiindcă ele erau adaosurile lui fireşti, ca şi
braţele sau picioarele. Nu uita niciodată, cînd se lăsa întunericul, să facă dispărute
contururile pe care le lucrase şi să strîngă cioburile, aruncîndu-le într-o grămadă de
piatră din fundul grădinii, astfel ca nimeni să nu afle. Fu descoperit însă, în chip
inevitabil, tocmai de către ultimul om la care s-ar fi putut aştepta să-l surprindă.
Contessina de Medici venea acum la grădină aproape în fiecare zi, dacă nu cu Lorenzo,
atunci cu Poîiziano, sau Ficino, sau Pico della Mirandola, învăţaţii Academiei Plato,
constituită de tatăl ei. Şedea de vorbă cu Granacci, cu Sansovino şi cu Rustici, pe care
părea că-i cunoaşte mai de mult, dar nici unul dintre ei nu i-1 prezentă pe Michelangelo.
Ea nu-i vorbi niciodată.
Băiatul simţea spontan, chiar înainte de a-i zări silueta cu mişcări vioaie sau chipul
numai ochi cînd intra Contessina pe poartă. Trăia o ascuţire a tuturor simţurilor, de parcă
întreaga mişcare din jurul lui, chiar şi a soarelui şi a aerului, ar fi fost deodată grăbită.
Contessina a fost cea care l-a scăpat pe Granacci de corvoada pietrei. Granacci îi vorbise
despre necazurile lui, şi ea îi relatase tatălui ei. Intr-o zi, Lorenzo intră în grădină şi zise:
— Granacci, mi-ar plăcea un panou mare, un Triumf al lui Paul Emilius. N-ai vrea să
te ocupi tu de această pictură?
— Dacă vreau? Mai e vorbă?! Cînd nevoia este mare, ajutorul e pe aproape.
De îndată ce Lorenzo se întoarse în altă parte, Granacci îşi apăsă mîna stîngă pe buze şi-
şi flutură degetele spre Contessina, în semn de recunoştinţă.

1
Contessina nu se oprea^ niciodată să se uite la ce lucra Michelangelo. întotdeauna se
oprea lîngă Torrigiani, la capătul celălalt al mesei, dar cu faţa spre Michelangelo, aşa că
el îi putea vedeafiecare gest, îi auzea rîsetele cînd Torrigiani o
amuza. Deşi o urmărea fascinat, ochii nu ii se întîlneau
niciodată.
Cînd în cele din urmă pleca, Michelangelo răni în ea sleit de-
atîtea emoţii. Nu putea înţelege acest lucru. Doar nu-i păsa
de loc de fete. Nici măcar anul trecut petrecut sub tutela lui
Jacopo nu-1 ajutase să bage de seamă care arau „bune de
trîntit la aşternut^. N-avea nici o fată în familie şi nici în
cercul lor restrîns de prieteni. Nici nu-si amintea bine dacă
vorbise vreodată cu o fată. Nu-şi dorise niciodată măcar să
schiţeze vreuna. Ii erau cu totul străine. De ceT durea atunci
cînd o vedea rîzînd în tovărăşia lui Torrigiani, la cîţiva paşi
alături? De ce se înfuria pe Torrigiani şi pe ea? Ce putea să
însemne pentru el această prinţesă din nobilul sînge de
Medici? Era ca un soi de boală misterioasă. Şi-ar fi dorit ca
ea să stea departe de grădină, să-l lase în pace. Rustici
spunea că înainte obişnuia rareori să vină. De ce acum venea
în fiecare zi, rămînînd o oră, sau chiar mai mult? Cu cît se
arunca mai pătimaş asupra foilor goale, cu atît mai conştient
era de prezenţa ei vibrantă lîngă banca de lucru a lui
Torrigiani, cochetînd cu frumosul atlet musculos, în timp ce
fără să-l privească vedea totuşi şi sorbea fiecare trăsătură de
cărbune a lui Michelangelo, înregistrînd-o ca pe o înfruntare
directă. A mai trecut mult timp — arşiţa verii ajunsese în toi,
florile sălbatice se ofiliseră, şi pajiştile grădinii erau pîrjoliţe
— pînă să înţeleagă că era gelos. Gelos pe Torrigiani. Gelos
pe Contessina. Gelos pe amîndoi împreună. Gelos pe fiecare
în parte.
Şi se înfricoşă.

2
Iar acum tocmai ea a trebuit să-l descopere în grădină, după
plecarea celorlalţi. Venise cu fratele ei, Giovanni cel gras, cu
un ochi saşiu, cam de vîrsta lui (Michelangelo i-ar fi dat vreo
14 ani), de pe acum cardinal ales, şi cu vărul ei, fiul
nelegitim al fratelui drag al lui Lorenzo, Giuliano, cel care
fusese înjunghiat de moarte în Dom de către conspiratorii
Pazzi. Pe vremea aceea Michel- angelo era în vîrstă de 3 ani, dar florentinii
mai vorbeau de spectacolul conspiratorilor spîn- zuraţi de ferestrele Signoriei.
Primele cuvinte scăpară fără veste:
— Buona sera.
— Buona sera.
— Michelangelo.
— Contessina.
— Come va? întrebă Contessina.
— Non Ce mede. Ca un pietrar din Settignano. Cioplise în os de hering o bucată
de pietra serena. Nu se opri din lucru.
— Piatra are un miros.
— De smochine proaspăt culese.
— Dar aceasta? Arătă spre o bucată de marmură de pe bancă, lîngă el. Miroase a
prune proaspăt culese?
— Nu, n-are aproape deloc miros. Michelangelo ciopli o fărîrnă. Uite, miroase
singură.
Ea îşi feri nasul, rîzînd de el.
Băiatul se propti în faţa marmurii şi începu să lovească de zor cu dalta, făcînd cioburile
să zboare cît colo.
— De ce lucrezi aşa de... de furios? Nu te oboseşte? Pe mine m-ar slei.
Aflase cît e de fragilă, aflase de ftizia din familie, care îi secerase mama şi sora în cursul
anului ce trecuse. Iată de ce Lorenzo îi era atît de devotat, zicea Rustici, fiindcă ştia că nu
era sortită pentru mult timp acestei lumi.
— Nu, nu, cioplitul pietrei nu-ţi ia puterile; dimpotrivă, ţi le aduce înapoi în tine. Uite,
încearcă să lucrezi marmura asta albă. Ai să rămîi uimita cît de vie devine în mîinile tale.
— Poate în mîinile tale, Michelangelo. Vrei să termini modelul acela de pe pietra
serena pentru mine?
— Dar nu e nimic, e doar un mod de a ciopli în os de hering, aşa cum obişnuim să
cioplim pentru aleile din grădini sau pentru capacele de cisternă.
— Mie îmi place.

3
Atunci, am să-l termin.Fata rămase nemişcată, aplecată deasupra
lui, în timp ce el se ghemuia peste piatră. Cînd ajunse la un
punct tare, se uită în jur după o găleată cu apă, dar, nevăzînd
nici una, scuipă cu precizie pe suprafaţa pe care voia s-o
moaie, apoi continuă să alunece cu dalta pe piatră:
Amuzată, ea îl întrebă:
— Ce te faci cînd ţi se usucă gura?
îşi ridică privirea spre ea cu obrajii îmbujoraţi.
— Unui bun scalpellino nu i se usucă niciodată.
3 O dată cu primele călduri intense, înăbuşitoare, veni în
grădină şi prima pierdere: Soggi. Entuziasmul său se
veştejise ca iarba pajiştii. Nu dobîndise recompense sau
comenzi, şi cu toate că Bertoldo îi plătise ceva bani,
cîştigurile lui le întreceau doar pe cele ale lui Michelangelo,
care lipseau cu desăvîrşire. Din această cauză, Soggi îşi
închipui că Michelangelo i s-ar putea alătura, într-o seară
înăbuşitoare de la sfîrşitul lunii august, aşteptă pînă cînd toţi
plecară, apoi îşi aruncă uneltele pe jos şi veni spre el, cel
mai proaspăt ucenic.
— Michelangelo, tu şi cu mine, hai să plecăm de aici. Toată
treaba asta este aşa de... de fără rost. Să ne salvăm cît mai e
încă timp.
— Să ne salvăm, Soggi? De ce anume?
— Ascultă, nu fi orb. N-au de gînd să ne dea nici comenzi,
nici bani. Cine are într-adevăr nevoie de sculptură ca să
trăiască?
-Eu.
Sentimentele de dezgust, renunţare şi chiar de spaimă, ce se
citeau pe faţa lui Soggi, erau mai grăitoare decît orice fusese
în stare flăcăul să transpună în modelele lui de ceară sau lut.
— Unde o să găsim de lucru? Dacă moareLorenzo...
— Dar e un om tînăr, are doar 40 de ani.

4
... atunci nu vom mai avea protector, nu vom mai avea
grădină. Să rătăcim prin Italia ca nişte cerşetori, cu pălăria în
mînă? „Aveţi nevoie de un cioplitor în marmură? Aveţi ce face cu o Ma-
donna? Cu o Pietă? Pot să vă fac eu una, dacă îmi daţi în schimb un acoperiş şi
hrană A Soggi îşi zvîrli puţinele lucruri personale într-o tolbă.
— Ma che! Vreau să muncesc într-o meserie unde să vină lumea la mine. In fiecare
zi! Ca după pasta sau carne de porc, după vin sau calzoni. Oamenii nu pot trăi fără
lucrurile astea, trebuie să le cumpere zilnic. Aşa că şi eu trebuie să vînd în fiecare zi. Din
ceea ce vînd, am să trăiesc. Am o fire chibzuită, trebuie să ştiu că în fiecare zi voi cîştiga
atîţia soldi. Sculptura e ultimul dintre obiectele de lux, chiar la coada listei. Vreau să
fac negoţ cu ceva din capul listei. Ce zici, Michel- angelo? Nu ţi-au plătit nici măcar un
scudo. Uite ce zdrenţuite-ţi sînt hainele. Vrei să trăieşti ca un cerşetor toată viaţa? Hai,
vino cu mine. O să găsim de lucru împreună...
Izbucnirea lui Soggi pornea din adîncul inimii, se adunase de săptămîni, poate de luni de
zile. Totuşi, în sinea lui, Michelangelo era întrucîtva înveselit.
— Sculptura se află în fruntea listei dorinţelor mele, Soggi. De fapt, în ceea ce
mă priveşte, nu există nici o listă. Cînd am spus „sculptura44, am terminat.
— Terminat e bine zis, încuviinţă Soggi. Tata cunoaşte un măcelar pe Ponte Vecchio,
care caută un ajutor. Dalta e chiar ca un cuţit...
A doua zi de dimineaţă, cînd Bertoldo află de plecarea lui Soggi, ridică din umeri.
— Vicisitudinile sculpturii. Fiecare se naşte cu puţin talent, dar la cei mai mulţi cît de
repede se stinge flacăra! îşi trecu resemnat mîna prin părul alb, subţire. întotdeauna s-au
petrecut astfel de lucruri prin ateliere. De la bun început, porneşti, ştiind că o anumită
parte din învăţătura pe care o transmiţi se va irosi: dar nu poţi să te opreşti din această
pricină, căci toţi ucenicii tăi ar suferi. La cei de teapa lui Soggi, imboldul nu este
dragostea sau afinitatea pentru sculptură, ci doar avîntul tinereţii. De îndată ce
această înflăcărare se stinge, ei îşi zic: „Lasă visele. Caută*ţi mai bine un mijloc sigur de
trai.44 Cînd ai sa devii şeful unei bottega, ai să descoperi că aşa se întîmplă cu
adevărat. Sculptura e muncă grea, dură. Nimeni n-ar trebui să se facă artist numai pentru
că e în stare să fie, ci numai cînd simte că n-ar putea altfel. Arta e făcută numai pentru cei
ce s-ar simţi nenorociţi fără ea. în dimineaţa următoare, Bugiardini, cel cu faţa ca o lună,
care nu crescuse mai înalt, dar era doar ceva mai rotofei, sosi ca nou ucenic al grădinii.
Michelangelo şi Granacci îl îmbrăţişară cu căldură.
Granacci, terminînd pictura comandată de Lo- renzo, dovedise atîtea însuşiri
organizatorice, încît Lorenzo îi propuse să devină administratorul grădinii. Granacci era
încîntat să se ocupe de organizare, îşi petrecea zilele încredinţîndu-se că piatra, fierul sau
bronzul potrivit sosiseră, iniţia concursuri pentru ucenici, obţinea comenzi modeste de la
bresle.
— Granacci, tu n-ar trebui să te ocupi de treburile astea, se împotrivi
Michelangelo. Tu ai tot atîta talent ca oricare dintre cei de-aici.
— Dar mie îmi place, îi răspunse Granacci moale.
— Atunci, nu trebuie să-ţi mai placă. Dacă avem nevoie de cărbune sau de un
model, putem să ni le găsim şi singuri. De ce să renunţi la lucrul tău ca să ne ajuţi să-l
facem pe-al nostru? Granacci nu rămase nesimţitor la complimentul ascuns din
izbucnirea lui Michelangelo.

5
— E timp pentru toate, caro mio, răspunse el. Am pictat şi o să mai pictez.
Dar cînd Granacci se apucă din nou de pictură, Michelangelo se înfurie mai rău ca
niciodată, fiindcă Lorenzo îi ceruse prietenului său un nou serviciu: să-i proiecteze toată
recuzita pentru o piesă cu conţinut moralizator, steagurile şi decorurile pentru o
procesiune.

6
— Granacci, idiota, cum poţi să stai aici cîntînd fericit şi pictînd decoraţii de
carnaval, ce vor fi zvîrlite a doua zi după procesiune? Dar mîe îmi place să fac
ceea ce tu numeşti trio ia 59 . Nu totul trebuie să fie profund şi
veşnic. O procesiune sau o petrecere au însemnătatea lor
pentru că desfată lumea: or, desfătarea e unul dintre cele mai
importante lucruri în viaţă, tot atît de important ca hrana, sau
băutura, sau arta.
— Mă... mă... florentinule!
0 Pe măsură ce zilele toamnei înaintau, prieteniile lui
Michelangelo se statorniceau. în zilele de sărbătoare laice
sau bisericeşti, cînd porţile grădinii rămîneau zăvorîte,
Rustici îl poftea la masă, apoi îl ducea prin împrejurimile
Florenţei, să caute cai; plătea fermieri, grăjdari sau rîn- daşi,
ca să le dea voie să deseneze caii în grajduri sau pe ogoare.
— Caii sînt cele mai minunate creaturi ale lui Dumnezeu!
exclama Rustici. Trebuie să-i desenezi şi iar să i desenezi ?
toţi caii pe care-i poţi găsi.
— Bine, Rustici, dar eu n-am de gînd să sculptez cai. Numai
oameni.
— O dată ce cunoşti un cal, cunoşti lumea. Sansovino,
contadino din Arezzo, de două ori mai mare în vîrstă decît
Michelangelo, avea filozofia lui proprie.
— Un artist trebuie să se întoarcă adesea înapoi la glie;
trebuie să are, să semene, să prăşească, să strîngă recolta.
Contactul cu pămîntul ne dă forţe noi. A te mulţumi să fii
doar artist înseamnă să-ţi tragi seva din tine însuţi, şi atunci
rişti să devii sterp. De aceea, eu mă duc acasă, călare pe
catîrul meu, o dată ia cîteva săptămîni. Trebuie să vii cu
mine, Michelangelo, să simţi sub tălpi ogorul arat.
— Aş merge bucuros cu tine la Arezzo, Sansovino, dacă s-ar
afla acolo marmură în care să pot tăia brazde.

59 Lucruri lipsite de însemnătate, fleacuri.

7
Numai acasă se simţea nefericit. Lodovico izbutise să ţină o
socoteală strictă a sumelor de bani în premii, recompense şi
comenzi încasate de fie- care dintre ucenicii grădinii; ştia că Sansovino,
Torrigiani şi Granacci cîştigau bani frumoşi.
— Dar tu de ce nu? întrebă Lodovico. Nici măcar un singur scudo.
— Nu încă.
— După opt luni încheiate. De ce nu? De ce alţii da şi tu nu?
— Nu ştiu.
— Nu pot trage decît o singură concluzie: că nu eşti în stare să te măsori cu ceilalţi.
— N-am avut încă ocazia.
— Oare n-ar şti Lorenzo dacă tu ai avea cît de cît talent de sculptor?
— Fără îndoială.
— Dar nu te-a băgat niciodată în seamă?
— Niciodată.
— Allora! ... Iţi mai dau încă patru luni, casă se împlinească un an întreg. Dacă şi
atunci Lorenzo va socoti că eşti tot un fruct uscat, ai să te duci la muncă.
Dar răbdarea lui Lodovico nu ţinu mai mult de patru săptămîni. Intr-o duminică
dimineaţă, îl încolţi pe Michelangelo în camera lui de culcare.
— Bertoldo îţi laudă lucrul?
— Nu.
— Zice că ai talent ?
— Nu.
— Nu te încurajează ?
— Mă instruieşte.
— Nu e acelaşi lucru.
— Ammesso 60 . Aşa e.
— Pe ceilalţi îi laudă?
— Uneori.
— S-ar putea ca dintre toţi tu să ai cele mai reduse posibilităţi?
— Nu s-ar putea.
— De ce nu ?
— Desenez mai bine decît ei.
— Desenezi! Ce vorbă e asta? Dacă te pregătesc să devii sculptor, de ce nu sculptezi?

60 De acord. (11.)

8
— Bertoldo nu vrea să mă lase.De ce nu ?
— Zice că nu sînt încă pregătit.
— Dar ceilalţi sculptează ?
— Da.
— Şi tu nu-ti dai seama ce înseamnă asta ?
— Nu.
— înseamnă că eşti mai puţin îndemînatic decît ei.
— Asta se va dovedi cînd o să pun mîna pe piatră .
— Şi cînd va fi asta?
— Nu ştiu.
— Şi pînă ce nu vei lucra în piatră, nu poţi căpăta nici o
recompensă ?
— Nu.
— Şi nu e nici un semn c-or să te lase să începi la piatră?
— Nici unul.
— Şi starea asta nu ti se pare fără speranţă ?
— Nu.
— Dar cum ţi se pare ?
— Mă miră.
— Şi cît timp o să rămîi aşa mirat ?
— Atîta cît socoteşte Bertoldo că trebuie.
— Dar ce s-a întîmplat oare cu mîndria ta ?
— Nimic.
— Cam ce s-a întîmplat cu tine la grădină: nimic.
— Nu-ţi pierzi mîndria cît timp înveţi.
—■ Ai aproape 15 ani. N-ai să ajungi să cîştigi niciodată
nimic ?
— 0 să cîştig.
— Cînd ? Cum ?
— Nu ştiu.
—■ De douăzeci de ori ai spus „nu“ sau „nu ştiu“. Cînd ai să
ştii?
— Nu ştiu.
Sleit, Lodovico strigă:
— Am să rup băţul pe tine. Cînd o să-ţi vină mintea la
cap ?
— Fac ce trebuie. Asta înseamnă că am minte. Lodovico se
prăbuşi într-un scaun.

9
Lionardo vrea să devină călugăr. Cine a auzit oare de un
Buonarroti călugăr? Tu vrei să te faci artist. Cine a auzit
vreodată de un Buonarroti artist? Giovansimone vrea să
ajungă un bătăuş de stradă, să omoare trecătorii cu pietre.
Cine a auzit vreodată de un Buonarroti malandrino 61 ? Urbino
l-a trimis acasă pe Sigismondo, spunînd că arunc banii pe
gîrlă, nu e în stare să înveţe nici măcar literele. Cine a mai
pomenit un Buonarroti analfabet? Nu mai ştiu, zău, de ce mai
are omul copii!
Michelangelo se apropie de scaunul lui Lodovico şi atinse
uşurel cu degetul umărul tatălui său.
— Ai încredere în mine, tată. Nu încerc să scot lînă de la un
măgar.
Dar situaţia lui la grădină nu se îmbunătăţea; dimpotrivă.
Bertoldo îl strunea serios, nu era niciodată mulţumit de
nimic din ce făcea Michelangelo, se muta de pe un picior pe
altul, strigînd:
— Nu, nu, tu poţi să lucrezi mai bine! încă o dată ! încă o
dată !
îl punea să deseneze din nou, de sus de pe o scară, modelele
aflate pe podea, iar duminica îl silea să vină să compună o
temă care să cuprindă toate siluetele pe care le schiţase în
timpul şăptămînii. Îndreptîndu-se spre casă, seara, cu
Granacci, Michelangelo izbucni deznădăjduit:
— De ce sînt nedreptăţit?
— Nu eşti, răspunse Granacci.
— Dar oricine poate să-şi dea seama. Nu mi se dă voie să
iau parte la nici unul dintre concursurile cu premii iniţiate de
Lorenzo, sau să lucrez şi eu la vreuna din comenzi. Nu mi se
dă voie să intru în palat să văd operele de artă. Tu eşti acum
administratorul grădinii. Vorbeşte cu Bertoldo. Aju- tă-mă!
— Cînd o să te socotească el pregătit să iei parte la
concursuri, o să-ţi spună. Pînă atunci...
— O , Dio ! blestemă Michelangelo în surdină. Pînă atunci va
trebui să dorm în Loggia della Signoria, doar acolo poate n-o
să mă ajungă tata cu băţul.
Mai era şi un alt motiv pentru care se simţea nefericit, dar de
care nu-i putea pomeni lui Gra- nacci: o dată cu vremea
umedă, Lorenzo o oprise pe Contessina să mai părăsească
palatul. Lui Michelangelo nu i se părea plăpîndă. Simţea în
ea o văpaie destul de intensă ca să poată goni moartea.
Acum, cînd nu mai venea printre ei, grădina părea ciudat de

61 Pungaş, ticălos. (11.)

10
goală, zilele — nesfîr- şite şi monotone, lipsite de febra
aşteptării. Singurătatea îl apropie de Torrigiani. Deveniră
nedespărţiţi. Vorbea cu entuziasm despre Torrigiani: despre
isteţimea lui, agerimea, fizicul lui...
Granacci ridica din sprîncene.
— Michelangelo, sînt într-o situaţie delicată: nu pot spune
prea mult fără să par gelos şi jignit, dar e de datoria mea să
te previn. Torrigiani a mai procedat aşa şi înainte.
— Cum adică?
— Şi-a dăruit din plin dragostea, a cîştigat pe cite cineva cu
totul de partea lui, ca pînă la urmă, cînd s-a ivit altceva nou
de cucerit, să caute pricină şi să rupă vechea legătură.
Torrigiani simte nevoia de auditoriu, şi tu ţii loc acum de
asemenea auditoriu. Dar nu confunda această nevoie cu
dragostea lui pentru tine.
Bertoldo însă nu era la fel de îngăduitor. Cînd văzu un desen
de-al lui Michelangelo imitat după unul abia terminat de
Torrigiani, îl rupse în mii de bucăţele.
— Umblă un an de zile alături de un şchiop, si pînă la urmă
ai să şchiopătezi şi tu. Muta-ţi masa înapoi la locul ci!
/ Dar Bertoldo ştia că Michelangelo ajunsese la capătul
răbdării. Intr-o zi puse pe umărul băiatului un braţ la fel de
fragil ca o frunză de toamnă.

11
— Şi acum, mai departe, la sculptură! Michelangelo îşi
îngropă capul în inîini; ochii lui, de culoarea chihlimbarului,
oglindeau intens ceea ce simţea: fruntea i se acoperi de brq-
boane de sudoare. Uşurare, bucurie, suferinţă se învălmăşeau, făcîndu-i inima să salte şi
mîinile să tremure.
— Dar ce este sculptura? întrebă Bertoldo pc un ton de dascăl. E arta care, îndepărtînd
tot ce este în plus din materia în lucru, o reduce la forma plăsmuită în mintea artistului...
— Cu ciocanul şi dalta! exclamă Michelangelo, redobîndindu-şi stăpînirea de sine.
— ...sau prin adaosuri treptate, urmă Bertoldo, ca la modelajul în argilă sau ceară,
adică pirn metoda plămădirii.
Michelangelo negă din cap cu putere.
— Nu-i pentru mine. Eu vreau să lucrez direct în marmură. Vreau să lucrez aşa cum
făceau grecii, cioplind de-a dreptul în piatră. Bertoldo zîmbi ironic.
— Nobilă ambiţie! Dar e nevoie de timp îndelungat ca un italian să-i poată ajunge din
urmă pe greci. Trebuie să înveţi mai întîi să modelezi în argilă şi ceară. Nu poţi să te
avînţi la metoda îndepărtării materialului pînă cînd nu stăpînesti metoda adăugirii.
— Şi piatra?
— Nici vorbă de piatră! Modelele tale de ceară să nu fie mai mari de 30 de centimetri.
L-am pus pe Granacci să cumpere o cantitate de ceară pentru tine. Ca s-o facem cît mai
moale, folosim puţin din această grăsime animală. Aşa. Dacă însă vrei să fie mai
consistentă, o amesteci cu terebentină. Va bene? In timp ce se topea ceara, Bertoldo îi
arătă cum să facă o armătură, folosind beţigaşe de lemn sau sîrme de fier, iar cînd ceara
se răci, cum s-o prefacă în batoane.
O dată scheletul înălţat, Michelangelo începu să aplice ceara, ca să vadă cît de mult
poate să se apropie de crearea unei siluete cu trei dimensiuni după un desen în două
dimensiuni.
Asta era deci minunea pentru care îl înecase plînsul pe treptele Domului! Pentru asta
susţinuse superioritatea sculpturii asupra picturii! Adevărata sarcină a sculptorului:
profunzimea,

12
rotunjimea, dimensiuni pe care pictorul nupoate decît să le sugereze, creînd iluzia
perspectivei. Lui îi aparţinea aspra lume a realităţii, nimeni nu putea să dea ocol unui
desen, dar oricine putea să se învîrte împrejurul unei sculpturi şi s-o judece din toate
părţile.
— Şi de aceea trebuie să fie desăvîrşită, nu numai privită din faţă, ci din fiecare unghi,
spuse Ber- toldo. Ceea ce înseamnă că fiecare statuie trebuie să fie sculptată nu o dată, ci
de 360 de ori, pentru că la fiece schimbare a unghiului cu cîte un grad, devine o altă
statuie.
Michelangelo era fascinat; vocea lui Bertoldo unduia prin el ca o flacără.
— Capisco62.
Luă ceara în palme, ca să-i controleze căldura; în mîinile lui, tînjind după piatră, boţul de
ceară nu putea fi plăcut. Dar cuvintele lui Bertoldo îi dăduseră ghes să vadă dacă putea
modela un cap, un tors, o siluetă întreagă care, în oarecare măsură, să redea desenul. Nu
era uşor.
— Dar cu cît încep mai repede, strigă el, cu atît voi termina mai repede.
După ce îngrămădi ceara pe armătura în formă de schelet, urmă îndrumările lui
Bertoldo, mo- delînd cu unelte de fier şi os. O dată obţinută în linii mari o formă
apropiată, o desăvîrşi cu degetele sale puternice. Rezultatul avea o urmă de asemănare, o
oarecare forţă primară.
— Dar nici un dram de graţie, critică Bertoldo, şi nici cea mai ştearsă asemănare a
trăsăturilor feţei.
— Nu sînt portretist, mîrîi Michelangelo, care sorbea învăţătura ca un burete uscat
azvîrlit în Arno, dar se împotrivea la critică.
— Ai să fii.
— Pot să vorbesc deschis?
— Poţi şi altfel?
— La dracu cu portretul! N-o să-mi placă niciodată.

62 înţeleg. (It.)

13
La vîrsta ta, niciodată e mai lung decît la a mea. Cînd te-o răzbi foamea, şi ducele de
Milanoo să-ţi comande să-i faci portretul pe un medalion de
bronz...
Miclielangelo se încruntă.
— Pe mine nu mă răzbeşte foamea pînă într-atîta. Bertoldo
îşi păstră punctul de vedere. îi vorbi despre expresie, graţie
şi echilibru. Despre corelaţia ce trebuie să existe între trup şi
cap: dacă silueta avea faţa unui bătrîn trebuia să aibă braţele,
trupul, picioarele, mîinile şi tălpile unui bătrîn. Tot aşa, dacă
avea faţa unui tînăr trebuia să fie rotundă, senină şi blîndă în
expresie, faldurile trebuiau astfel aduse, îneît să sugereze
trupul tînăr aflat dedesubt. Părul şi barba trebuiau lucrate cu
fineţe.
Baccio era ca maiaua. In zilele cînd Torrigiani stătea
înnegurat şi îmbufnat, sau pe Sansovino îl cuprindea dorul de
casă, sau Michelangelo se plîn- gea că nu trece mai departe
la modelatul argilei, cînd Bertoldo îl certa pe Rustici pentru
că schiţa cai în timp ce toţi desenau după un model
bărbătesc, cînd Granacci avea dureri de cap îngrozitoare din
pricina zgomotului neîntrerupt al ciocanului izbind în daltă,
cînd Bertoldo, istovit de tuse, se tînguia că dacă ar 1'i murit
la ultimul său atac ar fi fost cruţat de o mulţime de necazuri,
atunci era clipa cînd Baccio sărea în ajutorul lor, aducînd cu
el glume de prin cîrciumi şi bordeluri.
— Maestro, aţi auzit de negustorul care se plîngea de rochia
costisitoare a nevesti-si: „De cîte ori mă culc cu tine, mă
costă un scudo de aur“. „Dacă te-ai culca mai des cu mine,
răspunse acru tînăra soţie, te-ar costa numai un bănuţ de
fiecare dată.“
— Nu, nu-1 ţin aici doar ca pe bufonul grădinii, lămuri
Bertoldo. Talentul lui Baccio promite, şi el e întotdeauna
receptiv. Ca oricare altul de aici din grădină, şi el are dorinţa
de a se dărui, însă nu-i place să studieze, e cu gîndul numai
la plăceri. Dar o să se sature şi de asta. Fratele lui, călugărul
dominican, s-a devotat purităţii; poate că de-asta Baccio s-a
aruncat în vîîtoarea plăcerilor.

14
Săptămînile treceau. Bertoldo stăruia ca Micheî- angelo să se
perfecţioneze la transpunerea în for- me de ceară a desenului cu
cărbune. Cînd Michel- angelo îşi pierdu răbdarea, zvîrli cît colo uneltele de os, se duse în
colţul grădinii, luă un ciocan şi o daltă şi îşi vărsă furia tăind blocuri de construcţie
pentru biblioteca lui Lorenzo. Meşterul, ne- fiind sigur dacă trebuie să îngăduie acestă
revoltă, îl întrebă prima dată:
— De ce vii la noi?
— Trebuie să dezlipesc ceara asta de pe degete.
— Unde ai învăţat să ciopleşti piatra?
— La Settignano.
— .Ah!
în fiecare zi, timp de o oră sau două, lucra împreună cu scalpellini. Blocurile de
pietra serena, strînse între genunchi şi sub mînă, îi transmitea ceva din tăria lor.
Bertoldo capitulă.
~ Alia guera di amor, vince chi fugge, zice el. în lupta dragostei, iese
învingător cel care fuge. o să trecem la modelat argila... Ţine minte că lutul lucrat în stare
umedă se contractă. Plă- mădeşte-ţi argila bucăţică cu bucăţică. Amestecă în ea cîrpe
moi şi păr de cal, ca să te asiguri că formele mai mari n-or să crape. Ca să-ţi acoperi
silueta, umezeşte o draperie de postav pînă la consistenţa noroiului clisos, apoi
potriveşte-o în falduri împrejurul siluetei. Mai tîrziu ai să înveţi cum să măreşti la scară
modelul, ca să te apropii de dimensiunea statuii pe care vrei s-o ciopleşti.
— Asta e euvîntul, zîmbi Michelangelo. Trebuie să mă apropii cît mai mult.

15
Sosi şi luna februarie, cu neguri coborînd din munţi şi cu ploaie ce învălui oraşul
împrejmuit de ziduri, pînă ce toate străzile se prefăcură în rîuri. Puţine erau orele de
lumină, cenuşie, în care se putea lucra, iar bisericile şi palatele — prea umede ca să le
viziteze pentru a copia. Erau siliţi să rămînă în încăperile casino-ului, unde fiecare
ucenic stătea pe un scaun înalt deasupra unui vas cu jar. Uneori, zile în şir, Bertoldo nu
putea părăsi patul. Argila umedă părea mai cleioasă şi mai rece ca niciodată. Adesea,
Michelangelo lucra la lumina opaiţului, singur în casino-ul îngheţat; nuse simţea
fericit, dar oricum mai mulţumit ca se afla acolo decft
oriunde în altă parte.
Pină în aprilie mai erau doar două luni.
Şi tot atîtea pînă la termenul cînd Lodovico hotă- rîse să-l
scoată de la grădină dacă nu obţine vreo plată. Cînd Bertoldo
apăru înfofolit în veşminte groase, arăta ca un spectru
străveziu; dar Michel- angelo ştia că trebuie să-i vorbească.
îi arătă siluetele pe care le modelase în lut şi ceru voie să le
copieze în piatră.
— No, figlio mio, cîrîi Bertoldo, gîjîit, nu eşti încă pregătit.
— Ceilalţi sînt, şi eu nu?
— Mai ai mult de învăţat.
— Ştiu asta.
— Pazienza! exclamă Granacci. După ploaie, vreme bună.
O Ghimpi mulţi îl făceau să sîngereze. Bertoldo îl trudea mai
rău ca oricînd, îl urmărea cu un şuvoi neîntrerupt de critică;
oricît se străduia, Michelangelo nu izbutea să dobîndească
nici un cuvînt de laudă. Un alt punct dureros era faptul că
încă nu fusese invitat la palat. Bertoldo îi striga:
— Nu, nu, modelajul ăsta e prea netezit; cînd ai să vezi
sculpturile din palat, ai să înţelegi că marmura cere să
exprime numai cele mai puternice şi mai adînci sentimente.
Michelangelo gîndi: „Bine, atunci invită-mă să văd cu ochii
mei!“
Cînd Lorenzo îl pofti pe Bugiardini la palat, Michelangelo se
înfurie. Pe cine însă? Pe Bertoldo? Pe Lorenzo? Pe sine
însuşi? Nici el nu ştia să răspundă. A fi lăsat deoparte
însemna de fapt a fi respins. Se simţea ca măgarul ce cară
aur, dar se hrăneşte cu scaieţi.

16
Apoi, într-o zi, rece, dar violent de luminoasă, de la sfîrşitul
lunii martie, Bertoldo se opri în faţa unui model în lut, pe
care Michelangelo toc- tnai îl terminase, după studii de
semizei antici, jumătate oameni, jumătate animale.
— La palat a fost adus un faun de eurînd descoperit, spuse
Berţoldo. L-am despachetat aseară. Sculptor grec, păgîn fără
îndoială. Fieino şi Landino sînt de părere că datează din
secolul al cincilea înainte de Cristos. Trebuie să-l vezi.
Michelangelo îşi ţinu răsuflarea.
— Chiar acum ar fi cel mai bine. Hai să mergem! Traversară
Piazza San Marco şi o apucară în jos pe Via Larga. Berţoldo
ridică şalul gros de lînă înfăşurat de două ori în jurul gîtului
şi îl potrivi pînă la jumătatea feţei, ca să-şi ferească gura de
frigul înţepător. Spre Via dei Gori, palatul Medici folosise
drept fundaţie zidul celui de-al doilea hotar al oraşului.
Arhitectul Michelozzo îl terminase cu treizeci de ani în
urmă, pentru Cosimo. Era destul de spaţios ca să
adăpostească o numeroasă familie de trei generaţii,
constituind eîrmuirea unei republici, conducerea unui negoţ
răspîndit în toată lumea, un centru pentru artiştii si învăţaţii
în vizită la Florenţa; o locuinţă combinată: cămin, birou,
centru de negoţ, universitate, bottega şi galerie de artă,
teatru şi bibliotecă; totul auster, cu simplitatea maiestuoasă
specifică gustului familiei Medici.
— Nu există artă de proastă calitate în palat, spuse Berţoldo.
Lucrătura în piatră îl umplu pe Michelangelo de încîntare
cînd se opri o clipă în Via Larga, cuprins de admiraţie, ca să
privească. Deşi văzuse palatul de sute de ori, îi părea
întotdeauna proaspăt şi nou. Ce meşteşug iscusit dovediseră
aceşti scai- pellini! Fiecare bloc ieşit în afară al parterului în
stil rustic era cizelat cu măiestria unei piese de sculptură:
suprafaţa prelucrată în fel şi chip, cu calcagnuolo, muchiile
teşite, „creau rotunjimi dulci ale masei“, ce făceau parcă
blocurile uriaşe să cînte; şi nu găseai două blocuri
asemănătoare, după cum nu se află două statui la fel de
Dona- tello.

17
în blocurile grele se aflau prinse un şir de belciuge de fier,
de care vizitatorii îşi legau caii; la colţuri erau suporturi mari de bronz, în
care noaptea se puneau torţe. De jur împrejur, palatul era încins cu o bancă înaltă de
piatră, pe care florentinii, sociabili din fire, puteau să stea la taifas sau să se încălzească la
soare.
— Fiecare piatră a parterului rustic e atît de desăvîrşită, rupse Michelangelo tăcerea,
îneît ar putea fi aşezată pe un piedestal şi expusă în loggia.
— Poate, recunoscu Bertoldo, dar, după gustul meu, sînt cam prea masive. Fac ca
întreaga clădire să aducă prea mult cu o cetăţuie. îmi plac mai mult blocurile de piatră
egale, netede, de la al doilea cat, şi încă şi mai mult pietrele în miniatură de la etajul al
treilea, fiecare şlefuită ca o piatră preţioasă. Acestea fac ca palatul să devină mai graţios,
pe măsură ce se înalţă în spaţiu.
— Nu mi-am dat niciodată seama, spuse Michelangelo, că arhitectura e o artă aproape
tot atît de nobilă ca şi sculptura.
Bertoldo zîmbi cu indulgenţă.
— Giuliano da Sangallo, cel mai desăvîrşit arhitect al Toscanei, ţi-ar spune că
arhitectura este sculptură: proiectarea formelor pentru a ocupa spaţiul. Dacă arhitectul
nu e şi sculptor, tot ceea ce obţine sînt ziduri împrejmuitoare. Dacă ai să duci lipsă de
lucru, ai să proiectezi un palat în loc de o „Pietâ“.
Colţul dintre Via Larga şi Via de5 Gori era o loggia deschisă, pe care familia Medici o
folosea pentru ospeţe şi festivităţi, prilej de distracţie pentru florentinii curioşi măcar să
vadă ce se petrece acolo. Loggia avea arcade minunate, înalte de 30 de picioare,
cioplite din pietra forte; aici veneau cetăţenii, negustorii şi oamenii politici, să se
sfătuiască cu Lorenzo, precum şi artişti şi cercetători, să discute planurile lor. Pentru toţi
se găsea un pahar de Greco, vin alb, dulce, „băutura ideală pentru bărbaţi^, şi o felie de
turtă, în semn de bun venit.

18
Intrară pe poarta masivă şi ajunseră în curtea pătrată, cu cîte trei arcade de fiecare parte,
susţinute de 12 coloane, îndrăzneţe, cu capiteluriîmpodobite cu motive decorative.
Bertoldo, plin de mîndrie, arătă cu degetul către un şir de opt siluete în stil clasic, aflate
între unghiul arcadelor şi pervazele ferestrelor.
— Sînt făcute de mine. Le-am copiat după camee antice. Ai să vezi originalele în
colecţia din stu- diolo 63 lui Lorenzo. Sînt atît de izbutite, încît lumea crede că aparţin
lui Donatello! Michelangelo se încruntă: cum putea oare Bertoldo să fie mulţumit cînd
singur se situa atît de departe în urma maestrului său? Apoi privirea i se îndreptă spre
două dintre cele mai însemnate sculpturi ale oraşului: David al lui Donatello şi cel al lui
Verrocchio. Cu un strigăt de bucurie, se repezi să pipăie statuile.
Bertoldo se opri lîngă el, plimbîndu-şi mîna încercată pe minunatele suprafeţe de bronz.
— Am ajutat la turnarea acestei statui, pentru Cosimo, menită să stea aici în mijlocul
acestei curţi, ca să fie privită din toate părţile. Cît de tulburaţi au fost! De secole întregi
nu mai pomenisem decît basoreliefuri sau siluete prinse de fundal. Acesta a fost primul
bronz de sine stătător care a fost turnat în decurs de mai bine de o mie de ani. înainte de
Donatello, sculptura folosea doar la ornamentarea arhitecturii: în nişe, porţi, în stranele
altarului şi amvonuri. Donatello a fost primul sculptor în spaţiu de la romani încoace.

63 Birou, studio. (It.)

19
Michelangelo privea cu gura căscată la David al lui Donatello, atît de juvenil şi delicat,
cu bucle lungi şi piept feciorelnic, cu braţul gingaş ţinînd o sabie uriaşă, cu piciorul stîng
îndoit graţios ca să pună talpa, încălţată într-o sanda deschisă, pe capul desprins de trup
al lui Goliat. Era de două ori o minune, gîndi Michelangelo: o dată pentru că turnarea
bronzului izbutise pînă la a do- bîndi netezimea desăvîrşită a satinului; ştia că o parte din
acest merit îi revenea lui Bertoldo; şi în al doilea rînd pentru că o silueta atît de gingaşă,
aproape la fel de plăpîndă ca a Contessi- nei, a putut să-l răpună pe Goliat.Doar o clipă îi
mai ramase pentru studiul a trei sarcofage romane de sub -arcade şi a două statui
reprezentînd pe Marsyas1, restaurate, pînă ce Bertoldo o porni în sus pe scara cea mare,
spre capela, cu frescele lui Gozzoli, de un colorit atît de strălucitor, încît Michelangelo
scăpă un ţipăt de uimire.
Apoi, pe măsură ce Bertoldo îl ducea dintr-o încăpere într-alta, capul începu să i se
învîrte: acolo se afla o adevărată pădure de sculpturi şi o întreagă expoziţie de pictură.
Privirile aproape că nu mai percepeau şi nici picioarele nu mai aveau destulă forţă ca să-l
ducă de la o piesă la alta sau să-i poarte tulburarea adîncă. Nu exista artist italian de
valoare, de la Giotto sau Nicola Pisano64 65 , să nu fie reprezentat. Marmuri de Donatello
şi Desiderio da Settignano, şi Verrocchio, bronzuri di Bertoldo. Picturi atîrnau în fiece
anticameră, coridor, salon sau odaie de zi a familiei, în birouri sau dormitoare: Sfîntul
Paul, Piazza della Signo- ria, ale lui Masaccio, Bătălia de la San
Romano, Lupta balaurilor si a leilor de Paolo Uccello, Răstignirea de
Giotto, pictată pe o masă de lemn, Madonna şi închinarea magilor de Fra
Angelico, Naşterea lui Venus, Primăvara, Buna Vestire ale lui Boticelli. Se
aflau acolo pînze de Castagno66 , Filippo Lippi, Pollaiuolo şi de mulţi alţii, din Veneţia şi
Bruges.
Ajunseră în studiolo lui Lorenzo, ultima din şirul frumoaselor camere aflate la
„nobilul parter al palatului'', cum i se spunea; nu era propriu-zis biroul lui, ci o mică
odaie de scris, cu tavanul boltit, sculptat de Lucea della Robbia, cu pupitrul lui Lorenzo
lîngă peretele din fund, sub rafturile care cuprindeau comorile lui: bijuterii,
camee, mici basoreliefuri în marmură, vechi manuscrise cu înflorituri: o cameră plăcută,
încărcată, făcută mai mult pentru desfătare decît pentru lucru, cu măsuţe pictate de
Giotto şi Van Eyck67 , cu bronzuri antice şi cu un Hercule gol deasupra căminului, cu
mici capete de bronz înşirate pe policioarele de deasupra uşilor şi cu vaze de sticlă cu
modele de Ghirlandaio.
— Ei, ce zici? întrebă Bertoldo.
— Nimic. Tot. Mintea mi s-a oprit în loc.
— Nu-i de mirare. Iată şi Faunul care a sosit ieri din Asia Mică. Ochii lui vorbesc
despre timpul petrecut în desfătări carnale. Cred că a fost primul strămoş al florentinilor.
64 Personaj mitologic. Legenda spune că, îndrăznind să-l înfrunte pe
Apollo şi lira sa la o întrecere de muzică, a fost legat de un pin şi jupuit de
viu.
65 Nicola Pisano (n. la începutul secolului al XlII-lea — m. 1278),
sculptor şi arhitect italian, promotor al Renaşterii timpurii.
66 Andrea deiCastagno (1390—1457), pictor italian, elev al lui Paolo
Uccello. Compoziţiile sale, cu teme religioase, se disting prin realismul
chipurilor înfăţişate.
67 Johannes Van Eyck (1370—1450), celebru pictor flamand, autor de compoziţii
religioase, peisaje şi portrete.

20
Acum o să te las singur cîteva clipe, pînă mă duc să iau ceva din camera mea.
Michelangelo se apropie de Faun şi se trezi privind în adîncul unor ochi lucitori, lacomi.
Lunga-i barbă era pătată, de parcă vărsase vin roşu în toiul chefului. Era atît de intens de
viu, încît părea gata să vorbească, deşi zîmbetul lui pervers, buzele şi dinţii nu mai erau
vizibile. Michelangelo îşi trecu vîrfurile degetelor peste gura căscată căutînd urma daltei,
dar ea dispăruse. Dădu capul pe spate şi rîse de răsună ecoul în camera de piatră. Sîngele
porni din nou să-i alerge cu iuţeală prin vine.
— Ţi-ai pierdut gura lăudîndu-te cu aventurile tale poznaşe! îi strigă Faunului.
Apoi luă hîrtie de desen şi o cretă roşie din sîn, se aşeză în partea opusă a camerei şi se
apucă să-l schiţeze, punîndu-i de la el buze, dinţi şi o limbă obraznică, aşa cum îşi
închipuia că fuseseră cioplite de sculptorul grec, cu două mii de ani în urmă.
Simţi pe cineva lîngă umăr, apoi un parfum slab îi gîdilă nările. Se răsuci brusc.

21
Trecuseră multe săptămîni de cînd n-o văzuse. Trupul ei atît de plăpînd ocupa un volum
neînsemnat în spaţiu. Ochii ei imenşi înghiţeau restul trăsăturilor palide, delicate,
topindu-le parcă înapele calde ale pupilelor cafenii. Era îmbrăcată
în- tr-o gamurra albastră, tivită cu blană castanie. Pe bluză şi
mîneci avea aplicaţii de steluţe albe. în mînă ţinea o copie de
pergament în limba greacă, a Discursurilor lui Isocrates 68 .
Rămase nemişcat, înghiţit, ca şi ea însăşi, de ochii ei.
— Michelangelo!
Cum putea afla atîta bucurie la simpla pronunţare a unui
nume pe care îl auzea toată ziua fără pic de emoţie?
— Contessina!
— Studiam în camera mea, cînd am simţit că se află cineva
aici.
— Nici nu îndrăzneam să sper că te voi vedea. Bertoldo m-a
adus să-mi arate operele de artă.
— Tata nu vrea să mă mai lase să-l însoţesc la grădină pînă
la primăvară. Crezi oare că o să mor?
— Ai să trăieşti şi ai să dai naştere la o mulţime de fii!
Obrajii i se îmbujorară.
— Sper că nu te-am jignit? o întrebă scuzîndu-se. Ea negă
din cap.
— Mi s-a spus că eşti un om deschis. Se apropie cu un pas
sau doi de scaunul lui. Cînd sînt lingă tine mă simt
puternică. De ce?
— Cînd sînt lîngă tine mă simt ameţit. De ce? Ea rîse încet,
cu un chicotit vesel.
— Duc dorul grădinii.
— Grădina îţi duce dorul.
— N-aş fi crezut că a băgat de seamă.
— A băgat de seamă.
Ardoarea cuprinsă în vocea lui o făcu să-şi ferească privirea.
— Cu lucrul cum merge?
— Non ce male.
— Nu eşti prea vorbăreţ.
— N-am de gînd să mă fac orator.
— Atunci, ar trebui să-ţi acoperi ochii.

68 Isocrates (436—338 î.e.n.), celebru orator atenian, autor al unei Retorici

şi al unei culegeri de 28 discursuri judiciare şi politice.

22
— Dar ce spun ei?Lucruri care-mi fac plăcere
— Atunci, spune-mi-le şi mie. Nu port oglindă la mine.
— Ce ştim despre alţii e taina noastră.
Se simţi descoperit, umilit, pentru că dezvăluise un
sentiment pe care nici el nu-1 putea defini. Se aplecă asupra
desenului.
— Acum trebuie să lucrez.
Ea bătu din picior.
— Nu se vorbeşte astfel cu o Medici. Furia îi izbucni în
ochi, turburîndu-le transparenţa pînă la întunecare. Apoi un
zîmbet abia vizibil îşi făcu apariţia. N-ai să mai auzi
asemenea cuvinte prosteşti de la mine.
~ Non importa. Am şi eu gama mea proprie. Ii întinse mîna.
Era micuţă, cu degetele fragile ca nişte păsărele, în palma lui
aspră, puternică. Îşi dădu seama că nu trebuie să o strîngă.
După o clipă simţi freamătul, fierbinţeala mîinii ei, apoi cum
îl scutură voiniceşte, cu o strîngere puternică.
— Addio, Michelangelo.
— Addio, Contessina.
— Spor la lucru.
— Grazzie miile.69
Şi dispăru pe uşa biroului tatălui ei, lăsîndu-i în nări un
parfum slab, dar în mînă un clocot al sîngelui, de parcă ar fi
lucrat cu o daltă de fier suedez foarte bine echilibrată.
Aşternu creta roşie pe hîrtie.

69 Mii de mulţumiri. (It.)

23
7 în noaptea aceea se zvîrcoli şi se răsuci, fără somn. Primul
lui an la grădină se apropia de sfîr- şit. Dacă Lodovico se va
duce la Lorenzo, aşa cum ameninţase, şi va pretinde să i se
dea drumul fiului său? Va fi oare Lorenzo dispus să se
împotrivească unei respectabile familii florentine? Pentru un
ucenic pe care niciodată nu-1 băgase măcar în seamă? Simţea,
totuşi, că pur şi simplu nu va putea să plece înainte de a pune măcar o dată mîna pe o
bucată de piatră.
Nu mai putea îndura această nepotolită foame. Sări din pat şi, la lumina lunii, se îmbrăcă
în grabă, cu gîndul să ajungă la Settignano în zori şi să-şi petreacă ziua cioplind blocuri
şi coloane de pietra serena. Dar după ce coborî în fugă, fără zgomot, treptele în
spirală ale casei, pînă jos, în Via dei Bentaccordi, se opri brusc. Se văzu deodată pe sine
lucrînd cu scalpellini în fundul grădinii, unde se depozitau toate pietrele. Revăzu în
minte mai ales una, o bucată de marmură albă nu prea mare, zăcînd în iarbă la mică
distanţă de blocurile pentru construcţie. îşi dădu seama că acea bucată avea tocmai
mărimea potrivită pentru sculptura pe care o visa: un Faun ca acela al lui Lorenzo, din
studiolo, dar un faun al său propriu! In loc s-o pornească la stînga şi să meargă înainte
pe strada ce mărginea şanţul de apărare al oraşului, către cîmpul deschis, coti spre
dreapta, merse pe Via dei Benei, cu minunatele ei palate Bardi adormite, pînă la poarta
înaltă de lemn din zidul oraşului, se lăsă identificat de strajă, trecu peste Ponte alle
Grazzie, urcă spre ruinele forului Belvedere şi se aşeză pe un parapet, cu apele rîului
Arno licărindu-i la picioare.
Florenţa, luminoasă în clarul de lună, atît de aproape, de parcă simţea c-ar fi putut să
atingă Signoria sau Domul cu degetele, oferea o privelişte de o frumuseţe atît de
uimitoare, îneît îşi ţinu răsuflarea. Nu era nici o mirare că tinerii florentini îşi închinau
romanţele oraşului lor, cu care nici o fată nu se putea măsura. Toţi florentinii adevăraţi
spuneau: Nicicînd nu voi putea trăi departe de priveliştea Domului. „Lui oraşul îi apărea
acum ca o masă compactă de pietra serena, străzile, tăiate de-a lungul cu o mistrie
de zidar, părînd nişte rîuri întunecate, pieţele pietruite strălucind albe în lumina lunii.
Palatele stăteau de veghe, cu două caturi mai înalte decît casele modeste strîns
îngrămădite în jurul lor; străpungeau cerul auriu-lăptos, săgeţile de la
Santa Croce, Santa Maria Novelia, sau măreaţa ţîşnire ele 300 de picioare a S ignor iei.
Marele dom roşu al catedralei, micul dom alb seînteie- tor al Baptisteriului, desăvîrşirea
nobilă a Campanilei roz-gălbuie alcătuiau un mic grup deosebit. Totul înconjurat de
zidul oraşului, presărat cu turnuri şi turnuleţe. Acolo sus, plimbîndu-şi privirea asupra
oraşului său atît de drag, înţelese ce avea de făcut.
Luna începea să se cufunde înapoia dealurilor. Ultima pîclă de pulbere luminoasă-
cenuşie se aşternu pe acoperişurile caselor, şi curînd se topi. Discret, spre răsărit, lumina
zilei îşi vestea ivirea, apoi izbucni de parcă soarele, gelos, dăduse tîr- coale dincolo de
orizont, aşteptînd doar un semnal ca să se năpustească asupra văii Arnului şi să pună pe
fugă magia mistică a clarului de lună, cu dovada zdrobitoare a mai marii sale puteri de a
lumina, încălzi şi dezvălui totul. în susul rîu- lui, cocoşii începură să cînte prin fermele de
pe malul lacului mlăştinos; străjile de la poartă vestiră prin strigăte deschiderea porţilor
greu zăvorite.

24
îşi croi drum pe deal,în jos merse de-a lungul rîu- lui spre Ponte Vecchio, podul cu
tarabele măcelarilor pe care ucenici somnoroşi tocmai le deschideau, şi-şi urmă drumul
spre Piazza San Marco şi grădină. Se duse drept îa blocul de marmură din iarbă, dincolo
de noul şantier de construcţie, îl luă în braţe, clătinîndu-se sub greutatea lui, îl purtă pe
potecă pînă în fundul grădinii. Acolo potrivi un trunchi de pom retezat cu fierăstrăul şi
aşeză cu grijă blocul de marmură deasupra. Ştia că n-are voie să se atingă de această
marmură, că în acest chip, cel puţin indirect, se revolta împotriva autorităţii din grădină,
răsturna disciplina de fier instaurată de Bertoldo. La urma urmei, însă, era oricum pe
cale să plece dacă tatăl lui îşi spunea cuvîntul. Şi dacă Bertoldo avea de gînd să-l
înlăture, să se întîmple asta măcar în faţa unei sculpturi, motiv pentru care fusese adus,
de altfel, acolo.Mîngîie piatra cu mîinile, cautîndu-i contururile
ascunse. De un an încheiat nu atinsese măcar o dată un bloc
alb de marmură statuară.
— De ce oare, se întreba eltremurînd, sînt chinuit de astfel
de simţăminte?
Pentru el, marmura albă, lăptoasă, era o substanţă vie,
însufleţită, care simţea, pricepea, judeca. Nu-şi putea îngădui
să nu fie la înălţime. Ce simţea el nu era teamă, ci veneraţie.
O voce lăuntrică îi şoptea:
— Aceasta este dragostea.
Nu era înspăimîntat, nici măcar uimit. Recunoştea că e
adevărul adevărat. Era nevoia primară ca dragostea lui să fie
împărtăşită. Marmura era eroul vieţii lui. Nu trăise cu
adevărat pînă în această clipă, cînd mîinile lui calde,
drăgăstoase, mîngîiau marmura.
Fiindcă acesta era idealul vieţii sale: să devină sculptor de
marmură albă; nimic mai mult, nimic mai puţin.
Luă uneltele lui Torrigiani şi se apucă de lucru: fără desen,
fără model de ceară sau lut, fără să facă măcar semne cu
cărbunele pe învelişul dur, exterior, al marmurii. Tot ceea ce
trebuia să urmărească în afară de impuls şi instinct era
imaginea clar întipărită în mintea Faunului din palat; poznaş,
sătul de plăceri, hîtru, pervers, dar nespus de fermecător.
Propti dalta pe bloc şi izbi prima lovitură cu ciocanul. Aici
era locul lui. El, marmura, ciocanul şi dalta formau un singur
tot.

25
iv Faunul era terminat. Lucrase trei nopţi în şir în spatele
casino-ului; trei zile în şir îl ascunsese sub o ţesătură de lînă.
Acum îl duse la bancul lui de lucru. Se simţea pregătit pentru
ochii lui Bertoldo: Faunul lui, cu buze senzuale, pline, cu un
şirag de dinţi albi, obraznici şi cu o limbă nepă- sătoare, ce
abia se ivea dintre buze. Tocmai lustruia creştetul capului cu
pietra ardila şi apă, ca să netezească urmele şi punctele albe
lăsate de daltă, cînd sosiră ucenicii, şi Lorenzo se apropie pe alee, Şe opri în faţa
bancului de lucru.
— Ah, Faunul meu din studiolo, făcu Lorenzo.
— Da.
— Dar văd că nu i-ai făcut barbă.
— Am soctit că nu e necesară.
— Datoria copistului nu e să copieze?
— Sculptorul nu e un copist.
— Nici chiar cînd e ucenic?
— Nu. Trebuie să creeze ceva nou din ceva vechi.
— Şi de unde izvorăşte noul?
— De unde izvorăşte toată arta. Dinăuntrul artistului.
I se păru că întrezăreşte o licărire în ochii lui Lorenzo, imediat reţinută.
— Faunul tău e bătrîn?
— Nu trebuie să fie?
— Nu te-am întrebat de vîrstă. Dar văd că nu-i lipseşte nici un dinte.
Miehelangelo se uită atent la statuia lui.
— Am încercat să aduc îndreptări celeilalte guri care s-a stricat.
— Ar trebui să ştii că întotdeauna la inşi de vîrsta lui sînt unele lipsuri.
— La oameni, da. Dar la fauni? Nu putu să-şi reţină un zîmbet poznaş. Se zice că
faunii sînt pe jumătate ţapi. Oare ţapii îşi pierd dinţii? Lorenzo rîse din toată inima.
— Nu m-am uitat niciodată!
După plecarea lui, Miehelangelo luă dalta şi se apucă să lucreze la gura Faunului. A
doua zi, Lorenzo se întoarse la grădină; vremea se mai încălzise şi Bertoldo îl însoţea şi
el. Lorenzo se opri în faţa bancului de lucru.
— Faunul tău pare să fi îmbătrînit cu 20 de ani într-o singură zi.
— Sculptorul e stăpîn asupra timpului: el poate să îmbătrînească sau să întinerească
personajele după voia lui.
Lorenzo păru mulţumit.
— Văd că i-ai scos un dinte de sus. Şi doi de jos, din cealaltă parte.
— Pentru a păstra un echilibru,
— I-ai strîns şi gingiile în locul unde au fost dinţii. Lui Michelangelo îi jucau ochii.
— Ai dat dovadă de înţelegere, relacînd întreaga gură. Altul s-ar fi mulţumit doar să
spargă cu ciocanul cei cîţiva dinţi.
— Era o urmare firească.
O clipă^ Lorenzo îl privi ţintă, în tăcere, cu ochii lui adinei, căprui, întunecaţi. Apoi
spuse:
— Sînt mulţumit să bag de seamă că n-am fiert supă într-un coş de nuiele.
Plecă. Michelangelo se întoarse către Bertoldo, care era palid şi tremura uşor. Bertoldo
nu rosti nici un cuvînt. Apoi plecă şi el.
A doua zi de dimineaţă, un paj cu ciorapi multicolori şi veston purpuriu îşi făcu apariţia

26
în grădină. Bertoldo strigă:
— Michelangelo, eşti chemat la palat! Du-te cu pajul!
— Ai făcut ce-ai făcut, şi iată-te dat afară! strigă Bace io. Pentru furtul bucăţii ăleia de
marmură. Michelangelo se uită la Bertoldo, apoi la Granacci. Nu putu citi nimic pe
feţele lor. Plecă însoţit de paj, intră în grădina din fund a palatului, printr-un vechi zid
crenelat, privi cu ochi holbaţi la pomişorii din lăzi, tunşi în formă de elefanţi, cerbi sau
corăbii cu pinzele în vînt. Se opri brusc în faţa unei fîntîni cu un bazin de granit, în
mijlocul căruia se înălţa Judith, bronzul lui Donatello.
— Vă rog, domnule! îl strigă pajul. 11 Magnifice) nu trebuie lăsat să aştepte.
A fost nevoie să-şi încordeze întreaga voinţă ca să-şi desprindă ochii de pe silueta
puternică dar învinsă a lui Holofern, cu capul gata să-i cadă sub sabia ridicată a lui
Judith. Pajul îl conduse spre subsol, în jos, pe o pasarelă de lemn pentru trăsuri, apoi
urcară două şiruri de trepte pe scara strimtă din dos.
Lorenzo stătea aşezat la biroul său din bibliotecă, o încăpere spaţioasă, căptuşită cu
rafturi, ce adăposteau cărţile pe care bunicul lui începuse să le adune în urmă cu 50 de
ani. în cameră nu se aflau decît două sculpturi de Mino da Fiesoîe, busturile în marmură
ale tatălui şi unchiului lui Lorenzo.
Cu faţa îmbujorată, Michelangelo se duse drept spre bustul lui Piero, tatăl lui Lorenzo.
— Priviţi acest lustru nemaipomenit: de parcă mii de lumînări ar arde înăuntru!
Lorenzo se ridică, se apropie de Michelangelo ca să studieze sculptura.
— Acesta era talentul deosebit al lui Mino: putea face marmura albă să pară carne
caldă. Se folosea de o daltă complet rotunjită pentru a modela părul. Dar uite cît de
delicat a pătruns dalta în marmură.
Michelangelo îşi plimbă degetil pe reliefurile unduioase.
— Totuşi, liniile sînt adînc tăiate, spuse Lorenzo. Asta se numeşte ferrata: atunci
cînd dalta taie dintr-o singură mişcare o unduire a părului.
— Ceea ce cioplitorii în piatră numesc „tăietură lungă“, adăugă băiatul.
— Mino a fost un artist de mare fineţe, spuse Lorenzo. A pus sentimentul în locul
tehnicii. Totuşi, acest bust al tatălui meu este primul adevărat portret în marmură care a
fost sculptat la Florenţa.
— Primul! Atunci, Mino a dat dovadă de îndrăzneală .
în tăcerea care urmă, Michelangelo roşi dintr-o dată pînă-n vîrful urechilor. Se înclină
ţeapăn din mijloc.
— Nu v-am prezentat omagiile mele, messer. înflăcărat din pricina sculpturii, m-am
pornit la vorbă.
Lorenzo înlătură scuzele cu o mişcare a mîinii.
— Te-am iertat. Cîţi ani ai, Michelangelo?
— Cincisprezece.
— Cine e tatăl tău?
— Lodovico di Lionarclo Buonarroti-Simoni.
— Am auzit acest nume.
Trase sertarul şi scoase o mapă de piele. O deschise şi răspîndi pe masă zeci de desene.
Michelangelo nu-şi putea crede ochilor.

27
— Dar... desenele sînt făcute de mine...întocmai.
— Bertolclo mi-a spus că le-a distrus.
Lorenzo se aplecă peste birou spre el.
— Ţi-am pus multe piedici în cale, Michelangelo. Bertoldo
s-a purtat cu asprime, te-a criticat fără cruţare, nu te-a lăudat
si nici nu ti-a făgăduit vreo răsplată. Voiam să fim siguri că
eşti în- tr-adevăr... tare. Ştiam că a iun talent adevărat, dar
nu-ţi cunoşteam caracterul. Daca ne-ai fi părăsit pentru lipsa
de laude sau de recompense în bani... Liniştea se aşternu în
frumoasa încăpere, îmbibată de izul plăcut al foilor de
pergament, al legăturilor în piele şi al colilor proaspăt ieşite
de sub tipar. Michelangelo îşi plimbă ochii de-a lungul
pereţilor, deosebind titlurile, în zeci de limbi diferite, din
care nu pricepea o iotă. Dinţii i se încleştaseră într-atît, încît
limba nu mai avea loc să se mişte sau să vorbească.
Lorenzo ocoli biroul şi veni alături de băiat.
— Michelangelo, tu ai stofa de sculptor. Bertoldo şi cu mine
sîntem încredinţaţi că ai putea să devii urmaşul lui Orcagna,
Ghiberti, Donatell®. Michelangelo rămase mut.
— Dorinţa mea ar fi să locuieşti la palat. Ca membru al
familiei mele. De azi înainte nu va mai trebui să te ocupi
decît de sculptură.
— Mai mult ca orice îmi place să lucrez în marmură .
Lorenzo rîse pe înfundate.
— Nici urmă de mulţumiri, de mărturisire a bucuriei de a
veni să locuieşti în palatul Medici. Doar dragostea ta pentru
marmură!
— Nu de aceea am fost invitat?
— Senz altro} Vrei să-i aduci pe tatăl tău Ia mine?
— Mîine. Cum să vă numesc?
— Cum doreşti.
— Nu li Magnific o.
— De ce nu?
— Ce înţeles mai poate avea un compliment pentru cineva
dacă îi aude zi şi noapte...
— ...de pe buzele linguşitorilor?

28
— N-am spus asta. 70 Cînd te gîndeşti la mine, eum îmi spui?
— Lorenzo.
— II rosteşti cu afecţiune.
— Aşa cum simt.
— Pe viitor să nu mă întrebi ce trebuie să faci. De la tine nu mă aştept decît la lucruri
neaşteptate.
Granacci se oferi încă o dată să pledeze pentru el în faţa lui Lodovico. Lodovico nu
pricepu mai nimic din cele ce-i spunea Granacci.
— Granacci, îmi duci fiul pe un drum greşit.
— Palatul Medici nu e tocmai un drum greşit, messer Buonarroti; se pare că e cel
mai măreţ palat din Europa.
— Dar ce înseamnă un tăietor de piatră într-un palat minunat? E întocmai ca un rîndaş.
— Michelangelo nu e pietrar. E sculptor.
— Non importa. In ce condiţii intră la palat?
— Nu m-aţi înţeles, messer: nu va fi plătit.
— Nu va fi plătit! încă un an irosit!
— II Magnifico l-a poftit pe Michelangelo să vină să locuiască în palat. Va fi ca un
membru al familiei. Va mînca la masă cu mai-marii lumii...
— Cine mănîncă cu cei puternici va avea ochii scoşi cu sîmburi de cireaşă...
— Va învăţa la Academia Plato, cu cei mai de seamă învăţaţi din Italia, continuă
Granacci netulburat. Şi o să aibă marmură la dispoziţie pentru cioplit.
— Marmură! gemu Lodovico, de parcă cuvîntul era un blestem.
— Nu puteţi refuza să staţi de vorbă cu II Magnifico.
— Am să mă duc, mormăi Lodovico. Ce pot să fac altceva? Dar nu-mi place, nu-mi
place de fel.
La palat, stînd în studiolo în faţa lui Lorenzo, cu Michelangelo lîngă el, Lodovico îi
păru fiului său umil, aproape jalnic. Şi băiatului i se făcu milă de el.

70 Fără îndoială. (It.)

29
— Buonarroti-Simoni, am vrea ca Michelangelo să locuiască cu noi aici şi să devină
sculptor. Ne vom îngriji de toate cele trebuincioase lui. Eşti de acord să ne dai băiatul?
Magnifico, messer, cum aş putea oare să vă refuz? răspunse
Lodovieo, încîinîndu-se adînc. Nu numai Micheîangelo, dar
noi toţi, cu trup şi suflet, sîntem la dispoziţia înălţimii-
voastre.
— Bine. Cu ce te ocupi?
— Nu m-am îndeletnicit niciodată cu vreo meserie sau
negoţ. Am trăit din sărăcăcioasele mele venituri, îngrijind de
puţinele bunuri lăsate mie de strămoşi.
— Atunci, foloseşte-te de mine. Vezi ce-aş putea face pentru
dumneata aici, în Florenţa. Am să-ţi sprijin interesele cu
toată puterea mea. Lodovieo aruncă o privire spre fiul său,
apoi îşi întoarse ochii.
— Nu ştiu să fac nimic altceva decît să scriu şi sa citesc.
Tovarăşul lui Marco Pucci, de la vama, tocmai a murit; aş fi
mulţumit sa pot să-i iau locul.
— La vamă! Se plăteşte numai opt scudi pe lună.
— îmi pare că aş putea face faţă în această funcţie. Loreiizo
ridică ambele mîini la înălţimea coatelor şi-şi mişcă degetele
de parcă ar fi vrut să le scuture de apă.
— M-aş fi aşteptat să ceri ceva mult mai important, dar
dacă dofeşti să devii tovarăşul lui Pucci, fie!
$e întoarse spre Micheîangelo, care stătea în faţa lui cu
buzele strînse. Un zîmbet cald ilumina figura lui oacheşă,
urîtă.
Se împlinesc 60 de afli de cînd bunicul meu, Cosimo, l-a
invitat pe Donatello în casa lui să lucreze statuia în bronz a
lui David.C ART EA A T RESA
PALATUL
I Un paj îl însoţi pe scara principală în sus şi de-a lungul coridorului, spre un
apartament ce dădea în curtea centrală. Pajul ciocăni. Bertoldo deschise uşa.
— Bun venit, Miclialangelo, în caşa mea. 11 Magnifice) socoteşte că mai am atît de
puţin de trăit, îneît vrea să te învăţ şi în timpul somnului. Michelangelo se văzu într-o
încăpere de forma unui L, care se împărţea astfel în două odăiţe deosebite. In fiecare
latură se afla cîte un pat de lemn acoperit cu pături albe şi cuverturi roşii, cu cîte-o ladă la
picioare. Patul lui Bertoldo se găsea în latura mare a L-uJuj. Peretele din dreptul capului
era acoperit cu o pînză pictată reprezentînd Palatul Signoriei. In colţul L-uîui se afla un
bufet mare, cu două laturi, în cave Bertoldo îşi ţinea cărţile, precum şi manuscrisul legat
în piele de porc al cărţii lui de bucate, nişte sfeşnice de bronz pe care le proiectase pentru
Donatello, şi pe rafturi, la diferite nivele, modele în ceară şi argilă ale celor mai multe
dintre sculpturile lui.
Patul lui Michelangelo se afla în jumătatea cu uşă a L-ului, de unde puteau vedea
sculpturile de pe hufet, dar nimic din latura unde îşi avea patul Bertoldo. Pe peretele din
faţa patului atîrna o pictură pe lemn reprezentînd Baptisteriul, iar în apropierea unei
ferestre care dădea spre Via dei Gori se afla un cuier şi o masă, cu un vas şi un urcior cu
apă.
— Această împărţeala ne va asigura intimitate, spuse Bertoldo. Pune-ţi lucrurile în
lada de la picioarele patului tău. Dacă ai lucruri de valoare, dă-mi-le să le închid în acest
scrin antic. Michelangelo aruncă o privire spre legăturica lui cu haine şi ciorapi cîrpiţi.
— Singurele lucruri de valoare pe care le am sînt cele două mîini; îmi place să le
port cu mine.
— Or să te ducă mai departe decît te-ar putea duce picioarele.
Se culcară devreme, Bertoldo aprinse luminările din sfeşnicele de bronz, care aruncară
degete tremurătoare de lumină în ambele aripi ale încăperii. Deşi nu se puteau vedea
unul pe altul, paturile lor se aflau la distanţă doar de cîţiva paşi şi astfel reuşeau să stea de
vorbă cu glas scăzut. Singurul lucru pe care puteau amîndoi să-l vadă era bufetul din
colţ, cu modelajele lucrărilor lui Bertoldo.
— Sculpturile dumneavoastră sînt minunate în lumina luminărilor.
Bertoldo rămase o clipă tăcut.
— Ştii ce spune Poliziano: Bertoldo nu e un sculptor de miniaturi, ci un sculptor în
miniatură. Michelangelo respiră adînc. Bertoldo, care auzi această manifestare de
protest, spuse încetişor:
— Este totuşi un sîmbure de adevăr în această crudă vorbă de duh. Nu găseşti
puţin cam tragic faptul că de-aeolo, de pe pernă, poţi cuprinde într-o singură privire
opera mea de o viaţă întreagă?
— Dar bine, maestre Bertoldo, sculptura nu se măsoară la cîntar.
— După orice măsurătoare, rămîne totuşi o modestă contribuţie. Talentul e ieftin;
să te dedici lui, costă scump. O să te coste viaţa.
— La ce altceva foloseşte viaţa?
Bertoldo oftă.

1
Din păcate, eu am crezut că foloseşte la mai multe: să vînezi cu şoimi, să încerci reţete
culinare, să alergi după fete drăguţe. Cunoşti proverbul florentin „Viaţa e făcută ca s-o
trăieşti^. Sculptorul trebuie să creeze o operă masivă. El trebuie să producă timp de 50
—60 de ani, cum au făcutGhiberti şi Donatello. Trebuie să producă
îndeajuns ca operele lui să facă înconjurul lumii. Bătrînul era
obosit. Michelangelo îl auzi cum se cufundă în somn,
suspinînd. El rămase treaz, cu mîinile încrucişate sub cap.
Nu vedea nici o deosebire între „Viaţa e făcută ca s-o
trăieşti^ şi „Viaţa înseamnă muncă“. Locuind acum în palatul
Medici, bucurîndu-se la gîndul că va studia nenumărate
opere de artă şi revăzînd în minte colţul din grădina de
sculptură plin de marmură minunată de cioplit, adormi cu
zîmbetul pe buze.
Se trezi o dată cu primele raze ale soarelui, se îmbrăcă în
linişte şi ieşi pe sălile palatului. îşi plimbă degetele pe
marmura străveche, reprezentînd siluetele lui Africanus şi
Faustina; cercetă picturile veneţine bogat colorate, aflate pe
pereţii a ceea ce părea să fie un salon; compară portretele în
ulei făcute de Pollaiuolo cu portretele în marmură ale lui
Mino da Fiesole; îşi petrecu o oră în capela ce se mîndrea cu
frescele lui Benozzo Gozzoli, reprezentînd pe cei trei crai de
la răsărit coborînd dealul de la Fiesole; ciocăni la uşi, intră
şi încremeni privind cu ochii măriţi de uimire şi veneraţie
înălţarea la cer de Donatello, Sfîntul Paul de Ma- saccio,
Bătălia de la San Romano de Uccello... pînă ce-şi simţi
capul uşor şi i se păru că visează. La ora unsprezece, cînd se
întoarse în cameră, găsi pe pat un costum nou, lăsat acolo de
croitorul palatului. Intr-o dispoziţie sărbătorească, se
îmbrăcă în mătăsuri le colorate, apoi stătu în faţa oglinzii,
cercetîndu-se mulţumit. Era uimitor cît de atrăgător îl făceau
să arate hainele cele noi, beretta purpurie împrumutînd
culoare obrajilor săi, gulerul cu glugă al mantiei violete
făcînd să-i pară capul mai bine proporţional, cămaşa şi
ciorapii aurii adăugind o nuanţă de veselie. îşi aminti ziua,
cu doi ani în urmă, cînd, aşezat,pe pat, îşi retuşase trăsăturile
cu un creion, în timp ce aştepta fluieratul de chemare al lui
Granacci.

2
Pe măsură ce se învîrtea în faţa oglinzii, rămînea şi mai
încîntat de schimbările pe care şi le descoperea. Nu numai că
adăugase doi-trei centimetri în înălţime, avînd acum cam un
metru şi cincizeci şi cinci, dar adăugase şi ceva în greutate.
Pomeţii ieşiţi în afară nu mai păreau ca de schelet ; şi, o dată
cu gura şi bărbia, care se împliniseră, nu se mai băga de
seamă atît de mult că urechile erau aşezate prea către spatele
capului. îşi pieptăna spre faţă părul buclat, ca să acopere o
parte din fruntea prea lată. Ochii mici, cu pleoape groase,
păreau mai larg deschişi, expresia lor sigură oglindind
certitudinea că-şi găsise un rost pe lume. Lumea nu mai
putea sa-i socotească faţa greşit proporţionată.
Preamărea frumuseţea altora, ei, care avea atît de puţină. La
13 ani se împăcase cu gîndul că e mic şi va purta povara unei
siluete neînsemnate. Nutrind cea mai adîncă admiraţie pentru
forţa şi proporţia magnifică a trupului bărbătesc, propriul său
tors şi mădularele îi apăruseră ca o mantie zdrenţăroasă.
Acum nu-şi mai făcea o impresie atît de proastă.
Absorbit, nu-1 văzu pe Bertoldo intrînd.
— Oh, maestre... eu tocmai...
— Te crezi grozav în aceste vesminte?
— Nu ştiam că pot să arăt şi aşa.
— Nici nu poţi. Aceste haine sînt numai pentru festa 71 .
— Masa de duminică nu e o sărbătoare?
— Pune-ţi bluza şi tunica asta. Cînd o să vină o sărbătoare
ca Ziua Fecioarei, atunci poţi să te fuduleşti.
Michelangelo oftă, îşi scoase mantia violetă şi îşi dezlegă
şnururile bluzei de pînză galbenă, apoi privi ştrengăreşte la
maestrul său.
— Ei da, să nu pui hamuri cu înflorituri pe un cal de povară.

71 Sărbătoare. (It.)
Urcară pe scara largă de la entresol, spre foyer-u\ lung, apoi
cotiră imediat la dreapta, în sufragerie. Rămase uitnit
văzîndu-se într-o încăpere austeră, fără nici o singură operă
de artă. Ramele lambriu- rilor şi policioarelor de deasupra
uşilor şi ferestrelor erau poleite cu foiţă de aur, pereţii — de
culoare crem, sobri, discreţi şi odihnitori. în fund, de-a latul,
se afla o masă de 12 persoane, prelungită la ambele capete cu
încă două laturi, aşezate în unghi drept în formă de U, cu cîte
12 locuri pe fiecare latură, ăsa încît nici un mesean nu se
afla decît cu cîteva scaune, gingaş poleite, depărtate de
Lorenzo, şi astfel 60 de persoane puteau lua masa în
intimitate.
Se numărau printre primii veniţi. Miehelangelo rămase pe
loc, în pragul uşii. Lorenzo, aşezat între Contessina la
dreapta şi un negustor florentin la stînga, îi văzu.
— A, Miehelangelo, vino să stai lingă noi. N-avem locuri
dinainte hotărîte; cine vine primul ocupă locul gol cel mai
apropiat.
Contessina puse mîna pe scaunul aflat lîngă al ei, poftindu-1
să stea alături. In timp ee se aşeza, remarcă frumoasa veselă
de pe masa: pahare de cristal, tăiate în patru colţuri cu
muchie de aur, farfurii de argint cu giglio florentin, crinul
încrustat în aur, cuţite, linguri de argint cu blazonul Medici:
şase globuri suprapuse — trei, două şi unul. Pe cînd îşi
prezenta omagiile lui Lorenzo, în spate, pajii palatului mutau
o cortină de plante verzi pentru a dezvălui orchestra
palatului, intr-o nisă în formă de scoică: un clavecin cu o
dublă claviatură, o harpă, trei viole mari şi o lăută mare.
— Fii binevenit la palat, Miehelangelo, spuse Contessina.
Tata zice că vei face parte din familie. Va trebui oare să-ţi
spun „frate“?
Ştia că-1 necăjeşte, şi el se întrebă:
„De ce m-am născut oare cu limba greoaie?" După o clipă,
răspunse:
— Poate „vere" ar fi mai nimerit?
Contessina chicoti.
— E plăcut, în ce mă priveşte, că întîia ta masă la palat s-a
nimerit într-o duminică. In celelalte zile, femeile nu sînt
admise la această masă. Mîn- căm în loggia de sus.
— Atunci, înseamnă că n-am să te văd în timpul săptămînii,
rosti Miehelangelo fără voie.
Ochii ei se făcură rotunzi ca O-urile numelui lui Giotto.

1
Palatul nu e chiar atît de mare. In timp ce se făceau prezentări, ca la curtea
unui rege, iar muzicanţii cîntau Un Cavaliere di Spagna, Michelangelo urmări
defilarea multicoloră a mesenilor: fiica lui Lorenzo, Lucrezia, şi soţul ei, Jacopo Salvaţi;
verii de-ai doilea ai lui Lorenzo, Gio- vanni şi Lorenzo de’ Medici, crescuţi şi educaţi de
acesta după ce rămăseseră orfani; stareţul Bi- chiellini, strălucitul cap cu ochelari al
ordinului Augustinilor, de la biserica Santo Spirito, care adăpostea bibliotecile lui
Petrarca şi Boccaccio; Giuliano da Sangallo, care proiectase minunata vilă de la Poggio
a Caiano, ducele de Mi lan, en route 72 spre Roma, cu suita lui; ambasadorul
sultanului Turciei; doi cardinali din Spania; familii domnitoare din Bologna, Ferrara,
Arezzo; învăţaţi de la Paris şi Berlin aducînd cu ei manuscrise, tratate, opere de artă;
membri ai Signoriei din Florenţa; Piero Soderini, amabil dar urît, pe care Lorenzo îl
instruia pentru a deveni prim-magistrat al Florenţei; un sol al dogelui din Veneţia;
profesori de la Universitatea din Bologna, în vizită; negustori florentini prosperi, cu
soţiile lor; oameni de afaceri din Atena, Pekin, Alexandria, Londra, în trecere prin
Florenţa. Toţi veniţi să-şi prezinte omagiile amfitrionului lor.

72 In drum. (Fr.)

2
Contessina îi recunoştea şi îi numea fără întrerupere. Iată-1 pe Demetris Chalcondyles,
conducătorul Academiei publice greceşti, înfiinţată de Lorenzo, şi coeditor la prima
ediţie tipărită a lui Homer; Vespasiane de Bisticci, bibliofil de frunte, care se îndeletnicea
cu procurarea manuscriselor rare pentru biblioteca fostului papă Nicolae al V-lea, a lui
Aîessandro Sforza sau a ducelui de Worcester şi a familiei Medici; învăţaţii englezi
Thomas Linacre şi William Grocyn, care studiau sub îndrumarea lui Poliziano şi
Chalcondyles; Jobann Reuchlin, umanistul german, discipol al lui Pico della
Mirandola ; călugărul Fra Mariano, pentru care Lorenzo clădise o mînăstire dincolo de
poarta San Gallo, proiectată de Giuliano da Sangallo; un trimis care vestea moartea
subită aregelui Matyas al Ungariei, admirator al „prinţului
filozof, Lorenzo“.
Piero de’ Medici, fiul cel mai mare al lui Lorenzo, şi soţia
lui, elegant îmbrăcată, Alfonsina Orsini, veniră mai tîrziu si
se văzură nevoiţi să se aşeze la coada uneia dintre lungile
mese. Michelangelo băgă de seamă că se simţeau ofensaţi.
— Piero şi Alfonsina nu sînt de acord cu tot acest spirit
republican, îi şopti Contessina. Ei sînt de părere c-ar trebui
să respectăm protocolul curţii şi doar Medici-i să fie
îngăduiţi în fruntea mesei, iar plebeii să sadă la coadă.
Apoi intrară Giovanni, cel de-al doilea fiu al lui Lorenzo,
împreună cu vărul său Giulio, Giovanni cu tonsura monahală
proaspăt rasă şi cu ochiul saşiu, care clipea fără voia lui.
Moştenise părul castaniu-deschis şi tenul bălai al mamei, era
înalt, mătăhălos, cu o faţă greoaie şi o bărbie grăsuţă. Giulio,
fiul nelegitim al fratelui mort al lui Lorenzo, era oacheş,
frumos şi posac. Sfredelea cu ochii adunarea, cercetînd pe
fiecare în parte, apoi în relaţie cu ceilalţi. Nu-i scăpa nimic
din ceea ce i-ar fi putut fi de folos.
Ultima care intră fu Nannina de Medici, la braţul unui bărbat
frumos, îmbrăcat deosebit de elegant.

3
Mătuşa mea Nannina, murmură Contessina, şi soţul ei,
Bernardo Rucellai. Tata zice că e un bun poet, scrie piese în
versuri. Membrii Academiei Platon se întrunesc uneori în
grădina lui. Michelangelo cercetă pînă în cel mai mic
amănunt înfăţişarea acestui văr al mamei lui. Nu-i spuse
nimic Contessinei despre legătura lor de rudenie. Muzicanţii
atacară partitura Corinto, a cărei muzică fusese compusă pe
versurile unuia dintre poemele lui Lorenzo. Doi slujitori,
care aşteptau lîngă gurile ascensoareîor, începură să care
mîncarea înăuntru. în timp ce mesenii erau serviţi din tăvi
grele de argint, încărcate cu peşte de apă dulce,
Michelangelo rămase înmărmurit văzînd un prichindel
îmbrăcat cu o cămaşă multicoloră cum apucă un peşte mărunt
de coadă, îl duce la ureche, apoi la gură, de parcă ar fi stat
de vorbă cu el, şi după o clipă izbucneşte în plîns. Toţi ochii
erauaţintiţi asupra lui. Michelangelo îşi întoarse privirea
uluită spre Contessina.
— E Jacquo, bufonul palatului. Rîzi şi tu. Fii florentin.
— Ce te-a făcut să plîngi, Jacquo? întrebă Lorenzo.
— Tata s-a înecat acum cîţiva ani. L-am întrebat pe
peştişorul ăsta dacă nu l-a văzut pe undeva. Mi-a răspuns că
era prea tînăr ca să-l fi întîlnit şi m-a sfătuit să-i întreb pe
peştii mai mari, care ar putea şti mai multe despre treaba
asta. înveselit, Lorenzo porunci să i se dea lui Jacquo din
peştii cei mari, ca să poată să-i întrebe. Rîsul avu darul de a
sparge gheaţa: străinii de la masa lui Lorenzo, care nu se
văzuseră niciodată pînă atunci şi aveau poate feluri de viaţă
cu totul opuse, se porniră la vorbă cu cei din jurul lor.
Michelangelo, care nu ştia ce-i veselia şi fusese neplăcut
surprins de prezenţa unui bufon la masa lui Lorenzo, simţi
cum încruntarea lui dezaprobatoare se topeşte. Contessina îl
observase.
— Nu-ţi place să rîzi?
— Nu sînt învăţat. La noi acasă nimeni nu rîde.
— Tu eşti ceea ce profesorul meu de franceză numeşte un
homme serieux. Dar şi tata e un om serios; numai că el e de
părere că rîsul poate fi de folos. Ai să vezi după ce vei locui
cu noi un timp. Farfuriile de peşte au fost strînse şi s-a servit
apoi fritto mişto 73 . Urmărindu-1 pe Lorenzo în timp ce
vorbea, pe rînd, cu vreo 30 sau 40 de oaspeţi, sau chiar cu
mai mulţi, Michelangelo era prea absorbit ca să poată gusta
din mîncare.

73 Ghiveci de legume. (It.)

4
— 11 Magnifico lucrează tot timpul mesei?
— Toţi aceşti oameni, zgomotul, discuţiile şi veselia îl
încîntă. Totodată, însă, el cînd se aşază la masă are o sută de
scopuri în gînd, şi cînd se ridică, toate sînt îndeplinite.

5
Slujitorii de lîngă ascensoare scoteau acum purcei de lapte la
frigare, cu rozmarin în gură. II Cardiere, care improviza
acompaniindu-se la liră, îi distra cîntînd în versuri rimate şi
cadenţate noutăţile şi cancanurile săptămînii, însoţite de
comentarii satirice. După desert, oaspeţii se plimbară prin spaţiosul foaier.
Contessina îl luă dc braţ pe Michelangelo.
— Ştii ce înseamnă să fii prieten cu cineva? îl întrebă ea.
— A încercat Granacci să mă înveţe.
— Toţi sînt prieteni cu Medici, făcu ea domol.., şi nimeni.
2 A doua zi dimineaţă, Michelangelo ieşi la plimbare împreună cu Bertoldo în aerul
diafan de primăvară timpurie; sub bolta cerului, de un azuriu intens, blocurile de piatră
ale Florenţei se învă- păiau ca aurul, pe măsură ce absorbeau razele soarelui. Deasupra,
pe dealurile de la Fiesole, fiecare chiparos, vilă sau mînăstire se detaşa pe fondul verde-
cenuşiu al măslinilor şi viţei-de-vie. Se îndepărtară spre fundul grădinii, către colecţia de
blocuri de marmură. Parcă s-ar fi aflat într-un cimitir vechi, cu pietrele de mormînt
răsturnate, înălbite de soare.
Bertoldo se întoarse către ucenicul său, cu o umbră de sfială în ochii lui albaştri spălăciţi.
— Fără îndoială, nu sînt un mare sculptor în marmură. Dar cu tine aş putea deveni
poate un mare profesor.
— Uite o bucată frumoasă de carne, izbucni Michelangelo plin de elan.
Bertoldo zîmbi la auzul acestei expresii din jargonul pietrarilor.

6
— Silueta pe care vrei s-o ciopleşti trebuie să urmeze structura blocului. O să-ţi dai
seama dacă' urmezi sau nu mersul fibrei, după felul cum se desprind cioburile cînd o
loveşti. Ca să vezi în ce sens merg vinele, toarnă apă pe blocul de marmură.
Punctişoarele negre, chiar la marmura de calitate, sînt pete de fier. Uneori pot fi
înlăturate cu dalta. Cînd loveşti o vînă de fier o simţi, deoarece e mult mai dură decît
marmura, şi fierul din mîna ta se ciocneşte cu fierul din piatră. îmi vine să
scrîşnesc din dinţi numai cînd mă vindesc la asa ceva.
D J

— De fiecare dată cînd dalta loveşte marmura, sfărîmă

cristale. Un cristal sfărîmat e un cristal mort. Cristalele
moarte aduc ruina sculpturii. Trebuie să înveţi să ciopleşti
blocurile mari fără să zdrobeşti cristalele.
— Cînd voi reuşi asta?
— Mai tîrziu.
Bertoldo îi vorbi despre bulele de aer care fac ca marmura să
se desprindă în bucăţi sau să se macine din pricina
intemperiilor. Ele nu pot fi văzute din afară şi trebuie să
ajungi să ştii cînd se găsesc înăuntrul pietrei. Ca la alegerea
unui măr: poţi să-ţi dai seama că e bun, pentru că se
bombează în afară, spre spaţiu, într-o formă sănătoasă, pe
cînd un măr putred tinde să devină concav, de parcă ar fi
strivit de spaţiu.
— Marmura e ca omul; trebuie să cunoşti bine ce ascunde
pe dinăuntru, înainte de a porni la treabă. Dacă în tine există
bule de aer ascunse, atunci îmi pierd timpul degeaba.
Michelangelo răspunse cu o glumă copilărească, pe care
Bertoldo se făcu că n-o aude; în schimb, se duse să ia o
garnitură de unelte din şopron.
— Iată un punci. E un instrument pentru tăierea marmurii.
Iată un ugnetto şi un sccirpello. Acestea sînt uneltele cu care
se dă forma.
Bertoldo îi demonstra că şi atunci cînd sparge marmura ca să
înlăture ceea ce nu-i trebuie e necesar să lucreze cu lovituri
ritmice, astfel încît să obţină linii continue de jur împrejurul
blocului. Niciodată nu trebuia să termine doar o singură
parte, ci să lucreze din toate părţile, păstrînd legătura între
ele.
— înţelegi, Michelangelo?
— Am să înţeleg după ce-o să-mi daţi frîu liber printre
blocurile astea de marmură. Eu învăţ cu mîinile, nu cu
urechile.

7
Atunci, destupă-le bine! Faunul acela n-a fost prea rău, dar
rezultatele le-ai atins prin intuiţie oarbă. Pentru a obţine
rezultate statornice eşti obligat să ştii de ce faci aşa, şi nu
altfel. Atelierul de sculptură, aflat în aer liber, era un amestec de fierărie, tîmplărie şi
potcovărie. Găseai acolo, la îndemînă, cantităţi de grinzi, icuri, capre de lemn, fierăstraie,
echere mobile, ciocane, dălţi de lemn, pentru reparatul mînerelor de ciocan. Podeaua era
cimentată ca să asigure un sprijin zdravăn picioarelor. Rezemate lingă forje, stăteau
vergelele de fier suedez, de curîncl sosite, pe care Granacci le cumpărase cu o zi înainte
ca Michel- angelo să-şi poată alcătui o garnitură completă de nouă dălţi.
Bertoldo îi spuse să facă focul în cuptor; lemnul de castan dădea cel mai bun cărbune şi
producea o căldură molcomă, intensă, constantă.
— Eu ştiu cum să călesc uneltele pentru pietra serena, se făli Michelangelo. Am
învăţat la familia Topolino.
Cînd fierul se încinse, întinse mînă la foaie, o vîitelniţă cu lame de metal de jur împrejur,
ca să aţîţe focul.
— Basta, făcu Bertoldo. Acum loveşte uşor vergelele astea de fier unele de altele şi
vezi dacă sună ca nişte clopote.
Vergelele erau dintr-un fier de calitate bună, în afară de una, pe care o dădu la o parte.
Cînd focul fu îndeajuns de încins, se cufundă în alcătuirea primei sale garnituri de
unelte. Ştia că „omul care nu-şi făureşte unelte proprii nu va face nici sculptură proprie“.
Orele treceau. Nu se opriră din lucru pentru masă. Se lăsa înserarea, cînd bătrînul se făcu
livid la faţă, gata să-şi piardă cunoştinţa. Ar fi căzut dacă Michelangelo nu l-ar fi prins în
braţe. 11 purtă spre casino, uimit că Bertoldo era atît de uşor, mai uşor decît o vergea
de fier suedez. II aşeză pe maestrul său cu grijă pe un scaun.
— Cum am putut să vă las să lucraţi atîta? gemu el. In pomeţii fragili ai lui Bertoldo
pulsă o umbră de culoare.
— N-ajunge să ciopleşti cu fierul marmura, trebuie să ai fier şi în sînge.
A doua zi de dimineaţă, Michelangelo se trezi pe întuneric, în tăcere, ca să nu-1
trezească pe Bertoldo, şi străbătu străzile adormite, ca să ajungă la
grădină o dată cu zorile. Ştia că primele raze ale soarelui
dădeau la iveală adevărul din marmură, în acele raze
pătrunzătoare, marmura devenea aproape translucidă; toate
vinele, imperfecţiunile, golurile erau date în vileag fără
cruţare. Iar marmura care dovedea calităţi în lumina soarelui
de dimineaţă le păstra si la căderea nopţii. Trecu de la un
bloc la altul, lovindu-le uşor cu ciocanul. Blocurile solide
scoteau un sunet ca de clopot, cele cu defecte — o bufnitură
surdă. 0 bucată de marmură, de dimensiuni mai reduse, care
fusese expusă intemperiilor vreme îndelungată, căpătase un
înveliş dur. Cu ciocanul şi dalta, îndepărtă scoarţa fibroasă
ca să ajungă la substanţa pură, lăptoasă, de dedesubt. Dornic
să afle direcţia fibrei, ţinu ciocanul strîns şi sparse colţurile
ieşite în afară.
Mulţumit de ceea ce află, luă o bucată de cărbune şi desenă
pe marmură capul şi barba unui bătrîn. Trase o bancă, se
aşeză călare pe bloc, strîngîndu-1 între genunchi, apoi luă
ciocanul şi dalta. Tot trupul i se destinse într-o poziţie

8
firească. încordările din el se topeau cu fiecare aşchie ce
cădea. Piatra îl întregea, îi dădea trup, se simţea împlinit şi
întreg. Braţul îi devenea mai uşor şi mai puternic, pe măsură
ce orele treceau. Uneltele de metal îi dădeau sentimentul
unei armuri, îi dădeau forţă. Se gîndea: „După cum lui
Torrigiani îi place să strîngă în mină o puşcă, lui Sansovino
coarnele plugului, lui Rustici să mîngîie blana aspră a unui
cline, iar lui Baccio trupul unei femei, tot aşa eu mă simt cel
mai fericit cu un bloc de marmură strîns între genunchi, cu
ciocanul şi dalta în mîini.
Marmura albă era inima universului, cea mai pură substanţă
creată de Dumnezeu; m,i numai un simbol al dumnezeirii, ci
un portret, felul în care Dumnezeu se mărturiseşte pe sine.
Numai o mină divină putea să creeze o frumuseţe atît de
desăvîrsită. Se simţea ca făcînd parte din materia albă din
faţa lui, îi simţea întregimea de parcă ar fi fost a lui însuşi.
Şi-l aminti pe Bertoldo citîndu-1 pe Donatello: „Sculptura e
arta care, îndepărtînd tot ceea ce e de prisos din materialul în
lucru, îl reduce la fornta plăsmuită în mintea artistului^.
Nu e oare la fel de adevărat că sculptorul nu poate impune
marmurii o altă linie decît cea potrivită cu propria sa natură?
Era încredinţat că, oricît de cinstită ar fi fost concepţia
sculptorului, ea n-ar putea duce la nimic dacă nu s-ar
armoniza cu natura blocului. Intr-un sens, sculptorul nu
putea fi niciodată cu desăvîrşire stăpîn pe soarta lui, după
cum era pictorul. Vopseaua e fluidă, poate să se scurgă şi
peste colţuri. Marmura era tăria însăşi. Sculptorul în
marmură trebuie să îndure disciplina strictă^ a unei tovărăşii.
El şi cu marmura fac una. îşi vorbesc unul altuia. Pentru
Miehelangelo, atingerea marmurii era suprema senzaţie.
Satisfacţia prilejuită de oricare alt simţ, gust, văz, auz, miros
nu i se putea asemui, îndepărtase învelişul exterior. Acum
săpa adîne în masă, pătrundea, în înţelesul biblic. în acest act
al creaţiei, era necesară o străpungere, o pătrundere, lovirea
şi pulsarea ascendentă spre o culme grandioasă, spre
posesiunea totală. Nu era doar un act de dragoste, era chiar
actul dragostei: contopirea propriilor sale tipare interioare cu
formele inerente ale marmurii, o însămînţare al cărei autor
era el, cel ce crea opera vie de artă. Bertoldo intră în atelier
şi, văzîndu-1 pe Michel- angelo la lucru, strigă:
— Nu, nu, e greşit ! Opreşte-te! Aşa ciopleşte numai un
amator!
Miehelangelo se întoarse, spre a dovedi că-i auzise vocea

9
peste izbiturile ciocanului, dar fără să întrerupă mişcarea de
scobire a ugnetto-ului.
— Miehelangelo! Ai început pe dos!
Dar Miehelangelo nu-1 auzea. Bertoldo se întoarse cu
spatele, ca să nu-1 mai vadă pe ucenicul său, care tăia brazde
în piatră de parcă aceasta ar fi fost peltea de gutui. Clătină
din cap cu o disperare înveselită:

10
E ca şi cum ai încerca să împiedici Vezuviul să erupă! 3 în
seara aceea, făcu baie într-o cadă cu apă fierbinte, aşezată
pentru el într-o cămăruţă clin capătul coridorului, îmbrăcă o
cămaşă şi ciorapi de culoare albastru-închis şi-l însoţi pe
Bertoldo în studiolo la Lorenzo, pentru cină. Era neliniştit. O
să poată rosti vreo vorbă? Academia Platon era vestită drept
centrul intelectual al Europei, o universitate şi o tiparniţă, un
izvor al literaturii, un fel de centru de explorare a lumii, ce
urmărea să prefacă Florenţa într-o a doua Atenă. Ce bine era
dacă l-ar fi ascultat pe dascălul său Urbino cînd citea din
vechile manuscrise greceşti!
Focul trosnea în cămin, lămpile de alamă de pe biroul lui
Lorenzo răspîndeau o lumină blîndă, domnea o atmosferă
plăcută, intimă. Şapte scaune se aflau rînduite lîngă o masă
joasă. Rafturile de cărţi, basoreliefurile greceşti, cutiile cu
camee şi amulete făceau încăperea prietenoasă şi plăcută.
Grupul Platon îl primi fără a-i da prea multă atenţie, apoi îşi
urmară discuţia lor despre valoarea comparativă a medicinei
şi a astrologiei ca ştiinţe, oferindu-i lui Michelangelo prilejul
să facă, pe rînd, cunoştinţă cu înfăţişarea şi personalitatea
celor patru învăţaţi , cunoscuţi drept cele mai strălucite minţi
din Italia.
Marsilio Ficino, de 57 de ani, întemeiase Academia Platon
pentru Cosimo, bunicul lui Lorenzo. Acest omuleţ, sub un
metru şaizeci, deşi chinuit de stăruitoarele sîcîieli ale
ipohondrului, tradusese pe Platon în întregime şi devenise un
adevărat dicţionar ambulant al vechilor filozofi, tălmăcind în
totalitate creaţia înţelepciunii egiptene, înainte de a înghiţi
opera celorlalţi înţelepţi de la Aristotel la alexandrini,
confucieni şi zoroastrieni. Pregătit de tatăl său să devină
medic, cunoştea foarte bine şi ştiinţele naturii. Ajutase la
introducerea tiparniţelor în Florenţa. Scrierile sale atrăgeau
învăţaţi din toate colţurile Europei, veniţi să-i asculte
prelegerile. In minunata lui vilă din Careggi, proiectată de
Michelozzo pentru el, la cererea lui Cosimo, gospodărită
acum de nepoatele lui, păstra aprinsă o lampă nemuritoare în
faţa statuii lui Platon, pe care se străduia să-l facă
recunoscutoficial de biserică drept „cel mai scump dintre
discipolii lui Cristos", un act de erezie dar şi de răsturnare a
cronologiei istorice, pentru care Roma aproape îl
excomunicase. Nepoatele spuneau despre el cu ironie:
— Ştie să recite în întregime un dialog din Platon, dar nu
ţine niciodată minte pe unde şi-a lăsat papucii.
în continuare, Michelangelo îşi îndreptă atenţia spre
Cristoforo Landino, în vîrstă de vreo 66 de ani, profesorul
tatălui lui Lorenzo, Piero cel gutos, şi al lui Lorenzo însuşi,
strălucit scriitor şi conferenţiar, cel ce îndruma gîndirea
florentină să se elibereze de dogme şi să aplice la natură
descoperirile ştiinţei. Deţinuse funcţia de secretar particular
la Signorie, avea experienţă în politică şi era de trei generaţii
conducătorul cercului Medici. Era o autoritate în privinţa
operei lui Dante şi publicase comentarii la prima ediţie a
Divinei Comedii, tipărită la Florenţa. Dar opera vieţii lui se
concentra în jurul limbii italiene volgare, pe care, aproape de
unul singur, o transformase dintr-un argou dispreţuit înlr-o
limbă respectabilă, traducînd pe Pliniu, Horaţiu şi Virgiliu.
Era cunoscut la Florenţa pentru crezul său revoluţionar:
„Baza profundă a acţiunii constă în supremaţia luminoasă a
contemplaţiei şi a cunoaşterii". Găsise în Lorenzo
întruchiparea eroului Republicii lui Platon: „Conducătorul
ideal al cetăţii este învăţatul".
Cocoţat pe marginea unui scaun ţeapăn de piele, şedea
Angelo Poliziano, în vîrstă de 36 de ani, despre care
adversarii Medici-lor spuneau că era ţinut de Lorenzo în
preajma sa numai pentru ca, prin contrast, să pară el mai
atrăgător. Totuşi, era recunoscut drept cel mai extraordinar
învăţat din rîndurile lor, scrisese în limba latină încă de la

1
vîrstă de 10 ani, la 12 ani fusese invitat la Com- pagnia di
Dottrina din Florenţa pentru a fi instruit de Ficino, Landino
şi de învăţaţii greci aduşi la Florenţa de către Medici. încă de
la 16 ani, tradusese primele capitole din lliada lui Homer şi
fusese luat la palat de Lorenzo ca să-i instruiască pe fiii săi.
Deşi era unul dintre cei mai urîţi oameni, avea un stil mai
luminos şi mai clar decît oricare alt poet de la Petrarca
încoace; Stanze per la Giostra di Giuliano, un poem de
lungimea unei cărţi întregi, în care preamărea turnirul lui
Giuliano de 5 Medici, fratele mai glie al lui Lorenzo, ucis de
Pazzi, devenise un model pentru poezia italiană.
Privirea lui Michelangelo trecu apoi spre cel mai tînăr şi mai
atrăgător din grup, Pico delîa Miran- doîa, de 27 de ani, care
citea şi scria în 22 de limbi. Ceilalţi membri ai grupului îl
necăjeau spunînd:
„Singurul motiv pentru care Pico n-a învăţat şi a douăzeci şi
treia limbă este ca nu a descoperit-o încă f \ Cunoscut ca
„marele senior al Italiei^, cu
0 fire blîndă şi sinceră, pe care o subliniau parcă părul său
auriu mătăsos, ochii de un albastru intens, pielea bălaie
imaculată, silueta zveltă, florentinii îl numeau „frumos şi
iubit“. Crezul său intelectual era unitatea cunoaşterii;
ambiţia lui
— să împace toate religiile şi filozofiile de la începutul
veacurilor. Ca şi Ficino, năzuia să cuprindă în mintea lui
totalitatea învăţăturii omeneşti. în acest scop, îi citea pe
filozofii chinezi în chinezeş- te, pe arabi în arabă, pe evrei în
ebraică, socotind că toate limbile nu sînt altceva decît
diviziunile fireşti ale unei singure limbi universale. Cel mai
bine înzestrat dintre toţi italienii, nu-şi făcea totuşi duşmani,
după cum pocitul Poliziano nu-şi putea face prieteni.
Uşa se deschise, şi Lorenzo intră şchiopătînd, urmarea unui
atac de gută, de care suferea periodic. Salută din cap spre
ceilalţi, apoi se întoarse către Michelangelo.
— Aceasta este Sanda sanctorum 74 : cea mai însemnată parte
din tot ce se învaţă în Florenţa ia fiinţă în această cameră.
Ori de cîte ori ne aflam în palat şi tu eşti liber, vino printre
noi.
Lorenzo dădu deoparte un paravan înflorat şi ciocăni în
măsuţa aflată în spate, de unde Michelangelo înţelese că
studiolo era aşezat chiar sub sufragerie.
Auzi platforma mişeîndu-se în lăcaşul ascensorului, şi după
cîteva clipe, academicienii luau platouri cu brînză, fructe,
74 Cea mai sfîntă dintre cele sfinte. (Lat.)

2
pîine, miere, nuci şi le aşezau pe masa joasă din mijlocul
camerei. N-aveau servitori prin preajmă şi nici nu găseai
altceva de băut decît lapte. Deşi discuţia era uşoară, Mi-
chelangelo înţelese că grupul se întîlnise pentru a lucra; şi
după cină „vinul făcea părul măciucă”. Masa a fost strînsă,
farfuriile, cojile de fructe şi de nuci au fost îndepărtate tot cu
ajutorul ascensorului. Dintr-o dată, conversaţia deveni
serioasă. Aşezat pe un scăunel scund alături de Bertoldo,
Michelangelo auzi argumentele îndreptate împotriva
bisericii, pe care învăţaţii din acea încăpere n-o mai socoteau
una cu religia lor. Florenţa îndeosebi era un focar de
nemulţumire, din pricină că Lorenzo, ca şi majoritatea
concetăţenilor lui, ajunseseră la concluzia că papa Sixtus al
Romei condusese din umbră conspiraţia Pazzi, care avusese
drept urmare uciderea lui Giuliano şi înjunghierea aproape
fatală a lui Lorenzo. Papa excomunicase Florenţa,
interzicxnd clerului să-şi îndeplinească serviciile religioase.
La rîndul ei, Florenţa îl exo- municase pe papă, cleclarînd că
pretenţiile lui la supremaţie se întemeiau pe tot felul de
falsuri, cu nimic mai prejo3 ca Donaţia lui Constantin,
datind din secolul al VlII-lea. Papa, în strădania lui de a-1
strivi pe Lorenzo, trimisese trupe în Toscana, care pîrjoliseră
şi prădaseră provincia pînă la Poggibonsi, oraşul învecinat.
In 1484, o dată cu înscăunarea papei Inoeenţiu al VlII-lea,
pacea fusese restabilită între Florenţa şi Roma; dar, după
dovezile pe care Michelangelo le auzea rezumate de cei
adunaţi în jurul mesei, reieşea că o mare parte a clerului
toscan se comporta din ce în ce mai imoral, atît în viaţa
personală, cît şi în practica bisericească. Excepţia care
confirma regula o constituia ordinul Augustinilor de la Santo
Spirito, în rîndul căruia domnea o disciplină liber consimţită,
fără de pată, sub conducerea stareţului Bichiellini.

3
— Pic-o della Mirandola îşi rezema coatele de masa joasă,
sprijinindu-şi bărbia pe mfinile împreunate.Cred că am aflat
răspuns dilemei noastre privind biserica, prin gura unui
călugăr dominican de la Ferrara. L-am auzit predicînd acolo.
Face să se cutremure încheieturile catedralei.
Landino, care-şi purta părul alb în plete lungi atîrnînd pe
spate şi cu şuviţe căzute pe frunte, se aplecă peste masă
astfel încît Michelangelo putu să-i vadă păienjenişul fin de
zbîrcituri din jurul ochilor.
— Călugărul acesta se mărgineşte doar la ce scrie la carte?
— Dimpotrivă, Landino, răspunse Pico, e un desăvîrsit
cercetător al Bibliei si al sfîntului Augus- tin. înfierează cu
mai multă străşnicie corupţia clerului chiar decît noi.
Angelo Poliziano, cel cu trăsături greoaie şi cu păr negru,
aspru, atîrnîndu-i asemenea unor sfori peste urechi şi
acoperindu-i o parte a pielii zgrun- ţuroase a obrajilor, îşi
umezi buza inferioară, excesiv de roşie si de ieşită în afară.
— Mai mult chiar decît corupţia, mă înfricoşează
ignoranţa.
Luminatul Ficino, cu o faţă mobilă, expresivă, cu nasul şi
gura de proporţii miniaturale, exclamă cu înfocare:
— De mult n-am mai avut la Florenţa un învăţat în amvon.
In afară de Fi a Mariano şi de stareţul Bichiellini.
— Girolamo Savonarola a închinat ani de zile studiului, îi
asigură Pico. Lui Platon şi lui Aris- totel, cît şi teologiei.
— Care sînt ambiţiile lui? întrebă Lorenzo.
— Să purifice biserica.
— Nimic altceva? La putere nu rîvneşte?
— Numai la puterea dinăuntrul său.
— Dacă acest călugăr ar voi să ni se alăture... propuse
Lorenzo.
— Dacă excelenţa-voastră ar solicita clerului din
Lombardia mutarea lui?
— Mă voi îngriji.
Socotind discuţia încheiată, cel mai vîrstnic, Landino, şi cel
mai tînăr, Pico, îşi îndreptară acum atenţia spre
Michelangelo. Landino îl întrebă
1G6 dacă citise cele scrise de Pliniu despre vestita statuie
greacă Laocoon.
— Nu ştiu nirn^c din Pliniu.
— Atunci, am să-ţi citesc.
Luă o carte de pe raft, frunzări repede prin ea, apoi citi
povestea statuii din palatul împăratului Titus, „o operă care
poate fi considerată superioară oricărei alte creaţii a picturii
sau sculpturii de statui. E sculptată dintr-un singur bloc, atît
figura centrală, cît şi copiii şi şerpii, cu minunatele lor
încolăciri.“
Poliziano citi mai departe, din Lucian, descrierea statuii lui
Venus din Cnidos, care o reprezenta pe Venus stînd în faţa
lui Paris cînd acesta îi acor- dă premiul pentru cea mai
desăyîrşită frumuseţe. Apoi Pico aminti despre statuia din
marmură psntelică de pe mormîntul lui Xenofon.
— Cu siguranţă că Michelangelo vrea să-l citească pe Paus-
anias 75 în original, spuse Pico. Am să-ţi aduc manuscrisul
meu.
— Nu ştiu să citesc greceşte, spuse Michelangelo cam
ruşinat.
— Am să te învăţ.
— N-am talent pentru limbi străine.
— Nu face nimic, sări Poliziano, pînă într-un an vei scrie
sonete atît în latineşte, cît şi în greceşte. Michelangelo
murmură pentru sine:
— îngăduiţi-mi să mă îndoiesc.
Dar ar fi fost o lipsă de politeţe să spulbere entuziasmul
noilor săi prieteni, care discutau acum aprins între ei din ce
cărţi ar fi mai nimerit să-l instruiască.
— ... Homer. In limba greacă, el e cel mai pur.
— Aristofan e mai distractiv. Poţi să rîzi în timp ce înveţi...

75 Pausanias (sf. sec. ÎI e.n.), istoric şi geograf grec, autor al unei Descrieri
a Greciei.

1
Cînd, în sfîrşit, grupul îşi întoarse atenţia de la el, se simţi
uşurat. Cea mai însemnată idee pe care o reţinuse din
discuţia lor vie, savantă era că religia şi ştiinţa puteau
convieţui, îmbogăţindu-se una pe alta. Grecia şi Roma,
înainte de zorile creştinismului, făuriseră strălucite creaţii în
domeniulartelor, studiilor umanistice, ştiinţei şi filozofiei.
Apoi, timp de o mie de ani, toată această înţelepciune şi
frumuseţe fusese strivită,«declarată erezie, îngropată în
beznă. Acum, acest mic grup de oameni, senzualul Poliziano,
Landino cel cumpătat, mărunţelul Ficino, Pico della
Mirandola cu părul său auriu, o mînă de oameni fragili,
îndrumaţi şi ajutaţi de Lorenzo de’ Medici, se străduiau să
creeze un nou mod de gîndire, sub stindardul unui cuvînt pe
care Michelangelo nu-1 mai auzise niciodată pînă atunci:
„Umanism 4 *.
Ce însemna oare?
Pe măsură ce orele treceau, se simţea din ce in ce mai
cucerit. Pînă într-atît, încît, atunci cînd văzu că Bertoldo
pleacă, strecurîndu-se pe tăcute afară, el rămase mai departe.
Şi, pe măsură ce fiecare dintre platonicieni îşi expunea
gîndurile, începu să desluşească treptat sensul spuselor lor.
„Noi vrem să redăm omului universul şi pe om lui însuşi.
Omul va înceta să fie josnic, va deveni nobil. Nu-i vom
schilodi mintea, în schimbul făgăduielii unui suflet
nemuritor. Fără o gîndire liberă, viguroasă şi creatoare, omul
nu e clecît un animal şi va muri ca un animal, fără urmă de
suflet. îi redăm omului artele, literatura, ştiinţele,
independenţa lui de a gîndi şi simţi ca o fiinţă liberă. Să nu
mai zacă înlănţuit de dogme, ca un sclav, să nu mai
putrezească în lanţuri. 44 La sfîrşitul serii, cînd se întoarse în
camera sa şi-l găsi pe Bertoldo încă treaz, izbucni fără voia
lui:
— Oamenii ăştia mă fac să simt cît sînt de prost!...
— Sînt minţile cele mai strălucite din Europa. Ei pot să-ţi
inspire teme eroice asupra cărora să meditezi. Apoi, ca să-l
consoleze pe tînărul obosit, adăugă: Dar ei nu pot să
cioplească marmura, iar acesta e un limbaj tot atît de grăitor
ca oricare altul.

18
3
— A doua zi de dimineaţă, sosi la grădină devreme.
Torrigiani veni sa-1 caute în şopronul unde-şi aşezare capul
de bătrîn bărbos la care lucra.Sînt ros de curiozitate! strigă
Torrigiani. Povesteşte-mi despre viaţa de la palat.
Michelangelo îi povesti prietenului său despre camera pe
care o împărţea cu Bertoldo, cum hoinărise prin sălile lungi,
liber să atingă cu mîna comorile de artă, despre oaspeţii
prînzului de duminică şi despre seara pasionantă petrecută cu
platonicienii în studiolo la Lorenzo. Pe Torrigiani îl
interesau doar personalităţile.
— Cum sînt Poliziano şi Pico della Mirandola?
— Păi, Poliziano e urît, pînă începe să vorbească, apoi
cuvintele lui îl fac frumos. Pico della Mirandola e cel mai
chipeş om pe care l-am văzut vreodată şi pe deasupra şi
sclipitor de inteligent.
— Eşti foarte influenţabil, făcu Torrigiani tăios. Cum vezi o
nouă pereche de ochi albaştri strălucitori şi un păr lung
auriu, ondulat, te-ai şi pierdut cu firea.
— Dar bine, Torrigiani, gîndeşte-te ce înseamnă să fii în
stare să citeşti şi să scrii în 22 de limbi! Cînd noi de-abia
putem să ne exprimăm înţr-una singură.
— Vorbeşte doar în numele tău, replică Torrigiani. Eu am o
educaţie de nobil şi pot să discut şi cu cei mai grozavi dintre
ei. Nu e vina mea dacă tu eşti un incult.
Michelangelo îşi dădu seama că prietenul său era pus pe
ceartă.
— Nici nu mi-a trecut prin minte să te critic pe tine,
Torrigiani.
— O singură noapte petrecută în palatul Medici, şi gata, tot
restul oamenilor din Florenţa îţi par ignoranţi.
— Eu doar...
— ... doar te lauzi cu noii tăi prieteni, îl întrerupse
Torrigiani, oameni care ţi se par mult mai atrăgători şi mai
inteligenţi decît vechii tăi prieteni neînsemnaţi, cu care ai
fost întemniţat între zidurile acestei grădini.
■— N-am avut asemenea gînd. De ce spui astfel de lucruri?
Dar Torrigiani îi întorsese spatele.

1
Michelangelo oftă, apoi reveni la marmura lui. ■ Duminica Floriilor
era o zi caldă de primăvară. La spălă tarul său, Michelangelo găsi trei fiorini de aur, care,
zicea Bertoldo, vor îi lăsaţi acolo, pentru el, în fiecare săptămînă, de către secretarul lui
Lorenzo, ser Piero da Bibbiena. Nu putu rezista ispitei de-a face paradă în faţa familiei.
întinse pe pat un alt costum nou, bluza albă cu ciorchini şi frunze brodate, surtucul scurt,
cu mîneci bufante, încins în faţă cu catarame de argint, ciorapii lungi, de culoarea
vinului. îşi zîmbi sieşi închi- puindu-şi mutra lui Granacci cînd se va întîlni cu el în
Piazza San Marco ca să meargă împreună acasă.
Rustici se holbă la el pe cînd cobora cărarea, şi cînd Michelangelo fu destul de aproape,
îl imită:
— S î n t u r î t . Apoi, caustic: Hai, desfă-ţi coada în evantai.
— Coada?
— Da, toţi păunii au cozi multicolore.
— Oh, te rog, Rustici, se tîngui el, nu pot să îmbrac şi eu hainele astea măcar o dată?
— Nu pot să port giuvaerurile astea măcar o dată? Nu pot să beau vinul ăsta ales
măcar o dată? Să le poruncesc servitorilor măcar o dată? Să cheltuiesc nebuneşte cîteva
monede de aur măcar o dată? Să mă culc cu o fată drăguţă măcar o dată?...
— Toate ispitele cărnii într-un singur sonet. Zău, Rustici, mă simt de parc-aş fi
împopoţonat într-un costum de carnaval. Dar am vrut să-i fac praf pe ai mei.
— Va via y mormăi Rustici, vezi-ţi de drum. Torrigiani venea pe alee păşind ţanţoş,
cu mantia lui de un roşu-aprins şi cu penele portocalii de la pălăria de catifea neagră
fluturîndu-i în vînt. Se îndreptă spre Michelangelo.
— Vreau să vorbesc cu tine între patru ochi. Torrigiani îl înşfăcă de braţ. Michelangelo
se împotrivi.
— De ce între patru ochi? N-avem nici un secret.
— Ne-am făcut confidenţe unul altuia. Pînă cînd te-ai mutat la palat şi ai devenit o
persoană atît de importantă.
Nu încăpea nici un fel de îndoială asupra sentimentului care stîrnise izbucnirea lui
Torrigiani. Miehelangelo vorbi cu blîndeţe, sperînd să-l domolească.
— Bine, dar tu locuieşti în palatul tău propriu, Torrigiani!
— Da, şi n-am nevoie să mă folosesc de trucuri ieftine ca acela de a sparge dinţii unui
faun ca să mă vîr pe sub pielea lui Medici.
— Pari gelos.
— Pe cine? Pe un înfumurat nesuferit?
— De ce înfumurat? Nu văd legătura.
— Pentru că habar n-ai ce-i aia prietenie sau fericire.
— N-am fost niciodată mai fericit.
— Da, fericirea-i să tragi linii de cărbune cu mîinile tale murdare.
— Dar linii frumoase de cărbune, protestă Michel- angelo, nevoind să-l ia pe
Torrigiani în serios.
Torrigiani se făcu stacojiu la faţă.
— Vrei să zici că liniile mele nu sînt frumoase?
— De ce aduci mereu orice discuţie numai ia tine? Doar nu eşti centrul universului.
— Pentru mine însumi sînt. Şi eram şi pentru tine, pînă cînd nu ţi s-a urcat la cap.
Miehelangelo se uită ţintă la el, uluit.
— N-ai fost niciodată centrul universului meu.

2
— Atunci, m-ai indus în eroare. Te linguşeai în vederea comenzilor tale cu foarte mult
timp înainte.
Faţa lui Miehelangelo se întunecă. Se întoarse şi o rupse la fugă, afară din grădină,
şi apoi pe strada Făurarilor de platoşe.
Tîmplarul şi băcanul, care stăteau la soare în faţa dughenilor lor, îşi scoaseră tichiile cu
respect; dar acasă straiele lui noi n-avură mai mult succes decît avuseseră la Rustici.
Tatăl său se simţi jignit, de parcă găteala fiului era, într-un fel, un reproş la adresa lui.

3
Miehelangelo scoase din punga lui de la cingătoare cei trei fiorini de aur şi-i înşiră pe
biroul lui Lodo- vico. Lodovico se uită lung la bani, fără să sufle o vorbă; în schimb,
mama lui vitregă, Lucrezia, îl sărută incîntată pe amîndoi obrajii, cu ochii strălucitori de
emoţie.
— Spune-mi! Cu ce fel de sosuri e servită pasta? Michelangelo, dornic să-i fie pe
plac, îşi stoarse mintea.
— Nu-mi aduc aminte de loc.
— Atunci, spune-mi cum prepară ei carnea. Bucătarii palatului folosesc
zedoarium? Cum e vestitul lor peşte gătit cu coji de banane şi nuci de p in?
— îmi pare rău, madre mia, dar nu ştiu.
Lucrezia clătină din cap, dezamăgită.
— Nu ştii ce mesteci? Atunci, intră-n vorbă cu bucătarii. Măcar de dragul meu.
Notează reţetele. Acum, toată familia se adunase în camera dublu folosită a lui Lodovico
— birou şi cameră de primire. Bunica era fericită că Michelangelo avea prilejul să
cunoască pe oamenii cei mai de seamă ai Florenţei. Pe fratele său Giovansimone îl
interesau petrecerile. Mătuşa şi unchiul lui rămăseseră încîn- taţi datorită monedelor de
aur pe care le adusese acasă. Buonarroto voia să cunoască condiţiile învoielii:
Michelangelo urma să primească trei bani de aur în fiecare săptămînă? Materialele erau
scăzute din salariu?
Apoi, tatăl său ceru atenţie.
— Cum se poartă cu tine Medici? II Magnifico?
— Bine.
— Piero?
— E cam trufaş; aşa e firea lui.
— Dar Giovanni, viitorul cardinal?
— El se poartă cu toţi la fel. De cîte ori te vede, parcă te-ar vedea pentru prima oară.
— Giuliano?
Michelangelo zîmbi.
— Tot palatul îl iubeşte.
Lodovico cugetă un timp, apoi declară:
— Purtarea lui Piero va precumpăni: nu eşti la palat decît un umil meseriaş. Cercetă
cei trei galbeni sclipitori de pe birou. Ce reprezintă? Un dar? O simbrie?
— Urmează să primesc trei fiorini în fiecare săptămînă.
— Ce ţi s-a spus cînd ţi s-au predat banii?
— I-am găsit pe spălător. Cînd l-am întrebat pe Bertoldo, mi-a spus că reprezintă un
stipendiu săptămînal.
Unchiul său, Francesco, nu-şi putea stăpîni încîn- tarea.
— Minunat! Cu aceşti bani primiţi regulat, putem să închiriem o prăvălie.
Michelangelo, vei fi asociat, vei avea o parte din cîştig...
— Cine şi-ar fi închipuit, se amestecă în vorbă mătuşa Cassandra, însufleţită de un
proaspăt respect, ca Michelangelo să fie cel care să ne ajute să înjghebăm din nou un
negoţ?
— Nu! vorbi Lodovico, cu faţa stacojie. Doar nu sîntem nişte cerşetori fără obraz.
— Dar Michelangelo a primit banii ca membru al familiei Medici, sări tînăra lui soţie.
— Prostii! pufni Lodovico dispreţuitor. Ce l-a făcut, mă rog, să devină un Medici?
Poate aceşti trei bani de aur?
— Nu e o pomană, rosti Michelangelo indignat. Muncesc din zori şi pînă-n noapte.

4
— Faci ucenicie după lege? Am semnat eu vreo învoială cu breasla? Se întoarse spre
fratele său Francesco. Un dar e după toane. Săptămîna viitoare poate să nu mai
primească nimic.
Michelangelo se aştepta ca tatăl său să-i zvîrle banii în obraz. Iar ei n-avusese alt gînd
decît să aducă acasă cîştigul, ca un fiu care-şi cunoaşte datoria... mă rog, poate
împăunîndu-se puţin. Dar cei trei fiorini de aur însemnau mai mult decît putea cîştiga
Lodovico în luni de zile ca vameş. Michelangelo îşi dădu seama că fusese nedelicat,
căci Lodovico, cu bărbia lăsată în piept, urmă:
— Inchipuiţi-vă cîte milioane de fiorini trebuie să aibă Medici dacă îşi îngăduie să-i
dea unui ucenic de 15 ani trei galbeni în fiecare săptămînă. Apoi, cu o mişcare iute a
mîinii, îi mătură în sertarul de sus al biroului său.
Lucrezia profită de această ocazie ca să-i poftească la masă. După prînz, familia se
adună în salon. Lionardo, care păstrase tăcerea în timpul discuţiei
dinaintea mesei, se aşeză în faţa lui Michelangelo şi declară ca din amvon:
— Arta e un viciu.
— Arta viciu? se miră Michelangelo la spusele fratelui său. Cum... de ce?
— Pentru că înseamnă că te laşi în voia simţurilor proprii, că nu te preocupi decît de
propria ta pasiune de a crea, în loc să contempli măreţiile create de Dumnezeu.
— Dar bine, Lionardo, bisericile noastre sînt supraîncărcate cu opere de artă.
— Aici şi-a vîrît Diavolul coada, am fost mînaţi pe un drum greşit. Biserica nu e un
bîlci; oamenii trebuie să vină smeriţi să se roage, în genunchi, nu ca să vadă scenele
pictate pe pereţi.
— Atunci, înseamnă că în lumea ta un sculptor nu-şi află loc.
Lionardo îşi împreună mîinile, privind cu smerenie parcă prin tavan.
— Lumea mea este cea viitoare, unde vom sta de-a dreapta Tatălui.
Lodovico se ridică din scaun bufnind.
— Poftim, acum am doi fanatici pe cap.
Apoi se retrase, urmat de restul familiei, pentru somnul de după amiază. Numai Monna
Alessan- dra rămase tăcută într-un colţ. Michelangelo voia să plece, se simţea obosit.
Toată ziua fusese un şir de dezamăgiri. Dar Lionardo nu voia să-i dea pace. îndreptă un
atac direct împotriva lui Loren- zo şi a membrilor Academiei Platon, pe care îi poreclea
păgîni, atei, duşmani ai bisericii, anti- crişti.
— îţi dau cuvîntul meu, Lionardo, începu Michelangelo împăciuitor, că n-am auzit
nici o blasfemie sau necuviinţă, cel puţin nu faţă de religia propriu-zisă. Numai faţă de
abuzuri. Lorenzo e un reformator; vrea să purifice biserica.
—* Să purifice! Un cuvînt pe care necredincioşii îl folosesc cînd vor să spună a
distruge... Orice atac împotriva bisericii e un atac împotriva creştinismului.

5
Apoi, Lionardo, într-o furie oarbă, îl acuză pe Lorenzo de 5 Medici de senzualitate,
desfrîu, că părăseşte palatul la miezul nopţii şi se duce călare cu prietenii lui să-şi piardă
nopţile în orgii şi să seducă femei tinere.
— Nu ştiu nimic despre asemenea învinuiri, vorbi Michelangelo domol. Dar Lorenzo
e văduv, n-are dreptul să iubească?
— O lume întreagă ştie că era un stricat şi înainte de moartea soţiei lui. Desfirul i-a
slăbit de pe acum trupul.
Michelangelo se întreba cu mirare de unde ştia fratele lui astfel de lucruri. Nu şi-l
închipuia pe Lorenzo un sfînt, îl auzise spunîndu-i lui Landino rîzînd: „Eu nu păcătuiesc
din viciu, ci mai degrabă dintr-o latură a firii mele care iubeşte plăcerea^, îşi aminti şi
răspunsul pe care Lorenzo i-1 dăduse lui Ficino: „Nu-mi pare rău că iubesc plăcerile
cărnii, căci dragostea pentru pictură, sculptură şi literatură e tot de natură senzuală“. Dar
toate acestea îi apăreau drept lucruri intime ale unui bărbat sănătos şi în putere.
— Numai un linguşitor de teapa ta e în stare să nu vadă că Lorenzo e un tiran, urmă
Lionardo. Michelangelo gîndi: „E a doua oară astăzi că sînt făcut linguşitor!“ Se simţea
tot mai amărît, hainele îi păreau strimte şi caraghioase.
— A călcat în picioare libertatea Florenţei! strigă Lionardo. I-a făcut poporului o viaţă
tihnită şi moleşitoare. Ii oferă pîine şi reprezentaţii de circ... Dacă nu şi-a pus coroana pe
cap, ca să devină şi rege, e doar din făţărnicie; îi place să tragă sforile din umbră, să
supravegheze cea mai mică mişcare, în timp ce toscanii sînt reduşi la rolul de
marionete...
înainte ca Michelangelo să poată răspunde, Monna Alessandra spuse:
— Da, Lionardo, ne moleşeşte. Ne-a izbăvit de războiul civil! Ani în şir ne-am ucis
unii pe alţii, o familie pe alta, vecini pe vecini, sîngele curgea valuri pe străzi. Acum am
devenit un popor unit. Numai Medici-i au izbutit să ne descleşteze degetele din gîtlejul
aproapelui.
— Lionardo nu răspunse bunicii lui,Michelangelo, mai vreau să-ţi spun un ultim
cuvînt.
Michelangelo îşi privi fratele, aşezat în faţa lui, de cealaltă parte a mesei grele de mahon.
Nu fusese niciodată în stare să schimbe o vorbă cu acest băiat ciudat sau să se bucure de
tovărăşia lui.
— Ce-ţi spun e în loc de rămas bun. Părăsesc casa diseară, ca să mă alătur lui
Girolamo Savo- narola, la San Marco.
— Deci Savonarola a sosit? Lorenzo l-a chemat. Mă aflam în studiolo, cînd Pico
della Mirandola a venit cu ideea, iar Lorenzo a consimţit să scrie în Lombardia şi să-l
cheme.
— O altă minciună de-a Medici-lor. De ce, adică, să-l fi chemat Lorenzo, cînd gîndul
lui Savonarola e tocmai să-i distrugă pe Medici? Părăsesc casa asta întocmai cum
Savonarola şi-a părăsit familia lui din Ferrara, numai cu cămaşa pe mine. Pentru
totdeauna. Am să mă rog pentru tine, pe podeaua chiliei mele, pînă cînd genunchii mei
zdreliţi vor sîngera. Poate că prin acel sînge vei putea fi mîntuit.
Văpaia ochilor lui Lionardo îl făcu pe Michelangelo să înţeleagă că n-avea nici un rost
să-i răspundă. Clătină din cap cu prefăcută disperare, gîndind: „Tata are dreptate. Cum
oare s-a întîm- plat ca în familia Buonarroti, familie de zarafi, întregi la mine, cu bun-
simţ, în care timp de 200 de ani n-au existat decît oameni cu scaun la cap, să iasă la
iveală doi fanatici într-o singură generaţie?4* îi spuse lui Lionardo, murmurînd:
— N-o să fim prea departe unul de altul; vom fi la o distanţă de cîteva sute de metri,
despărţiţi doar de Piazza San Marco. Dacă ai să te apleci pe fereastra chiliei tale din
mînăstire, ai să mă auzi cioplind piatră în grădină.

1
— Săptămîna următoare, cînd găsi din nou lingă spălător cei trei fiorini de aur, hotărî
să nu-i mai ducă acasă. Porni s-o caute pe Contessina; o găsi în bibliotecă.Trebuie sa
cumpăr un clar.
— Unei doamne?
— Unei femei.
— Poate bijuterii?
— Nu, făcu el posac. E vorba de mama prietenilor mei pietrari.
— Ce părere ai avea de o faţă de masă din pînză, cu margini brodate?
— Au o faţă de masă.
— Are multe rochii?
— Numai cea pe care a purtat-o la nuntă.
— Atunci, poate o rochie neagră pentru biserică?
— Minunat!
— Cum arată?
Michelangelo păru descumpănit.
— Desenează-mi silueta ei.
Zîmbi.
— Cu pana în mînă ştiu tot: chiar şi proporţiile unei femei.
— Am s-o rog pe doica mea să meargă cu mine la prăvălie şi-o să cumpăr stofă de
lînă neagră pentru rochie. Sarta 1 mea o s-o croiască după măsurile desenului.
— Eşti prea drăguţă.
Constessina, care nu aştepta mulţumiri, se împotrivi:
— Nu e mare lucru.

2
Michelangelo se duse apoi la tîrgul în aer liber, din Piazza Santo Spirito, şi cumpără
daruri pentru ceilalţi membri ai familiei Topolino: vorbi apoi cu unul dintre grăjdarii din
subsolul palatului, ca să împrumute un cal şi o desagă. Duminică de dimineaţă, după ce
luă parte la slujba din capela palatului, împachetă lucrurile în desagă şi o porni spre
Settignano, în bătaia soarelui, care-i încălzea plăcut capul descoperit. Intîi se gîndise să
se îmbrace cu hainele lui vechi, pentru ca familia Topolino să nu-şi închipuie că vrea să
facă pe grozavul, dar îşi dădu repede seama că ar fi o prefăcătorie. De altfel, îi plăcea
cum arată în cămaşa şi ciorapii albastru-închis pe care îi încăl- ţase. 76 întorşi de la
slujba din bisericuţa satului, cei din familia Topolino stăteau
pe terasa ce domina valea şi casa Buonarroti, de pe celălalt
mal, gus- tînd orele de tihnă de la sfîrşitul saptămînii.
Rămaseră atît de uimiţi eînd îl văzură urcînd drumul, călare
pe un armăsar argintiu, aşezat într-o şa argintie, încît uitară
să-i ureze bun venit. Si Miehelangelo tăcea. Descăleca de pe
cal, îl legă de un pom, scoase desaga şi o goli pe masa de
scîndură negeluită. După o clipă de tăcere, lată) întrebă ce
înseamnă toate acele pachete. Miehelangelo răspunse:
— Daruri.
— Daruri? Tatăl se uită pe rînd la cei trei fii ai săi, căci
toscanii nu fac daruri decît copiilor. Ai întîrziat cu darurile
pentru sărbătoarea care a trecut, ori te-ai grăbit pentru cea
viitoare?
— Şi una, şi alta. Patru ani de zile am mîncat din pîinea şi
am băut din vinul vostru.
Tatăl răspunse scurt:
— Ai tăiat piatră în schimbul supei.
— Primii mei bani i-am dus acasă la Buonarroti. Astăzi,
aduc următorii familiei Topolino.
— Ai primit o comandă! exclamă bunicul.
— Nu. Lorenzo îmi dă în fiecare săptămînă bani de
cheltuială.
Topolini-i priviră unii la alţii.
— Bani de cheltuială? întrebă tatăl. Vrei să spui leafă.
— Nu primesc leafă.
— A, sînt bani pentru întreţinere: pentru casă şi masă?
— Nu plătesc nimic pentru cameră şi mîncare.
— Sînt bani pentru cele necesare? Pentru caIze, ori pentru
marmură?
— Mi se pune totul la dispoziţie.
— Atunci, care e rostul lor?
— Să-i cheltuiesc cum îmi trece prin minte.
— Dacă ai hrană, pat, marmură, ce ţi-ar mai putea trece prin
minte?

76 Croitoreasa. (11.)
— Plăceri. Plăceri? Familia rostogoli cuvîntul pe limbă de parcă ar fi fost un fruct
nou, necunoscut. Ce fel de plăceri?
Michelangelo se gîndi puţin înainte de a răspunde.
— Păi, să joc cărţi bunăoară.
— Joci jocuri de noroc?
— Nu.
— Altceva?
După o clipă, Michelangelo spuse:
— Să mă rad la bărbierul din tîrgul de paie.
— Ţi-a crescut barba?
— Nu încă. Dar ar putea să-mi ungă părul cu ulei, ca lui Torrigiani.
— Vrei să porţi părul uns cu ulei?
— Nu.
— Atunci, nu e o plăcere. Alta?
In disperare, Michelangelo aruncă:
— Ei, pentru femeile care poartă pe cap glugi cu clopoţei, cînd se plimbă duminica
după amiază.
— Şi tu vrei femei de-astea?
— Am dat doar un exemplu. Aş putea să cumpăr luminări, ca să le aprind la icoana
Sfintei Fecioare.
— Asta e o datorie.
— Un pahar de vin, duminică după masă.
— Ăsta e un obicei.
Se duse spre masă.
— Atunci, uite, pentru asta, ca să faci daruri prietenilor.
încet, în mijlocul unei tăceri adînci, începu să împartă darurile.
— Pentru mia madre, s-o poarte duminica la slujbă. Pentru Bruno, o cingătoare de
piele cu cataramă de argint. Pentru Gilberto, o cămaşă şi ciorapi lungi galbeni. Pentru
nonno , un şal de lînă, să-l poarte iarna la gît. Pentru tata Topolino, ghete înalte, să le
încalţe cînd lucrează la Cave Maiano. Enrico, te-am auzit spunînd că ai vrea să porţi,
cînd vei fi mare, un inel de aur. Eccolo. 1 Un răstimp îndelungat, îl priviră muţi. Apoi
mama dădu fuga în casă, să-şi îmbrace rochia; tatăl îşi trase ghetele înalte; Bruno îşi
încinse mijlocul cu cingătoarea; Gilberto îşi puse cămaşa
1
Iată-1. (It.) 179cea nouă, aurie; bunicul îşi tot înfăşură şi desfăşura şalul moale de
lînă în jurul gîtului. Enrico încăleca pe cal, ca să-şi poată admira inelul în taină.
Apoi tatăl prinse glas.
— Toate aceste... aceste daruri sînt din banii de cheltuială?
— Toate.
— Şi Lorenzo îţi dă banii ăştia ca să ne cumperi nouă daruri?
— Da.
— E cu adevărat 11 Magnifico.
Michelangelo băga de seamă că mai rămăsese un pachet pe masă. Nedumerit, îl desfăcu
şi scoase o faţă de masă de pînză. Şi-o aminti pe Contessina spunînd: „Ce părere ai avea
de o faţă de masă?“ Contessina vîrîse în desagă acest dar, ca din partea ei. Roşeaţa i se
urcă în obraji. Dio mio ! Ce lămuriri putea sa le dea? Puse pînza în braţele mamei T
opolino.
— Acesta e darul Contessinei de’ Medici. Pentru dumneata.
Toată familia Topolino rămase înmărmurită.
— Contessina de’ Medici. Cum să ne trimită ea o faţă de masă? Nici nu ştie că trăim
pe lumea asta.
— Ba da, ştie. Eu i-am povestit despre voi. Rochia a cusut-o sarta ei.
Nonno se închină.
— E o minune.
Michelangelo rostipn gînd:„Amin. Adevăr grăieşti“.
O Fiecare dintre cei patru platonicieni îşi avea vila lui în împrejurimile Florenţei. Veneau
la oraş de cîteva ori pe săptămînă, ca să ţină prelegeri şi să lucreze cu Lorenzo în
studiolo. Lorenzo îşi arătase dorinţa ca Michelangelo să folosească aceste prilejuri
pentru instruire, şi de aceea băiatul era nelipsit.

1
Platonic ienii încercau să-i trezească interesul pentru latină şi greacă, întocmind tabele ca
să-i arate că de fapt caligrafia celor două limbi era doar un desen, asemănător
în esenţă cu desenele lui de siluete. Michelangelo lua cu el în
cameră manuscrisele şi documentele lor, le cerceta cu mare
atenţie ore întregi... şi nu învăţa mai nimic.
— Nimic nu se prinde de mine, i se lînguia lui Bertoîclo.
Vazînd că merge greu, platonicienii îl învăţară să citească cu
glas tare versuri în volgare: Dante, Petrarca, Horaţiu,
Virgiliu. Aceasta îi plăcu mai mult, îndeosebi discuţiile care
urmară după ce citi Divina Comedie cu comentariile
filozofice. Platonicienii îl felicitară pentru claritatea cres-
cîndă a dicţiunii sale, apoi îl aduseră pe Giro- lamo
Benivieni, pe care îl prezentară drept „cel mai înfocat
partizan al poeziei în volgare“, ca să-l înveţe pe
Michelangelo cum să scrie versuri. Cînd se împotrivi, pe
motiv că el vrea să devină sculptor, şi nu poet, Pico spuse:
— Structura unui sonet e o disciplină tot atît de severă ca şi
structura unui basorelief în marmură. Cînd Benivieni te
învaţă cum să scrii sonete, el îţi deprinde mintea cu regulile
logicii şi ale gîn- dirii. Trebuie neapărat să profiţi de talentul
lui. Landino îl linişti:
— N-avem de gînd să-ţi slăbim braţul cu care ciopleşti,
punînd în locul ciocanului şi al daltei pana şi cerneala!
Poliziano adăugă:
— Nu trebuie să renunţi la studierea poeziei. Trebuie să
continui să citeşti cu glas tare. Pentru a fi un artist desăvîrşit
nu e de ajuns să fii pictor, sculptor sau arhitect. Trebuie să
fii şi poet, dacă vrei să atingi o expresie deplină.
— Mă descurc atît de prost, i se tîngui Michelangelo lui
Benivieni într-o seară, cînd se trudise să dea ritm unor
versuri; cum puteţi îndura lectura încercărilor mele stîngace?
Benivieni, care era şi muzician de talent, văzînd disperarea
lui Michelangelo, îi cîntă un cîntec vesel, compus de el, apoi
răspunse:

2
Nici strădaniile mele de început n-au fost mai izbutite, ba
poate chiar mai rele! O să te socoteşti un poet prost pînă în
ziua cînd vei simţi nevoia să spui ceva; atunci vei avea uneltele poeziei la
îndemină — ritm şi rimă, aşa cum ai ciocanul şi dalta pe bancul tău de lucru.
In zilele de sărbători religioase, cînd Lorenzo ţinea închisă grădina, Michelangelo
obişnuia să meargă călare la vila lui Landino, aşezată pe dealul de la Casentino, care-i
fusese dăruită de Republica florentină pentru comentariile lui la opera lui Dante; sau la
vila lui Ficino, de la Careggi, un castel cu creneluri şi galerii acoperite; sau la vila lui
Pico, Stejarul, sau la Villa Diana, a lui Poliziano, amîndouă pe coastele de la Fie- sole.
La Villa Diana, se aşezau într-un chioşc din grădină, asemenea celui în care personajele
din Decameronul lui Roccaccio îşi depănau povestirile, şi-l ascultau pe Poliziano
citindu-şi ultima poezie:
Vino unde iarba-i verde,
Şi copacii înfloresc.
Nu vă sfiiţi chipeşe fete,
Toţi flăcăii tînjesc;
Jivine, păsări se contopesc Cu iubirile din luna mai.
Tinereţea e giuvaer gingaş.
Dar dacă iarba reînvie pe imas,
Anii nu se-ntorc nicicînd,
Chipeşe fete, purtaţi-vă blînd Cu iubirile din luna mai.
O idee prinse a se înfiripa în mintea lui Miche’- angelo: într-o zi o să aibă şi el o casă ca
Villa Diana, cu un atelier pentru sculptură şi un stipendiu anual de la Lorenzo, care-i va
îngădui să cumpere marmură de Carrara şi să cioplească statui mari. De ce n-ar fi tratat
şi el asemenea celorlalţi? Nu era grăbit, dar dacă Lorenzo îi va dărui într-adevăr o vilă, i-
ar plăcea să fie aşezată la Settignano, printre pietrari.

3
Zilele şi săptămînile treceau; făcea desene după modele vii, apoi le transpunea în argilă,
încerca pe bucăţi de piatră să redea încheietura unui genunchi, o arcuire de
şold, o întoarcere a capului pe gît, învăţa cum sa evite o
spărtură cînd se rupea vîrful punctului, studia tehnica
sculpturilor greceşti clin colecţia lui Lorenzo.
Lorenzo se ocupa de progresul educaţiei lui. Intr-o duminică
de dimineaţă, îl pofti să însoţească familia Medici la biserica
San Gallo, ca să-l audă predicînd pe Fra Mariano, la care se
ducea Lorenzo ori de cîte ori simţea nevoia unei discuţii
serioase asupra teologiei.
— Fra Mariano reprezintă idealul meu, spunea Lorenzo, el
are o austeritate plină de graţie, un ascetism distins, şi
practică religia liberală a bu- nului-simţ luminat. Ai să-ţi dai
seama singur. Fra Mariano vorbea cu o voce blîndă, cu
caden- ţări armonioase şi cuvinte alese. Lăuda creştinismul,
pentru asemănarea lui cu doctrina lui Platon, cita din greci,
recita versuri din poeţii latini, cu o elocinţă rafinată.
Michelangelo era cucerit; nu mai ascultase vreodată un astfel
de preot. Cînd Fra Mariano îşi modula vocea, îl fermeca ;
cînd îşi desfăşura argumentele, îl convingea; cînd folosea
drept pildă cîte-o istorioară hazlie, îl făcea să zîmbească;
cînd îl forţa judecata cu adevăruri serioase, se supunea tăriei
lor.
ii spuse lui Lorenzo:
— Acum pricep mai bine ce înţelege Academia prin religie
modernă.
Unul dintre slujitorii lui Piero ciocăni la uşa apartamentului
său şi intră.
— Excelenţa-sa Piero de’ Medici porunceşte ca domnul
Buonarroti să se prezinte în anticamera excelenţei-sale la ora
dinaintea apusului. Michelangelo gîndi: „Cîtă deosebire faţă
de tatăl lui, care întreabă dacă nu mi-ar face plăcere să vin
pînă la el!“ Slujitorului îi răspunse cuviincios:

4
Anunţa pe excelenţa-sa că am să fiu prezent. Avea destul
timp să se spele într-o cadă rotundă de lemn din cămăruţa de
baie de la capătul coridorului; cu genunchii strînşi sub
bărbie, se întreba ce putea dori de la el prinţul moştenitor al
dinastiei Medici, care pînă atunci nu-i arătase alt semn de
favoare decît o înclinare ceremonioasă a capului. Instinctul îi spuse că
veşmintele lui de păun, cu cămaşa brodată şi mantia violetă, ar fi tocmai pe gustul lui
Piero.
Apartamentul lui Piero se afla la primul cat al palatului, chiar deasupra loggiei deschise,
la colţul dintre Via de’ Gori şi Via Larga. Din cauza răcelii manifestate de Piero,
Michelangelo nu mai călcase niciodată în această aripă a palatului, nici chiar pentru a
studia operele de artă de care auzise discutîndu-se. Acum, păşea fără grabă de-a lungul
coridorului ce ducea spre apartamentul lui Piero, cercetînd pereţii împodobiţi cu o
strălucitoare pictură de Fra Angelico şi un gingaş basorelief în marmură de Desiderio da
Settignano. Slujitorul aştepta la uşa anticamerei. II lăsă să intre. Madonna Alfonsina,
soţia lui Piero, înveş- mîntată în damasc cenuşiu, brodat cu pietre preţioase, stătea
ţeapănă într-un jilţ purpuriu cu spătar înalt, ca un tron. Peretele din spate era acoperit cu
o tapiţerie cu frunze şi flori, iar pe peretele din stînga ei atîrna un portret mare în ulei,
înfăţişînd-o cu obrajii palizi ca alabastrul. Piero se prefăcu a nu-1 auzi pe Michelangelo
in- trînd. Stătea în picioare pe o carpetă persană multicoloră, cu spatele la oaspetele său,
cercetînd o casetă de os cu despărţituri de sticlă, în interiorul căreia erau pictate scene din
viaţa lui Cristos. Alfonsina se uită poruncitor la Michelangelo, fără a da vreun semn de
recunoaştere, dar pufnind uşor pe nas, cum făcea de altfel întotdeauna, de parcă Florenţa
şi florentinii ar fi mirosit urît. îjică de la început, nu făcuse nici o încercare să-şi ascundă
dispreţul pentru florentini. Pe toscani, care timp de veacuri urîseră Roma şi orice era
roman, purtarea ei îi înfuria. Cît despre Piero de’ Medici, pe jumătate Orsini, după
mamă, i se uzurpa acum şi cealaltă jumătate de către această a doua Orsini. Piero se
întoarse cu faţa; părul său lung îi cădea în valuri pînă pe umeri, avea o figură frumoasă,
cu toată despicătura piezişă din bărbie. Fără vreun cuvînt de salut, îl anunţă:
— îţi aducem la cunoştinţă, Michelangelo Buo- narroti, că dorim să sculptezi în
marmură portretul Madonnei Alfonsina.
— Vă mulţumesc, excelenţă, răspunse Michelangelo, dar nu pot să sculptez
portrete.
— De ce nu?
Michelangelo încercă să explice că scopul lui nu era să redea o persoană anumită.
— N-aş putea prinde o asemănare care să vă mulţumească aşa cum a izbutit acest
pictor.
— Fleacuri! îţi poruncesc să sculptezi portretul soţiei mele în marmură!
Michelangelo se uită la expresia dispreţuitoare a lui Piero şi auzi vocea tatălui său
spunîndu-i: „Ce înseamnă să fii tăietor în piatră în palatul Medici? La fel ca un rîndaş.“
Madonna Alfonsina vorbi pentru întîia oară.
— Fii bun şi mută această discuţie în camera ta. Piero deschise furios o uşă şi păşi
cu semeţie dincolo de ea. Michelangelo presupuse că era mai bine să-l urmeze. închise
uşa în urma lui şi rămase mirat băgînd de seamă că printre trofeele de argint
— căşti şi cupe — cîştigate de Piero în turniruri se aflau şi multe opere de artă

5
minunate: Pallas a lui Botticelli, Belerophon de Bertoldo şi, în nişe, sculpturi vechi
din lemn pictat pe un fond auriu. Fără voia lui, strigă:
— Excelenţa-voastră are un gust desăvîrşit în artă.
Piero nu se lăsă potolit.
— Cînd o să am nevoie de părerea ta, am să ţi-o cer. Deocamdată să-mi explici de
ce te crezi mai bun decît ceilalţi stipendiaţi ai noştri. Michelangelo îşi strivi mînia în
încleştarea măselelor, silindu-se să răspundă politicos.
— Sînt sculptor şi locuiesc în acest palat la cererea tatălui dumneavoastră.
— Avem o sută de meşteri care trăiesc de pe urma acestui palat, dar ceea ce li se
porunceşte să facă, fac. Ai să începi mîine de dimineaţă. Şi ai grijă s-o faci pe excelenţa-
sa cît mai frumoasă.

6
Nici chiar Mino da Fiesole n-a reuşit s-o facă astfel.Ochii lui Piero fulgerară.
— Tu... tu... contadino! Să-ţi aduni zdrenţele şi să piei din faţa ochilor
noştri!
Michelangelo se duse în camera lui şi începu să-şi arunce hainele din ladă pe pat. Se
auzi un ciocănit. Contessina intră, însoţită de doica ei.
— Aud că te-ai războit cu fratele meu. Michelangelo se aplecă să ia ceva din
fundul lăzii.
— Ridică-te şi vorbeşte cu mine, urmă ca poruncitor.
Michelangelo se ridică şi se apropie de ea.
— Nu am nimic de spus.
— E adevărat că ai refuzat să sculptezi portretul Alfonsinei?
— Am refuzat.
— Ai refuza dacă tata te-ar ruga să-i faci portretul?
Michelangelo tăcu. L-ar refuza oare pc Lorenzo, pentru care simţea o afecţiune atît de
adîncă?
— Ai refuza dacă te-aş ruga eu?
Era din nou încolţit.
— Piero nu m-a rugat, răspunse domol. Mi-a poruncit.
Se auziră paşi grăbiţi pe coridor. Lorenzo intră în odaie, mai întunecat la faţă ca de
obicei, cu ochii aprigi. Doica se bîlbîi:
— Excelenţă... am încercat s-o opresc...
Lorenzo o îndepărtă cu un gest al mîinii.
— Nu îngădui să se întîmple aşa ceva în casa mea.
Ochii lui Michelangelo scăpărară.
— Am cerut tatălui tău să mi te încredinţeze, nu-i asa?
— Da.
— Atunci, eu port răspunderea ta.
— Nu înţeleg de ce trebuie să-mi cer scuze.
— Nu-ţi cer asta. Ai venit aici ca un membru al familiei. Nimeni nu te va trata ca
pe... ca pe unul ce n-are altă menire decît să distreze pe alţii.... şi nici nu te va putea goni
din propria-ţi casă,
— Michelangelo simţi cum i se moaie genunchii. Se aşeză pe pat. Lorenzo vorbi mai
blînd.Dar şi tu mai ai multe de învăţat...
— Aveţi dreptate. Purtarea mea...
— ...nu-i nevoie să dai buzna aici, de cîte ori eşti jignit, şi să începi să-ţi strîngi lucrurile.
Socotesc asemenea purtare drept o lipsă de lealitate faţă de mine. S-a înţeles?
Michelangeio se ridică, încercînd să-şi stăpîneas- că lacrimile.
— Ii datorez scuze lui Piero. Am spus ceva necuviincios despre soţia lui.
— El îţi datorează scuze. Ce vrei să-i spui, în schimb, e treaba ta.
Contessina rămase în urmă, ca să-i şoptească peste umăr:
— Mai bine împaeă-te cu Piero. E în stare să stîr- nească o mulţime de neplăceri /
Sosise timpul să atace o temă. Dar ce însemna o temă? Şi ce teme anume îl atrăgeau?
— Trebuie să fie o temă greacă, hotărîră cei patru platonicieni. Să fie inspirată din
legende: Hercule si Anteu, Bătălia Amazoanelor, Războiul troian,
propuse Poliziano, cu mici firimituri de cantalup lipite de uriaşele lui buze vineţii; ar fi în
spiritul frizei de pe Parthenonul din Atena.
Michelangeio răspunse:
— Dar nu ştiu mare lucru despre aceste subiecte. Landino, cu o faţă serioasă, replică:
— Dragul meu Michelangeio, să ştii că ceea ce am încercat noi să facem în ultimele
luni în calitate de profesori ai tăi, ex officio 77 , a fost tocmai să te instruim despre
lumea greacă şi cultura ei. Pico della Mirandola rîse, şi studiolo se umplu de o muzică
de viole şi clavecine.

77 Din oficiu. (Lat.)

1
Ceea ce cred că încearcă să afirme prietenii noştri este că le-ar place să te conducă înapoi
spre epoca de aur a păgînismului. Ii povestiră desprecele 12 munci ale lui Hercule,
despre Niobe suferind pentru copiii ei muribunzi, despre Minerva ateniană şi
Gladiatorul murind. Lorenzo potoli discuţia cu vocea lui uşor neplăcută.
— Nu alcătuiţi legi pentru tînărul nostru prieten. Trebuie să ajungă singur la
alegerea unei teme, după libera lui voinţă.
Michelangelo se adinei în scaun şi îşi rezemă capul de spătar; ochii îi licăreau asemenea
chihlimbarului, în lumina luminărilor, care făceau să apară unduiri roşietice în părul lui
castaniu. îşi asculta glasurile lăuntrice. Un singur lucru îl ştia cu siguranţă: prima lui
temă n-o putea împrumuta de la Atena, sau Cairo, sau Roma, nici chiar de la Florenţa.
Trebuia să vină din el, ceva ce ştia şi simţea şi înţelegea. Altfel, s-ar fi simţit rătăcit. O
operă de artă nu se aseamănă cu o operă de cărturar; e personală, subiectivă. Trebuie să
ia naştere în tine.
Lorenzo îl întrebase:
— Ce-ai vrea să faci? îşi răspunse sieşi: „Ceva simplu, un lucru pe care-1 pot
simţi adînc. Dar ce ştiu eu oare? Chiar despre mine însumi? Că vreau să devin sculptor
şi că iubesc marmura. Dar cu aceste două simţăminte nu pot ciopli o statuie.“
Apoi, în murmurul vocilor, se revăzu stînd pe treptele capelei Rucellai, în ziua cînd se
dusese pentru prima dată, cu tot atelierul lui Ghirlan- daio, la Santa Maria Novella.
Revăzu parcă aievea înaintea ochilor capela, cele două Madone de Cimabue şi Nino
Pisano, şi simţi din nou dragostea pentru mama lui, simţămîntul de durere că a pierdut-
o, singurătatea lui, setea de dragoste.
Se făcuse tîrziu. Adunarea se sparse, dar Lorenzo rămase pe loc. Deşi se spunea că
limba lui avea uneori un tăiş ascuţit, vorbi cu naturaleţe şi claritate:

18
B
Trebuie să le ierţi platonicienilor noştri entuziasmul. Ficino ţine o flacără aprinsă în faţa
bustului lui Platon. La Landino se organizează cel mai rafinat banchet literar al anului, la
aniver-sarea lui Platon. Pentru noi, Platon şi Grecii reprezintă cheia care ne-a eliberat din
temniţa prejudecăţilor religioase. Ne străduim să întronăm aici, la Florenţa, o altă epocă
a lui Pericle. în lumina acestei ambiţii, trebuie să înţelegi excesele noastre de zel.
— Dacă nu sînteţi obosit, spuse Michelangelo, am putea face o mică plimbare prin
palat, să privim madonele cu prunci.
Lorenzo luă lampa de bronz, minunat lustruită. Porniră pe coridor, pînă ajunseră la
anticamera biroului lui Lorenzo, unde se afla un basorelief în marmură de Donatello, atît
de vag şi impersonal, gîndi Michelangelo, îneît aproape că împiedica recunoaşterea
motivului. De acolo, se duseră în camera de culcare a lui Giuliano. Cel mai tînăr dintre
Medici dormea dus, cu cuverturile trase peste faţă, în timp ce Michelangelo şi Lorenzo
discutară despre Madona cu pruncul si doi îngeraşi , pictată pe o masă de
lemn. Străbătură coridoarele cercetînd Fecioara adorînd copilul de FraFilippo
Lippi, pe altarul capelei în legătură cu care Lorenzo povesti că modelele fuseseră
Lucrezia Buti, o călugăriţă de care se îndrăgostise Fra Fi- lippo iar copilul, rodul iubirii
lor, Fiîippino Lippi, acum pictor format din Botticelli tot aşa cum Botticelli fusese
format de Fra Filippo. Cercetară o madonă apoi mersero mai departe la Madona cu
pruncul de Lucea della Robbia1, toată strălucitor colorată, şi în cele din urmă se
duseră în dormitorul lui Lorenzo, ca să vadă Adoraţia Madonei, pictată cu vreo 20
de ani înainte, de Botticelli, pentru tatăl şi mama lui Lorenzo.
— Cei doi îngeri îngenuncheaţi în faţa Fecioarei şi a copilului sînt fratele meu
Giuliano şi eu. Cînd a fost ucis de către Pazzi, s-a stins din viaţa mea cea mai
strălucitoare văpaie... Portretul meu e o idealizare, după cum bine vezi. Sînt un om urît şi
nu mi-e ruşine de asta; dar toţi pictorii îşi închipuie că vreau să fiu măgulit; aşa a făcut şi
Benozzo Gozzoli în capela noastră; îmi deschid la culoare pielea mea întunecată, nasul
cîrn mi-1 fac drept, iar părul meu rar apare frumos ca al lui Pico.
Lorenzo îi aruncă lui Micheîangelo o căutătură sfredelitoare, eu buzele strînse şi fruntea
severă.
— Tu pari să ştii ca n-am nevoie de linguşire.
— Granacci zice că sînt o fire arţăgoasă, făcu Mi- chelangelo încurcat.
— Ai un înveliş ca diamantul, spuse Lorenzo. Ramîi aşa.
Lorenzo îi povesti legenda Simonettei Vespucci, modelul Madonei lui Botticelli.
— Cea mai pură frumuseţe pe care a cunoscut-o Europa, spuse Lorenzo. Nu e
adevărat că Simo- netta a fost amanta fratelui meu Giuliano. El o iubea, aşa cum o iubea
toată Florenţa, dar platonic. Ii scria lungi poezii sentimentale... dar pe nepotul meu
Giulio l-a făcut cu adevărata lui amantă, Antonia Gorini. Sandro Botticelli e cel care-a
iubit-o cu adevărat pe Simonetta; deşi mă îndoiesc dacă a vorbit vreodată cu ea direct.
Ea e femeia din toate picturile lui: Primavera, Venus, Pallas. Nimeni n-a pictat
vreodată o asemenea minunată frumuseţe feminină.
Micheîangelo tăcea. Cînd se gîndea la mama lui, o vedea tot ca pe-o tînără femeie
frumoasă; totuşi, simţea că avea o frumuseţe diferită, o frumuseţe ce izvora dinăuntru.
Nu era o femeie dorită de toţi bărbaţii, ca iubita lui Botticelli, ci o femeie care şi-ar fi
iubit fiul şi ar fi fost iubită de el. îşi întoarse faţa spre Lorenzo, vorbindu-i cu deplină
încredere.
— Mă simt aproape de Madonna. Ea e singura imagine care mi-o evocă pe

1
mama. De vreme ce trebuie să-mi caut încă mijloacele tehnice, nu trebuie oare să
cunosc bine măcar ceea ce încerc să exprim?
— S-ar putea să fie cum spui, răspunse Lorenzo grav.
— Poate că ceea ce simt eu în legătură cu mama va mărturisi şi ce a simţit ea
pentru mine. Cerceta mereu camerele palatului, desenînd după maeştri, uneori cu
Contessina şi Giuliano, care-i ţineau tovărăşie. Apoi îşi pierdu răbdarea de a
mai studia după ideile altora şi o porni în cartierele mai sărace ale ©rasului, unde
femeile lucrau pe trotuare, în faţa caselor, cu pruncii în poale sau la sîn, împletind
funduri de scaun şi înveli- tori de damigeana. Se duse prin împrejurimi, la nevestele
contadinilor din Settignano, care-1 cunoşteau de cînd era copil şi nu se sinchiseau că
le desena în timp ce-si scăldau ori îsi alăptau odraslele.

2
Miehelangelo nu căuta portrete, ci spiritul maternităţii. Desena mame cu copii în orice
poziţie le găsea, înţelegînd prin mijlocirea cărbunelui şi a hîrtiei lui adevărata legătură
maternă; apoi, în schimbul a cîţiva scudi, le punea pe femei să se mişte, să-şi schimbe
poziţia lor şi a copilului, să se mute, pentru a-i oferi mai multe unghiuri de redare, pentru
a căuta... nici el nu ştia ce. împreună cu Granacci, Torrigiani, Sansovino şi Rustici, porni
în căutarea artei florentine, clese- nînd stăruitor tema Madonei cu copil, ascultîn- du-1 pe
Bertoldo, analizînd fiecare piesă, în timp ce petreceau ore în şir încercînd să înveţe cum
obţinuseră înaintaşii lor aceste rezultate. Miehelangelo descoperi că mama şi copilul lui
Bernardo Rossellino, din Santa Croce, biserica parohiei lui, aveau nişte figuri durdulii,
lipsite de de expresie; văzu, de asemenea, în aceeaşi biserică, o sculptură de Desiderio da
Settignano, în- făţişînd o contadina cu un hambino înfăşurat în scutece toscane,
oameni obişnuiţi, veniţi la oraş pentru o festa. S-au dus apoi la Orsanmichele să vadă
Sfînta Fecioară de Orcagna, care, deşi blîndă şi iubitoare, emana forţă; lui
Michelan- gelo i se păru însă primitivă şi ţeapănă. Statuia desprinsă din fundal, a lui
Nino Pisano, din Santa Maria Novella, se dovedi cel mai bine lucrată, dar nevasta de
negustor, prezentabilă, care-i servise de model lui Pisano, purtîndu-1 pe fiul ei
pămîntean în haine scumpe, *era greşit proporţio- nată şi lipsită de har. O Fecioară
cu copil în terra- cotta, de Verrocchio, înfăţişa o madonă de vîrstă mijlocie
contemplînd nedumerită pe acest fiu care se ridicase în picioare şi binecuvînta
lumea.Trecură mai departe la Fecioara si copilul lui Agostiuo di Duccio78 , două
persoane distinse, bogat înveşmîntate, cu feţe lipsite de expresie, sfioase.
în dimineaţa următoare se duse să facă o plimbare, singur, pe Arno în^ sus, spre
Pontassieve. Soarele muşca fierbinte. îşi scoase cămaşa, lăsîn- du-şi pieptul în bătaia
căldurii binefăcătoare. Albastrele dealuri toscane se estompau şi se topeau spre fund, în
lanţuri strînşe. îi erau dragi munţii aceştia.
Apueînd drept peste dealuri, cu senzaţia coastei abrupte sub el, îşi dădu seama că nu-şi
măsurase încă puterile cu ceea ce voia să spună despre Maria şi pruncul ei. Ştia doar că
dorea să redea ceva proaspăt şi plin de viaţă. începu să se gîn- dească la firea şi la soarta
Măriei. Bunavestire era o temă favorită a pictorilor florentini: Arhanghelul Gavril
pogorînd din ceruri ca s-o vestească pe Maria că-1 va purta pe fiul lui Dumnezeu, îşi
aminti că în toate picturile vestea părea să-i vină cu totul pe neaşteptate şi că, după cum
se părea, nu-i fusese dat să aleagă.
Dar putea oare să fie aşa? Putea oare o îndatorire atît de însemnată, cea mai însemnată
atribuită vreunui pămîntean de la Moise încoace, să-i fie impusă Măriei, fără ştirea sau
încuviinţarea ei? Fără îndoială că Dumnezeu trebuie s-o fi iubit pe Maria mai presus de
toate femeile de pe pă- mînt ca s-o aleagă pentru această sarcină sfîntă. Nu era firesc deci
ca el să-i fi împărtăşit gîndul lui, să-i fi povestit dinainte fiecare pas al drumului de la
Bethleem pînă la Golgota? Şi, în înţelepciunea şi îndurarea lui să-i fi îngăduit putinţa de
a respinge o asemenea grea menire? Iar dacă Maria a avut libertatea de a alege, cînd e
mai probabil că s-a folosit de ea? La Bunavestire? Cînd purta copilul? în perioada
alăptatului, pe cînd Isus era*încă un prunc? Căci, o dată ce primise, nu trebuia oare să-şi
poarte povara,
din acea clipă şi pînă în ziua cînd copilul ei avea să fie răstignit? Dar, cunoscîndu-i
viitorul, cum ar fi putut ea să-l supună pe fiul ei unei astfel de agonii? Nu e oare cu
78 Agostino di Duccio (1418—1498), sculptor şi arhitect florentin, autor a
numeroase basoreliefuri în marmură şi terra-cotta.

3
putinţă să fi spus: „Nu, nu fiul meu! Nu vreau să primesc. Nu pot să îngădui să se
întîmple asta!“ Dar în acelaşi timp, putea oare să meargă împotriva voinţei lui
Dumnezeu? Tocmai atunci cînd Domnul îi ceruse să-l ajute? A fost vreodată o
muritoare aruncată într-o atît de dureroasă dilemă?
Hotărî deci să o înfăţişeze pe Maria în clipa alegerii, în timp ce-şi alăpta pruncul, cînd,
cunoscîndu-i soarta, ea trebuie să hotărască viitorul: viitorul ei, al copilului ei, al întregii
lumi. Acum, cînd înţelese ce urmărea, putea să deseneze cu un scop. Maria va domina
marmura. Ea va fi centrul compoziţiei. Va avea o statură eroică, femeia căreia nu i se
dăduse numai libertatea de a ajunge la propria ei hotărîre, dar şi puterea lăuntrică şi
inteligenţa de-a o face. Pruncul va fi pe pian secundar; prezent, viu, dar fără să atragă
atenţia.
Va aşeza copilul în poala mamei, cu faţa îngropată la sîn, şi cu spatele întors cu totul spre
privitori. In felul acesta va da copilului locul său firesc, îl va înfăţişa în cea mai de seamă
îndeletnicire a zilei; şi acelaşi simbol ar putea sublinia clipa cînd Maria va simţi, în
chipul cel mai poruncitor, că hotărîrea ei trebuie luată.
După cîte ştia, nimeni nu-1 mai sculptase sau pictase vreodată pe Isus cu spatele întors.
Şi totuşi, drama lui avea să înceapă abia peste vreo treizeci de ani. Acum era vremea
mamei, şi portretul era al mamei.
Revăzu sutele de schiţe ale mamei cu pruncul, pe care le făcuse în ultimele luni, şi alese
pe cele care se apropiau mai mult de noua lui concepţie; cu schiţele pe masă, în faţa lui,
începu să caute cadrul temei. Unde s-ar fi putut afla Maria în clipa aceea? fată un desen
înfăţişînd o mamă stînd pe o bancă la picioarele unui şir de scări. Cine se mai afla cu ea
în afară de pruncul ei? Iată o ceată numeroasă de copii prinşi în timpul jocului.
Silueta Măriei ar putea sa aibă cîte ceva din- aceste mame toscane voinice. Dar cum se
putea reda figura Madonei? Amintirea chipului mamei sale, veche de aproape zece ani,
era acum ştearsă ca într-un vis.
Dădu desenele la o parte. Era oare cu putinţă să concepi o sculptură fără să cunoşti
marmura din care va căpăta fiinţă?
II căută pe Granacci, căruia i se acordase drept atelier de pictură una dintre cele mai mari
încăperi din casino, şi întrebă dacă n-ar vrea să cutreiere niţel prăvăliile din oraş unde
se vindea piatră.
— Am să lucrez mai bine dacă am marmura la îndemnă, ca s-o pot vedea şi simţi şi
să-i descopăr structura lăuntrică.
— Bertoldo e de părere că marmura nu trebuie cumpărată pînă nu sînt gata desenele şi
modelele; numai atunci poţi fi sigur că vei alege un bloc potrivit.
— Ar putea fi şi invers, răspunse Michelangelo pe gînduri. Eu cred că e un fel de
cununie între marmură şi model.
— Foarte bine, am să născocesc o poveste pentru Bertoldo şi mîine ne ducem.
Florenţa avea zeci de depozite de piatră, răspîn- dite prin cartierul Proconsul, unde
găseai toate mărimile şi formele de granit, travertin, marmuri colorate, precum şi piatră
gata tăiată pentru construcţii, cadre de uşi, banchete pentru ferestre, coloane. Dar nu
izbutiră să descopere blocul de Carrara pe care-1 căuta Michelangelo.
— Hai să urcăm la şantierele din Settignano. Poate avem mai mult noroc acolo, îşi
dădu el părerea, în vechiul şantier, unde Desiderio îl instruise pe Mino da Fiesole, văzu o

4
bucată de marmură care-1 cuceri pe loc. Era de dimensiuni modeste, dar cristalele ei
străluceau albe. Turnă apă pe ea ca să-i caute crăpăturile, o lovi la capete cu un ciocan ca
s-o audă cum răsună, o cercetă dacă n-are defecte, bule de aer, pete.
— Asta e, Granacci! strigă el cu veselie. Din ea va lua fiinţă Madona cu pruncul.
Dar trebuie s-o
văd în lumina primelor raze de soare. Atunci am să ştiu cu siguranţă dacă e desăvîrşită.
— Dacă-ţi închipui că o să stau la pămînt ado- rînd marmura asta a ta pînă-n zori...
— Nu, nu, tu hotărăşte preţul. Am să împrumut un cal de la Topolino pentru tine, ca să
ajungi acasă viu şi nevătămat.
— Tu ştii, amico, eu nu cred un cuvînt din prostiile astea cu „răsăritul spune totul“. îţi
închipui că poţi vedea în zori ceva ce nu vezi acum, într-o lumină mai puternică? Cred
că ăsta e un fel de cult păgîn: riturile fertilităţii, pe care trebuie să le îndeplineşti în zori,
ca să fii sigur că zeii munţilor îţi vor fi prielnici.
Michelangelo dormi pe o pătură sub arcadele casei Topolino, porni înainte de prima
geană a zorilor şi se şi afla aplecat deasupra marmurii lui cînd degetele răsăritului se
întinseră peste dealuri. Blocul părea translucid. Puteai străpunge cu ochii lăţimea,
lungimea şi înălţimea lui, straturile suprapuse de cristale prinse în şî- nul unităţii lui
depline. Nu se zărea nici un defect perceptibil: nici o crăpătură sau gol, nici o decolorare,
cristalele licăreau strălucitor pe suprafaţa lui.
— E o mîndreţe de bloc, făcu Michelangelo cu glas tare.
Ii plăti proprietarului cu banii de aur de la Gra- nacci, încărcă marmura în carul lui
Topolino şi mînă perechea de boi albi, aşa cum făcuse de pe cînd avea 6 ani, venind de
la Cave Maiano. Coborî dealul la Verlungo, o apucă la dreapta, de-a lungul ţărmului
rîului Africo, trecu pe lîngă Porta alia Croce, ce marca al patrulea hotar al oraşului, apoi
pe Borga la Croce, pe lîngă spitalul Santa Mar ia Nuova; la Via Larga o luă la dreapta, în
faţa palatului Medici, prin Piazza San Marco, spre poarta grădinii, mîndru de parcă îşi
aducea mireasa acasă.

5
Doi dintre pietrari îl ajutară să care blocul la şopron. Apoi îşi mută masa de desen şi
uneltele de lucru din casino. Bertoldo veni în fundul grădinii, nedumerit.■— Eşti
gata să începi lucrul?
— Nu. Sînt încă departe.
— Atunci , de ce să te muţi din casino?
— Pentru că aş vrea să lucrez în linişte.
— Linişte? N-ai să scapi de zgomotul ciocanelor
scalpelUni-loT cit e ziua de lungă.
—* JLsta o un zgomot plăcut. Am fost crescut cu el.
— Dar eu trebuie să-mi petrec timpul cu ceilalţi în casino.
Dacă eşti lîngă mine, pot să-ţi mai dau îndrumări şi să te
corectez cînd ai nevoie de ajutor.
Miehelangelo se gîndi un timp, apoi spuse:
— Simt nevoia să fiu singur, să lucrez la adăpost de toate
privirile, chiar şi de ale dumitale. De cîte ori voi simţi
nevoie de îndrumări, am să vin sa le cer.
Buzele lui Bertoldo tremurară.
— Dar în felul ăsta vei face multe greşeli, caro, 79 şi vei
stărui în ele mai multă vreme.
— Nu e asta oare cea mai bună cale de-a învăţa? Să-ţi duci
greşelile pînă la capăt?
— Un sfat bun îţi poate economisi timpul.
— Timp am destul.
Privirile lui Bertoldo se retraseră în dosul ochilor săi pali,
obosiţi. Apoi zîmbi.
— Dawero. Ai timp. Cînd ai nevoie de ajutor, vino la mine.
Tîrziu în după-masa aceea, cînd ceilalţi plecară din grădină,
Miehelangelo se întoarse şi-l văzu pe Torrigiani privindu-1
ţintă.
—Acum te crezi atît de bun îneît nici măcar nu mai poţi să
desenezi alături de mine.
— O, Torrigiani! Nu e altceva decît că sînt dornic de puţină
singurătate.
— Singurătate! Te fereşti de mine? Prietenul tău cel mai
bun? Nu ţi-ai dorit singurătate în tot timpul primului an, cînd
aveai nevoie de sprijin şi tovărăşie. Şi-acum, că II Magnifico
te-a ales...
— Torrigiani, te rog crede-mă, nimic nu s-a schimbat. M-am
mutat doar cu cincizeci de metri mai încolo...
— Dar parcă te-ai îi mutat la 50 de mile. Ţi-am spus doar că
atunci cînd vei fi gata de lucru am să-ţi aşez un banc de
79 Dragule. (It.)

6
sculptură lingă al meu.
— Vreau să greşesc singur.
— Sau poate ţi-e frică să nu-ţi furăm secretele?
— Secrete! Michelangelo începu să se înfurie. Ce secrete
poate avea un începător? Sînt doar la prima mea temă. Tu ai
făcut pînă acum şase. Torrigiani stărui:
— Pe mine mă ţii la distanţă.
Michelangelo rămase tăcut. Se afla oare un sîm- bure de
adevăr în această învinuire? E drept, admirase frumuseţea
fizică a lui Torrigiani, povestirile, cîntecele lui... dar acum,
cu blocul de marmură alături, prezenţă aţîţătoare, nu mai
avea chef să stea de vorbă sau să asculte anecdote.
— Te-ai stricat cam repede! hotărî Torrigiani. M-au mai
privit şi alţii de sus. Dar cei care o fac ajung rău.
Peste cîteva minute veni Granacci, cu o înfăţişare aspră.
Cercetă nicovala, masa lată, negeluită, aşezată pe capre,
bancurile de lucru şi planşeta de desen, de pe platforma
ridicată deasupra solului.
— Ce nu e în regulă, Granacci?
— E vorba de Torrigiani. S-a întors la casino vî- năt de
furie. A spus nişte lucruri neplăcute despre tine.
—* Eu am fost cel dinţii care le-a auzit.

7
Ascultă, Michelangelo^ sînt acum de cealaltă parte a
terenului de joc. In urmă cu un an, te-am prevenit că-i dai
prea multă atenţie lui Torrigiani. Acum trebuie să te previn
că nu te porţi cinstit. Nu-1 îndepărta... îmi dau seama că eşti
din ce în ce mai prins de marmura ta, dar Torrigiani nu vede
nimic atît de magic la marmură şi crede, pe bună dreptate, că
totul se datoreşte traiului tău la palat. Dacă ne-am lepăda de
prie- teni ori de cîte ori ne-am plictisit de ei, cîte din prieteniile noastre ar dăinui?
Michelangelo îşi trecu degetul cel mare peste blocul de marmură, descriind linia unei
siluete.
— Am să încerc să îndrept lucrurile.
0 „Marmura" provine din cuvîntul grecesc care înseamnă „piatră strălucitoare". Aşa
strălucea şi blocul lui în lumina soarelui de dimineaţă, în timp ce-1 înălţa vertical pe
bancul de lemn şi privea la luciul datorat luminii ce pătrundea suprafaţa, fiind apoi
reflectată de faţetele cristalelor aflate mai în adîncime. In timpul celor cî- teva luni
petrecute în apropierea blocului, îl studiase sub toate luminile, din toate unghiurile, în
toate variaţiile de căldură şi frig. Ajunsese cu încetul să-i înţeleagă esenţa, nu cioplindu-1
cu dalta, ci prin puterea percepţiei, pînă cînd se încredinţă că-i pătrunsese fiecare strat,
fiecare cristal, cunoscînd astfel şi căile de-a face marmura să redea aidoma formele pe
care gîndea să le obţină. Bertoldo spunea că formele trebuiau mai întîi descătuşate,
înainte de a le desăvîrşi. Dar marmura conţine mii şi mii de forme; dacă n-ar fi asa, ar
însemna ca toţi sculptorii să cioplească la fel.

8
Luă ciocanul şi subbia şi începu să-şi croiască drum, cu colpo vivo, lovitura vie,
urmînd aceeaşi direcţie, într-un singur elan. Folosea vîrful dălţii ca pe un deget care săpa
cu delicateţe în marmură şi arunca sfărîmăturile afară; folosea dalta dinţată ca pe o mînă
ce netezea neregularităţile lăsate de vîrf; iar dalta turtită, ca pe un pumn care ştergea
şanţurile dălţii dinţate. Nu se înşe lase în privinţa acestui bloc de marmură. Se supunea
tuturor simţirilor pe care dorea să i le insufle, pe măsură ce lucra, pătrunzîndu-i straturile
suprapuse pînă spre contururile compoziţiei sale. Marmura făcea lumină în
colţurile întunecate, nepătrunse, ale minţii sale, dezvăluind
mugurii unor noi concepţii. Nu lucra după desenele sau
modelele lui de argilă; le dăduse pe toate deoparte. Cioplea
după imaginile din mintea lui. Ochii şi mîinile lui ştiau unde
trebuie să apară fiecare linie, curbă, masă şi la ce adîncime
în inima pietrei urma să desfacă basorelieful, fiindcă avea de
gînd ca numai un sfert al siluetei să iasă din bloc.
Lucra în şopronul lui, cînd primi vizita lui Gio- vanni. De
cînd Contessina îl adusese la „grădi- nă“, cu un an în urmă,
era prima oară cînd viitorul cardinal, în vîrstă de 15 ani,
venea să-l vadă. Deşi Giovanni era cu desăvîrşire lipsit de
graţie, Michelangelo băgă de seamă că avea o figură
inteligentă şi vioaie. Florenţa spunea că cel de-al doilea fiu
al lui Lorenzo, leneş şi dornic de distracţii, nu era lipsit de
isteţime, dar că nu se va folosi niciodată de ea, deoarece
preocuparea vieţii lui era să-şi evite orice frămîntare. Venise
însoţit de umbra lui taciturnă, vărul său G iul io, în vîrstă de
15 ani, din care natura se însărcinase parcă să facă opusul lui
Giovanni: înalt, subţire, cu o faţă angulară, nas drept şi
bărbie despicată, sprîncene negre arcuite, ochi mari; frumos,
graţios, talentat, iubind frămîntarea ca pe un nietier 80 al lui
firesc, dar tot atît de rece şi rigid ca un cadavru. Recunoscut
de Lorenzo drept un Medici, dar dispreţuit de Piero şi
Alfonsina din pricina originii sale nelegitime, Giulio nu
putea să-şi facă un rost în viaţă decît printr-unul din verii
lui. Se ataşase de Giovanni cel grăsuţ şi cumsecade şi se
strecurase cu îndemînare într-o poziţie în care putea să facă
el toate treburile lui Giovanni, să-l apere de neplăceri, să-i
furnizeze plăceri şi să ia hotărîri asa cum Giovanni însusi le-
ar fi dorit. Cînd acesta avea să devină cardinal plin şi să se
mute la Roma, Giulio va putea să-l însoţească în chip firesc.
— Giovanni, e frumos din partea ta că vii să mă vezi, spuse
Michelangelo.
— Nu e de fapt o vizită, răspunse Giovanni cu vocea lui bruscă. Am venit să te invit la
marea mea vînătoare. E cea mai grozavă zi a anului, pentru tot palatul.

80 Meşteşug. (Fr.)

9
Michelangelo auzise despre vînătoare: auzise că vînătorii, călăreţii şi slujitorii lui
Lorenzo fuseseră trimişi într-un loc de munte bogat în iepuri şi porci spinoşi, cerbi şi
mistreţi; că întreaga suprafaţă fusese îngrădită cu pînză de corabie şi era păzită de
contadinii din vecinătate, ca să împiedice cerbii să sară peste împrejmuirea de pînză,
sau mistreţii să facă găuri prin care ar fi putut să iasă mulţimea vînatului. Nu-1 văzuse
niciodată pe liniştitul Giovanni atît de înfier- bîntat.
— Iartă-mă, Giovanni, dar, după cum vezi, sînt adîncit în marmură şi nu pot să plec.
Giovanni păru încurcat.
— Dar nu eşti un muncitor. Poţi să lucrezi cînd pofteşti. Eşti liber.
Michelangelo încleşta şi descleştă pumnul de pe daltă, care avea o formă octogonală, ca
să nu-i alunece în mînă.
— Nu e chiar aşa, Giovanni.
— Dar cine te poate împiedica?
— Eu însumi.
— Preferi într-adevăr lucrul tău în locul vînătorii mele?
— De vreme ce-mi dai libertatea să aleg, da.
— Ce ciudat! N-aş fi crezut niciodată aşa ceva. Tu nu vrei decît să lucrezi? Pentru
distracţii nu-ţi îngădui nici o clipă?
Cuvîntul acesta suna pentru Michelangelo la fel cum sunase cuvîntul ,.plăeeri“ pentru
familia Topolino. îşi şterse de pe buza inferioară pulberea de marmură amestecată cu
sudoare.
— Fiecare are felul lui de a înţelege distracţia. Pentru mine, marmura e la fel de
pasionantă ca vînătoarea.
Giulio îi şopti vărului său:

10
— Fereşte-ne, Doamne, de fanatici. Adresîndu-se pentru prima oară lui Giulio,
Michelangelo îl întrebă:De ce mă faci fanatic?
Giovanni răspunse:
— Pentru că ai o unică preocupare.
Giulio îi spuse din nou ceva lui Giovanni pe un ton scăzut.
Acesta din urmă replică:
— Ai deplină dreptate.
Şi cei doi tineri se îndepărtară fără alt cuvînt. Michelangelo
se întoarse la lucrul său, întîmpîa- rea ştergîndu-i-se^pe dată
din minte. Dar nu pentru mult timp. In răcoarea înserării,
Contessina intră în grădină. Se apropie de marmura lui
Michelangelo şi, vorbind în şoaptă, îi spuse:
— Fratele meu Giovanni zice că-1 înspăimînţi.
— ... îl înspăimînt? Dar n-am făcut nimic.
—- Giovanni zice că ai un fel de... sălbăticie.
— Spune-i fratelui tău să nu-şi piardă speranţa în privinţa
mea. Poate că sînt încă prea tînăr ca să mă las ispitit de
plăceri.
Contessina îi aruncă o privire cercetătoare.
— Vînătoarea lui Giovanni^ este supremul său efort din
decursul unui an. In răstimpul celor cî- teva ore, el e şeful
familiei Medici, chiar şi tata primeşte ordine de la el. Dacă
respingi invitaţia la vînătoare e ca şi cum l-ai respinge pe
Giovanni, socotindu-i-te superior. Giovanni e băiat bun, nu
vrea să jignească niciodată pe nimeni. Tu de ce să vrei să-l
jigneşti?
— Nu vreau să-l jignesc, Contessina. Dar nu vreau să mă
întrerup cînd am poftă de lucru, asta e tot. Vreau să cioplesc
toată ziua, zi de zi, pînă cînd am să termin.
Contessina strigă:
— Dar ţi-ai făcut un duşman din Piero! Vrei să faci si cu
Giovanni la fel?
Nu găsi nimic de răspuns. Apoi, cu cheful de lucru risipit,
puse dalta cu trei dinţi jos, muie o bucată mare de pînză albă
în apă, la fîntînă, şi acoperi marmura. Va veni ziua cînd nu va
mai îngădui nimănui să-l oprească din lucru!
— Bine, Contessina. Am să mă duc.
Pentru a obţine o mişcare ritmică, se deprinsese să apuce. în
aceeaşi clipă ciocanul şi dalta, cu vîr- ful lăsat liber aşa încît
să se poată mişca în voie fără să reducă forţa loviturilor
ciocanului, cu degetul cel mare încolăcit în jurul uneltei,
ţinută cu cele patru degete, şi închizînd instinctiv ochii ca să-
i ferească de aşchii în clipa loviturii. Lucrînd în basorelief, nu

11
putea ciopli decît puţin cîte puţin şi trebuia să-şi stăpînească
bine forţa fizică. Vîrful pătrundea în marmură într-un unghi
a- proape drept, dar pe măsură ce se apropia de formele cele
mai ieşite în relief, faţa Madonei şi spatele lui Isus, trebuia
să-şi schimbe poziţia.
Era nevoie să se gîndească ia atîtea lucruri în acelaşi timp !
Loviturile lui trebuiau să răzbească pînă în inima pietrei, să
lovească marmura pînă-n miezul dur din care se născuse ca să
suporte loviturile lui. Plănuise ca siluetele şi treptele să se
înalţe vertical, pentru a micşora primejdia de a crăpa blocul,
dar descoperi că marmura nu voia să se supună puterii din
afară fără să-şi impună propria-i natură: duritatea. Nu-şi
dăduse seama pînă unde trebuia să meargă lupta cu marmura.
Respectul pentru materialul său creştea cu fiecare lovitură.
A scoate la iveală siluete vii însemna ore lungi şi zile şi mai
lungi, o cojire atentă, strat după strat. Nici crearea restului
masei nu putea fi grăbită. După fiecare serie de lovituri se
dădea cîţi- va paşi înapoi, ca să-şi dea seama de progresele
realizate.

12
In partea stîngă a compoziţiei, cobora şirul de trepte masive
din piatră. Mar ia era aşezată în dreapta, din profil, pe o
bancă, balustrada lată de piatră a scării dînd iluzia că se
oprea în poala ei, chiar sub genunchiul copilului. Băgă de
seamă că, dacă mîna stîngă, puternică, a Măriei, ţinînd strîns
picioarele copilului, s-ar deschide mai mult, dacă ar fi
împinsă puţin în afară, pe suprafaţa plană, ar putea apuca
bine nu numai pruncul, dar şi capătul balustradei, care ar
deveni o pîrghie verticală. Mar ia ar susţine atunci în poala
ei atît greutatea lui Isus, cît şi, în cazul în care ar alege să-l
slujească pe Dumnezeu, aşa cum i se ceruse, crucea pe care
fiul ei avea să fie răstignit. N-avea de gînd să impună privitorului acest
simbol, totuşi îl sugera, ca să poată fi văzut de oricine ar fi în stare să-l pătrundă.
Acum avea axa verticală, dar unde era cea orizontală? îşi studie din nou desenele, ca să
găsească o cale de a-şi desăvîrşi imaginea. Se uită la Ion, băiatul care se juca în capul
scării. Dacă ar arunca braţul plinuţ al acestuia peste balustradă, într-un unghi drept?...
Desenă o nouă schiţă în cărbune, apoi începu să sape mai adine în carnea cristalină a
marmurii. Treptat, pe măsură ce pătrundea în bloc, trupul şi braţul drept al băiatului
formau grinda orizontală vie, ce pulsa. De altfel, aşa şi trebuia, de vreme ce Ion urma să-
l boteze pe vărul său Isus şi să devină astfel un personaj esenţial în patimile
Mîntuitorului.
O dată cu cioplirea a încă două siluete de copii ce se jucau pe trepte, Fecioara cu \
runcul urma să fie terminată. începu, sub îndrumarea severă a lui Bertoldo, singura
muncă în care n-avea pregătire: lustruirea. Bertoldo stărui asupra primejdiei lustruirii
exagerate, care face ca bucata de marmură să pară dulceagă. Întrucît lucrase la blocul lui
în partea de miazăzi a şopronului, îl rugă acum pe Bugiardini să-l ajute să care placa de
84 cm pe 115 cm lingă peretele dinspre apus, ca să-l poată lustrui în lumina indirectă de
la nord.
Întîi folosi un raşpel, ca să răzuie suprafeţele zgrunţuroase, apoi spălă blocul de pulberea
fină de marmură. Descoperi găuri pe care, îl lămuri Bertoldo, le făcuse la începutul
lucrului, cînd dalta pătrunsese prea adînc, zdrobind cristalele de dedesubtul suprafeţei.
— Foloseşte o piatră şmirghel fin granulată, muiată în apă, îl învăţă Bertoldo. Dar cu
mişcări uşoare.

13
O dată îndeplinită treaba asta, spălă încă o dată blocul cu apă. Acum opera sa avea
calităţi tactile asemănătoare celor ale hîrtiei mate. Folosi apoi pietre ponce uşoare, ca să
netezească suprafaţa şi să scoată la iveală cristale proaspete, seîn- teietoare, plimbîndu-şi
degetele pe deasupra mar-murii, ca să pipăie noul ţesut mătăsos. Cînd îşi dădu seama că
are nevoie de lumină mai bună ca să descopere schimbările fine de pe faţa pietrei,
demontă scîndurile pereţilor, dinspre nord şi răsărit ale şopronului. In lumina nouă,
puternică, valorile se schimbară. Se văzu nevoit să spele sculptura, s-o şteargă cu
buretele, s-o lase să se usuce... s-o ia de la început cu şmirghel şi piatră ponce. Treptat,
apărură reflexele: lumina soarelui pe faţa Madonei, pe bucle, pe obrazul stîngşipe
umărul copilului. Pe faldurile veşmintelor ce acopereau piciorul Madonei, pe spatele lui
Ion, ce stătea călare pe balustradă, pe partea dinăuntru chiar a balustradei, ca să
accentueze importanţa ei simbolică în compoziţie. Tot restul, bancheta nedesprinsă din
bloc, scările, pereţii, rămînea într-o umbră domoală. Aşa, gîndi el, se putea vedea şi simţi
frămîntarea, cumpăna emoţională intensă, oglindite pe faţa Măriei, care simţea în acelaşi
timp pe Isus atîrnat la sîn şi greutatea crucii în mîna ei.
Lorenzo îi adună pe cei patru platonicieni. Cînd Michelangelo, însoţit de Bertoldo, intră
în încăpere, văzu că blocul fusese urcat pe un altar orizontal înalt, acoperit cu catifea
neagră.
Grupul platonicienilor rîdea în hohote.
— Ai făcut pînă la urmă tot o siluetă grecească! strigă Poliziano jubilînd.
Pico spuse cu o tărie neobişnuită la el:
— Cînd mă uit la sculptura ta, mă simt în afara creştinităţii. Silueta eroică pe care
ai creat-o are ceva din divinitatea de nepătruns a vechii arte greceşti.
— Sînt de aceeaşi părere, adăugă Landino, cel cu părul alb; sculptura respiră
calmul, frumuseţea şi are un ce supraomenesc care nu poate fi socotit altfel decît ca tipic
antic.
— Dar de ce să fie aşa? întrebă Michelangelo uluit.
— De ce? Pentru că ai picat în Florenţa, direct de pe Acropole! exclamă Ficino.
— Sufleteşte, eşti păgîn, ca şi noi. Magnifico, nu s-ar putea să ni se aducă din
biroul tău lespedea
aceea veche, basorelieful funerar înfăţişînd o femeie aşezată?
în răstimp de cîteva clipe, slujitorul aduse în încăpere nu numai vechea lespede, dar şi
cîteva statui reprezentînd Madone cu prunci, mai uşor de transportat, cu ajutorul cărora
platonicienii încercară să demonstreze că lucrarea lui Michel- angelo n-avea nici o
legătură cu sculpturile creştine.
— Dar n-am avut această intenţie, răspunse Mi- chelangelo puţin înfierbîntat. Am
pornit cu gîn- dul să creez ceva original.
Lorenzo gustase scena din plin.
— Michelangelo a realizat o sinteză: opera lui este atît grecească, cît şi creştină, o
minunată contopire, înfăţişînd ceea ce e mai valoros din ambele filozofii. Acest lucru ar
trebui să vă fie limpede, îndeosebi vouă, care v-aţi petrecut viaţa străduin- du-vă să
realizaţi o îmbinare între Platou şi Cris- tos.
Michelangelo se gîndi: „N-au spus nici un cuvînt despre Maria şi despre clipa alegerii
ei. Oare semnificaţia nu e de ajuns de vădită? Sau poate tocmai asta găsesc ei grecesc?
Pentru că pruncul nu e încă osîndit?“
Bertoldo ,care rămăsese tăcut, mormăi:

14
— Allora 81 , să vorbim despre sculptură. E bună? E proastă?
Pe Michelangelo îl trecură cu vederea, de parcă nu s-ar fi aflat în încăpere. înţelese că le
plăcea prima lui lucrare mai de seamă, pentru că o socoteau un rod al umanismului.
Erau încîntaţi de ideea revoluţionară a copilului Isus întors cu spatele la privitori; de
conştiinţa nobilă de care dădea dovadă Maria, Erau entuziasmaţi de realizarea lui în
privinţa perspectivei, care abia începea sa fie aplicată în sculptură; nici chiar Donatello
n-o încercase în Madonele lui, mulţumindu-se să sugereze că îngerii şi heruvimii se
aflau oarecum în spatele siluetelor principale. Erau impresionaţi de forţa cu care ieşeau
în evidenţă cele trei siluete principale, gemînd de încordare, unul dintre cele mai vii
basoreliefuri pe care le văzuseră. Găsiră şi amănunte care nu le erau pe plac. Ii spuseră
fără înconjur că socoteau faţa Madonei prea stilizată şi că faldurile deosebit de bogate
risipeau atenţia. Silueta copilului era prea musculoasă, poziţia braţului şi a mîinii —
stîngace; silueta lui Ion — atît de mărită, îneît părea brutală... Lorenzo strigă:
— Ajunge, opriţi-vă, tînărul nostru prieten a muncit o jumătate de an la acest proiect...
— ... şi l-a alcătuit de la început pînă la sfîrşit cu desăvîrşire singur, interveni Bertoldo
brusc, ajutorul pe care i l-am dat a fost pur teoretic. Michelangelo se ridică în picioare ca
să le atragă atenţia.
— In primul rînd, nu pot să sufăr faldurile, eu vreau să lucrez numai nuduri; pur şi
simplu, n-am fost în stare să le ţin în frîu. Iar în ce priveşte faţa Madonei, n-am izbutit s-
o găsesc de loc. Vreau să zic, n-am găsit-o în mintea mea, şi de aceea n-am putut s-o
desenez şi nici s-o sculptez cu mai mult... adevăr. Dar acum, cînd lucrarea e terminată, aş
vrea să vă spun ce am încercat eu să realizez.
— Sîntem numai urechi, făcu Poliziano sarcastic.
— Am vrut ca siluetele să fie reale şi adevărate, îneît să simţiţi că sînt gata să respire,
că trăiesc. Apoi cu sfială, le înfăţişă ideea lui în privinţa Măriei cu pruncul şi a clipei ei de
hotărîre. Lorenzo şi cei patru platonicieni amuţiră, studiind marmura. Ii simţi căutînd,
meditînd. Apoi, încet, rînd pe rînd, se întoarseră din nou spre el; mîndria li se citea în
ochi.
Cînd reveni în camera lui, găsi o pungă de piele pe spălător. Era plină cu fiorini de aur
strălucitori, cîţi anume nici nu-şi putea închipui.
— Ce e asta? îl întrebă pe Bertoldo.
— O pungă de la Lorenzo.
Michelangelo luă punga, urcă scara de lîngă apartamentul lor, pînă la primul etaj, şi
merse pe coridor pînă la dormitorul lui Lorenzo. Aşezat la o masă mică, în faţa unei
lămpi cu ulei, Lorenzo scria scrisori. Se răsuci pe un scaun cînd valetul îl anunţă pe
Michelangelo.
— Lorenzo, nu pot să înţeleg ele ce...
— Domol, domol. Stai jos aici. Aşa, acum ia-o de la început.
Michelangelo respiră adînc, se linişti.
— E vorba de punga asta cu bani. N-aveţi nici o obligaţie să cumpăraţi sculptura. Vă
aparţine. Am locuit în palat cît timp am lucrat-o, mi-aţi dat tot...
— N-am cumpărat-o, Michelangelo. E a ta. Punga e un fel de premiu de absolvire, la
fel cu cel pe care i l-am dat lui Giovanni cînd şi-a terminat studiile ecleziastice la Pisa.
M-am gînclit că poate ai vrea să călătoreşti, să vezi alte opere de artă. Spre nord, prin

81 Atunci. (It.)

15
Bologna, Ferrara şi Padua, la Veneţia? Spre sud, prin Siena, la Roma şi Nea- pole? Am
să-ţi dau nişte scrisori de recomandare. Cu toată ora tîrzie, Michelangelo se repezi acasă,
în Via dei Bentaccordi. Toţi dormeau, dar se adunară repede în odaia comună, fiecare cu
o luminare în mină, cu scufiile de noapte strîmbe. Michelangelo răsturnă monedele de
aur pe biroul tatălui său cu o mişcare largă.
— Dar... ce... ce...? se bîlbîi Lodovico.
— Premiu. Pentru că am terminat Madona cu pruncul.
— Sînt o grămadă, se minună unchiul lui. Cît?
— Nu i-am numărat, răspunse Michelangelo mîn- dru.
— ...30, 40, 50, numără tatăl lui. De ajuns ca o familie să trăiască în belşug o jumătate
de an. Michelangelo hotărî că, de vreme ce tot făcea pe grozavul, cel puţin să meargă
pînă la capăt. Astfel că întrebă:
— De ce, adică, n-ar întreţine munca mea de şase luni o familie timp de o jumătate de
an? Asta e dreptate adevărată.
Lodovico nu-şi mai încăpea în piele.

16
N-am mai piis mîna de nu mai ţin minte pe 50 de fiorini de aur. Michelangelo, trebuie să
teapuci numaidecît de altă lucrare, chiar mîine dimineaţă, de
vreme ce sînt atît de bine plătite. Michelangelo era înveselit.
Nici un cuvînt de mulţumire. Doar bucuria făţişă de a-şi vîrî
mîinile în această grămadă de piese de aur seînteind în
lumina luminărilor. îşi aminti cu ironie de propria lui sete de
marmură, cînd Lorenzo îl invitase prima oară la palat!
— O să mai luăm o fermă! strigă Lodovieo. Pă- mîntul e
singura investiţie sigură. Apoi, cu veni- nitul suplimentar...
— Nu sînt sigur că te pot lăsa să faci asta, tată. II Magnifico
zice că mi-a dat fiorinii ca să călătoresc: La Veneţia sau
Neapole, să văd toate sculpturile...
— Să călătoreşti, ca să vezi sculpturi? Lodovieo era
îngrozit, viitoarele pogoane se topeau dinaintea ochilor. La
ce-ar folosi să te uiţi la sculpturi? Te uiţi, pleci, şi banii au
zburat. Dar cu nişte ferme noi...
Fratele său Buonarroto întrebă:
— Ai într-adevăr de gînd să călătoreşti, Michelangelo?
— Nu, făcu Michelangelo rîzînd. Nu vreau altceva deeît să
lucrez. Se întoarse spre Lodovieo. Sînt ai tăi, tată.
s Bertoldo stăruia ca de cîteva ori pe săptămînă să meargă cu
toţii prin biserici, să deseneze, în continuare, după maeştri.
Cărau cu ei scăunele de lemn, ca să se poată muta după cum
se schimba lumina. într-o zi, făceau schiţe în capela Bran-
cacci din Carmine. Torrigiani îşi aşeză taburetul atît de
aproape de al lui Michelangelo, îneît cu umărul lui îi apăsa
braţul. Cînd Michelangelo îşi trase taburetul ceva mai încolo,
Torrigiani se simţi jignit.

17
— — Nu pot desena deeît dacă am braţul liber, lămuri
Michelangelo.De ce eşti aşa de ţîfnos? Voiam doar să ne
distrăm un pic în timp ce lucrăm. Am auzit aseară o nouă
baladă deocheată.
— Vreau să mă concentrez.
— M-am săturat. iVm copiat frescele astea de cin- zcci de
ori. Nu ştiu ce mai avem de învăţat.
— Să desenăm ca Masaccio.
— Eu vreau să desenez ca Torrigiani. Asta mie mi-ajunge.
Fără să ridice privirea, Michelangelo se răsti iritat:
— Dar mie nu!
— Ia te uită cine vorbeşte! Am cîştigat trei premii de desen
anul trecut. Tu cîte ai cîştigat?
— Nici unul. De aceea ar fi mai bine să mă laşi să învăţ.
Torrigiani simţi ca fusese iarăşi înfundat. Spuse cu un zîmbet
strîmb:
— Mă miră că elevul favorit trebuie să se mai supună
acestor exerciţii şcolăreşti.
Să-l copiezi pe Masaccio nu e un exrciţiu şcolăresc decît
pentru o minte de şcolar.
— O, acum şi mintea ţi-e mai ageră decît a mea. Apoi,
izbucnind: Credeam că numai mîna ţi-e mai bună.
— Dacă ai şti să desenezi, ai şti că nu e nici o diferenţă.
— Şi dacă ai şti să faci altceva decît să desenezi, ţi-ai da
seama cît de puţin eşti om. Vorba proverbului: Om mărunt,
viaţă măruntă; om mare, viaţă mare.
— Om mare, raliat mare.
Torrigiani era furios. Michelangelo se răsuci pe taburetul lui
ca să privească din faţă pictura lui Filippino Lippi
înfăţişîndu-1 pe fiul împăratului pe care sfîntul Petru îl
înviase din morţi, cel pentru care Granacci pozase cînd avea
13 ani. Torrigiani îşi împinse scaunul în apropiere, aşa ca să-
l poată privi ţintă pe Michelangelo în faţă.
— Ai vrut să mă insulţi!

18
Sări de pe scaun, îşi puse palma grea pe umărul lui
Michelangelo şi-l smuci în picioare. Michel- angelo avu timp să
vadă expresia necruţătoare întipărită pe faţa colegului său şi să înţeleagă că Torrigiani îl
va lovi cu toată puterea; dar nu mai avu cum să plece capul sau să se ferească de
lovitură. Pumnul lui Torrigiani explodă pe muchea nasului său cu zgomotul pulberii ce
explodează sub stîncile de pietra serena în cariera Maiano. Simţi în gură gust de
sînge şi de os sfărîmat, apoi, ca din depărtare, auzi strigătul îngrozit al lui Bertoldo:
— Ce-ai făcut?
în timp ce văzu izbucnind stele pe un cer negru, Michelangelo îl auzi pe Torrigiani
răspunzînd:
— I-am simţit osul şi cartilagiul fărămiţîndu-se ca pesmeţii sub încheieturile degetelor
mele... Michelangelo alunecă pe brînci; stele verzi dădeau ocol capelei pictate. Simţi
cimentul tare, rece, pe obraz, îl văzu pe Granaeci de pe frescă într-un verde-şters, apoi îşi
pierdu cunoştinţa.
Se trezi în patul său din palat. Avea cîrpe ude peste ochi şi nas. Capul îi era un morman
de suferinţă. Cînd se mişcă, cineva îi îndepărtă cîr- pele. încercă să deschidă ochii, dar nu
reuşi decît să şi-i crape puţin. Aplecaţi deasupra lui, erau Pier Leone, medicul lui
Lorenzo, Lorenzo însuşi şi Bertoldo. Se auzi o ciocănitură în uşă. Cineva intră, şi
Michelangelo îi desluşi vorbele:
— Torrigiani a fugit din oraş, excelenţă. Prin Porta Romana.
— Trimiteţi cei mai iuţi călăreţi ai noştri după el. Am să-l leg fedeleş cu spatele la zidul
Signoriei... Michelangelo închise din nou pleoapele. Medicul îl aşeză la loc pe pernă, îi
şterse gura, apoi începu să-î palpeze faţa cu degetele.
— Rădăcina nasului e zdrobită. Poate să dureze un an întreg pînă cînd sfărămîturile de
os să-şi facă drum afară. Acum ieşirea e complet închisă. Mai tîrziu, dacă are noroc, o să
poată respira din nou pe nas.
Trecu un braţ pe sub umărul lui Michelangelo, îl săltă puţin şi-i apropie o ceaşcă de
buze.

19
Bea. O să te adoarmă. Cînd ai să te trezeşti, durerea va fi mai mică.Era un chin să-şi
deschidă buzele, dar înghiţi a- nevoie ceaiul de ierburi, cald. Vocea de deasupra lui se
depărta. Simţi din nou că îşi pierde cunosc tinţa, auzi în urechi cuvintele batjocoritoare
ale lui Torrigiani ,văzu stele rotindu-se şi simţi par* doseala rece pe obraz.
Cînd se trezi, era singur în cameră. Durerea se localizase acum şi simţea zvîcnituri în
dosul ochilor şi nasului. Afară, pe fereastră, se vedea lumină. Dădu cuverturile la o parte,
se dădu jos din pat, se clătină, apucîndu-se de marginea spălătorului ca să-şi recapete
echilibrul. Apoi, adunîndu-şi tot curajul, se privi în oglindă. încă o dată fu nevoit să se
ţină de marginea mesei ca să nu leşine. Abia mai putea să-şi recunoască faţa în o- glindă.
Avea amîndoi ochii umflaţi ca nişte ouă de gîscă. Se căzni să-şi deschidă pleoapele ceva
mai mult şi zări o paletă sălbatică de tonuri mînjite: purpurii şi albăstrii, portocalii şi
sienna arsă.
N-avea cum să ştie de pe acum urmarea deplină a loviturii lui Torrigiani, pînă cînd
umflătura nu va da înapoi. Vor trece săptămîni, poate luni de zile, pînă va putea să afle
cît de bine izbutise prietenul lui de odinioară să-i schimbe liniile feţei, redesenîndu-i-le,
aşa cum îşi dorise el atît de mult. Acea singură lovitură de pumn îi scosese faţa
dinaxcuatîta siguranţă, de parcă Torrigiani modelase ceară moale.
Tremurînd de febră, se tîrî în mîini şi pe genunchi înapoi în pat, trase cuverturile peste
cap, ca pentru a înlătura lumea şi realitatea. Şi se simţi abătut. Mînaria lui îl adusese în
această stare de descurajare, de învins.
Auzi uşa deschizîndu-se. Nedorind să vadă pe nimeni, rămase nemişcat. O mînă îi trase
cuverturile de pe cap şi se trezi ochi în ochi cu Contes- sina.
— Michelangelo mio.
— Contessina.
— îmi pare atît de rău de ce s-a întîmplat!
— Mie şi mai mult.

20
Torrigiani a fugit. Dar tata jură că-1 va prinde,Miehelangelo îşi urni anevoie
capul de pe pernă.
— Nu va fi de nici un folos. Numai eu port toată vina. Mi-am
bătut joc de el... peste puterile lui de a îndura.
— Dar el a început. Am auzit povestea.
Simţi lacrimi fierbinţi înţepîndu-i ochii, în timp ce se silea să
rostească cele mai dureroase cuvinte ce puteau să-i scape de pe
buze:
— Sînt urît.
Faţa ei se apropiase de a lui în timp ce vorbiseră aproape în
şoaptă, ca să nu fie auziţi de doica ei, care se-nvîrtea
nehotărîtă în pragul uşii. Fără să se mişte, Contessina îşi aşeză
buzele pe rădăcina umflată, strîmbă, a nasului lui, şi
Miehelangelo le simţi umezeala călduţă ca un balsam dătător
de puteri. Apoi Contessina ieşi din cameră. Zilele treceau. Nu
se putea hotărî să iasă din palat, deşi umflătura şi durerea
continuau să scadă. Tatăl său, auzind vestea, se grăbi să vină
pentru a hotărî valoarea despăgubirii. Lodovico părea mai
degrabă fericit, văzîndu-şi adeverită părerea lui despre artă şi
artişti, decît întristat de ceea ce se întîmplase cu faţa fiului
său. Era de asemenea îngrijorat ca nu cumva cei 3 fiorini de
aur să nu apară cît timp Miehelangelo rămînea ţintuit în
cameră.
— Oare Lorenzo îţi va tăia salariul? Miehelangelo se înfurie:
— Am mai spus că nu e un salariu. Şi nu va fi tăiat pentru că
nu lucrez. E cu putinţă însă ca nimănui să nu-i dea prin gînd că
aş avea nevoie de bani cît timp stau închis aici.
Lodovico bombăni:
— Mă bizuiam pe ei. Apoi plecă.
— N-are nici un drept să mă-nvinuiască, se plînse
Miehelangelo lui Buonarroto cînd acesta veni să-l vadă,
aducînd un castron de supă de pui, cu migdale prăjite, din
partea Lucreziei. Buonorroto îşi făcea acum ucenicia lă
Strozzi, în negoţul de postav. Căpătase o figură serioasă.
— Miehelangelo, e bine ca omul să aibă ceva bani la păstrare.
E timpul potrivit să pui şi tu deoparte cîţiva fiorini. Dă-mi voie
mie să vin cîteva săptămîni şi să mă ocup de gospodărirea
banilor tăi.
Michelangelo fu mişcat de grija plină de înţelegere arătată de
fratele lui şi totodată înveselit de talentul său, de curînd
descoperit, în afaceri. Lorenzo îi făcea o scurtă vizită în
fiecare după- amiază, adueînd cu el o nouă camee, sau vreo
monedă veche, ca să le discute împreună. II Car- diere trecea
cu lira lui ca să-i cînte ultima poveste picantă a isprăvilor din

21
Florenţa, prinzînd în cuplete rimate şi întîmplarea lui
nefericită. Landino venea să-i citească din Dante, Pico să-i
arate cîteva noi descoperiri la sculpturile egiptene în piatră,
care dovedeau că grecii învăţaseră principiile de bază al
sculpturii de la egipteni. Contessina venea, cu doica ei, să
studieze la el şi să mai stea de vorbă în ceasul dinaintea căderii
nopţii. Chiar şi Giovanni şi Giulio se opreau puţin pe la el.
Piero îi transmise regretele sale.
Jacopo cel cu faţa de spiriduş şi Tedesco roşcovanul veniră de
la atelierul lui Ghirlanda io să-l asigure că dacă-1 vor vedea pe
Torrigiani pe străzile Florenţei îl vor izgoni cu pietre pe Porta
Prato. Granacci îşi petrecu ore întregi în apartamentul lui
Michelangelo, unde aducea materiale pentru desen şi albume.
Apoi, doctorul veni să-i sondeze din nou nasul cu beţigaşe, şi
în cele din urmă îl asigură că cel puţin printr-o nară va putea
respira. Bertoldo avea o purtare minunată, cu toate că liniştea
odăi; lui fusese risipită. încerca să-l alinte pe Michelangelo.
— Torrigiani s-a gîndit să-ţi turtească talentul cu pumnul, ca
să-l reducă la nivelul lui. Michelangelo clătină din cap.
— Granacci m-a prevenit.
— Totuşi, e adevărat: oamenii care sînt geloşi pe talentul
altora simt nevoia să-l distrugă. E timpul să te reîntorci la
lucru. îţi ducem lipsa în grădină.
Michelangelo se privi în oglinda de deasupra ligheanului.
Rădăcina nasului fusese înfundată pentru totdeauna. Cu o
cocoaşă masivă în mijloc nasul pornea strîrnb dinspre ochiul
drept spre colţul stîng al gurii, ştergind orice urmă a simetriei
pe care o avusese înainte. Tresări îndurerat. — Ce sculptură
cîrpăcită ! Piatra a fost moale şi plină de găuri. S-a sfărîmat la
prima lovitură de ciocan. Acum e stricată, lipsită de echilibru
şi de plan, plină de cicatrice, ca o carieră de piatră lăsată în
părăsire pe coasta unui munte. N-am fost eu niciodată cine ştie
ce arătos, dar acum chiar mi-e silă de mutra asta turtită.
O disperare amară îl cuprinse. Acum va fi în- tr-adevăr
sculptorul cel urît care încearcă să făurească sculpturi
frumoase.
I U Umflătura dădu înapoi, vînătaia păli, dar Michelangelo nu
se simţea încă în stare să se înfăţişeze în lume cu acest chip
schimbat, mutilat. Dacă nu îndrăznea să înfrunte Florenţa pe
lumină, în schimb se strecura afară la ore tîrzii din noapte şi se
plimba ceasuri în şir pe străzile pustii, dînd frîu liber energiei
sale încătuşate. Cît de deosebit arăta oraşul, cu lămpile de
petrol aprinse sus pe palate, cu clădirile de piatră adormite,
căpă- tîncî parcă dimensiuni uriaşe în lumina stelelor!

22
Poliziano veni într-o zi în camera lui Michelangelo şi, fără a-1
lua în seamă pe Bertoldo, întrebă: — Pot să stau?
Michelangelo, tocmai am terminat traducerea Metamorfozelor
lui Ovidiu în italieneşte. Pe cîncl tălmăceam povestea lui
Nestor despre centauri, m-am gîndit ce sculptură frumoasă ai
putea să faci tu pe tema luptei dintre centauri şi tesalieni.

23
Michelangelo şedea pe pat şi-l cerceta pe Poliziano cu multă
luare-aminte, comparînd urîţenia lor, în timp ce Poliziano se
apleca în faţă pe scaun, cu ochii lui ca mărgelele şi cu părul
negru slinos, care-i părea lui Michelangelo la fel de jilav ca
şi buzele purpurii, respingător de senzuale. Dar cu toată
urîţenia, faţa lui Polizianoera iluminată de o strălucire
interioară, în timp ce vorbea despre Ovidiu şi despre redarea
poves-, tirilor din mitologia greacă într-o formă poetică. —
Versurile introducerii vor hotărî cadrul:
Fiul lui Ixion cel îndrăzneţ, de soţie luase Pe Hipodamia; fiii
sălbatici ai norului fură Toţi poftiţi să se-n tindă la mesele-n
şir rînduite-n Peştera de mulţi arbori umbrită. Toţi capii he-
monii
Fură de faţă; la fel şi eu.
Cu vocea lui domoală, modulată, Poliziano continuă să
povestească despre veselia palatului:
Atunci se cîntă himeneul.
Focul în atriu da fum; în juru-i cu-o ceată de
mame
Şi de nurori, se ivi prea frumoasa fecioară. „Ferice De Piritou
cu a sa soţioară^ ziceau. Prevestirea Asta era cît pe-aci să ne-
nşele; Euryte, dintre Cruzii centauri tu, cel mai crud, vezi
fata şi pieptul,
De vin aprins ţi se-aprinde şi mai tare; beţia, des-
frîul
Te stăpînesc; răsturnate sînt mesele — ospăţul se
curmă.
Noua soţie-i tîrîtă, sălbatic de păr apucată 82 .
Cu înflăcărare, făcea parcă să reînvie scenele sub ochii
ascultătorului: iată-1 pe Theseu urnind un vas vechi cu vin,
aruncîndu-1 în capul lui Eury- thus, şi creierii lighioanei
zboară din ţeasta spartă. Iată-1 pe Gryneus aruncînd altarul şi
zdrobind capul a doi oameni; Rhoetus ucigîndu-şi adversarul
„cu o torţă pe care i-o vîra aprinsă în jos pe gît“.

82 Ovidiu, Metamorfoze; în româneşte de Ion Florescu. Editura

Academiei R.P.R., 1959.

24
— Ochii lui Michelangelo se îndreptară spre bufetul pe care
se afla modelul lui Bertoldo la Bătălia romanilor cu
barbarii. Poliziano îi urmări privirea. Nu, nu, făcu el. Bătălia lui
Bertoldo nu e decît o copie a sarcofagului de la Pisa, o reproducere de fapt. A ta trebuie
să fie originală. Bertoldo se înfurie.
— Nu e adevărat! Michelangelo, să mergi cu mine la Pisa, şi-am să-ţi arăt. Chiar
mîine! Ai să vezi că în partea de mijloc a sarcofagului nu sînt de loc siluete. Le-am creat
eu. Am adăugat teme noi, întregi, ale povestirii, ca bunăoară luptătorul meu călare...
Poliziano depuse manuscrisul său în mîinile lui Michelangelo.
— Citeşte-1 pe îndelete. Eu te-am şi văzut cioplind scenele, încă pe cînd le traduceam.
Nici n-ai putea găsi un subiect mai tare.
Chiar seara aceea, Bertoldo se îngriji de cai. în zori, mergeau călare pe Arno în jos, spre
mare, dincolo de Empoli, pînă cînd Domul şi turnul înclinat din Pisa se înălţară pe cerul
albastru prăfuit. Bertoldo îl duse pe Michelangelo de-a dreptul la Campo Santo, un
cimitir dreptunghiular, împrejmuit de un zid început în 1278; galeriile lui cuprindeau
vreo 600 de cripte şi sarcofagii vechi. Bertoldo se îndreptă spre scena cu bătălia romană
şi, dornic să capete aprobarea ucenicului său, îi lămuri cu multă grijă deosebirile dintre
acest sarcofag şi bătălia sculptată de el. Cu cît scotea mai mult în relief deosebirile, cu
atît mai mult îi săreau în ochi lui Michelangelo asemănările. împăciuitor, murmură:
— Mi-ai spus că în artă, ca şi în viaţă, toţi trebuie să avem părinţi. Nicola Pisano,
pornind să creeze sculptura modernă chiar aici, în acest loc, a putut să izbîndească
numai pentru că a văzut aceste sarcofagii romane ce stătuseră ascunse o mie de ani.
Domolit, Bertoldo îl duse la o osteria 1 în dosul unei băcănii, unde mîncară peşte sărat
şi fasole, şi în timp ce bătrînul aţipi vreo două ore, Michelangelo se reîntoarse la Dom şi
apoi la Baptisteriu, proiectat în cea mai mare parte de Nicola şi Gio- 83 vannî
Pisano 84 si care adăpostea capodopera lui Nicola Pisano, un
amvon de marmură cu cinci siluete în relief.
Ieşind afară, se uită la campanila înclinată ameţitor pe
strălucitorul cer din Pi a. Gîndi:
— Bertoldo a avut dreptate doar îi parte; nu e de ajuns să fii
arhitect şi sculptor, trebuie să fii şi constructor!
Călărind spre casă în înserarea răcoroasă, în timp ce
dealurile domoale, ondulate se strecurau pe lingă ei, iar
copitele cailor izbeau ritmic drumul de noroi bătătorit, prin
mintea lui Michel- angelo începură să se perinde imagini:
lupte între oameni, femei fugind, răniţi, muribunzi. Cînd
ajunseră la palat, după ce Bertoldo căzu în- tr-un somn
adînc, Miehelangelo aprinse o lampă şi începu să citească
traducerea lui Poliziano. Citise doar cîteva pagini, cînd îşi
puse întrebarea: „Dar cum se poate oare sculpta această
legendă? Ar trebui o bucată de marmură cît o frescă de
Ghirlandaio. Şi tot n-ar putea sculptorul să înfăţişeze toate
armele folosite în bătălia mitologică: altare, torţe, lănci,
coarne de cerb, suliţe, trunchiuri de copaci. Sculptura ar ieşi
tulbure.“ îşi aminti unul dintre versurile de la început şi
întoarse paginile pînă cînd îl găsi.
„Aphareus ridică o lespede de stîncă despicată din coasta
muntelui...“
Imaginea îi apărea vie în minte. îl cuprinse înfrigurarea. Asta
ar putea fi o temă unitară, o armă unică. Tema lui! Dacă tot
nu putea înfăţişa toate armele, va folosi numai una, cea din-
tîi cunoscută şi cea mai răspîndită: piatra, îsi scoase cămaşa
si brache si se întinse sub cuver-
> t _ t A

83 Birt. (It.)
84 Giovanni Pisano (1240—1329) ,sculptor şi arhitect italian, fiu al lui
Nicola Pisano. A proiectat numeroase biserici şi catedrale din Pisa, Napoli,
Prato şi a sculptat altarul catedralei din Arezzo.

1
tura roşie, cu mîinile sub cap. îşi dădu seama că- şi petrecuse
ziua întreagă printre oameni şi nu se gîndise nici măcar o
dală la nasul lui. Dar, la fel de însemnate, alte imagini îi
năpădiră mintea: nu de la Campo Santo sau de la Baptisteriul
lui Pisano, ci din bătălia Centaurilor. „Domnul fie lăudat! gîndi el; m-
am făcut bine.a Rustici se arătă nespus de încîntat.
— Nu ţi-am spus eu să desenezi cai? O operă de artă care nu înfăţişează un cal nu
e bună de nimic, înveselit, Miehelangelo răspunse:
— Dae-ai putea să-mi arăţi acum unde găsesc şi eîţiva centauri...
încordarea se risipise, în „grădină“. Nimeni nu ' mai pomeni numele lui Torrigiani
şi nu mai aminti de ceartă: „Torrigiani nu fusese prins şi poate nici nu va fi vreodată.
încălzit de noul său proiect, Miehelangelo se concentra cu totul asupra subiectului.
Poliziano, îmbujorat de plăcere, îi făcu pe scurt o lecţie asupra rolului pe care-1 avea
centaurul în mitologie, în timp ce Michel- angelo azvîrlea linii repezi, desenîndu-1 aşa
cum îşi închipuia că ar putea fi: cal în întregime, afară de umeri, gît şi cap, iar din trupul
calului ivin- du-se torsul şi capul unui om.
Se sinchisea prea puţin de legendele mitologice; erau străine firii lui. Se simţea atras de
realitate, s-o înţeleagă cît mai mult cu putinţă; pentru el, cea mai adevărată, mai grăitoare
realitate o alcătuia silueta bărbătească, întruchipînd esenţa tuturor celorlalte forme şi
tipuri, începu să cerceteze în mintea lui în căutarea unui proiect amplu care să poată
cuprinde vreo douăzeci de siluete. Oare cîte scene deosebite puteau să fie? Unde va fi
focarul central, dinspre care ochiul se va deplasa pe îndelete şi va prinde întreaga
desfăşurare a faptelor aşa cum voia el, sculptorul?

2
în sarcofagul roman înfăţişînd lupta, pe care-1 văzuse la Pisa, cît şi în basorelieful lui
Bertoldo, luptătorii şi femeile purtau veşminte. Dacă tot se întorcea în trecut, la
mitologia greacă, se simţea îndreptăţit să sculpteze nuduri, nestînjenite de coifuri, mantii
sau fîşii de pînză în jurul şalelor, care, după părerea lui, făceau ca bronzul lui Bertoldo să
piardă din valoare. Sperînd să dobîn- dească simplitate şi siguranţă, Miehelangelo se
hoţărî să înlăture veşmintele, după cum renan ă şi la cai, şi la mulţimea de centauri şi de
arn.e.Dar cu această hotărîre nu ajunse la nici un rezultat. Nici
chiar Granacci nu putea să-l ajute.
— Niciodată n-a fost cu putinţă să găseşti modele pentru nu
duri.
— N-aş putea închiria un mic atelier undeva, să lucrez
singur?
Granacci clătină supărat din cap.
— Eşti sub protecţia lui Lorenzo; orice faci, se răsfrînge
asupra lui.
— Atunci, nu-mi rămîne decît un singur lucru de făcut. Am
să lucrez sus, la Cave Maiano. Urcă spre Settignano, în
răcoarea serii. Străbătu cîmpurile întunecate, şi cînd trecu
prin vadul pîrîului, la poalele cheilor, avu o strîngere de
inimă. Familia Topolino auzise despre bătaia cu Torrigiani;
dar ei, desigur, nu vor face o scenă ca aceea petrecută în casa
Buonarroti, cînd îl văzuseră aşa, desfigurat, pentru prima
dată: mama iui vitregă si mătuşa vărsaseră lacrimi, unchiul
blestemase, iar bunica rămăsese tăcută, cu ochi uscaţi, dar
suferind pentru el aşa cum suferise el însusi.
y
Familia Topolino îl salută fără a-1 lua prea mult în seamă.
Erau bucuroşi că-şi petrecea noaptea la ei. Dacă-i văzură faţa
sluţită sau dacă cercetară prin întunericul serii ca să măsoare
întinderea stricăciunii, nici nu-şi putu da seama.
In zori, se spălă în pîrîu, apoi se îndreptă pe drumul brăzdat
de făgaşuri lăsate de carele cu boi, urmînd creasta dealurilor,
spre cariere, unde tăietorii de piatră îşi începeau munca în
primul ceas după răsăritul soarelui. Din vîrful muntelui, privi
în vale, la un castel înconjurat de şirurile paralele ale
măslinilor şi viţei-de-vie. In carieră, pietra serena tăiată în
după-amiaza trecută era de un albastru- turquoise, în timp ce
blocurile mai vechi căpătau un ton nisip iu. Zece coloane
fuseseră fasonate, iar un bloc-panteră uriaş, cioplit în linii
mari, era înconjurat de o mare de aşchii. Pietrarii şi
cioplitorii se şi apucaseră să-şi călească uneltele; fiecare
strica 25 de vîrfuri pe zi, atît de repede le tocea pietra si-
rena.
Cioplitorii erau veseli şi-l salutară pe Michel- angelo cu
bucurie:

3
— Ei, iată-te întors la carieră pentru o zi de muncă
zdravănă, nu-i aşa? O dată pietrar — pe veci pietrar.
— Pe arşiţa asta? făcu Michelangelo glumind. Am să stau la
umbra răcoroasă a unui pom şi n-am de gînd să ridic nici o
greutate mai mare decît un vîrf de cărbune.
Pietrarii nu mai avură nevoie de alte lămuriri. Pietra serena
răsfrîngea o dogoare năprasnică. Pietrarii azvîrliră totul de
pe ei, pînă la izmenele scurte, pălăria de paie şi sandalele de
piele, Michelangelo şedea cercetîndu-i. Ei nu-i puteau poza,
aveau de tăiat o anumită cantitate de piatră pe ziua aceea; iar
trupurile lor mărunte, slabe, deşi vînoase, cu muşchi
noduroşi, erau departe de idealul frumuseţii greceşti, pe care
o văzuse la statuile antice. Dar în soarele fierbinte, sudoarea
de pe piele făcea trupurile lor să lucească şi :ă scînteieze ca
marmura lustruită. Fiecare muşchi al spatelui, umerilor şi
picioarelor era pus în mişcare în timpul muncii, la tăiatul şi
ridicatul pietrei. Nu luau în seamă că Michelangelo îi schiţa,
căutînd forţa care zăcea ascunsă în trupurile lor oţelite, de
meşteşugari îndemînatici.
Cînd prima jumătate a dimineţii se scurse, pietrarii se
adunară în „sala“ lor, o peşteră scobită în pietra serena, la
temelia muntelui, unde temperatura se păstra aceeaşi tot
timpul anului. Aici îşi luau gustarea: heringi şi ceapă, pîine
şi vin roşu de Chianti. Michelangelo le împărtăşi intenţia lui
de a sculpta Bătălia Centaurilor.

4
E timpul ca această creastă de piatră de sub Monte Ceceri să
dea la iveală un nou sculptor, grăi un pietrar tînăr, cu trup
vînjos. întotdeauna am avut cîte unul: Mino da Fiesole,
Deside- rio da Settignano, Benedetto da Maiano 85 .După
cîteva minute, pietrarii se reîntoarsera la lucru, şi
Michelangelo la schiţele sale. Desena acum din imediata
apropiere, prinzind încordarea mîinilor, bătăturile din jurul
falangei a doua, unde pielea păstra urmele ciocanului şi ale
dălţii. Cît de mult avea de învăţat despre trupul omenesc!
Cîte mii de părţi complicate, fiecare deosebită ,fiecare cu
amănuntul ei fascinant. Chiar dacă artistul ar desena toată
viaţa numai silueta omenească şi tot n-ar putea prinde decît
numai o parte a formelor sale schimbătoare.
Cînd soarele se înălţă sus deasupra capului, apărură cîţiva
băieţandri purtînd pe umeri nişte pari lungi, cu un şir de
cîrlige bătute în ei, de fiecare cîrlig atîrnîndcîte-uneoş cu
prînzulunuia dintre pietrari. încă o dată se adunară în „sala“
răcoroasă. Pietrarii împărţiră cu Michelangelo supa lor de
zarzavat, carnea fiartă, pîinea, brînza şi vinul, apoi se
întinseră pentru un ceas de somn. îi desenă în timp ce
dormeau liniştiţi pe jos, cu pălăriile trase pe faţă, cu
trupurile destinse, re- dobîndindu-şi forţele, cu trăsăturile
liniştite somnoroase. Cînd se treziră, copiii se întorseseră cu
apă proaspătă de băut; acum învîrteau roţile, ascuţeau
uneltele, dădeau ajutor cu ciocanele şi dălţile lor.
Michelangelo le desenă membrele mlădioase în mişcare.
în dimineaţa următoare, pe cînd ieşea din palat» rămase
mirat văzîndu-se oprit de un călugăr care-1 întrebă cum îl
cheamă, apoi scoase o scrisoare din cutele sutanei sale negre,
i-o dădu şi dispăru fără zgomot, tot aşa cum apăruse.
Michelangelo despături biletul, văzu iscălitura fratelui său şi
începu să citească. Era un îndemn încercînd să-l convingă să
părăsească tema păgînă, păcătoasă, pe care şi-o alese şi care
nu putea decît să-i pună sufletul în primejdie; iar dacă totuşi
voia să stăruie în această îndeletnicire a chipurilor cioplite,
să le înfăţişeze doar pe cele sfinţite de biserică. — Lupta
centaurilor e o poveste dăunătoare, încheia Lionardo, pe care
ţi-a povestit-o un om stricat. Lasă-te de ea şi revino în sînul
bisericii lui Cristos.

85 Benedetto da Maiano (1422—1497), arhitect şi unul dintre maeştrii

sculpturii ornamentale italiene. A decorat numeroase altare, sarcofagii,
fîntîni şi palate din Florenţa. Ca arhitect, a proiectat celebrul palat Strozzi,
din acelaşi oraş.
22.1Michelangelo reciti scrisoarea clătinînd cu uimire din cap.
Cum putea oare Lionardo, îngropat între zidurile mînăştirii,
să ştie ce temă îşi alesese el? Şi că-i fusese dată de Poliziano?
El era doar un novice. Cum putea cineva socoti destul de
însemnat un subiect de studiu, ca să flecăreaseă despre el? Se
simţi puţin înspăimîntat de cît de multe ştiau călugării, de-
acolo, din adîncul mînăstirii San Marco, despre ocupaţiile
tuturor.
Se duse cu scrisoarea în studiolo şi i-o arătă lui Lorenzo.
— Dacă va prilejuiesc vreun neajuns alegîndu- mi
această temă, spuse liniştit, poate c-ar trebui s-o schimb?
Lorenzo părea obosit. Aducerea lui Savonarola la Florenţa
fusese o greşeală şi o dezamăgire.
— Asta e tocmai ceea ce urmăreşte Fra Savonarola: să ne
sperie pe toţi, să ne impună cenzura lui rigidă. Dar n-avem de
gînd să-l ajutăm să preschimbe Domul în Stix 86 . Dacă dăm
înapoi, chiar în cele mai mici amănunte, îi va fi mai uşor să
cîştige data următoare. Continuă-ţi lucrul! Michelangelo
aruncă scrisoarea fratelui său într-un vas de bronz etrusc aflat
sub biroul lui Lorenzo.
11 Folosi ceară de albine curată, care venea în calupuri,
aşeză un vas deasupra focului de cărbuni şi sparse ceara în
mici fărîme. După ce se răci, o frămîntă între degete,
prefăcînd-o în suluri. Dimineaţă îşi turnă puţină „trementina“
pe degete, pentru ca ceara să devină mai moale. Intrucît
această sculptură urma să fie mult în relief, jumătatea din
afară a siluetelor se va desprinde din marmură.
Bugiardini, cel cu faţa ca o lună, care ajunsese să urască
cioplirea pietrei cu tot atîta pornire ca şi Cranacci, începu să-
şi petreacă zilele la baracă, preluîncl treptat îndeletniciri
manuale şi devenind ajutorul lui Michelangelo. Michelangelo
îl puse să-i taie o bucată de lemn, cu aceleaşi dimensiuni ca
ale blocului de marmură pe care urma să-l folosească, şi să
treacă sîrme prin el, pentru armătură. Apoi, după schiţele lui
de probă, începu să modeleze siluete din ceară, prinzîn- du-le
pe armătură, cumpănind braţele, torsurile, picioarele,
capetele, ca în sculptura finală. Găsi blocul dorit în curtea
palatului. Bugiar- dini îl ajută să-l aducă în baracă şi să-l
ridice pe grinzi rotunde de lemn, ca să-i ferească colţurile.
Chiar numai aşa, stînd şi privindu-1, Michelangelo avea un
sentiment de adîncă putere. Cînd începu să-i dea prima formă,
lucră cu tot trupul, proptindu-se pe amîndouă tălpile, mult

86 Fluviul care, conform legendei mitologice, înconjura infernul.

1
depărtate, pentru sprijin, lăsîndu-şi toată greutatea în braţul
care ţinea ciocanul, realizînd astfel echilibrul sculptorului:
forţa necesară pentru a îndepărta trebuie să fie egală cu
marmura care urmează să fie înlăturată. îşi aminti că o dată
răzuise o tigaie cu o bucată de metal şi simţise parcă metalul
în dinţi; acum simţea marmura în vine.
Dorinţa lui era de a-şi vesti existenţa în spaţiu. Acesta era
motivul pentru care simţise că trebuie să devină sculptor: să
umple spaţiul gol cu statui măreţe, statui din marmură aleasă,
expri- mînd cele mai bogate, mai adînci simţăminte. In
alcătuirea lui, blocul său de 4 picioare avea nervuri ca lemnul,
ce se adunau spre răsărit. Făcu proba şi rostogoli blocul spre
răsărit, în aceeaşi poziţie în care zăcuse în lăcaşul său din
inima muntelui. Va trebui să cioplească de-a curmezişul
fibrei, spre nord şi sud, astfel marmura se va desprinde în
straturi retezate.

2
Respiră adînc, ridică ciocanul şi dalta pentru asaltul iniţial.
Pulberea de marmură începu să-i acopere mîinile şi faţa şi-i
pătrunse prin haine. Era plăcut să-şi atingă faţa şi să simtă
praful; era la fel ca atunci cînd atingea marmura la care
lucra: avea senzaţia că devine una cu materia ce trebuia să-l
exprime. Sîmbătă seara, îndeobşte, palatul se golea. Piero şi Alfonsina se duceau în
vizită la familiile nobile din Florenţa, Giovanni şi Giulio porneau în- tr-o tură de
petreceri, Lorenzo se desfăta împreună cu grupul său de tineri filfizoni, potrivit
zvonurilor, luînd parte la orgii, cu băutură şi amor. Niciodată n-a aflat Michelangelo în
ce măsură aceste poveşti erau adevărate; dar a doua zi, Lorenzo era palid şi neatent.
Guta lui, moştenită de la tatăl său, îl trîntea la pat sau îl făcea să şchiopăteze prin palat,
sprijinit într-un baston greu.
în asemenea seri, Michelangelo era liber să ia cina cu Contessina şi Giuliano în loggia
deschisă de la ultimul cat, în aerul blînd al nopţii. O dată, pe cînd mîncau pepene verde
rece şi stăteau de vorbă la lumina luminării, Contessina îi spuse că citise comentariile lui
Boccaccio despre centauri.
— O, eu am depăşit mult tema iniţială, rîseel. Scoase hîrtie din cămaşă, o bucată de
cărbune din pungă şi, purtînd cărbunele cu repeziciune pe hîrtie, îi arătă Contessinei ce
urmărea. Omul trăia şi murea în piatră. Pentru a sugera unitatea omului şi a marmurii,
capetele vor fi greu de deosebit de blocurile zvîrlite. Toţi cei douăzeci de bărbaţi, femei
şi centauri vor fi ca unul, fiecare siluetă — o faţetă a firii multilaterale a omului, şi
animal, şi om, şi femeie şi bărbat, fiecare stră- duindu-se să nimicească celelalte părţi.
Arătă cu mişcări iuţi cîteva din ideile sculpturale pe care încerca să le realizeze: cele trei
nivele, cu siluetele situate în trei planuri, ce scădeau treptat, fiecare plan din ce în ce mai
puţin ieşit în relief, dar nu mai scăzut în vigoare, făcînd ca formele, deşi doar pe jumătate
desprinse din bloc, să pară detaşate totuşi, fiecare siluetă iradiind propria ei forţă.

3
— Te-am auzit spunînd o dată că în concepţia unei sculpturi trebuie să existe şi o parte
de veneraţie. Ce va fi demn de venerat în versiunea ta despre lupta omului?Suprema
operă de artă: trupul bărbătesc, infinit în expresivitatea şi frumuseţea lui.
Fără să-şi dea seama, Contessina privi în jos la picioarele ei firave, la pieptul abia înflorit,
apoi îi căută privirea, înveselită.
— Pot să te dau de gol eu acest cult păgîn al tău pentru trupul omenesc. Platon ar putea
fi de a- cord cu tine, dar Savonarola te-ar arde ca eretic.
— Nu, Contessina. 11 admir pe om, dar îl venerez pe Dumnezeu, pentru că a fost în
stare să-l creeze. Rîseră cu capetele apropiate. Văzu atunci că ochii Contessinei se
îndreaptă spre uşă, că-şi ridică brusc capul, apoi roşeaţa i se urcă în obraji. Michelangelo
se întoarse şi îşi putu da seama, după poziţia lui, că Lorenzo stătea acolo de multă
vreme. Intimitatea dintre ei se transmisese vi- brînd în atmosfera încăperii.
Michelangelo nu băgase de seamă acest lucru. Dar, întreruptă în culmea ei, păru să
declanşeze un fluid pe care nici el, nici Contessina, nici Lorenzo nu puteau să nu-1
simtă. Lorenzo stătea tăcut cu buzele strînse.
— ... noi... discutam... am făcut cîteva schiţe... Asprimea se îndulci pe faţa lui Lorenzo.
Se apropie ca să privească desenele.
— Giulio mi-a spus despre întîlnirile voastre. Această prietenie mi se pare potrivită. Nu
poate face rău nici unuia dintre voi. E foarte important ca artiştii să aibă prieteni. Şi
Medici la fel. Peste cîteva zile, într-o seară cu lună plină şi văzduh înfiorat de miresme
tari, stăteau împreună pe o banchetă, la fereastra bibliotecii, care domina Via Larga şi
dealurile înconjurătoare.
— Florenţa e plină de farmec în lumina lunii, suspină Contessina. Aş vrea s-o pot privi
de sus, de pe o înălţime, şi s-o cuprind în întregime.
— Ştiu un loc, făcu el. Chiar pe malul celălalt al rîului. Dacă întinzi mîinile, ai impresia
că poţi îmbrăţişa oraşul.

4
Putem să mergem? Vreau să spun, chiar acum. Ne putem strecura, pe rînd, prin spatele
grădinii. Am să-mi pun o mantie cu glugă. Porniră pe drumul pe care mergea el de
obicei, în unghi ascuţit, spre Ponte alle Grazie, trecîndpeste Arno şi căţărîndu-se spre
vechiul fort. Aşezaţi pe parapetul de piatră, îşi legănau parcă picioarele în valurile de
piatră cenuşie ale oraşului. Miehelangelo arăta spre vila tatălui ei din Fiesole, cu Badia
chiar sub ea, zidul celor opt turnuri de apărare ale oraşului la poalele dealurilor Fiesole,
îngrămădirea albă, scînteietoare, a Baptisteriului, Domului şi Campanilei, Signo- ria de
piatră aurie, cu turnuri înalte, oraşul oval, strîns, înconjurat de zidurile şi de rîul lui, şi pe
partea unde se aflau, palatul Pitti, luminat de lună, clădit din piatra propriei sale cariere
din grădinile Boboli, chiar în spatele parapetului. Stăteau aproape unul de altul, mîngîiaţi
de razele lunii, prinşi în frumuseţea oraşului şi în şirurile dealurilor care-i îmbrăţişau tot
atît de drăgăstos precum era îmbrăţişată Florenţa de zidurile ei. Degetele lor dibuiră
încet, unele spre altele, pe suprafaţa aspră a pietrei, se atinseră şi se împletiră.
Dar urmarea nu se lăsă mult aşteptată. Lorenzo, care făcuse de mai multe zile băi
la'Vignone, trimise să-l cheme din grădină. Era aşezat la masa cea mare de lucru din
biroul său, cu pereţii acoperiţi de o hartă a Italiei, o hartă a lumii şi castelul Sforza din
Milano; cu mesele şi rafturile încărcate de o colecţie cuprinzînd vase de piatră dură,
fildeşuri, cu volumele în piele purpurie ale operelor lui Dante şi Petrarca, o Biblie
legată în catifea purpurie, cu ornamente de argint. Lîngă el stătea, în picioare, secretarul
Ser Piero da Bibbiena. Miehelangelo nu aşteptă să i se spună de ce fusese chemat.
— A fost în deplină siguranţă, excelenţă. Alături de mine, tot timpul.
— Sînt convins. Dar voi v-aţi închipuit într-ade- văr că n-o să fiţi văzuţi? A văzut-o
Giulio ieşind pe uşa din dos.
Abătut, Miehelangelo răspunse:
— E o dovadă de indiscreţie. îşi ridică ochii de pe covorul persan minunat împodobit
şi izbucni: Era atît de frumos acolo sus, de parcă întreaga
Florenţa era o carieră de marmură, cu bisericile şi turnurile ei tăiate din acelaşi bloc de
piatră.
— Nu mă îndoiesc asupra purtării laie, Michelangelo. Dar Ser Piero pune la îndoială
înţelepciunea acestei purtări. Ştii că Florenţa e un oraş al bîrfelilor.
— Nu vor cuteza să vorbească de rău o fetiţă. Lorenzo cercetă o clipă faţa lui
Michelangelo.
— Contessina nu mai poate fi socotită o „fetiţă“. Creşte. Nu mi-am dat seama bine
pînă azi. Asta e tot, Michelangelo, poţi să te întorci la lucru acum, ştiu că arzi de
nerăbdare.
Michelangelo nu se urni, deşi fusese concediat.
— Pot să fac oare ceva pentru a repara greşeala?
— Am şi reparat-o eu. Lorenzo veni de după masa lui de lucru, puse ambele mîini pe
umerii tremurători ai băiatului. Nu.fii nefericit. N-ai vrut să faci nici un rău. Schimbă-te
pentru masă, e cineva cu care trebuie să faci cunoştinţă. Ultimul lucru pe care şi-l dorea
Michelangelo, a- mărît cum se simţea, era să ia masa împreună cu şaizeci de musafiri;
dar nu era chiar momentul să nu se supună. Se spălă în cadă, împroşcînd apă în toate
părţile, îmbrăcă o tunică de mătase roşcată şi se duse sus în sufragerie, unde un slujitor îl
conduse la locul pe care i-1 reţinuse Lorenzo, lîngă Gianfrancesco Aldovrandi, membru
al uneia dintre familiile de frunte din Bologna. Lorenzo îl numise pe Aldovrandi

5
podestă, sau primar, pe anul 1488, calitate în care vizita Florenţa. Michelangelo nu se
simţea în stare să se concentreze, avea mintea şi stomacul răvăşite. Aldovrandi îşi
îndreptă toată atenţia asupra lui.
— Excelenţa-sa a avut bunăvoinţa să-mi arate desenele dumitale şi sculptura
Madona cu pruncul. Am fost adînc impresionat.
— Vă mulţumesc.

6
Nu fac complimente de ocazie. Vorbesc ca un pasionat amator de sculptură, care a
crescutîn preajma operei măreţe a lui Jacopo della Quercia 87 .
Uimit, Michelangelo întrebă cine e Jacopo deila Quercia.
— A, tocmai acesta e motivul ce m-a împins să cer
îngăduinţa lui 11 Magnifico de a vorbi cu dumneata. Jacopo
della Quercia nu e cunoscut la Florenţa, totuşi el e unul
dintre cei mai mari sculptori pe care i-a dat Italia. El a fost
un dramaturg al pietrei, după cum Donatello a fost poetul ei.
Sper că vei veni la Bologna şi-mi vei îngădui să-ţi fac
cunoscută opera lui. S-ar putea să aibă o înrîurire adincă
asupra dumitale. Michelangelo ar fi vrut sa-i răspundă că
influenţele adînci erau tocmai ceea ce el dorea să evite;
totuşi, Aldovrandi s-a dovedit a fi un profet, în timpul zilelor
ce urmară, Michelangelo auzi că Piero şi Alfonsina
protestaseră în mai multe rîn- duri împotriva faptului că „i se
îngăduie unui om de rînd să aibă relaţii atît de intime cu o
Medici“ şi că Ser Piero da Bibbiena îi scrisese lui Lorenzo la
băi o scrisoare în termeni ocoliţi, dar nu mai puţin
categorici: „Dacă nu se ia o ho- tărîre în privinţa
Contessinei, s-ar putea eă regretăm". Dar ce a înţeles
Lorenzo prin „a repara“, află abia după mai multe seri:
Contessina fusese trimisă în vizită la vila Ridolfi, la ţară.
LZ Primi o veste de la tatăl său: familia era îngrijorată de
Lionardo, despre care aflaseră că e bolnav, în mînăştirea San
Marco.
— N-ai putea să te foloseşti de influenţa Medicilor şi să
intri să-l vezi pe Lionardo? îl întrebă Lodovico cînd
Michelangelo se duse acasă.
— Nici o fiinţă din afară nu e primită în locuinţele
călugărilor.
— Dar San Marco e o biserică şi o mînăstire â Medici-lor,
ridicată de Coşimo şi subvenţională de Lorenzo, spuse
bunica lui.
După cîteva zile, văzu că cererea lui nu fusese luată în
seamă. Apoi, află că Savonarola va ţine o predică la San
Marco, în duminica următoare.
— Călugării vor fi cu toţii acolo, îl vesti Bertol- do. O să-ţi
poţi zări fratele. Poate vei putea chiar să schimbi cîteva
cuvinte cu el. îţi urez să te întorci cu veşti bune.
Biserica San Marco era plăcut răcoroasă, la începutul
dimineţii. Planul său de a-şi găsi un loc lîngă uşa laterală, pe

87 Jacopo della Quercia (1378—1438), sculptor italian, autor de statui

ecvestre, de grupuri religioase, basoreliefuri în marmură; a fost unul dintre
cei mai de seamă artişti ai epocii sale.

7
care se intra din mînăstire, aşa încît Lionardo să fie nevoit să
treacă chiar pe lîngă el, se spulberă din pricina unui grup
masiv de călugări, în sutane negre, care se rugaseră şi
cîntaseră în cor încă dinainte de ivirea zorilor. Glugile trase
le acopereau aproape în întregime feţele, încît Miehelangelo
nu izbuti să desluşească dacă Lionardo se afla în acest grup.
Biserica nu era prea plină. Cînd un murmur vesti intrarea lui
Savonarola, Miehelangelo se strecură într-o strană din
preajma amvonului şi se aşeză pe marginea băncii tari.
Pe cînd urca încet treptele amvonului, Savonarola nu se arăta
cu nimic deosebit de ceilalţi peste 50 de călugări. Capul şi
faţa îi erau înfundate sub gluga dominicană, silueta firavă —
sub sutană. Miehelangelo nu putu să zărească altceva decît
vîrful nasului şi o pereche de ochi negri, adumbriţi. Glasul
lui avea accentul aspru al celor din nord; la început liniştit,
căpătă curînd, în timp ce dezvolta teza sa asupra corupţiei
tagmei preoţeşti, un ton poruncitor. Niciodată, nici chiar în
cele mai aprinse atacuri de la palat, Miehelangelo n-auzise
decît o mică parte din învinuirile pe care le îndrepta acum
Savonarola împotriva clerului: preoţii erau mai degrabă
preocupaţi de politică decît de spirit, numiţi în rîn- durile
clerului prin influenţa familiilor lor, în vederea cîştigurilor
lumeşti, erau carierişti şi oportunişti, setoşi de avere şi
putere, vinovaţi de simonie, nepotism, mită, vînzare de
relicve bisericeşti, lăcomie de cîştiguri; „adulterele clerului
au umplut lumea”.
Infierbîntat de scopul urmărit, Savonarola îşi aruncă pe spate
gluga, şi Michelangelo izbuti să vadă pentru prima dată faţa
călugărului. I se păru tot atît de zguduitoare ca şi cuvintele
rostite, cu o înfocare şi o repeziciune crescîndă, de gura cu
buzele atît de neasemenea, cea de sus subţire şi ascetică,
precum pînza unei cămăşi ţesute din fire de păr, iar cea de
jos mai cărnoasă şi mai voluptuoasă chiar decît a lui
Poliziano. Ochii negri, fulgerînd pînă în cel mai îndepărtat
colt al bisericii, erau înfundaţi adînc în obrajii supţi, cu
pomeţi ascuţiţi, urmare vădită a postului; nasul îi ieşea mult
în afară, cu o muchie masivă şi nări largi, umflate. Avea o
faţă de un dramatism pe care nu l-ar fi putut crea un alt
artist, ci numai Savonarola însuşi. Alcătuirea osoasă îl
fascina pe Michelangelo, căci bărbia întunecată, ca de
marmură, era cioplită din aceeaşi materie ca şi pătimaşa buză
de jos atîrnîndă, parcă lustruită cu piatră ponce şi şmirghel.
îşi smulse privirea de pe faţa lui Savonarola, ca să poată
prinde mai bine înţelesul cuvintelor, care se revărsau acum

8
ca bronzul topit; vocea umplea biserica, răsfrîngîndu-se
înapoi din capelele goale, revenind pentru a învălui urechea
stîngă, după ce o pălmuise şi o înroşise pe cea dreaptă.
„Am văzut cum ambiţia trufaşă a cuprins Roma şi s-a întins
ca pecinginea, pînă ce a prefăcut-o într-o prostituată ipocrită
şi îngîmfată. O, Italia, o, Roma, o, Florenţa, ticăloşiile
voastre, lipsa de credinţă, păcatele voastre trupeşti,
cămătăriile şi cruzimile voastre ne umplu inimile de adîncă
mîhnire! Lepădaţi-vă de luxul şi destrăbălările voastre!
Renunţaţi, vă zic vouă, la amantele şi la băieţandrii cu care
vă împerecheaţi. Pămîntul e scăldat în sînge, iar clerului nici
nu-i pasă. Cît de departe de Dumnezeu trebuie să fie acei
preoţi, a căror singură reculegere este să-şi petreacă noaptea
cu tîrfele şi zilele bîrfind împreună prin sacristii! Altarul
însuşi a fost transformat într-o taraba. Sacramentele sînt
tejghelele simoniei voastre. Desfrîul a făcut din voi tîrfe
neruşinate. Altădată, vă era cel puţin ruşine de păcatele
voastre; înainte, preoţii aveau bunul-simţ de a-şi prezenta
copiii drept nepoţi. Acum, nici osteneala asta nu şi-o mai
dau. «Voi pogorî asupra voastră în josnicia şi mîrşăvia
voastră», zis-a Domnul, «asupra tîrfelor şi palatelor
voastre»“. Şi Savona- rola continuă să biciuiască oamenii din
Florenţa, strigînd că Dante s-a slujit de Florenţa drept model
pentru cetatea Dis:
De aceea’n cercu-al doilea se’ncuibează Curvii si furt si
vrăji si-nselăeiune şi-abuz şi fals şi toată linguşirea şi-alte-
asemeni căi de spurcăciune. 88
Încordîndu-şi voinţa, căci vocea lui Savonarola era
paralizantă, Michelangelo se uită de jur împrejur şi văzu că
enoriaşii stăteau strînşi laolaltă ca un singur om.
„Asupra întregii Italii se va abate mînia lui Dumnezeu.
Oraşele ei vor cădea pradă duşmanilor. Singele va curge pe
străzi. Omorul va deveni ceva firesc. Dacă nu vă veţi pocăi!
Pocăiti-vă ! Poeăi- ti-vă!“
Strigătul „pocăiţi-vă!“ se repetă în ecou prin biserică de sute
de ori, în timp ce Savonarola îşi trase gluga acoperindu-şi
faţa, se rugă îndelung în tăcere, apoi coborî scările
amvonului şi ieşi pe uşa dinspre mînăstire, îăsîndu-1 pe
Michelangelo adînc zguduit, puţin exaltat, puţin scîrbit. Cînd
se trezi din nou afară, în lumina fierbinte a soarelui
strălucitor din piazza, se opri clipind orbit, neştiind ce să
creadă; nu voia să se ducă nici acasă, nici la palat. In cele

88 Infernul, Cîntul XI; în româneşte de George Cosbuc. ESPLA, 1954.

9
din urmă, trimise vorbă tatălui său că nu izbutise să-l vadă
pe
Lionardo.

10
Tulburarea adîncă scăzuse, cînd primi un bilet de la
Lionardo, care-1 ruga să vină la San Marco pe
înserat. Mînăstirea era minunată în amurg, cu iarba proaspăt tunsă, cu gardurile vii
potrivite din foarfecă, cu iasomia şi floarea-soarelui crescute în umbra arcadelor, cu
atmosfera ei liniştită şi îndepărtată de lume.
Lionardo i se păru lui Miehelangelo la fe 1 de cadaveric ca Savonarola.
— Familia e îngrijorată de starea sănătăţii tale. Capul lui Lionardo se trase şi mai adînc
în fundul giugii.
— Familia mea este familia lui Dumnezeu.
— Te rog, cu mine să nu faci paradă de cucernicie. Cînd Lionardo vorbi din nou,
Miehelangelo desluşi o notă de afecţiune.
— Te-am chemat pentru că ştiu că nu eşti păcătos. N-ai fost stricat de viaţa de la palat.
Chiar în inima Sodomei şi Gomorei, n-ai căzut în ispită, ai trăit ca un anahoret.
înveselit, Miehelangelo întrebă:
— Cum de ştii toate lucrurile astea?
— Noi ştim tot ce se petrece în Florenţa.
Lionardo făcu un pas înainte şi-şi întinse mîinile osoase.
— Fra Savonarola a avut o viziune. Medici, palatul, toate operele de’ artă obscene,
păcătoase, dinăuntrul zidurilor sale, vor fi nimicite. Ei nu-şi mai pot găsi salvarea; tu însă
da, sufletul tău nu e încă pierdut. Că ieste-te şi părăseşte-i, leapă- dă-te de ei cît mai e
încă vreme.
— Savonarola a atacat clerul, i-am ascultat predica, dar nu l-a atacat pe Lorenzo,
— Urmează să ţină 19 predici, începînd de la Ziua Tuturor Sfinţilor pînă la Bobotează.
înainte de a fi sfîrşit, Florenţa şi Medici se vor mistui în flăcări.
Stăteau unul lîngă altul, în coridorul lipsit de aer, de-a lungul uneia dintre laturile
mînăstirii. Zguduit, Miehelangelo amuţise.
— Nu vrei să te mîntui? îl imploră Lionardo.
— Avem idei deosebite. Nu putem fi toţi la fel.
— Ba putem. Lumea trebuie să fie aidoma mînas- tirii acesteia, unde toate sufletele
sînt mintiiite

11
Dacă sufletul meu va afla mîntuire, o va afla numai prin sculptură. Ea e
credinţa mea şi legea mea. Ai spus că trăiesc ca un anahoret ;
munca mea mă păstrează astfel. Atunci, cum poate fi această
muncă păcătoasă? Nu-mi va lăsa oare Dumnezeu şi mie o
cale, atît timp cît amîndoi îl slujim deopotrivă?
Ochii lui Lionardo se adînciră o clipă arzători în ochii lui
Michelangelo. Apoi se retrase pe o uşă şi în sus pe nişte
scări.
„Probabil într-o chilie decorată de Fra Angelico^, îşi spuse
Michelangelo cu un fel de amărăciune. Se simţi obligat faţă
de Lorenzo să ia parte la predica din Ziua Tuturor Sfinţilor.
De data asta, biserica era plină. Din nou, Savonarola începu
potolit, desfăşurînd lucrurile, lămurind tainele slujbei şi
atotputernicia cuvîntului divin. Noii- veniţi păreau
dezamăgiţi. Dar călugărul abia se încălzea; în curînd, trecu
la oratorie, şi apoi, într-un crescendo dramatic, vocea sa
puternică biciui congregaţia cu o elocinţă aţîţătoare.
Atacă întîi clerul:
„Se zice «Binecuvîntată eca c aa! cărei preot e bine hrănit».
Dar va veni vremea cînd se va spune mai degrabă: «Vai de
acea casă». Veţi simţi tăişul săbiei deasupra capului.
Nenorocirea se va abate asupra voastră. Oraşul nu va mai fi
numit Florenţa, ci un bîrlog de hoţi, de infamie şi vărsare de
sînge.“ Ii atacă apoi pe cămătari:
„Vă faceţi vinovaţi de lăcomie, aţi cumpărat magistraţii şi
funcţiile lor. Nimeni nu vă poate convinge că e un păcat să
împrumuţi bani cu do- bîndă, ci mai degrabă îi socotiţi
neghiobi pe cei ce se feresc de asta.“
Atacă moravurile din Florenţa:
„Aţi împlinit spusele lui Isaia: «Şi, precum Sodoma, îşi dă pe
faţă nelegiuirea, fără s-o ascundă», şi pe cele ale lui Ieremia:
«Ţi-ai păstrat fruntea
de tîrfă, n-ai vrut să te ruşinezi».“
Proroci:

12
„M-am legat în faţa lui Dumnezeu să nu fac profeţii, dar o
voce în noapte mi-a grăit: «Nebunu- le, nu vezi tu oare că e
voiâ Domnului să mergi mai departe?» Iată de ce nu mă pot
opri de a prc- zice. Şi vă zic vouă: să ştiţi că vremuri nemaiauzite se apropie!“
în biserică se auzi un murmur crescînd. Multe femei plîngeau.
Michelangelo se ridică şi îşi croi drum prin naosul lateral, în timp ce vocea mînioasă îl
urmări pînă aproape de uşă. Străbătu Piazza San Marco, intră în grădină şi se retrase în
baraca lui, tremurînd ca prins de friguri. Hotărî să nu se mai ducă la biserică: ce-avea el a
face cu această expunere despre desfrîu şi lăcomie?
1 3 Contessina îl găsi în bibliotecă, unde desena după ilustraţiile unui vechi manuscris.
Lipsise mai multe săptămîni. Faţa îi era pămîntie. Michelangelo sări în picioare.
— Contessina, ai fost bolnavă? Stai jos aici.
— Am să-ţi spun ceva. Se afundă în scaun, se aplecă înainte spre căminul rece, ca
pentru a-şi încălzi mîinile... Contractul a fost încheiat.
— Contractul?
— Pentru căsătoria mea... cu Piero Pddolfi. N-am vrut să afli din clevetirile palatului.
După o clipă, Michelangelo întrebă brutal:
— Şi de ce crezi că m-ar durea? Toată lumea
ştie că fetele din familia Medici se mărită după socoteli politice: Maddalena cu
Franceschetto
Cibo, fiul papei; Lucrezia, cu Jacopo Salviati...
— Nu ştiu de ce te-ar durea pe tine, Michelangelo, mai mult decît pe mine însumi.
Ii înfruntă privirea, făţiş, pentru prima oară.
— Şi te doare?
— Cum s-ar putea? Toată lumea ştie că fetele din familia Medici se mărită după
socoteli politice.
— Iartă-mă, Contessina. M-a durut.
— Nu-i nimic, zîmbi ea trist. Am învăţat să le cunosc.
— Şi căsătoria... pe cînd?
— Nu atît de curînd. Sînt prea tînără. Am cerut încă un an de păsuire. Şi totuşi, s-
au schimbat toate.
— Nu între noi. Noi sîntem încă prieteni.
După un răstimp de tăcere, Michelangelo întrebă:
— Şi Piero Ridolfi te va face fericită? Te iubeşte?
Contcssina îşi ridică doar privirea, rămînînd cu capul plecat.
— N-am discutat cu el astfel de lucruri. îmi voi face datoria.
Dar sentimentele mele sînt numai ale mele.
Se ridică şi se apropie de el. Michelangelo îşi lăsă capul în
jos, ca o fiinţă necuvîntătoare în bătaia furtunii. Cînd, în cele
din urmă, îşi ridici privirea, văzu lacrimi scînteind în ochii
ei. întinse mîna, şovăind, şi, încet, ea îşi împleti degetele cu
ale lui, pînă cînd se înlănţuiră puternic. Apoi, Con- tessina se
retrase, lăsînd în urmă doar parfumul ei vag de mimoze şi o
uscăciune arzătoare în gît- lejul lui Michelangelo.
Nu era chip să îndepărteze vocea răsunătoare a lui
Savonarola din urechi, căci ameninţarea lui Lionardo deveni
realitate. Pe la jumătatea celei de-a doua predici împotriva
viciului din Florenţa, Savonarola se porni dintr-o dată
împotriva Medicilor, îl învinui pe Lorenzo de viciul din oraş,
prezise prăbuşirea familiei conducătoare şi, mai mult încă, a
papei de la Vatican.
Academia Platon se strînse în grabă în siudiolo.
Michelangelo îi încunoştiinţă despre primele două predici,
apoi le vorbi de ameninţarea lui Lionardo. Deşi Lorenzo
avusese vrajba lui îndelungată cu Vaticanul, în această clipă
voia să păstreze pace cu papa Inocenţiu al VlII-lea, din cauza
lui Gio- vanni, care mai avea doar cîteva luni pînă să fie
învestit cardinal plin şi să plece la Roma spre a-i reprezenta
pe Medici. Papa ar fi putut crede cu uşurinţă că, de vreme ce
Lorenzo fusese cel care îl chemase pe Savonarola la Florenţa
şi Savonarola predica într-o biserică a Medici-lor, el ataca
papalitatea cu buna-ştiinţă şi încuviinţarea lui Lorenzo.

1
— Bine, cel puţin, că mă atacă şi pe mine în acelaşi
timp, murmură el jalnic, Trebuie pur şi simplu să-l închidem, mormăi
Poliziano.
— Trebuie numai să punem capăt profeţiilor lui, spuse Lorenzo. Ele sînt
străine de religia noastră şi de îndatoririle misiunii lui. Pico, sarcina aceasta trebuie să ţi-o
iei tu.
Prima defecţiune porni din grădina de sculptură. Granacci anunţă că Baccio, iubitorul de
distracţii, amuţea ore în şir, apoi luase obiceiul să dispară brusc cîte-o zi sau două.
Curînd, începu să facă observaţii injurioase la adresa Mediei-lor şi să ridice în slăvi
virtuţile lui Savonarola şi vi ţa spirituală din mînăstire. Intr-o zi, dezertă la dominicani.
Predicile lui Savonarola în San Marco atrăgeau acum mulţimi atît de mari, încît la
sfîrşitul lunii martie, pentru cea de-a doua duminică din postul mare, predicatorul îşi
mută activitatea în catedrală. Cei zece mii de florentini strîns îngrămădiţi păreau totuşi
turtiţi în imensitatea spaţiului din jurul lor. In puţinele luni care trecuseră de cînd
Michelangelo îl auzise predicînd la San Marco, monahul suferise mai multe prefaceri.
Din cauza postului sever, a penitenţelor în genunchi în chiliile din San Marco, abia îşi
mai aduna puterile ca să urce scările amvonului. îşi impusese o identificare cît mai
deplină cu Cristos.
„Asa cum puteţi vedea şi auzi, eu vă vorbesc vouă nu cu propria mea limbă, ci cu a lui
Dumnezeu. Eu sînt glasul lui pe pămînt“.
Un fior rece îi pătrunse pe credincioşi. Savonarola nu era mai puţin tulburat decît
admiratorii lui. Ca să se întîlnească cu tatăl său şi restul familiei care părăsiseră Santa
Croee ca să-l audă pe noul profet, Michelangelo îşi potrivi sosirea la Dom cam pe la
sfîrşitul slujbei religioase. Se opri în pragul uşii şi se uită în sus, la stranele corului,
sculptate de Donatello şi Luca della Robbia, înălţate de amîndouă părţile altarului din
mijloc: sculpturi în marmură, înfăţişînd copii la joacă, dansînd, rîzînd, cîntînd din
instrumente muzicale, veritabili greci în dragostea lor veselă de viaţă, în testamentul
lăsat de frumuseţea tinerelor lortrupuri. Pentru Micheîangelo, sculpturile strigau:
„Oamenii sînt buni!“ în timp ce Savonarola luna: „Omenirea e păcătoasă!“
Cine avea dreptate? Donatello şi Della Robbia? Sau Savonarola?
Atmosfera mohorîtă din biserică apăsa în continuare greu şi asupra prînzului familiei
Buonar- roti. Lucrezia era în lacrimi.
— Omul ăsta e rău. Mi-a stricat frumuseţe de viţel alb. De acum înainte, Lodovico, dacă
ai de gînd să-l mai asculţi pe Savonarola predicînd, s-o faci te rog, după masă, nu
înainte.
Deşi oraşul era zguduit de clocotul exaltării reîi- gioase v Micheîangelo continuă să
lucreze liniştit. Spre deosebire de Savonarola, Micheîangelo n-ajunsese să se convingă
că Dumnezeu vorbeşte prin el, în schimb simţea cu adevărat că dacă Dumnezeu îi vede
opera, atunci nu poate să n-o aprobe. Totuşi, nutrea o admiraţie înciudată faţă de
Savonarola. Nu era oare şi el un idealist? Iar în ce priveşte fanatismul, nu-i spusese
Rustici: „Eşti ca Savonarola: posteşti, pentru că nu te poţi opri din lucru la ora
prînzului?“ Micheîangelo se strîmbase la această învinuire. Totuşi, nu se simţea el oare
menit să înnoiască sculptura în marmură, întocmai cum Phidias preluase sculptura
egipteană închinată cultului morţilor, şi o redase într-o formă grecească,umană? Dacă ar
fi nevoie, 11-ar fi oare şi el în stare să postească şi să se roage, pînă cînd abia i-ar mai
ţine puterile să se tîrască prin grădină, spre şopronul lui?
Micheîangelo credea în Dumnezeu. Or, dacă Dumnezeu a putut să creeze pămîntul şi
omul, nu putea să creeze şi un profet... ori un sculptor? Signoria îl pofti pe Savonarola să
ţină o predică în marea sală din Palazzo della Signoria. Lorenzo, cei patru platonicieni,
înalta ierarhie a Medici-lor din tot oraşul îşi anunţară intenţia de-a lua parte.
Micheîangelo îşi ocupă locul pe o bancă lungă, între Contessina şi Giovanrui, cu faţa
spre platforma pe care stătea Savonarola dinaintea unui
pupitru de lemn, iar mai-marii cetăţii, îngrămădiţi în spate, pe bănci.
Cînd Savonarola îl numi pentru prima oară pe Lorenzo tiran, Michelangelo văzu cum
buzele lui Lorenzo se ridică într-un zîmbet uşor. El însuşi abia auzise cuvintele, căci
privea prin marea sală, cu lungile ei ziduri laterale din ghips alb, curat, şi se gîndea ce
fresce minunate s-ar putea zugrăvi acolo.
Dar zîmbetul lui Lorenzo pierea, pe măsură ce Savonarola îşi clădea acuzaţia.
„Tot răul şi tot binele cetăţii sînt în mîinile conducătorului, şi de aceea, mare îi e
răspunderea. Dacă ar urma calea cea dreaptă, întregul oraş ar fi binecuvîntat. Tiranii sînt
cu neputinţă de îndreptat, pentru că sînt trufaşi. Ei lasă totul pe seama sfetnicilor răi. Ei
nu dau ascultare celor săraci şi nici nu-i osîndesc pe cei bogaţi. Ei îi cumpără şi îi strică
pe alegători şi îngreunează starea poporului/4
Michelangelo începu să asculte cu atenţie; Savonarola îl acuza pe Lorenzo că-şi însuşise
fondul florentin pentru zestre, adică banii plătiţi vistieriei cetăţii de către familiile mai
nevoiaşe, drept garanţie că vor avea asigurată o dotă, fără de care nici o fată din Toscana
nu putea nădăjdui să se mărite; că Lorenzo folosise banii ca să cumpere manuscrise
nelegiuite şi opere de artă păgîne; că organizase bacanale, dînd astfel toată suflarea
Florenţei pradă Diavolului.
Obrazul oacheş al lui Lorenzo se făcu verde. Dar Savonarola nu terminase.

1
„Lorenzo, tiranul corupt, trebuie să plece! Membrii necinstiţi ai Signoriei, aşezaţi în
spatele lui, trebuie să plece! Judecătorii, slujbaşii trebuie să plece! O cîrmuire cu
desăvîrşire nouă, întemeiată pe o serie de legi cu totul noi şi aspre, trebuie întronată,
pentru ca Florenţa să redevină un oraş al Domnului!“
Cine urma să cîrmuiască Florenţa? Să revizuiască legile ei şi să le aplice?
Savonarola.
Dumnezeu o poruncise.
14Cîud ajunse in studiolo, Michelangelo îl găsi acolo pe Fra
Mariano. Predicatorul umanist de la San Gallo îşi pierduse
enoriaşii din pricina lui Savonarola. Michelangelo îşi trase,
scaunul său obişnuit la masa joasă, îşi luă un măr în farfurie
şi se lăsă pe spate.
— Nu vom încerca sa combatem calomniile lui Savonarola
îndreptate împotriva noastră, spunea Lorenzo. Toţi florentinii
sînt liberi să cerceteze temeinicia unor acuzaţii ca aceea
privind fondul de zestre. Dar profeţia lui despre pedeapsa
divină stîrneşte o isterie crescîndă în oraş. Fra Mariano, m-
am gîndit că sînteţi omul nimerit să-i răspundă lui
Savonarola. Mi-aş îngădui să vă sugerez să vă întemeiaţi
predica pe versetul 17 din Faptele Apostolilor: „Nu vi se
cuvine vouă să ştiţi vremurile sau soroacele pe care tatăl
ceresc le-a păstrat sub stapînirea sa“.
Faţa lui Fra Mariano se lumină.
— Aş putea să recapitulez istoria profeţiei, căile prin care
Dumnezeu vorbeşte supuşilor săi, şi să arăt că lui Savonarola
nu-i mai lipseşte deeît ceaunul de vrăjitor...
— Domol, domol! îl opri Lorenzo. Predica dumneavoastră
trebuie să fie potolită şi de neclintit mai ales logică, aşa încît
concetăţenii noştri să poată vedea deosebirea între revelaţie
şi vrăjitorie. Discuţia se adună în jurul textelor biblice şi
literare de care trebuia să se folosească Fra Mariano.
Michelangelo gustă puţin din măr şi se strecură afară nebăgat
în seamă.
Urmă o lună de linişte şi muncă îndîrjită. Se feri de orice
legături cu lumea din afară, mîncînd şi dormind puţin, dînd
atenţie doar celor douăzeci de entităţi înlănţuite ale blocului
său de marmură.

2
Palatul răspîndi cuvîntul de ordine ca devotaţii să nu
lipsească de la San Gallo, în joia mare, ca să-l audă pe Fra
Mariano desfiinţîndu-1 pe Fra Savonarola. Cînd
Michelangelo intră în biserică, găsi acolo toate familiile de
vază din Toscana: nobili, moşieri, negustori, cărturari,
călători veniţi din Enr >pa şî Anglia, S ignor ia, judecători,
sfetnici din toate cele patru cartiere ale Florenţei. Fra
Mariano se urcă în amvon şi, cu vocea sa cultivată, de erudit,
începu prin a cita din. Cosimo de Medici: „Cetăţile nu pot fi
cîrminte de pciterno- ster-i“, ceea ce stîrni un val de rîsete
amuzate. Apoi vorbi documentat despre necesitatea
despărţirii bisericii de stat şi de primejdia ca oamenii să-şi
piardă libertatea individuală ca odinioară, în trecut, cînd cele
două puteri fuseseă contopite, începutul era bun. Lorenzo
şedea destins pe banca lui. Congregaţia asculta cucerită, cu o
mulţumire crescîndă, pe măsură ce Mariano continua cu paşi
logici, citînd din Scriptură, să arate adevăratul rol al bisericii
şi menirea ei în viaţa spirituală a credincioşilor.
Apoi ceva merse prost. Faţa lui Fra Mariano se congestionă,
îşi aruncă braţele spre ceruri, cu un gest tot atît de violent ca
oricare dintre g< sturile lui Savonarola. Vocea i se schimbă
cînd pomeni pentru prima dată numele lui Girolamo
Savonarola, pe care-1 rosti parcă scuipîndu-1 din gură ca pe
ceva otrăvit. Lăsă la o parte argumentele sale, pregătite cu
grijă, îl numi pe călugăr „un aţîţător de scandal şi dezordine^
şi-i aruncă o serie de alte epitete urîte.
Michelangelo nu putea găsi decît o singură explicaţie: Fra
Mariano lăsase gelozia, pe care o simţea împotriva lui
Savonarola, să-i întunece raţiunea. Continua să urle din
amvon, cînd Lorenzo îşi adună familia în jurul lui şi,
şchiopătînd de-a lungul naosului central, părăsi biserica.

3
Pentru prima oară văzu Michelangelo acum palatul cufundat
în mohoreală. Lorenzo suferise încă un atac acut de gută şi
abia mai putea să şchiopăteze prin încăperi. Poliziano, vădit
zdruncinat , se atîrna de Lorenzo ca un copil; spiritul şi
profunzimea îi pieriseră. Ficino şi Landino erau îngrijoraţi
de soarta operei lor de-o viaţă, căci Savonarola ameninţa să
ardă toate cărţile din Florenţa, afară de comentariile creştine
recunoscute de biserică. Pico era cel mai adînc lovit; nu
numai că el avusese ideea ca Savonarola să fie adus la
Florenţa, dar se considera încă de acord cu cea mai mare parte a programului său şi
era prea cinstit ca să-i ascundă aceasta lui Lorenzo.
Lorenzo îşi adună forţele pentru încă un atac frontal, rugîndu-1 pe stareţul Bichiellini de
la Santo Spirito să li se alăture. Michelangelo îl cunoscuse pe stareţ la prînzurile de
duminică, din palat, şi uneori se întorcea cu el, după amiaza, la biserică pentru a lua
schiţe după frescele bine cunoscute, ca Sfîntul Ion cel tînâr şi altele. Stareţul, un
om energic, de 50 de ani, era vestit în Florenţa drept singurul eare-şi purta ochelarii pe
stradă.
— Feţele oamenilor cînd trec grăbiţi pe lingă mine, îi lămurise el o dată lui
Michelangelo, sînt ca paginile unei cărţi pe care o răsfoiesc cu privirea. Prin aceste
lentile măritoare le cercetez figurile şi caracterul.
Acum, stareţul şedea în faţa mesei joase din sludiolo, iar Lorenzo îl întreba dacă e de
acord să trimită la Roma după cel mai strălucit predicator al ordinului Augustinilor, ca
„să-i aducă pe florentini pe calea cea dreaptă'4.
— Cred că-1 ştiu pe omul de care avem nevoie. Am să scriu numaidecît.

4
Florenţa se adună să-1 audă pe călugărul augustin, venit anume pentru a demonstra,
foarte doct, exagerările şi primejdia propovăduirilor lui Savo- narola; veniră cu toţii la
Santo Spirito, îi ascultară cuvintele politicoşi şi se risipiră nepăsători. Din nou,
Michelangelo încercă să se retragă în baraca lui, dar pereţii, prea subţiri, nu puteau opri
porţia zilnică de veşti proaste: Pico a încercat să-l convingă pe Lorenzo să nu pună
iscoade pe urmele lui Savonarola, motivînd că acesta, mult prea dăruit credinţei iui, nu
putea săvîrşi vreun „păcat ai cărnii44, aşa cum spera Lorenzo să-l prindă. Oamenii lui
Savonarola prinseră pe spionii puşi de Lorenzo şi-i demascară. Fra Mariano îl părăsise
pe Lorenzo şi, îngenuchind în faţa lui Savo- naroia, îi ceruse iertare. Doar o mînă de
studenţi mai luară parte la ultimele conferinţe ale academiei Platon. Tipografii Florenţei
refuzară sătipărească orice text care n-avea încuviinţarea
călugărului. Sandro Botticelli trecu şi el de partea lui
Savonarola, declarînd în public că nudurile lui de femei erau
desfrînate, lascive şi imorale.
Şi Michelangelo era de acord cu cruciada lui Savonarola
pentru reformă; dar nu putea fi de acord cu atacurile
împotriva familiei Medici şi a artelor. Cînd încercă să-i
mărturisească această dilemă lui Bertoldo, acesta deveni
morocănos, iar cînd, apoi, îi arătă sculptura, îi spuse iritat
ucenicului său că nu respectase ideea Luptei centaurilor.
— E prea simplist ce-ai făcut. N-ai învăţat nimic din
lucrarea mea înfăţişînd lupta sau din cea de la Pisa. Ai lăsat
deoparte toată bogăţia. Fireşte, influenţa lui Savonarola. E
nevoie de cai, de vesminte bogate, de arme, altfel, ce-ţi
rămîne de sculptat?
— Oameni, mormăi Michelangelo ca pentru sine.
— Sculptura ta e sărăcăcioasă. Dacă vrei să ţii seama de
părerea mea, atunci aruncă blocul ăsta ca pe o încercare
neizbutită şi roagă-1 pe Granacci să-ţi găsească altul.
Cîteva zile, Bertoldo nu călcă prin partea din fund a grădinii.
Michelangelo primi însă un alt vizitator în locul lui, pe
fratele său Lionardo, în mantie şi glugă, cu obrajii supţi.
— Fii binevenit în atelierul meu de lucru, Lionardo !
Lionardo se uită ţintă, cu buzele strînse, la sculptura lui
Michelangelo.
— Pentru sculptura ta am venit. Vrem s-o închini lui
Dumnezeu.
— Cum asta?
— Nimicind-o. împreună cu desenele pe care ni le-a adus
Botticelli şi alte necuviinţe ale artei, pe care
drepteredincioşii le-au adus de bunăvoie. Vor alcătui primul
rug al lui Savonarola, pentru purificarea Florenţei.
Pentru a doua oară era sfătuit să-şi nimicească opera.

5
Ţi se pare necuviincioasă sculptura mea? —- E un sacrilegiu. Adu-o la
San Marco si zvîrle-o
tu însuţi în flăcări.
Era în vocea lui Lionardo ardoarea unui foc lăuntric, care-! scoase din fire pe
Michelangelo. îl apucă de cot şi, chiar în furia sa, simţi că nici un pic de carne nu învelea
oasele fratelui său; îl împinse spre poarta din fund a grădinii şi-l scoase în stradă.
Se gîndise să lucreze săptămîni întregi la lustruirea sculpturii ca să scoată în evidenţă
părţile luminoase ale siluetelor sale. Dar, în loc de asta, îl rugă pe Granacci să-l ajute să
mute în aceeaşi seară blocul în palat. Granacci împrumută o roabă, pe care Bugiardini o
împinse prin Piazza San Marco şi pe Via Larga, la vale.
Ajutat de Bugiardini şi Granacci, duse blocul în salonul lui Lorenzo. De o lună, de la
predica lui Fra Mariano, Lorenzo nu mai văzuse lucrarea. Cu faţa gălbejită, cu ochii
lipsiţi de strălucire, şchiopătînd anevoie sprijinit în baston, intră în cameră şi rămase
uimit.
— Ah! exclamă el, şi se lăsă pe un scaun.
Mult timp rămase tăcut, cu privirea aţintită la sculptură, stucliind-o în amănunt, siluetă
după siluetă, şi treptat obrajii i se îmbujorară. Vigoarea părea că-i revine în mădulare.
Michelangelo rămăsese în picioare, în spatele lui, uitîndu-se şi el la sculptură. în cele din
urmă, Lorenzo se întoarse şi-şi ridică privirea spre el, cu ochii scîn- teind.
— Ai făcut bine că n-ai mai lustruit-o. Urmele dălţii ajută la scoaterea în evidenţă a
anatomiei.
— Aşadar, vă place lucrarea mea, excelenţă?
— Daeă-mi place? Pot să simt fiecare trup, fiecare piatră, fiecare os zdrobit, degetele
tînărului rănit din colţ încleştate în părul şi pe ţeasta lui, braţul adăpostind pietrele pe care
nu le va mai arunca niciodată. Nu seamănă cu nici o altă sculptură din cîte am văzut.
— Am şi primit o propunere.
— Un protector? Vrea cineva s-o cumpere?
— Nu chiar. O vor ca jertfă. Savonarola mi-a cerut.
prin fratele meu Lionardo, s-o închin lui Dumnezeu, pe rugul lor.
Urmă o pauză abia simţită înainte ca Lorenzo să spună:
— Şi ai răspuns?
— Că nu stă în putinţa mea s-o dau. Sculptura aparţine lui Lorenzo de’Medici.
— Sculptura e a ta.
— Chiar pentru a i-o da lui Savonarola s-o ardă?
— Dacă asta ţi-e voia...
— Dar să presupunem, excelenţă, că de la bun început am închinat-o lui Dumnezeu.
Acelui Dumnezeu care a creat omul după propriul său chip al bunătăţii, forţei şi
frumuseţii. Savonarola spune că omul e josnic. Ne-a creat oare Domnul din ură?
Lorenzo se ridică brusc şi umblă prin cameră; abia mai şchiopăta. Un slujitor intră şi
aşeză două tacîmuri pe o masă joasă.

6
Stai jos, mănîncă şi ascultă-mă. Voi mînca şi eu, deşi n-aveam nici o poftă înainte de
venirea ta. Se întinse după o coajă de pîine rumenită. Michelangelo, forţele distrugerii
prigonesc roadele creaţiei. Artele cele mai de preţ, podoabe ale fiecărui veac, sînt sfîşiate,
nimicite, arse de urmaşi. Uneori, aşa cum vezi azi, aici la Florenţa sînt distruse chiar de
foşti prieteni şi vecini, din acelaşi oraş, în acelaşi an. Savonarola nu urmăreşte numai
ceea ce numeşte el opere păgîne şi nuduri „lascive^, el are de gînd să nimicească toate
picturile şi sculpturile care nu se potrivesc tiparului lui: frescele lui Masaccio, Filippo
Lippi, cele ale lui Benozzo Gozzoli, de aici, din capela palatului, ale lui Ghirlandaio,
toate statuile greceşti şi romane, cea mai mare parte a sculpturilor noastre florentine. Nu
ştiu dacă va mai rămîne ceva în afară de îngerii lui Fra Angelico din chiliile de la San
Marco. Puterea lui creşte, şi dacă va izbuti să-şi impună voinţa, Florenţa va fi siluită, la
fel ca Atena de către Sparta. Florentinii au o fire nestatornică; dacă-1 vor urma pe
Savonarola pînă la capătul drumului pe care l-a anunţat, tot ceea ce a fost creat încă de
pe vremea cîndstrăbunicul meu a oferit premiul pentru uşile Baptisteriului va fi şters de
pe faţa pămîntului. Florenţa va aluneca înapoi în întuneric.
Zguduit de adînca tulburare a lui Lorenzo, Mi- chelangelo strigă:
— Ce greşeală am făcut crezînd că Savonarola va schimba numai ceea ce e rău în
viaţa Florenţei! El o să distrugă deopotrivă şi tot ceea ce e bun. Ca sculptor, am să fiu un
sclav, cu amîndouă mîi- nile retezate.
— Nimeni nu suferă cînd un altul îşi pierde libertatea, răspunse Lorenzo cu tristeţe.
Apoi împinse farfuria deoparte. Vreau să faci o plimbare cu mine. Trebuie să-ţi arăt
ceva.
Se îndreptară spre fundul palatului şi traversară curtea interioară, către faţada bisericii
familiei Medici, San Lorenzo. înăuntru, lîngă unul din amvonurile de bronz, proiectat de
Dona- tello şi lucrat de Bertoldo, era îngropat Cosimo, bunicul lui Lorenzo; în vechea
sacristie, proiectată de Brunelleschi, se afla un sarcofag unde odihneau părinţii lui
Cosimo, Giovanni di Bicci şi soţia lui; şi un sarcofag de porfir, aiului Piero cel Gutos,
tatăl lui Lorenzo, sculptat de Verroc- chio. Dar faţada principală a bisericii i\ămăsese, în
chip vădit, neterminată, din cărămidă neprelucrată, de culoarea pămîntului, aşezată
neregulat.
— Michelanglo, aceasta e cea din urmă operă de artă pe care am datoria s-o termin,
pentru familia mea — o faţadă de marmură în firidele căreia să se înalţe vreo douăzeci
de sculpturi.
— Douăzeci de sculpturi! Tot atîtea cîte se află în faţada Domului!
— Nu sînt prea multe, pentru tine. O statuie, în mărime naturală, din fiecare siluetă
sugerată în Lupta centaurilor. Trebuie să creăm o opera de care să se bucure
întreaga Italie.
Michelangelo se întrebă cu mirare dacă senzaţia de scufundare pe care o încerca în coşul
pieptului însemna bucurie sau nelinişte. Declară avîntat:

7
O voi face , Lorenzo, făgăduiesc! Dar voi avea nevoie de timp. Mai am însă atît de mult
de învă-ţat... n-am încercat încă nici prima mea sculptură
desprinsă de fundal.
Cînd ajunse în odaia sa, îl găsi pe Bertoldo înfăşurat într-o
pătură, aplecat deasupra unui vas cu cărbuni aprinşi, în
jumătatea sa de L, cu ochii injectaţi şi cu faţa de un alb ca
aluatul. Michelan- gelo se duse repede la el.
— Nu te simţi bine, Bertoldo?
— Nu, nu mă simt bine! Mă simt un bătrîn prost, orb,
ridicol, pe care l-a depăşit timpul.
— Ce te-a făcut să tragi o concluzie atît de aspra? întrebă
Michelangelo vesel, încercînd să-l însenineze.
— Faptul că am cercetat sculptura ta în camera lui Lorenzo
şi că mi-am amintit cele ce ţi-am spus despre ea. Am greşit,
am greşit îngrozitor. Am văzut-o ca pe-o piesă ce ar urma sa
fie turnată în bronz; ..atunci da, sculptura ta ar fi fost
stricată. Trebuie să mă ierţi.
— Dâ-mi voie să te aşez în pat.
11 aşeză pe Bertoldo sub plapuma de fulgi, coborî în
bucătăria de la subsol şi ceru o cană de vin, încălzit pe
tăciunii care se stingeau. Duse cana de argint la buzele lui
Bertoldo, alinîndu-1 atît cu lichidul fierbinte, cît şi cu vorbe
prieteneşti.
— Dacă sculptura mea cu lupta centaurilor e bună, astă se
datoreşte faptului că m-ai învăţat cum s-o fac bună. Şi dacă
n-am lucrat-o ca pe un viitor bronz e pentru că dumneata mi-
ai atras atenţia asupra deosebirilor dintre marmura solidă şi
metalul fluid. Trebuie să fii mulţumit, aşadar. Mîine o să
începem altă sculptură şi-o să mă mai înveţi încă multe alte
lucruri.
— Da, mîine, oftă Bertoldo. închise ochii, apoi îi deschise
din nou grăbit şi întrebă:
— Eşti sigur, Michelangelo, că mai există un mîine? şi
adormi.

8
Peste cîteva clipe, în respiraţia lui se petrecu o schimbare.
Păru să devină mai greoaie, mai gîfî- ită. Michelangelo se
duse să-l trezească pe Ser Pier o, care trimise un slujitor
după doctorul lui Lorenzo. Michelangelo îşi petrecu noaptea sprijinindu-1 pe
Bertoldo astfel încît să poată respira mai uşor. Doctorul mărturisi că nu poate să-i facă
nimic. La prima geană de lumină, Bertoldo deschise ochii, se uită la Michelangelo, la
doctor şi la Ser Piero, înţelese în ce stare se află şi şopti:
— ... duceti-mă la Poggio... e atît de frumos acolo!...
Slujitorul veni curînd să anunţe că trăsura îi aşteaptă ; Michelangelo îl luă pe Bertoldo cu
pături cu tot şi-l ţinu culcat pe genunchi tot drumul către Pistoia, la cea mai frumoasă
dintre vilele familiei Medici, fosta proprietate a verilor lui Michelangelo, familia
Rucellai, refăcută, cu minunate galerii deschise, de Giuliano da Sangallo. Ploaia biciui
trăsura tot drumul, dar, îndată ce-1 aşezară pe Bertoldo în patul înalt din odaia sa
preferată ce domina rîul Ombrone, soarele se ivi lumi- nînd verdele peisaj îmbelşugat al
Toscanei. Lo- renzo sosi şi el într-o trăsură, ca să-l îmbărbăteze pe vechiul său prieten, şi-
l aduse şi pe Ma- estro Stefano da Prato ca să încerce nişte leacuri noi.
Dar Bertoldo îşi dădu sufletul a doua zi spre seară. După ce preotul îl miruise, rosti cu un
zîmbet slab cele din urmă cuvinte, încercînd parcă să-şi facă ieşirea mai degrabă ca un
om de spirit decît ca un sculptor.
— Michelangelo... tu eşti urmaşul meu... cum i-am fost eu lui Donatello.
— Da, Bertoldo, şi sînt mîndru.
— Vreau să-ţi las moştenire toată averea mea....
— Dacă aşa ţi-e voia...
— Te va face... bogat... vestit... Cartea mea de bucate.
— Am s-o păstrez întotdeauna cu sfinţenie. Bertoldo zîmbi din nou, ca de o glumă
ştiută, în taină, numai de ei doi, şi închise ochii pentru totdeauna. Michelangelo îşi luă
rămas bun în tăcere, apoi se depărtă. îşi pierduse maestrul. Nu va mai avea nciodată un
altul.
15 în grădina de sculptură, toate erau vraişte acum. Lucrul încetase cu totul. Granacci
lăsase baltă pictarea unei scene de stradă în sărbătoare, aproape terminată, şi-şi petrecea
timpul căutînd cu înfrigurare modele şi blocuri de marmură, sau alergînd după comenzi
mărunte: un sarcofag, o madonă. Tîrziu, într-o clupă-amiază, Michelangelo îl încolţi pe
prietenul său.
— E-n zadar, Granacci. S-a terminat cu şcoala noastră.
— Nu spune asta. Trebuie doar să găsim alt maestru. Aseară, Lorenzo mi-a spus c-aş
putea să mă duc la Siena să caut unul...
Sansovino şi Rustici îşi făcură apariţia în atelier.
— Michelangelo are dreptate, spuse Sansovino. Am de gînd să primesc invitaţia
regelui Portugaliei şi să mă duc acolo să lucrez.
— Cred că am învăţat tot ce puteam învăţa ca ucenici, adăugă Rustici.
— Niciodată nu m-am simţit menit să cioplesc piatra, făcu Bugiardini. Firea mea e
prea domoală, sînt făcut să amestec uleiurile şi culorile. Am să-l rog pe Ghirlandaio să
mă primească înapoi. Granacci se repezi la Michelangelo.
— Să nu-mi spui că pleci şi tu!
— Eu? Unde m-aş putea duce?
Grupul se risipi. Michelangelo porni spre casă însoţit de Granacci, ca să-şi anunţe

9
familia de moartea lui Bertoldo. Lucrezia, tulburată la vederea cărţii de bucale, citi cu
glas tare mai multe reţete. Lodovico nu arătă nici un interes.
— Michelangelo, e gata noua ta sculptură?
— Intr-un fel, da.
— 11 Magnifico a văzut-o?
— Da. I-am arătat-o.
— I-a plăcut?
— Da.
— Asta e tot, doar un da? Nu şi-a arătat încînlarea, aprobarea?
— Ba da, tată.
— Atunci, unde sînt banii?

10
— Ce bani?Cei 50 de fiorini.
— Nu ştiu despre ce...
— Haide-haide! îl Magnifico ţi-a dat 50 de fiorini cînd ai terminat Fecioara cu
pruncul. Dă încoace punga.
— N-am primit nici o pungă.
— Nici o pungă? Doar ai muncit un an întreg. Eşti îndreptăţit să primeşti aceşti bani.
— Nu sînt îndreptăţit la nimic, tată, peste ceea ce am primit.
— Dar 11 Magnifico ţi-a plătit-o pe prima, şi n-o să ţi-o plătească pe asta?
Lodovico deveni sentenţios: asta nu poate însemna altceva decît că nu-i place lucrarea.
— Poate, la fel de bine, să însemne că e bolnav, frămîntat de multe alte lucruri...
— Atunci, mai sînt speranţe c-o să-ţi plătească?
— Ştiu eu?...
— Trebuie să-i aduci aminte.
Michelangelo clătină din cap disperat; se întoarse la palat călcînd rar pe străzile reci, ude.
Un artist lipsit de idei e ca un cerşetor; se tot tîrăşte, sterp, cerşind de-a lungul orelor.
Pentru prima dată de cînd intrase la şcoala lui Urbino, cu şapte ani în urmă, n-avea nici o
poftă să deseneze. Se ferea pînă şi de alcătuirea în mintea sa a cuvîntului „marmură".
Nasul rupt, care nu-1 supărase de loc atît timp cît lucrase, începu să-l chinuie; o nară era
cu desăvîrşire astupată, îngreuindu-i respiraţia. Din nou avu conştiinţa urîţeniei lui.

!
4
9
Grădina era părăsită. Lorenzo oprise construcţia bibliotecii. Pietrarii plecaseră, şi o dată
cu ei, şi cioplitul ritmic al blocurilor de construcţie, care crea cea mai firească ambianţă
pentru munca lui. Plutea în aer semnul unor prefaceri. Grupul Platon venea rareori la
Florenţa să ţină conferinţe. Serile petrecute în studiolo luaseră sfîrşit. Lorenzo hotărî
să urmeze un tratament întreg de 6 luni, la una din vilele sale, cît mai departe de palat şi
de îndatoririle lui. Acolo avea putinţa nu numai să se vindece de gută, dar şi să-şi
întocrmcască planul ele bătaie pentru a-1 înfrunta pe Savonarola. Va fi o luptă pe viaţă şi
pe moarte, spunea el, şi va avea deci nevoie de toate puterile lui. Dar, deşi toate armele
se aflau în mîinile lui Lorenzo: avere, putere, controlul asupra cîr-
muirii locale, tratate cu oraşele-cetăţi şi cu naţiunile din afară, prieteni statornici în toate
dinastiile învecinate, în timp ce Savonarola n-avea decît sutana de pe umeri, totuşi,
acesta, trăind viaţa lui de sfînt închinată credinţei, incoruptibil, învăţător strălucit, dotat
cu o forţă reală, săvîrşise de pe acum serioase reforme, nu numai în viaţa personală a
clerului toscan, dar şi în viaţa de desfrîu a florentinilor avuţi, care se strîn- geau în jurul
lui renunţînd la toate desfătările trupeşti; se părea că Fra Savonarola deţine întîie- tatea.
Făcînd parte din planul său de a-şi orîndui treburile, Lorenzo grăbi pregătirile pentru ca
Gio- vanni să fie învestit cardinal, îngrijorat ca nu cumva papa Inocenţiu al VlII-lea, om
în vîrstă, să nu moară înainte de a-şi ţine făgăduiala, iar următorul papă, poate duşman al
Medici-lor, aşa cum fuseseră şi alţii înainte, să nu fie de acord a-1 primi pe tînărul de 16
ani în ierarhia conducătoare a bisericii. Totodată, Lorenzo ştia că această numire va
apărea în ochii florentinilor ca o victorie strategică.

1
Pregătirile făcute de Lorenzo pentru plecarea la Careggi îl nelinişteau pe Michelangelo,
deoarece Lorenzo începuse să treacă asupra lui Piero însemnate chestiuni de afaceri şi
de guvernămînt. Dacă Piero urma să preia conducerea, ce soartă îl aşteaptă pe
Michelangelo la palat? Piero ar putea să-i poruncească să părăsească palatul. Şi la urma
urmelor, care mai era poziţia lui acolo, acum cînd grădina de sculptură fusese de fapt
închisă? Nu se spusese nici un cuvînt despre bani în legătură cu Lupta centaurilor,
astfel că acasă nu se putea duce. Cei trei fiorini de cheltuială nu mai erau depuşi la locul
obişnuit. N-avea nici o nevoie de aceşti bani, dar brusca lor dispariţie îl descuraja. Cine
poruncise asta? Lorenzo? Ser Pietro da Bibbiena, crezînd poate că nu
mai era cazul, de vreme ce grădina de sculptură nu mai
funcţiona? Sau poate Piero?
în clipele acestea de nesiguranţă, Michelangelo se îndreptă
spre Contessina, căutîndu-i tovărăşia, petrecînd ore întregi şi
stînd de vorbă cu ea sau citindu-i cu glas tare din Divina
Comedie pasajele care-i plăceau lui, ca bunăoară cel din
Infern, Cîntul al Xl-lea:
Că firii arta — cît e scris să poată — e ca şi unui
maistru’nvăţăcelul, deci e lui Dumnezeu ca şi-o nepoată.
Dintr-astea două, de-ai aminte felul în care Facerea de-Adam
tratează, un om îşi ia şi viaţa sa şi ţelul. 89
Platonicienii îl îndemnaseră să scrie sonete, ca fiind cea mai
înaltă expresie a gîndirii literare a omului, şi-i citiseră din
poeziile lor, năzuind să-i formeze o înţelegere mai adîncă în
domeniul artei. Pe vremea cînd se mărturisea din plin dese-
nînd, modelînd şi cioplind, nu simţise nevoia unui alt mod de
exprimare. Acum însă, în singurătatea şi haosul în care se
zbătea, se apucă să aştearnă pe hîrtie primele sale versuri
şovăitoare... dedicate Contessinei:
Spre ceruri sînt purtat de-un chip fermecător, Nu ştiu nimic
pe lume mai încîntător.
Şi apoi:
Un suflet nimănui cunoscut decît mie,
Chipeş cum altul nu-i, doar spiritul meu vede...

89 Infernul, Cîntul XI, în româneşte de George Coşbuc, ESPLA, 1954.

2
Rupse crîmpeiele de versuri, conştient că sînt sforăitoare şi
naive, şi se întoarse în grădina părăsită, cutreierînd potecile
sau încăperile casino- ului, din care Piero poruncise să fie
aduse înapoi la palat toate cameele, fildeşurile şi mapele cu
desene. Tînjea de dorul lucrului, dar se sim- tea atît de pustiu, încît
nu ştia de ce să se apuce. Aşezat la planşeta lui de desen din baracă, în urechi doar cu
zumzetul gîzelor printre florile crescute la voia întîmplării, îl copleşi o tristeţe,
simţămîntul de a fi singur pe lume.
In cele din urmă, Lorenzo trimise după el.
— Ţi-ar plăcea să vii cu noi la Fiesole? Petrecem noaptea la vilă. A doua zi dimineaţa,
Giovanni urmează să fie învestit cardinal, la Badia Fie- solana. N-ar fi rău să asişti şi tu
la ceremonie. Mai tîrziu, la Roma, Giovanni îşi va aminti că ai fost şi tu de faţă.
Merse la Fiesole într-o trăsură, împreună cu Con- tessina, tînărul Giuliano şi doica.
Contessina ceru să coboare ia San Domenico, la jumătatea drumului ce urca pe deal,
fiindcă voia să vadă Badia, unde, ca femeie, nu i se îngăduia să ia parte, a doua zi, la
învestirea fratelui său. Michelangelo cunoştea îndeaproape bisericuţa, deoarece se oprise
s-o viziteze în timpul plimbărilor sale la Fiesole şi Cave Maiano. Partea de jos a faţadei,
în stil roman, data din 1050, dar pentru el marea frumuseţe se afla în interiorul restaurat
în stilul lui Brunelleschi, pînă în cele mai mici amănunte ale lucrăturii în piatră: zidurile,
coloanele, ferestrele, altarele, adevărate opere de artă, fără cusur, ale pietrarilor din
Fiesole şi Settignano, printre care şi prietenii lui, Topo- lino. Cînd îşi spuse părerea
despre această desă- vîrşire, Contessina îi răspunse rîzînd:
— Eşti un eretic, Michelangelo; tu crezi că însemnătatea unei biserici stă în operele ei
de artă.
— Şi nu-i aşa?
îl treziră cu două ore înainte de ivirea zorilor, se îmbrăcă şi se alătură procesiunii, care
coborî dealul pînă la Badia, unde Giovanni îşi petrecuse noaptea în rugăciuni. I se strînse
inima cînd văzu că Lorenzo era purtat pe o lectică.
Bisericuţa scînteia în lumina sutelor de luminări. Zidurile erau acoperite cu blazoanele
strămoşilor lui Giovanni Medici. Michelangelo se opri lingă uşa deschisă, urmărind
soarele ce răsărea deasupra văii rîului Mugnone. La primele fîşii ale zorilor, Pico della
Mirandola, urmat de notarul public din Florenţa, trecu pe lingă el, salutind solemn din
cap. Giovanni îngenunche în faţa altarului, spre a primi sfinţirea. Se cîntă liturghia cea
mare, stareţul mînăstirii binecuvîntă semnele noului rang al lui Giovanni: mantia, pălăria
cu boruri mari şi cu un ciucure lung. Se dădu citire mesajului pontifical, prin care se
dispunea învestirea, apoi canonicul Bosso trecu pe degetul lui Giovanni un inel cu safir,
simbol al temeliei cereşti a bisericii.
Michelangelo părăsi Badia şi coborî pe drumul către Florenţa. In lumina soarelui
dimineţii de început de primăvară, acoperişurile roşii ale oraşului alcătuiau, la picioarele
lui, un model strîns împletit. La Ponte di Mugnone, se încrucişa cu o delegaţie din cei
mai de vază cetăţeni ai Florenţei, înveşmîntaţi de sărbătoare; pe unii îi cunoştea de la
ospeţele date de Lorenzo; erau urmaţi de o mulţime de cetăţeni simpli şi, parcă în semn
că necazurile lui Lorenzo ar fi pe sfîrşite, de o mare parte a clerului din Florenţa, dintre
care mulţi juraseră credinţă lui Savonarola. Urcau cu toţii spre Badia, în cîntece şi
veselie, pentru a cere noului cardinal Giovanni de’ Medici să le dea binecuvîntarea.
In seara aceea, la palat a fost muzică şi dans, spectacole şi petrecere. In seara aceea,
familia Medici a ţinut toată Florenţa pe hrană, băutură şi sumedenie de distracţii.

3
Peste două zile, Michelangelo se afla în rîndul de onoare al celor ce-şi luau rămas bun
de la cardinal şi de la vărul său, Giulio,care-1 întovărăşea. Giovanni îl binecuvîntă şi-l
invită să-l viziteze, dacă va veni vreodată la Roma.

4
Orice urmă de veselie părăsi palatul o data cu plecarea cardinalului. Lorenzo îşi anunţă
plecarea la Careggi. Pe timpul lipsei sale, fiul său Piero prelua conducerea.io Se
împlineau două săptamîni de cînd Lo- renzo plecase din palat. Michelangelo stătea
singur în dormitorul lui, cînd auzi voci pe coridor. O lovitură de trăsnet izbise felinarul
din vîrful Domului, prăvălindu-1 în direcţia palatului Medici. Tot oraşul ieşise în stradă
ca să caşte gura la felinarul sfărîmat, apoi privirile se întorseseră cu tristeţe, parcă în
semn de doliu, spre palat. In ziua următoare, Savonarola nu scăpă prilejul de a ţine o
predică prevestind nenorocirile ce se vor abate asupra Florenţei: ruină de pe urma
năvălirilor, cutremure, foc şi inundaţii. Michelangelo stătea şi asculta în mulţimea deasă,
înfigîndu-şi unghiile în braţul lui Granacci. în seara aceea, la palat, îi ajunse la ureche un
zvon adus de slujitorul secretarului lui Lorenzo: în loc să se însănătoşească, Lorenzo se
stingea. Un doctor nou fusese chemat, Lazzaro de Pavis, care îi administrase o mixtură
de diamante şi perle pisate. Leacul, ce nu dăduse greş pînă atunci, nu-i ajutase cu nimic.
Lorenzo trimisese după Pico şi Poliziano, ca să-i citească din autorii preferaţi spre a-i
uşura suferinţa.
Tot restul nopţii Michelangelo străbătu coridoarele pradă unei temeri îngrozitoare. Piero
plecase la Careggi, luînd cu el pe Contessina şi Giu- liano. în zori, Michelangelo se
repezi jos la subsol, aruncă o şa pe un cal şi străbătu călare cele 4 mile pînă la poalele
dealurilor unde se ridica frumoasa vilă a lui Lorenzo, cu turnul ei înalt, cu hulubăria şi cu
grădinile de zarzavat coborînd în pantă, spre vale.
Ocoli împrejmuirea pînă la capătul cel mai îndepărtat, se strecură printre ziduri şi o porni
prin curte. Dinspre bucătărie se auzeau vaiete. Urcă cu grijă scara largă, de teamă să nu-
1 audă cineva, în capul scărilor, o luă spre stînga, se opri o clipă nehotărît în faţa camerei
lui Lorenzo, apoi apăsă clanţa grea a uşii. Dormitorul era o cameră mare, cu tavan înalt
şi draperii grele, acoperind pereţii de o parte şi de alta a uşii, ca să păstreze mai bine
căldura căminului masiv, unde acum ardea un trunchi de copac. Intr-un capăt al camerei,
Michelangeîo îl văzu pe Lorenzo în patul cu căpătîi înalt, proptit pe multe perne, în timp
ce doctorul Pier Leoni îi lua sînge din braţ. La picioarele patului stătea Poliziano, cu
lacrimi şiroaie pe faţă, şi Pico, citind din cartea lui, Existenţa si Făptura Unică.
Se strecură după draperiile de lîngă uşă, chiar în clipa cînd duhovnicul lui Lorenzo, aflat
în preajmă, făcu semn doctorului Leoni să oprească sînge- rarea şi să-i îndepărteze pe
toţi de lîngă pat. îl împărtăşi pe Lorenzo şi-l dezlegă de păcate. Michelangeîo rămase
nemişcat cînd Pico şi Poliziano se întoarseră lîngă Lorenzo. După o clipă, îl auzi pe
Lorenzo cerînd, cu glas stins, ca Piero să fie chemat din bibliotecă. Un slujitor intră şi-i
servi lui Lorenzo o supă fierbinte. Poliziano întrebă:
— Cum îţi place mîncarea, Magnifico Lorenzo? Michelangeîo văzu un zîmbet
luminînd trăsăturile obosite ale lui Lorenzo.
— Aşa cum îi place întotdeauna unui muribund, răspunse el cu voioşie. Am nevoie de
forţă ca să-l povăţuiesc pe Piero.
Piero intră cu capul plecat, smerit în faţa morţii. Slujitorii părăsiră camera. Lorenzo
începu să vorbească.
— Piero, fiul meu, vei moşteni aceeaşi putere pe care am avut-o eu în stat. Dar, întrucît
Florenţa e o republică, trebuie să înţelegi că e alcătuită din multe capete. Nu va fi cu
putinţă să te porţi în toate ocaziile în aşa fel îneît să fii pe placul tuturor. Poartă-te după
cum te îndrumă cinstea cea mai înaltă. Ţine seama de interesul întregii obşti mai
degrabă decît să mulţumeşti interesele uneia sau alteia dintre părţi. Dacă vei proceda

5
astfel, vei apăra atît Florenţa, cît şi pe Medici. Piero îl sărută pe frunte pe tatăl său.
Lorenzo le făcu semn lui Pico şi Poliziano să se apropie.
— Pico, îmi pare rău numai că n-am putut să termin biblioteca noastră din grădina de
sculptură; dorinţa mea era ca tu s-o fi condus.
De afară se auziră paşi grăbiţi. Spre uimirea lui Michelangelo, cel ce trecuse ca vîntul pe
lingă el, atît de aproape, c-ar fi putut să-l apuce de braţ, era însuşi Savonarola. Se duse
drept la Lorenzo şi-şi lăsă pe spate gluga, pentru ca acesta să-i poată vedea faţa. Ceilalţi
se retraseră.
— Ai trimis după mine, Lorenzo de’Medici?
— Da, Fra Savonarola.
— Cu ce-aş putea să-ţi fiu de folos?
— Vreau să mor împăcat cu toţi oamenii.
— Atunci, te povăţuiesc să păstrezi credinţa cea dreaptă.
— întotdeauna am păstrat-o cu sfinţenie.
— Dacă vei scăpa cu viaţă, te sfătuiesc să te îndrepţi.
— Aşa voi face, părinte.
— Şi, în sfîrşit, te îndemn să înfrunţi moartea, de va fi nevoie, fără teamă.
— Nimic nu mi-ar plăcea mai mult, şopti Lorenzo cu vocea pierită.
Savonarola se înclină solemn, se întoarse şi porni spre uşă. Lorenzo se sprijini de perne
şi strigă răguşit:
— Dă-mi binecuvîntarea ta, părinte, înainte de a pleca!
Savonarola se întoarse, îşi înclină capul şi rosti rugăciunile pentru muribunzi. Lorenzo,
cu faţa gravă acum, pios, repeta cuvinte şi frînturi, în timp ce monahul continua.
Poliziano şi Pico se lăsară pradă unei dureri nestăpînite. Savonarola îşi trase gluga pe
frunte, îl binecuvîntă pe Lorenzo şi plecă.
Lorenzo zăcea liniştit, adunîndu-şi forţele, apoi trimise după slujitorii lui. Cînd se
strînseră în jurul patului, îşi luă rămas bun de la ei, cerîndu-le iertare dacă-i supărase
vreodată.
Michelangelo se stăpîni din răsputeri să nu dea deoparte draperiile grele, să fugă la
căpătîiul lui Lorenzo, să cadă în genunchi şi să strige:
— Şi eu te-am iubit! Spune-mi şi mie rămas bun!
Dar el nu fusese chemat acolo. Era un intrus, şi prezenţa lui era neştiută. îşi îngropă
obrazul în căptuşeala aspră a catifelei, chiar în clipa cînd
Lorenzo se prăbuşi pe pernă.
Doctorul Leoni se aplecă deasupra patului, îi închise ochii şi-i trase învelitoarea peste
faţă. Michelangelo se strecură afară pe uşa deschisă şi alergă pe scări în jos, pînă în
grădina de zarzavat, îşi simţea inima grea. Se întrebă cum le venea altora atît de uşor să
verse lacrimi. împleticin- du-se dintr-o brazdă într-alta, el simţea fierbinţeala lacrimilor
orbindu-1, arzîndu-1 undeva în fundul ochilor.
Lorenzo nu mai era! Nu-i venea să creadă. Fusese, pe drept cuvînt, 11 Magnifico.
Cum era cu putinţă ca acest mare spirit, mintea şi talentul atît de viu şi de robust doar cu
cîteva luni înainte, să fi pierit pentru veşnicie? Ce-1 determinase oare să-l cheme pe
Savonarola, pe cel care declarase în gura mare că-1 va nimici, ce-1 făcuse să-i dea
această ultimă satisfacţie dea-şivedea ameninţările şiprezi- cerile adeverindu-se?
întreaga Fiorenţă va spune că Savonarola îl doborîsepe Lorenzo, că, într-adevăr, numai
voinţa lui Dumnezeu a putut face ca prezicerea să se împlinească atît de curînd şi de

6
lesne. Stătea în fundul grădinii, cu întreg universul lui sfărîmat. O dată cu Lorenzo, care
zăcea acum neînsufleţit în dormitorul său, pierduse pe cel mai bun prieten, pe cel care
luase, în lealitatea şi devotamentul lui, locul ce s-ar fi [cuvenit tatălui său, Lodovico
Buonarroti.
După un răstimp, se ridică în picioare, clătinîn- du-se. îşi simţea gîtlejul strîns, uscat.
încet, paşii îl purtară înapoi spre palat. Ajungînd la o fîntînă, coborî găleata şi privi în jos
ca s-o vadă umplîn- clu-se.
în fundul fîntînii zăcea, cu faţa în sus, un om. încremenit de uimire şi de spaimă,
Michelangelo rămase cu ochii aţintiţi în bezna umedă. Apoi desluşi trăsăturile feţei. Era
doctorul Pier Leoni. îşi pusese capăt zilelor.

7
Ţipătul i se stinse în gîtlej. Se smulse de lîngă fîntînă şi alergă pînă cînd, istovit, se
prăbuşi. Abia acum porni şuvoiul lacrimilor fierbinţi şi chinuitoare, amestecîndu-se cu
ţărîna toscană de sub el.CARTEA A PATRA
FUGA 1 împărţi cu Buonarroto patul lui de odinioară. Sub pat, vîrî cele două reliefuri
în marmură, învelite într-o ţesătură de lînă moale. Lorenzo îi spusese că sculpturile sînt
ale lui. „Fără îndoială, gîndi el, zîrnbind strîmb, Piero tot nu le-ar vrea“. După doi ani, în
care avusese o odaie a lui şi toată libertatea de mişcare în palat, nu-i venea uşor acum să
stea în camera asta mică împreună cu cei trei fraţi ai lui.
— De ce, adică, nu poţi să te-ntorci şi să lucrezi pentru Piero de’Medici? îl întrebă tatăl
lui.
— Nu cred să mă vrea.
— Dar Piero n-a spus niciodată limpede că nu te vrea.
— Piero nu vorbeşte niciodată limpede. Lodovico îşi trecu amîndouă mîinile prin
părul bogat.
— Dar tu nu-ţi poţi îngădui luxul mîndriei. N-ai în pungă preţul ei.
Michelangelo răspunse cu modestie:
— Deocamdată, mîndria e tot ce mi-a mai rămas, tată.
De dragul lui Lodovico nu mai stărui.

8
Ultimele trei luni îi părură cel mai lung răstimp, petrecut fără să deseneze, de care-şi
putea aminti. Din cauza lipsei de lucru, devenise capricios. Lodovico era şi el necăjit,
mai cu seamă că Giovan- simone, care abia împlinise 13 ani, avea neplăceri cu Signoria
din pricina faptelor sale deocheate.Cînd veni căldura copleşitoare din
iulie, şi Michel- angelo, încă prea tulburat, tot nu se apucase
de lucru, Lodovico îşi pierdu răbdarea.
— Că eşti leneş a fost singurul lucru de care nu mi-am
închipuit c-arn să ajung să-l spun despre tine, Michelangelo.
Nu-ţi mai pot îngădui să trîn- dăveşti pe lîngă casă. L-am
rugat pe unchiul tău Francesco să te înscrie în Breasla
Zarafilor. Doar ai doi ani de pregătire, cu profesorii aceia de
la palat...
Michelangelo zîmbi cu tristeţe, gîndindu-se la cei patru
platonicieni aşezaţi în jurul mesei joase din studiolo şi
cercetînd izvoarele ebraice ale creştinismului.
— Am învăţat, zise el, dar nimic care m-ar ajuta să trag
vreun folos.
— ... şi într-o zi ai să te asociezi cu Buonarroto. El o să
ajungă un om de afaceri iscusit. O să vă meargă bine.
Porni pe lîngă Arno în sus, pînă la un mal umbrit de sălcii,
unde-şi cufundă trupul încins în apele mîioase. Răcorit, cu
mintea clară acum, îşi puse întrebarea: „Ce căi îmi mai
rămîn?“ Se putea duce să locuiască şi să lucreze cu familia
Topo- lino. Urcase dealurile, pe jos, de mai multe ori şi se
aşezase în curte, în tăcere, cioplind piatră de construcţie; dar
nu era decît o uşurare, nu o dezlegare a lucrurilor. Sau să
caute comenzi de sculptură, mergînd din palat în palat, din
biserică în biserică, dintr-un sat în altul al Toscanei, ca un
tocilar rătăcitor, strigînd cîntat:
— Ceva marmură de sculptat?

9
Spre deosebire de cei patru platonicieni, el nu primise o vilă
şi rentă, ca să-şi continue opera. Lorenzo îl întrebase pe
Lodovico: „Vrei să mi-1 încredinţezi?^, dar nu făcuse din el
chiar un membru al familiei. Lorenzo îi comandase, ce-i
drept, douăzeci de statui în marmură, pentru împodobirea
faţadei neterminate a capelei Medic i-lor, dar nu luase
masuri pentru cumpărarea materialelor în vederea începerii
lucrării, încă ud, îşi trase cămaşa pe trupul ars de soare ca al
unui pietrar din Maiano, datorită plimbări- lor sale de-a lungul rîului.
Cînd ajunse acasă, îl găsi pe Granacci aşteptîndu-1. Granacci se întorsese la bottega
lui Ghirlandaio, împreună cu Bugiardini, la cîteva zile după înmormîntarea lui Lorenzo.
— Salve, Granacci! Cum merge treaba lui Ghirlandaio?
— Salve, Michelangelo ! Foarte bine. Două panouri pentru mînăstirea San Giusto
din Volterra, o Ave Maria pentru biserica din Castello. Ghirlandaio vrea să te vadă.
Atelierul păstrase mirosul pe care şi-l amintea: al cărbunelui proaspăt măcinat, al
pigmenţilor de vopsea în săculeţele de la prăvăliile de chimicale, al pungilor cu ipsos
proaspăt. Bugiardini îl îmbrăţişă vesel. Tedesco îl bătu zdravăn pe umăr. Cieco şi
Baldinelli coborîră de pe taburetele lor ca să-l întrebe ce mai e nou. Mainardi îl sărută
drăgăstos pe amîndoi obrajii. David şi Benedetto îi strînseră mîna. Domenico
Ghirlandaio şedea la masa lui impunătoare de lucru din fundul atelierului, urmărind
scena cu un zîmbet cald. Michelangelo îşi ridică privirea spre primul său maestru,
gîndindu-se la cîte se întîmplaseră în cei patru ani de cînd se aflase în faţa lui pentru
prima dată.
— De ce să nu-ţi duci pînă la capăt ucenicia? întrebă Ghirlandaio. Iţi voi da de două
ori suma din contract. Dacă, mai tîrziu, vei avea nevoie de bani mai mulţi, vom mai
discuta, ca între prieteni. Michelangelo nu zise nimic.
— După cum vezi, avem mult de lucru. Şi să nu vii iar să-mi spui că fresca nu e
meseria ta. Dacă nu vrei să pictezi pereţi uzi, ne vei fi, fără îndoială, de mare ajutor la
pregătirea siluetelor şi a cartoanelor.

10
Ieşi din atelier, ajunse în Piazza della Signoria şi se opri în loc, sub soarele arzător,
privind, fără să vadă, statuile din loggia. Propunerea era binevenită, îl va ţine departe
de casă în timpul zilei, iar făgăduiala plăţii îndoite îl va domoli pe Lodo- vico. De cînd
grădina de sculptură îşi încetase activitatea, se simţea singur. Atelierul i-ar oferi din nou
tovărăşia prietenilor. Mai mult, i-ar da iarăşi siguranţa unei meserii, lucru însemnat la cei
17 ani ai săi. N-avea de loc chef de lucru, dar era încredinţat că Ghirlanda io îl va
cufunda în- tr-un noian de treburi şi sarcini, şi poate că asta era tocmai ce trebuia ca să-l
smulgă din apatie. Fără să ţină seama de arşiţă, porni în sus, pe drumul către Settignano,
îşi tîrî anevoie picioarele prin lanurile de grîu pîrguit, apoi se bălăci un pic în pîrîiaşul ce
curgea domol în vale. Răcorit, îşi urmă drumul spre casa Topolino, se aşeză sub arcade
şi se apucă să cioplească piatra.
Rămase acolo mai multe zile, muncind fără preget, dormind în aer liber, cu băieţii, pe
saltele de paie aşternute sub arcade. Familia Topolino, prietenii lui, îl vedeau că se
frămîntă. Nu puseră întrebări şi nu-i dădură sfaturi. Era silit să-şi găsească singur
răspunsul, nu şi-l putea afla decît singur. Cu mîinile întinse, dibuia, apoi apuca ciocanul
şi dalta; simţea trăinicia lor cunoscută în strînsoarea palmelor şi degetelor încleştate;
simţea mişcările ritmice ale încheieturii mîinii, ale braţului şi umărului, în timp ce
cioplea, dînd contur şi formă pietrei serena. Ciudat, cît de goală îi era inima atunci
cînd mîinile îi erau goale! In Settignano se spunea:

11
— Cine lucrează piatra trebuie să-i împrumute însuşirile: aspră pe dinafară, limpede
înăuntru. Pe măsură ce dădea formă pietrei, dădea formă şi gîndurilor: un, doi, trei,
patru, cinci, şase, şapte, lucru fără nici un gînd; un, doi, trei, patru, timpul pauzei pentru
limpezirea unui crîmpei de gînd. In asemenea clipe, îşi putea rîndui şi limpezi
sentimentele; în astfel de clipe forţa lui lăuntrică se descătuşa. Aşa cum pietrele prindeau
formă în mîinile lui, tot aşa gîndurile i se desăvîrşeau în minte; îşi dădu seama astfel că
nu se poate întoarce la Ghirlandaio. N-ar fi însemnat altceva decît un pas înapoi: spre o
artă şi un meşteşug ce nu-1 atrăseseră niciodată, pe care-1 acceptase vremelnic numai
pentru că nu se afla atunci nici un atelier de sculptură în Florenţa. Ar fi fost nevoit să-şi
schimbe desenul şiproiectele după cerinţele frescei şl ar Irosi
astfel tot ceea ce învăţase despre sculptură în răstimpul
ultimilor trei ani. Ar fi fost o luptă neîntreruptă, lipsită de
cinste faţă de Ghîrîandaio. Pur şi simplu, n-ar fi dat roade.
Trebuia să păşească înainte, chiar dacă nu vedea unde şi
cum. îşi luă rămas bun de la prietenii săi Topolino şi coborî
la vale, în oraş.
Pe Via de 5 Bradi se întîlni cu părintele Nicola Bichiellini,
înalt şi bine legat, stareţul cu ochelari al ordinului Ermiţilor
din Santo Spirito. Stareţul copilărise în cartierul învecinat cu
al lui Michelangelo şi fusese cel mai bun jucător de minge pe
peticul mare de pămînt din faţa bisericii Santa Croce. La 50
de ani, părul său negru, tuns scurt, era înspicat cu cenuşiu,
dar trupul lui, sub sutana neagră de lînă, strînsă cu
cingătoarea de piele, ascundea încă atîta vlagă, încît
întîmpina cu bucurie cele 24 de ore de muncă ale fiecărei
zile, în care cîrmuia mînăstirea, gospodărie de sine
stătătoare, cu biserică, spital, casă de oaspeţi, brutărie,
bibliotecă, şcoală şi patru sute de călugări tăcuţi.
II salută pe Michelangelo din toată inima, cu ochii săi
albaştri scînteietori, ce păreau uriaşi îndărătul lentilelor
măritoare.
— Michelangelo Buonarroti, ce plăcere! Nu te-am văzut de
la înmormîntarea lui Lorenzo.
— De fapt, n-am mai văzut pe nimeni, părinte.
— Te ţin minte de pe vremea cînd desenai în biserica Santo
Spirito, înainte de a intra în grădina Medici. Fugeai de la
şcoala dascălului Ur- bino ca să copiezi fresce. Ştiai că
Urbino mi s-a plîns?
Michelangelo se simţi năpădit de o căldură lăuntrică.
— Mă măguleşte faptul că vă amintiţi de mine, părinte.

12
— Dintr-o dată, îi apăru în minte imaginea cărţilor şi
manuscriselor, măiestrit legate, din studiolo şi din biblioteca
lui Lorenzo, cărţi la care acum nu mai avea acces. Pot să vin să
citesc în biblioteca mînăstirii, părinte? Nu mai am cărţi la îndemînă.
— Da, fireşte. Biblioteca noastră e publică. Da- că-mi este iertat păcatul lăudăroşeniei,
află că e şi cea mai veche bibliotecă din Florenţa. Boccac- cio ne-a lăsat prin testament
toate manuscrisele şi cărţile lui. La fel şi Petrarca. Să treci negreşit pe la mine.
Pentru prima oară de luni de zile, Michelangelo se simţi fericit.
— Vă mulţumesc, părinte. Am să aduc cu mine şi cele necesare pentru desen.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, străbătu Ponte Santa Trinita, în drum către biserica Santo
Spirito. Copie un timp o frescă de Fillipino Lippi şi un sarcofag de Bernardo Rossellino.
Pentru prima dată de la moartea lui Lorenzo, se întorsese iar la desen. Simţea cum îi
cresc puterile, cum respiraţia devine adîncă şi mai firească, neîntreruptă de suspinele
mîhnirii.
Apoi străbătu pieziş piaţa, spre mînăstirea care ocupa întreaga suprafaţă din spatele
pieţei Santo Spirito. Acolo îşi avea stareţul biroul. Fiind nevoit să păstreze legătura cu
lumea din afară, ţinea uşa deschisă tuturor, în timp ce restul mînăstirii îşi păstra deplina
izolare. Nimeni nu era primit în mînăstirea propriu-zisă; călugării se mărgineau să
străbată cărările obişnuite ale îndatoririlor lor. Stareţul Bichiellini îi privi desenele şi
strigă:
— Bine, foarte bine! Ştii, Michelangelo, avem şi opere mult mai vechi şi mai izbutite
în incinta mînăstirii. Fresce pictate de familia Gaddi, în Coridorul Maeştrilor! Pereţii
încăperii unde ţinem soborurile noastre sînt acoperiţi în întregime cu minunate scene
zugrăvite de SimoneMartini90 ... Ochii chihlimbarii ai lui Michelangelo scînteiară la fel
de viu ca cei ai stareţului, înapoia ochelarilor.

90 Simone Martini (1284—1344), pictor italian, reprezentant al şcolii din Siena.

Frescele şi portretele sale se caracterizează prin fantezie, eleganţă şi
vioiciunea coloritului.

13
— Dar nimeni n-are voie să intre... Găsim noi un mijloc. Am să-ţi
întocmesc un program, pe ore, cînd nu trece nimeni pe
coridoare ori în încăperea unde se ţin soborurile. De mult m-
am gîndit că aceste opere de artă ar trebui să fie de folos şi
altor artişti. Dar voiai parcă să mergi la bibliotecă. Vino cu
mine!
Stareţul Biehiellini îl conduse spre încăperile bibliotecii.
Acolo, vreo şase florentini, laici, studiau tomuri vechi, în
timp ce, în firide, călugări instruiţi anume făceau copii după
cărţi valoroase împrumutate de mînăstirea Santo Spirito din
toate colţurile Europei. Stareţul îi arătă ediţiile complete ale
operelor lui Platon, Aristotel, ale poeţilor şi dramaturgilor
greci, ale istoricilor romani. Ii lămuri pe un ton academic:
— Noi sîntem o şcoală. N-avem cenzură aici, în Santo
Spirito. Nu există cărţi interzise. Stăruim chiar ca studenţii
noştri să-şi păstreze libertatea de a gîndi, de a cerceta, de a-
şi pune întrebări. Nu ne temem că din cauza liberalismului
nostru catolicismul va avea de suferit; religia noastră se
întăreşte pe măsură ee mintea studenţilor noştri se
maturizează.
— Influenţa lui Fra Savonarola, făcu Michelan- gelo ironic.
Faţa prietenoasă, cu obraji îmbujoraţi, a stareţului se
întunecă la auzul numelui lui Savonarola.
— Poate vrei să vezi manuscrisele lui Boccaccio. Sînt
încîntătoare. Cei mai mulţi cred că Boccaccio a fost un
duşman al bisericii. Dimpotrivă, el a iubit biserica. A urît
exagerările ei, la fel ca sfîntul Augustin. Mîncăm puţin, n-
avem nici o avere lumească în afară de veşmîntul de pe noi,
şi jurămintele noastre de castitate ne sînt deopotrivă de
scumpe ca şi iubirea ce i-o purtăm Celui-Atotputernic.
— Ştiu, părinte. Santo Spirito e cel mai respectat ordin din
Florenţa.

14
Dar am fi oare vrednici de respect dacă ne-am teme de
învăţătură? Noi credem că mintea omenească e una dintre
cele mai măreţe creaţii ale lui Dumnezeu. Credem, de
asemeni, că arta e de natură divină, fiindcă reprezintă una
dintre cele mai nobile năzuinţe ale omului. După mine, nu există artă care se poate
numi păgînă; există doar artă bună ori proastă. Se opri o clipă şi privi cu mîndrie
împrejur, la biblioteca sa. întoarce-te la mine după ce termini de citit. Secretarul meu îţi
va face o schiţă a clădirilor de-aici şi un program, pe ore, cînd poţi lucra în fiecare
coridor, în săptămînile care urmară nu întîlni nici un călugăr mînat de rosturile activităţii
zilnice pe sub firidele cu sarcofagii ori prin cea de-a doua boltă, cu frescele a trei
generaţii de Gaddi, nici prin casa soborurilor unde pictorul Martini din Siena zugrăvise
Patimile lui Cristos. Chiar dacă trecea întîmplător vreun călugăr sau frate laic, nu
dădea nici un semn că l-ar zări cumva. Liniştea îl călea, de parcă s-ar fi aflat singur în tot
universul; doar el, materialele de desen, sarcofagiile pe care le copia, sau frescele lui
Cimabue de sub arcade. Cînd nu copia, îşi petrecea timpul în bibliotecă citind: Ovidiu,
Homer, Horaţiu, Vir- giliu.
Stareţul era încîntat să-l vadă că foloseşte din plin toate orele ce-i erau îngăduite de
program. Obişnuia să discute cu el întîmplărilezilei. Michel- angelo nu fusese niciodată
prea atras de politică, în mîna lui Lorenzo, cîrmuirea treburilor interne se desfăşura atît
de lin, şi prieteniile dinafară erau atît de puternice, încît se purtau prea puţine discuţii
politice atît în palat, cît şi pe străzi, în atelierul Ghirlandaio sau pe treptele Domului.
Acum simţea o nevoie adîncă să stea de vorbă cu cineva; stareţul, înţelegînd această
nevoie, îi dăruia din toată inima timpul său.

15
O dată cu moartea lui Lorenzo, totul se schimbase. Pe cînd Lorenzo se sfătuia
întotdeauna cu Si- gnoria, dobîndind prin puterea convingerii încuviinţarea lor, Piero nu
ţinea seama de Consiliile alese prin vot şi lua hotărîri samavolnice. Pe cînd tatăl său se
plimba pe jos, pe stradă, cu cîte-un prieten, doi, salutînd din cap şi vorbind cu oricine,
Piero nu era văzut deeît călare, înconjurat de garda lui de mercenari, şi nu vedea pe
nimeni în timp ce împrăştia oameni, căruţe, măgari, mărfuri în trecerea lui
maiestuoasă, la intrarea sau ieşirea din oraş, spre vilele sale.
— Chiar şi acest lucru i-ar putea fi iertat, arătă stareţul
Bichiellini, daca ar da dovadă de pricepere în funcţia lui. Dar
e cel mai slab cîrmuitor pe care l-a avut Florenţa, de la
nenorocitul război fratricid dintre Guelfi şi Ghibellini
încoace. Prinţii din celelalte oraşe-cetăţi ale Italiei, veniţi în
vizită pentru a reînnoi alianţele, nu-1 găsesc pe placul lor, îl
socotesc lipsit de talent. Nu ştie altceva decît să
poruncească. De-ar avea măcar bunul-simţ să poarte discuţii
deschise cu Signoria... —- Aşa ceva nu-i stă în fire, părinte.
— Atunci, ar face mai bine să înveţe. împotrivirea începe să
capete forţă: Savonarola cu adepţii lui, verii Lorenzo şi
Giovanni de’Medici cu partizanii lor, vechile familii, pe care
Piero le ţine la distanţă, membrii nemulţumiţi ai Consiliului
municipal, cetăţenii care-1 învinuiesc că nesocoteşte cele
mai grabnice nevoi ale statului, ca să pregătească în schimb
întreceri atletice, ori turniruri potrivite în aşa fel încît numai
el să învingă. Ne aşteaptă vremuri grele...
2, — Buonarroto, cîţi bani ai pus deoparte pentru mine?
întrebă Michelangelo în seara aceea. Buonarroto îşi cercetă
catastiful de socoteli şi-i spuse fratelui său cîţi fiorini
rămăseseră din economiile de la palat.
— Bine. Mi-ajunge ca să cumpăr o bucată de marmură, şi
mai rămîne ceva şi pentru chirie.
— Aşadar, ai un plan?
— Nu încă, simt doar nevoia. Trebuie să mă ajuţi să-l pot
minţi pe tata. Am să-i spun că am o comandă modestă şi că
mi se plăteşte doar marmura şi cîţiva scuzi lunar, pe timpul
cît lucrez. O să-i dăm banii ăştia lui Lodovico, din
economiile mele.

16
Buonarroto clătină din cap cu tristeţe. — Eu am sa spun ca cel care a
făcut comanda are dreptul să refuze lucrarea. In felul ăsta, mă pun la adăpost dacă n-oi
putea s-o vînd.
Lodovico fu nevoit să se mulţumească cu această lămurire. Apoi, Michclangelo trecu
mai departe, la întrebarea următoare. Ce voia să sculpteze? Simţea că venise vremea să
atace prima lui statuie desprinsă de fundal. Dar ce fel de siluetă? Ce să reprezinte?
întrebarea era germenele; tot ceea ce urma să dea la iveală trebuia să se nască din această
concepţie. Fără concepţie, nu există nici operă de artă; aşa stau lucrurile: simple şi
totodată chinuitor de încurcat.
Singura dorinţă a inimii lui izvora din iubire şi durere; să creeze ceva în amintirea lui
Lorenzo, o temă care să destăinuie multitudinea însuşirilor marelui dispărut: talentul,
curajul, întinderea şi adîncimea cunoştinţelor lui; să redea înţelegerea faţă de oameni a
acestui bărbat care luase asupra lui misiunea de a îndruma lumea către o revoluţie
intelectuală şi artistică.
Răspunsul se lăsa aşteptat, ca de altfel toate răspunsurile. Ştia însă că numai urmînd cu
stăruinţă acest ţel putea să ajungă la o concepţie care să deschidă larg porţile virtuţilor lui
creatoare, îşi aducea aminte că Lorenzo vorbea adesea despre Hercule, stăruind că
înţelesul legendei greceşti despre cele 12 munci ale eroului nu trebuie privit îngust:
prinderea mistreţului din Erimant, înfrîngerea leului din Nemeea, schimbarea cursului
unui rîu pentru curăţirea grajdurilor regelui Augias şi aşa mai departe. Aceste isprăvi nu
erau de fapt decrît nişte simboluri, menite să înfăţişeze toate îndatoririle, felurite şi
nespus de grele, pe care fiecare nouă generaţie de oameni trebuie să le înfrunte.

17.
Nu era oare Lorenzo însuşi întruchiparea lui Hercule? Nu s-a avîntat el în cele 12 munci,
împotriva neştiinţei, prejudecăţilor, bigotismului, îngustimii de vederi, intoleranţei? Fără
îndoială că dăduse o pildă herculeană întemeind universităţi, academii, colecţii de artă şi
manuscrise, tiparniţe, încurajînd artişti, poeţi, filozofi şi cărturari să înţeleagă
lumea într-un chip nou, sănătos, şi să lărgească mijloacele
omului de a se bucura de toate roadele cugetului şi
inspiraţiei omeneşti, Lorenzo spusese:
— Hercule a fost jumătate om şi jumătate zeu, născut din
2eus şi din muritoarea Alcmena. El* înseamnă simbolul
veşnic al faptului că noi sîntem jumătate oameni şi jumătate
zei. Dacă ne slujim de jumătatea divină din noi, putem
înfăptui cele 12 eroisme în fiecare zi a vieţii noastre.
Trebuia să găsească deci mijlocul ca înfăţişîndu-1 pe Hercule
să-l înfăţişeze şi pe Lorenzo; nu numai uriaşul fizic al
legendei greceşti, aşa cum apare zugrăvit pe Campanila lui
Giotto, sau în pictura, înaltă de 3 metri, a lui Pollaiuolo, dar
şi poetul, omul de stat, neguţător al lumii, mecena,
revoluţionar.
între timp , trebuia să-şi găsească un atelier de lucru al lui,
în afara casei.

18
— Asa cum lăsase în urma lui basorelieful, tot aşa depăşise
şi arta miniaturală a lui Bertoldo. In afară de asta, nici nu era
de conceput să-l sculpteze pe Hercule, sau pe Lorenzo, mai
puţin decît în mărime naturală. Firesc era ca silueta să fie o
dată şi jumătate mai mare decît un om, fiindcă un semizeu nu
poate lua fiinţă decît dintr-un bloc de marmură de
dimensiuni îndrăzneţe. Dar unde să găsească o asemenea
marmură? Şi cum s-o plătească? Economiile lui însemnau
doar a zecea parte dintr-un astfel de preţ. îşi aminti de
şantierul Domului, din spatele uriaşei catedrale, care
adăpostise muncitorii şi materialele pe timpul construcţiei
catedralei şi care era folosit şi acum de supraveghetor şi de
echipa lui de întreţinere. Intrînd o dată pe poartă, în timp ce
materialele de construcţie erau cărate afară sau aduse
înăuntru, îşi aminti că zărise cîteva blocuri mari de marmură
zăcînd ici-colo. Se îndreptă spre şantier, dînd ocol curţii.
Supraveghetorul, chel ca o lespede de marmură roz şi cu un
nas ce împungea drept în afară ca un deget întins, se apropie
întrebînd dacă-i poate fi de vreun folos. Michelangelo se
prezentă. Am fost ucenic la grădina de sculptura Medici. Acum trebuie să lucrez
singur. Am nevoie de un bloc mare de marmură, dar nu prea am bani. M-am gîndit că
poate municipiul ar fi dispus să vîndă din pietrele de care nu mai e nevoie.
Supraveghetorul, pietrar de meserie, făcu ochii mici pînă ce rămaseră ca două crăpături ,
apărîn- du-se parcă împotriva ţăndărilor ce sar în timpul lucrului.
— Poţi să-mi spui Beppe. Cam ce ţi-ar trebui?
Michelangelo răsuflă adînc.
— Mai întîi, Beppe, coloana asta înaltă. Parcă a mai fost lucrată.
— I se zice „blocul Duccio“. Vine de la Carrara. Are vreo 6 metri înălţime. Consiliul
de conducere al lucrărilor Domului l-a cumpărat pentru ca Duccio să cioplească un
Hercule. Ca să-şi uşureze munca, Duccio a poruncit să fie cioplit în linii mari la carieră.
A ajuns aici stricat. Aveam 12 ani pe atunci, făceam ucenicie. Beppe se scărpină pe spate
cu dalta lui cu şase dinţi. Duccio a cioplit timp de o săptămînă. N-a putut da formă nici
unei siluete — nici mare, nici mică. Michelangelo dădu ocol blocului uriaş. îşi plimbă
degetele pe el, cercetîndu-1.
— Beppe, blocul ăsta a fost într-adevăr stricat în carieră? De bună seamă, e stîngaci
tăiat, dar poate că şi Duccio l-a stricat cu aceste cioplituri, de pildă, aici, unde a intrat prea
adînc cu dalta, spre mijloc. Ce zici, nu cumva Consiliul lucrărilor l-ar vinde?
— Nu prea cred. Am auzit că vor să-l folosească într-o zi.
— Dar cu ăsta mai mic ce se-ntîmplă? Şi la el s-a lucrat, dar parcă nu atît de rău.
Beppe cercetă blocul de 3 metri pe care-1 arătase Michelangelo,
— Nu ştiu, să-ntreb. Mai treci mîine pe-aici.
— N-ai vrea să-l tocmeşti pentru mine?
Un zîmbet deschise gura fără dinţi a pietrarului.

19
N-am pomenit încă pietrar care să abia azi în pungă banii pentru „pasta* de
mîine.Aşteptă cîteva zile răspunsul, dar Beppe făcu treabă bună.
— E al tău. Le-am spus că e o bucată urîtă de „carne“ şi că ne bucurăm să
scăpăm de ea, ca să mai curăţăm niţel locul. Dar mi-au cerut să iau un preţ bun. Ce zici
de 5 fiorini?
— Beppe! îmi vine să te sărut. Pînă diseară sînt înapoi cu banii. Nu cumva să-l laşi să
ne scape. Beppe îşi scărpina ţeasta cheală cu vîrful unui ugnetto.
Acum, avînd marmura, trebuia să-şi găsească şi atelier. Amintirile îi purtară paşii spre
grădina Medici. De la moartea lui Lorenzo, stătea părăsită, iarba înaltă crescută în timpul
verii bătea în cafeniu, micul casino din mijloc era golit de podoabe, doar grămezile de
pietre din fund, unde lucrul pentru biblioteca lui Lorenzo fusese oprit, arătau ca înainte.
„N-aş putea lucra oare în vechea mea baracă?“ se întrebă el. Asta n-ar supăra pe nimeni,
iar pe Piero nu l-ar costa nimic. Dacă i-aş spune ce am de gînd să sculptez, poate chiar
mi-ar da voie.
Dar nu se putea hotărî să se ducă la Piero.
Pe cînd se întorcea să iasă pe poarta din spate, zări cu coada ochiului două siluete intrînd
pe poarta principală dinspre Piazza San Marco: Contessina şi Giuliano. Nu se mai
văzuseră de la moartea lui Lorenzo. Le ieşi înainte de pe terasa casino-uhii.
Contessina părea pipernicită; chiar în lumina strălucitoare a soarelui de iulie, faţa ei era
pămîntie. Tot ce se putea vedea de sub pălăria mare care o apăra erau ochii cafenii,
nespus de vioi.
Giuliano vorbi cel dintîi.
— De ce n-ai mai venit să ne vezi? Ţi-am simţit lipsa.
Glasul Contessinei era încărcat de amărăciune.
— Ai fi putut să mai vii pe la noi.
— ... dar Piero...
— Şi eu sînt o Medici, şi Giuliano de asemenea, se înfurie ea. Palatul e casa noastră, şi
prietenii noştri sînt oricînd bineveniţi.
— Am întrebat-o pe Contessina de ce n-ai mai venit, spuse băiatul.
— Nu m-a cbemat nimeni.
—-Te chem eu! strigă ea nestăpînit. Giovanni trebuie să se întoarcă la Roma mîine; vom
rămîne singuri, cu Piero şi Alfonsina, dar pe ei nu-i vedem niciodată.
Contessina urmă:
— Papa Inocenţiu e pe moarte. Giovanni trebuie să fie prin preajmă, ca nu cumva un
Borgia să fie ales papă.
îşi îndreptă privirea spre „grădină".
— Giuliano şi cu mine am trecut pe-aici aproape în fiecare zi. Ne-am gîndit că poate
lucrezi, şi unde ai fi putut lucra dacă nu aici?
— Nu, Contessina, n-am lucrat nimic. Astăzi, însă, am cumpărat o bucată de marmură.
— Atunci, putem veni să te vedem, făcu Giuliano nerăbdător. Michelangelo se uită la
Contessina, clipind des din ochi.
— N-am căpătat învoirea...
— Şi dacă ţi-o capăt eu?
Michelangelo se îndreptă din şale.
— E o coloană înaltă de 3 metri, Contessina. Foarte veche. A fost prost cioplită. Dar e
bună pe dinăuntru. Am de gînd să sculptez un Hercule. Eroul preferat al tatălui tău.
întinse mîna, căutînd-o pe a ei. Degetele ei erau neaşteptat de reci pentru o zi fierbinte de
vară. Aşteptă cu răbdare o zi, două, trei, patru, revenind în grădină la ora apusului. Dar
ea nu mai apărea. Apoi, în a cincea zi, pe cînd stătea pe treptele casmo-ului, mesteeînd

20
un fir de iarbă îngălbenită ca fînul, o văzu intrînd pe poarta principală. Inima porni să-i
zvîcnească. Bătrîna doică o însoţea. Se năpusti pe potecă în întîmpinarea lor. Contessina
avea ochii roşii.
— Piero s-a împotrivit, sări el.
—- N-a dat un răspuns. L-am întrebat de o sută de ori. Dar a rămas mut. Aşa face el. în
felul ăsta, nu se poate spune niciodată că s-a împotrivit. Nădejdea neclintită, luminoasă,
de a continua să lucreze în „grădină" se prăbuşi.
— Mi-a fost teamă că aşa o să se întîmple, Contes- sina. De-a sta am părăsit palatul
şi nu m-am mai întors . Nici chiar pentru a teredea pe tine. Contessina făcu un pas mai
aproape. Acum, buzele lor aproape că se atingeau. Doica se îndepărtă.
— Piero e de părere că dacă începem iar să ne vedem, asta nu va fi pe placul
familiei Ridolfi... cel puţin pînă la căsătorie.
Nici unul dintre ei nu se apropie mai mult, buzele lor nu se uniră, trupurile lor firave nu
se atinseră; totuşi, Michelangelo se simţi cuprins într-o îmbrăţişare drăgăstoasă.
Contessina porni încet pe cărarea din mijloc, pe lingă băiatul de bronz care-şi scoate un
ghimpe din picior în mijlocul fintînii, acum tăcută, împreună cu doica, dispăru în piaţă.
3 Beppe cel cu obrajii roşii cu vinişoare albăstrui, Beppe cel urît ca toţi urmaşii
adevăraţilor băştinaşi etrusci, Beppe îi veni în ajutor.
— Am să spun Consiliului că am nevoie de un om pentru cîteva ceasuri pe zi şi că te
învoieşti să munceşti fără plată. Un adevărat toscan nu refuză nimic cînd i se oferă pe
degeaba. Găseşte-ţi un loc pentru atelier de-a lungul peretelui din fund. Florentinii, care
purtau o jumătate de duzină de nume de familie şi erau depărerecă un nume scurt
înseamnă avere puţină şi viaţă scurtă, botezaseră acest şantier Opera din Santa Maria del
Fiore del Duomo. Şantierul îşi putea sprijini denumirea lui compusă, fiindcă ocupa un
întreg patrulater, în spatele unui şir de case, ateliere şi birouri alcătuind o latură în formă
de semilună, care mărginea strada din dosul catedralei. In clădirile din faţă, Donateilo,
Della Robbia şi Orcagna îşi ciopliseră sculpturile, îşi turnaseră bronzurile în cuptoarele
Operei.

21
împrejmuirea de lemn a curţii în formă de semicerc avea un fel de streaşină, sub care
lucrătorii se adăposteau vara de soarele muşcător, iar iarnade ploaia minată din
munţi în jos, pe valea Arau lui. Acolo îşi instala
Michelangelo foalele, adine saci cu lemn de castan şi vergele
de fier suede;:, îşi pregăti o garnitură de nouă dălţi şi două
ciocane, îşi făcu o planşă de desen din bucăţi de cherestea,
care arătau de parcă zăcuseră prin curte de pe vremea cînd
Brunelleschi terminase construcţia Domului.
Avea acum un atelier unde putea să-şi adune traiul, de la
prima geană de lumină pînă la căderea nopţii. Putea să
lucreze iarăşi în zgomotul de ciocane al scalpellini-lor.
Instalat înăuntru, cu hîrtie dc desen, cărbune, peniţe şi
cerneluri colorate, era gata să înceapă lucrul, îşi punea
întrebări, fiindcă ştia că rezultatul final atîrnă de întinderea
şi adineimea crescîndă a întrebărilor pe care şi le pune şi
cărora le află răspuns. Ce vîrstă să aibă Hercule în clipa în
care prinde formă în marmură? Făptuise toate cele 12 munci,
ori se afla doar la jumătatea drumului? Să poarte trofeul
triumfului său, pielea leului nemeean, ori să se înfăţişeze
lumii gol? Are conştiinţa măreţiei isprăvilor sale de semizeu,
sau conştiinţa fatalităţii condiţiei sale de jumătate muritor,
ce urma să piară otrăvit de sîngele centaurului Ne sus?
Pe măsură ce treceau lunile, află că cea mai mare parte a
învinuirilor îndreptate împotriva lui Lorenzo, anume că ar fi
fost corupătorul moravurilor şi împilatorul libertăţilor
florentinilor, nu erau întemeiate, că el fusese poate cea mai
de seamă personalitate culturală de la Pericle, care, cu două
mii de ani în urmă, crease epoca de aur a Greciei. Cum ar
putea oare să arate că realizările lui Lorenzo nu erau mai
prejos decît ale lui Hercule?

213
în primul rînd, Lorenzo a fost bărbat. Pe acest bărbat va
trebui să-l creeze din nou, să-l aducă la o viaţă strălucitoare,
din acest bloc de marmură pătată de vreme, ce se înălţa,
proptită cu grinzi, în faţa lui. Trebuia să înfăţişeze pe cel mai
puternic bărbat care a păşit vreodată pe pămînt, copleşitor, în
toate privinţele. Unde în Toscana, ţară de oameni mărunţi, piperniciţi,
clădiţi fără urmă de forme eroice, putea să găsească un astfel de model?
Cutreieră Florenţa, uitîndu-se îndelung la dogari, cu ciocanele lor grele de lemn, la
boiangiii de lînă, CM braţele pătate de albastru şi verde, la fierari, la potcovari, la
cioplitorii de piatră în stil rustic ce lucrau la palatul Strozzi; la hamalii alergînd pe străzi,
frînţi în două sub povară, la tinerii atleţi luptîndu-se eorp la corp în parc, la muncitorii de
pe drăgi, aproape goi pe bărcile lor plate, scoţînd găleţi pline de noroi din Arno. Petrecu
săptămîni în şir la ţară, cercetîndu-i pe ţăranii ce-şi cărau de pe ogoare cerealele şi
strugurii, încărcînd saci şi lăzi grele în căruţe, treierînd grîul, învîrtind roţile de granit ale
teascului de măsline, tăind pomi uscaţi, clădind ziduri de stîncă. Apoi se întoarse în
atelierul de la Dom, unde desenă cu răbdare fiecare trăsătură, mădular, tors, spinare
încordată, muşchi al umărului ridi- cînd, braţ împingînd, coapsă întinsă, pînă cînd adună
o mapă cu sute de schiţe înfăţişînd asemenea amănunte. înjghebă o armătură, cumpără o
provizie de ceară curată de albine şi începu să modeleze... Dar era nemulţumit.
„Cum să pot reda o siluetă, chiar cel mai brut contur, dacă nu ştiu clar ce am de făcut?
Cum să pot realiza altceva decît o sculptură a suprafeţei pielii, rotunjimi exterioare,
contururi de oase, cîţiva muşchi puşi în mişcare? Acestea sînt efecte. Dar ce ştiu despre
cauze? Despre alcătuirea vie a omului care se află sub acest înveliş şi pe care ochiul meu
n-o poate vedea? Cum pot să ştiu ce anume dinăuntru dă naştere formelor pe care eu le
văd pe dinafară?
Aceste întrebări i le mai pusese lui Bertoldo. Acum cunoştea răspunsul. Mocnea de
multă vreme în sinea lui. Şi se izbi de forţa lui necruţătoare. Nu exista nici o scăpare. Nu
putea să ajungă nici pe departe sculptorul ce se visa să fie, pînă cînd nu va face disecţii,
pînă cînd nu va cunoaşte mecanismul celei mai neînsemnate părţi dinăuntrul corpului
omenesc, ce funcţie precisă are şi cum îşi îndeplineşte scopul; legătura dintre toate
organele, dintre oase, singe, creier, muşchi, tendoane, piele, măruntaie. Siluetele
desprinse cu totul de fundal trebuiau să fie de sine stătătoare, vizibile din orice unghi.
Sculptorul nu putea să înfăţişeze încordarea, lupta, drama, sforţarea,puterea dacă nu
vedea înăuntrul trupului fiecare fibră şi celulă în acţiune, creînd forţa şi energia, dacă nu
ştia cum se transmite o excitaţie dinafară asupra muşchilor corespunzători dinăuntru,
dacă nu afla, în fine, toate tainele întregului corp omenesc. Trebuia să înveţe anatomia!
Dar cum? Să se facă chirurg? Asta i-ar lua ani de zile. Şi chiar de-ar putea urma această
cale, lucru puţin probabil, la ce i-ar folosi să disece două cadavre de bărbat pe an, în
grup, în Piazza della Signoria?
Trebuie să fie vreun mijloc de a asista la o disecţie.
îşi aminti că Marsilio Ficino era fiul doctorului lui Cosimo de’Medici. Studiase meseria
tatălui său pînă cînd Cosimo îşi dăduse părerea că Marsilio „era născut pentru a vindeca
minţile oamenilor, nu trupurile lor“.
Porni pe jos spre Careggi, la vila lui Ficino, ca să-şi spună păsul în faţa acestui bătrîn de
aproape 60 de ani, care lucra zi şi noapte în biblioteca lui încărcată de manuscrise, cu
speranţa de a termina comentariul său asupra lui Dionysius Areopageticul. Cele două
drăgălaşe nepoate ale lui Ficino îl primiră în vilă şi-l însoţiră pînă în bibliotecă. Firavul
fondator al Academiei Platon şedea sub bustul lui Platon, cu pana între degetele pătate
de cerneală, cu brazde adînci pe chipul cu pielea subţiată.

1
Michelangelo înfăţişă fără înconjur pricina vizitei sale. Apoi adăugă:
— Întrucît sînteţi fiu de medic, pregătit să deveniţi şi dumneavoastră medic, trebuie să
ştiţi cum arată un om pe dinăuntru.
— Nu mi-am terminat studiile medicale.
— Dar nu ştiţi cumva, e cineva acum care se ocupă de disecţii?
— Cu siguranţă nu. Ştii care e pedeapsa pentru violarea unui cadavru?
— Surghiun pe viaţă?
— Moartea.
După un răstimp de tăcere. Michelangelo întrebă:
— Şi dacă cineva ar fi hotărît să înfrunte acest risc? Cum ar trebui să procedeze? Să
pîndească înmormîntările la cimitirul săracilor? îngrozit, Ficino strigă:
— Tinere prieten, dragul meu, cum ţi-a trecut prin gînd să devii profanator de
morminte?! De cîte ori crezi că vei izbuti? Ai să fii prins cio- pîrţind un cadavru şi
spînzurat de fereastra de la cel de-al treilea cat al palatului Signoriei. Să vorbim despre
alte lucruri, mai plăcute. Cum merge sculptura?
— Tocmai despre sculptură e vorba, iubite Ficino. îşi urmă neabătut gîndul. Unde
putea să găsească mai lesne cadavre? Morţii celor bogaţi erau îngropaţi în cavourile
familiilor; cei ai clasei mijlocii erau apăraţi de ritualul bisericesc. Care erau la Florenţa
morţii nepăziţi, neceruţi de nimeni? Doar cei foarte săraci, cei fără familie, cerşetorii care
umpleau drumurile Italiei. Aceşti oameni erau duşi la spitale cînd se îmbolnăveau. Care
spitale? Cele de pe lîngă biserici, cu paturi gratuite. Iar biserica unde se afla cel mai mare
spital pentru săraci era tocmai cea care avea şi cel mai mare, cel mai cunoscut azil
gratuit: Santo Spirito! Simţea cum i se ridică părul în creştet. Santo Spirito, unde îl
cunoştea nu numai pe stareţ, dar unde ştia şi fiecare coridor, biblioteca, azilul, grădinile,
spitalul, capelele.

2
Putea să-l roage pe stareţul Bichiellini să-i dea lui cadavrele necerute de nimeni? Dar
dacă stareţul ar fi prins? Pedeapsa ar fi chiar mai rea decît moartea: omul ar fi scos din
ordinul său monahal, ar fi excomunicat. Dar Bichiellini e un om curajos, care nu se teme
de nici o putere de pe pămînt, atîta timp cît nu-1 mînie pe Dumnezeu însuşi. Ce mîndru
se arătase că un stareţ dinaintea lui, tot din ordinul Augustinilor, îl ocrotise pe Boccaccio,
cel mai dispreţuit şi hulit om al timpului său: îl adăpostise, îl apărase, folosise biblioteca
lui Boccaccio pentru propăşirea cunoştinţelor omeneşti. Aceşti Augustini, cînd socoteau
că au dreptate, nu ştiau ce-i frica.
Şi apoi, se înfaptuise oare vreodată pe lume ceva fără risc?
Chiar în acel an , un italian din Genova nu străbătuse oare, cu trei corăbii mici, în
căutarea unui nou drum spre India, tipsia netedă a Oceanului Atlantic, la capătul căreia
fusese încredinţat că va cădea în prăpastie?
Admiţînd însă că stareţul s-ar arăta gata să-şi ia acest risc îngrozitor, putea el,
Michelangelo, să fie atît de egoist încît să îndrăznească să i-o ceară? Rezultatele ar
îndreptăţi oare riscul? Petrecu zile de frămîntare şi nopţi de nesomn pînă să ajungă la o
hotărîre. Se va înfăţişa stareţului Bichiellini, cerîndu-i cinstit şi deschis, arătîndu-i fără
înconjur ceea ce voia şi urmărea. Nu-1 va jigni încercînd să facă pe iscusitul; nu era
nimic iscusit în excomunicare sau în funia de spînzu- rătoare.
Dar înainte de a sta de vorbă cu stareţul trebuia să ştie în mod sigur cum putea să-şi pună
gîndul în aplicare. Străbătu pas cu pas drumul sacadat al gîndului, după ritmul
pietrarului: nici un gînd în timpul celor şapte ciocănituri ale daltei în piatră, şi doar cele
cîteva vorbe ce puteau fi rostite în timpul perioadei de odihnă dintre lovituri, unu, doi,
trei, patru. Hoinări prin Santo Spirito, pe sub arcade, pe lîngă grădinile de zarzavat , pe
străzile şi străduţele care înconjurau acest corp de clădiri, cercetînd intrările, locurile
deschise, căile de intrare spre capelă, iar în incinta mînăs- tirii îşi întipări locul şi intrarea
camerei mortuare, unde zăceau trupurile peste noapte, pînă a doua zi, la îngropare.
întocmi schiţe de plan, precise şi la scară, cu vecinătăţile azilului, cu spitalul şi chiliile
călugărilor. însemnă şi drumul pe care putea să intre prin poarta dosnică din Vila Maffia
fără să fie văzut, şi apoi să se îndrepte, prin grădini şi coridoare, spre încăperea mortuară.
Va veni noaptea tirziu şi va pleca înainte de ivirea zorilor. Trebuia să se hotărască cînd
să-şi înfăţişeze cererea, clipa şi locul potrivit, atît pentru a-şi asigura şansele de izbîndă,
cît şi pentru a putea vorbi limpede. Locul nimerit pentru a se înfăţişa stareţului era biroul
de lucru al acestuia, printre cărţile şi manuscrisele lui.
Stareţul îl lăsă să-şi expună doar o parte a cererii, aruncă o scurtă privire asupra schiţelor
întinse pe masă în faţa lui, apoi îl opri cu răceală.
— Ajunge! înţeleg tot. Să nu mai pomenim niciodată de acest lucru. Ca şi cum nu mi-ai
fi spus nimic. S-a risipit ca fumul, fără urme.
Buimăcit de iuţeala cu care fusese respins, Miehel- angelo îşi adună schiţele şi se trezi
afară, în Piazza Santo Spirito, cuprins deodată de frig sub cerul de toamnă acoperit de
nori, orb la forfota tîrgului din jurul lui, conştient numai de faptul că-1 pusese pe stareţ
într-o situaţie grea. Stareţul n-o să mai vrea să-l vadă niciodată. In biserică va putea intra,
pentru că aparţinea tuturor, dar nu şi în mînăstire. îşi pierduse acest privilegiu.
Porni pe străzile zgomotoase şi se opri încremenit în faţa blocului său destinat statuii lui
Hercule. Ce drept avea să-l sculpteze pe Hercule, să îhcerce să-l reînvie pe eroul preferat
al lui Lorenzo? îşi frecă oasele nasului cu degetele, de parcă l-ar fi durut acum întîia
oară.
Era deznădăjduit.
4 Şedea pe o bancă, în faţa unei mari fresce. în biserica Santo Spirito domnea liniştea,
după slujba de dimineaţă. Din cînd în cînd, cîte-o femeie cu capul acoperit de o năframă

3
cernită îngenunchea dinaintea altarelor. Un bărbat intră, îngenunche, se închină şi ieşi
grăbit. Mireasma puternică de tămîie plutea purtată parcă de razele soarelui.
Stareţul Biehiellini ieşi din sacristie, îl văzu pe Michelangelo şi veni spre el. Stătu un
timp privind cele cîteva linii şovăitoare ale desenului, apoi întrebă:
— Unde-ai fost în ultimele săptămîni, Michelangelo?
— Eu... eu...
— Cum merge sculptura?
Nu se simţea nici o schimbare în purtarea stareţului, îi arăta acelaşi interes şi afecţiune.
— Stă... acolo...
— Am primit zilele astea un nou manuscris împodobit cu desene. Şi m-am gîndit la
tine. Are cîteva siluete omeneşti, zugrăvite în secolul al IV-lea, care ar putea să te
intereseze. Nu vrei să le vezi?
Michelangelo se ridică sfios şi-l urmă pe stareţ prin sacristie, apoi prin mînăstire, pînă în
biroul său.
Pe masă se afla un frumos manuscris pe pergament, ilustrat în albastru şi auriu. Stareţul
căută prin birou şi scoase o cheie lungă, pe care o aşeză de-a curmezişul cărţii, ca să ţină
foile desfăcute. Stătură de vorbă un timp, apoi stareţul spuse:
— Allora, amîndoi avem de lucru. Revin cît de ourînd.
Michelangelo se întoarse în biserică, simţindu-se învăluit într-o lumină caldă. Nu
pierduse prietenia stareţului. Fusese iertat, iar neplăcuta întîmplare — uitată. Dacă în
realizarea ţelului lui de a învăţa anatomia nu făcuse nici un pas înainte, cel puţin nu
comisese vreo greşeală de nereparat.

4
Dar n-avea de gînd nicidecum să-şi părăsească ţelul. Şedea pe banca tare, incapabil să
lucreze, şi se întreba dacă violarea mormintelor n-ar fi fost, pînă la urma, cea mai bună
cale, de vreme ce nu amesteca în ea pe nimeni în afară de el însuşi. Dar cum avea oare
să sape singur ca să scoată cadavrul, să umple groapa la loc, ca să nu atragă atenţia
trecătorilor , să care cadavrul pînă la o casă apropiată, să-l aducă înapoi la cimitir după
ce şi-a terminat cercetările? Părea, în fapt, cu neputinţă.
Se întoarse la biblioteca din Santo Spirito, ca să caute printre
cărţile de acolo noi date asupra felului cum şi-l imaginaseră
anticii pe Ilercule. Găsi si un manuscris medical ilustrat, în
care se arăta cum erau legaţi pacienţii de saltele înainte de
operaţie; dar nici o imagine nu arăta ce descoperise chirurgul
după tăiere.
Din nou îi veni stareţul în ajutor, găsindu-i un volum greu,
legat în piele, aşezat într-unul din rafturile mai de sus. După
ce răsfoi volumul, strigă:
— A, da, uite ceva material — şi aşeză cheia masivă de
bronz între pagini.
Abia după a patra sau a cincea oară descoperi Miehelangelo
semnificaţia cheii şi chiar cheia însăşi. Stareţul se slujea de
ea nu numai pentru a ţine cărţile deschise, dar şi ca semn, ca
să reţină pagina atunci cînd închidea un volum, sau ca
arătător cînd sublinia unele rînduri.
Mereu cheia. Mereu aceeaşi cheie. Dar niciodată cînd în
birou se aflau şi alţii, fie călugări sau prieteni laici. De ce?
în stăptămînile următoare reveni de mai multe ori. Dacă îşi
vedea de desen o oră, două, stareţul obişnuia să treacă prin
biserică, să-l salute vesel, să-l poftească în biroul lui de
lucru. Şi mereu marea cheie de bronz apărea din sertarul
biroului, în timpul nopţii, Miehelangelo stătea treaz, văzînd
cheia înaintea ochilor. în timpul zilei, făcea plimbări lungi,
prin ploaia de toamnă, pînă sus la cariera Maiano, ducînd
discuţii cu sine însusi.

5
Trebuie să însemne ceva. Dar ce anume? La ce folosesc
cheile? Fără îndoială, pentru a deschide uşi. Cîte uşi sînt
care să mă intereseze pe mine? Una singură. Cea de la
încăperea morţilor. Trebuia să încerce. Dacă gîndul stareţului
era ca el să se folosească de acea cheie, atunci cu atît mai
bine; dacă nu, o va lua distrat cu el, aşa ca din întîmplare, şi
o va aduce înapoi a doua zi. în timpul nopţii, va pătrunde în
mînastire pe uşa din dos a grădinii şi îşi va face drum pînă la camera mortuară.
Dacă cheia se potriveşte la uşă, atunci presupunerea lui se va dovedi întemeiată. Dacă
nu se potrivea...
Era miezul nopţii cînd ajunse la mînăstire, după ce se strecurase fără zgomot afară din
casă, fără să trezească pe nimeni, şi luase un drum ocolit spre spitalul de la Santa Croc.e,
peste Ponte Vec- chio, pe lîngă palatul Pitti, printr-un labirint de străzi laterale. In acest
fel, nu se întîlni cu paznicii de noapte,care urmau un drum dinainte hotărît şi ale căror
lanterne puteau fi văzute de la depărtare.
Se lipi de zidurile infirmeriei de pe Via Sant’Agos- tino, intră pe Via Maffia, unde se afla
portiţa dj.n centrul corpului de clădire, deasupra căreia fresca lui Agnolo Gaddi,
Fecioara Maria cu pruncul, licărea blînd în întuneric. Toate cheile din Santo
Spirito se potriveau la aceasta poartă; intră, se furişă pe lîngă grajdurile din stînga, se feri
de aleea principală, deoarece clădirea vecină era dormitorul fraţilor laici, se strecură, cu
respiraţia din ce în ce mai grăbită, pe lîngă zidurile bucătăriei care zăcea în întuneric şi se
avîntă ca o săgeată, în unghi, spre peretele dinăuntru al infirmeriei. Dibui arcada din
mijloc,deschisă, se furişă pe coridorul care dădea spre cămăruţele bolnavilor, cu uşile
închise, şi coti spre camera mortuară. O lampă de ulei se afla într-o nişă. Scoase o
luminare din sacul verde de pînză pe care-1 ţinea în mînă, aprinse fitilul şi-l feri cu
mantia sa cu glugă. Singura primejdie adevărată era şeful infirmeriei; dar întrucît
călugărul era însărcinat şi cu administrarea proprietăţilor ordinului şi muncea din zori
pînă-n noapte îngrijind de cele trebuincioase infirmeriei, azilului şi mînăstirii, era puţin
probabil să-şi lase chilia lui pentru vreo inspecţie de noapte. îndată ce se servea cina de la
ora cinci, bolnavii erau pregătiţi pentru culcare, şi uşile chiliilor — închise. In mînăstire
nu locuia nici un medic; nu se aştepta nimeni ca bolnavii să se simtă mai rău ori să ceară
ajutor în timpul nopţii.
Iar ei supuşi, făceau ceea ce se aştepta din partea lor. Ramase o clipă înţepenit în faţa uşii
încăperii. Vîrî cheia cea mare, făcu o mişcare uşoară spre dreapta, apoi spre stînga şi
simţi broasca cedînd. Intr-o clipă deschise uşa, se năpusti în încăpere, închise şi încuie
uşa după el. Dar acum, în clipa izbînzii, nu mai ştia dacă va avea curajul să înfrunte
încercarea care-1 aştepta.
Camera mortuară era mică, cam de 2 metri şi jumătate pe 3, fără ferestre, cu pereţii de
piatră văruiţi şi cu podeaua din blocuri nefasonate, în mijlocul încăperii, pe scînduri
înguste aşezate pe doi căpriori de lemn, înfăşurat din creştet pînă-n tălpi într-un giulgiu,
zăcea un cadavru.
Rămase rezemat de uşă, respirînd anevoie, cu lumînarea clătinîndu-i-se în mînă ca
pomii în timpul unui tramontana. Se afla pentru prima dată singur într-o cameră cu
moartea, şi pe deasupra mai era şi încuiat pe dinăuntru şi venit cu un scop nelegiuit.
Simţea încrîncenîndu-i-se carnea; era mai înspăimîntat decît fusese vreodată în viaţa lui.
Cine era cel ce zăcea acolo înfăşurat în giulgiu? Ce va găsi cînd va dezveli corpul şi va

6
lăsa pînza înfăşurată să cadă pe podea? Ce păcate făcuse această făptură nefericită, ca
acum, fără ştiinţa şi voia ei, săfieciopîrţită? „Dar ce prostii sînt astea? se întrebă. Ce
însemnătate mai poate să aibă pentru un mort? Doar nu trupul lui intră în împărăţia
cerurilor, ci numai sufletul. Şi n-am nici cea mai mică dorinţă să disec sufletul bietului
creştin, chiar dacă aş da din întîmplare peste el“.
Liniştit de propriul său umor sinistru, puse traista jos şi căută un loc unde să-şi aşeze
lumînarea, de mare preţ pentru el, nu numai ca izvor de lumină, dar şi ca măsură de
timp; căci pentru a putea să iasă cu bine de aici trebuia să termine înainte de ora 3
dimineaţa, cînd se sculau călugării care lucrau la brutăria cea mare, de la colţul între Via
Sânt’ Agostino şi Piazza Santo Spirito, ca să pună la copt pîinea zilei, pentru nevoile
mînăs- tirii, pentru săracii merituoşi şi pentru rudele tuturor celor care locuiau în
mînăstire. Avusese nevoie de multe încercări pînă să poată măsura cu siguranţă cît timp
arde fiecare fel de luminare. Aceasta, pentru care căuta acum un loc unde s-o aşeze, era
dintre cele ce ardeau timp de trei ore; cînd va începe^ să sfîrîie prima oară, va trebui să
plece. Trebuia de asemeni să bage de seamă să nu poată fi descoperite picături de ceară a
doua zi dimineaţă.
Scoase din traistă foarfecele şi cuţitul de bucătărie, apoi aşternu traista pe podea. Ţinu
luminarea aplecată o clipă, apoi o lipi repede în ceara moale scursă. îşi scoase mantia,
căci îl trecuseră nă- duşelile în încăperea rece, o puse într-un colţ, rosti un fel de
rugăciune care suna cam aşa: „Doamne, iartă-mă, că nu ştiu ce fac“ şi se apropie de
cadavru.
Intîi trebui să-l desfăşoare din giulgiul în care era înfăşurat. Masa, cocoţată pe căpriori,
erâ îngustă. Nu-şi închipuise că poate fi atît de neîndemînatie. Se luptă, bucată cu bucată,
cu corpul ţeapăn, ridieîndu-i întîi picioarele, pînă cînd giulgiul alunecă de sub partea de
jos, apoi îl săltă de mijloc şi-l ţinu cu braţul stîng la pieptul său,pînă ce izbuti să
desfăşoare pînza din jurul torsului şi capului. Giulgiul încolăcit era lung, se văzu nevoit
să repete de cinci ori operaţia de desfăşurare înainte de a izbuti să dezvelească în
întregime cadavrul.
Luă luminarea de pe podea, o ridică în sus cu mîna stîngă, ca să cerceteze corpul. Cel
dintîi simţă- mînt fu de milă pentru omul acela mort. Cel de-al doilea, de spaimă.
— Iată cum voi sfîrşi şi eu!
D intr-o dată, toate deosebirile dintre viaţă şi moarte deveniră strigătoare.

7
Chipul era lipsit de expresie; gura întredeschisă, pielea verde, din cauza cangrenei. Omul
fusese puternic clădit şi se afla la jumătatea vieţii cînd, după cum se părea, primise o
lovitură de cuţit în piept. Cadavrul se afla acolo de destulă vreme pentru ca temperatura
lui să fi coborît pînă la cea a încăperii îngheţate. Trase pe nări un miros, ceva
asemănător cu florile vechi putrezite în apă. Nu era un miros
prea puternic aşa că pieri imediat ce se rezemă o clipă.de
perete ca să-şi revină; d^r îl simţi din nou îndată ce se
apropie de cadavru, şi din clipa aceea îi rămase în nări fără
putinţă de scăpare.
De unde să înceapă? Ridică braţul dinspre el şi simţi o
răceală cum nu mai cunoscuse niciodată. Nu fiindcă ar fi fost
mai rece decît orice simţise pînă atunci, dar era altfel de
rece. Era o răceală plină de senzaţii noi, o răceală înţepenită,
nu atît a pielii, cît a muşchiului de dedesubt. Pielea era
moale, ca o catifea. Ii fu scîrbă, parcă o mînă de fier îl
strîngea de stomac. Prin minte îi trecură toate amintirile lui
despre braţe sau umeri calzi. Se îndepărtă.
Numai după o vreme îndelungată fu în stare să ridice de jos
cuţitul şi să-şi aducă aminte tot ce citise despre corpul
omenesc, puţinele imagini pe care le văzuse. Nehotărît,
rămase aplecat deasupra cadavrului, aproape la fel de
îngheţat ca acesta, înghiţind din greu, în sec. Apoi coborî
cuţitul şi făcu prima tăietură, de la coşul pieptului pînă jos la
vintre. Dar nu apăsase îndeajuns. Pielea era uimitor de
rezistentă.
O luă de la început. Proptindu-se cu putere în cuţit,
descoperi că materia de sub piele era foarte moale. Pielea se
despică pe o porţiune cam de vreo doi centimetri. I se ivi în
minte întrebarea: „Dar unde o fi sîngele?“ căci nu curgea.
Asta îi mări senzaţia de rece şi de moarte. Apoi văzu
grăsimea, de un galben-închis, mat. Ştia ce este, căci văzuse
în piaţă cum se tăia grăsimea de pe vite. Făcu o tăietură niţel
mai adîncă, ca să ajungă la muşchi, care avea altă culoare
decît pielea şi grăsimea şi era mai greu de tăiat. Cercetă
coloanele de fibre roşu-închis. Tăie încă o dată, şi văzu
intestinele.
Mirosul devenea tot mai greu. începu să i se facă greaţă.
După prima tăietură îşi adunase toate puterile ca să meargă
mai departe; acum, toate senzaţiile îl năpădeau deodată:
frigul, teama, mirosul, împotrivirea în faţa morţii. Atingerea
ţesutului alunecos, grăsimea ce i se scurgea printre degete ca
untdelemnul îl scîrbeau. Ar fi vrut să-şi vîre rnîiniie în apă
fierbinte şi să se spele. — Ce mă fac acum?
Se înfioră auzindu-şi glasul trimis înapoi de zidurile de
piatră. Nu era nici o primejdie de a fi auzit, căci era aparat în

8
spate de un zid gros, dincolo de care se afla grădina, de
capela pentru slujbele morţilor, iar înspre infirmerie de un
zid din piatră prin care nu putea răzbate nici un sunet.
Adîneul deschizăturii din pîntece era întunecat, îşi aşeză
traista sub piciorul cadavrului şi propti luminarea la
înălţimea trupului.
Toate simţurile îi erau ascuţite, la culme. Intestinele, pe care
începu să le mînuiască acum, erau reci, alunecoase,
mişcătoare. Simţi o durere răs- frîngîndu-i-se prin propriile-i
măruntaie. Apucă marginile tăieturii cu amîndouă mîinile şi
le desfăcu, pentru ca să poată privi cu atenţie. Văzu un şarpe
străveziu, cenuşiu-deschis, răsucit colac, de nenumărate ori.
La suprafaţă avea o înfăţişare de sidef, strălucitor, datorită
umezelii, şi era plin cu ceva ce mişca şi se golea cînd era
atins.
Curiozitatea învinse prima senzaţie de dezgust. Apucă cuţitul
şi începu să taie în sus, pornind de la coşul pieptului. Cuţitul
nu era destul de tăios. încercă atunci cu foarfecele, dar trebui
să taie pieziş şi coastele, una cîte una. Osul coastelor era
tare, parcă tăia sîrmă.
Deodată, luminarea începu să pîlpîie. Trecuseră trei ceasuri.
Nu-i venea să creadă. Totuşi, nu îndrăzni să nesocotească
semnalul. Mută traista verde şi luminarea pe podea, luă
giulgiul încolăcit din colţ. înfăşurarea cadavrului se dovedi
de mii de ori mai grea decit dezvelirea, deoarece nu-1 mai
putea întoarce pe o parte, căci toate măruntaiele s-ar fi vărsat
pe jos.

9
Sudoarea îi curgea în ochi, şi în timp ce-şi aduna ultimele
resturi de putere ca să salte cu un braţ cadavrul de pe masă,
trecîndu-i giulgiul pe dedesubt şi apoi pe deasupra, spre a-1
înfăşură de cinci ori, aşa cum trebuia, inima îi bătea atît de
tare, încît i se păru că va trezi toată mînăstirea. îi mai
rămăsese doar o clipă ca să se încredinţeze că lăsa cadavrul
întins pe scînduri aşa cum îl găsise, că nu făcuse pete de
ceară pe podea, şi iată că luminarea pîlpîi tremurător pentru
ultima oară, apoi se stinse.
Avu încă destulă stăpînire de sine ca s-o apuce pe un drum
ocolit spre casă, oprindu-se de nenumărate ori, ca să vomite,
pe la colţurile clădirilor şi în întunecimea terenurilor virane.
Simţea mirosul cadavrului la fiecare respiraţie. Ajuns acasă,
nu îndrăzni să fiarbă apă pe cărbunii aprinşi din bucătăria
Lucrez iei, de frică să nu facă zgomot şi să-şi trezească
familia; totuşi, simţea că nu mai poate trăi dacă nu
îndepărtează senzaţia lăsată de grăsimea aceea pe degete. Pe
tăcute, căută cu înfrigurare nişte săpun aspru, de leşie, ca să
se spele măcar cu apă rece.
Cînd se urcă în pat, trupul îi era ca un sloi de gheaţă. Se
ghemui lîngă fratele său, dar nici căldura lui Buonarroto nu-
1 ajută. Trebui să se scoale de mai multe ori şi să vomite
într-o găleată. Cînd cea mai palidă nuanţă de cenuşiu, ca de
perlă, atinse fereastra ce dădea spre grajdurile de pe Via dei
Bentaccordi, o auzi pe Lucrezia dîndu-se jos din pat, apoi
îmbrăeîndu-se, trecînd prin bucătărie şi coborînd pe scara în
spirală spre stradă. Avu friguri şi febră toată ziua. Lucrezia îi
făcu o supă de pui, dar nu putu s-o ţină în stom’ac. Rînd pe
rînd, cîte unul de-ai casei veni în dormitor să afle ce se
petrece cu el. Zăcea acolo, simţindu-se la fel de rece şi umed
ca şi cadavrul. Nimic nu izbutea să-i îndepărteze din nări
mirosul morţii. După ce se încredinţă că nu cina ei îi stricase
stomacul, Lucrezia se întoarse la bucătărie ca să-i fiarbă o
mînă de ierburi tămăduitoare. Monna Alessandra îl cercetă să
vadă dacă nu i-au apărut pete pe corp. Către sfîrşitul după-
amiezii, izbuti să păstreze în stomac niţel ceai de ierburi,
pentru care-i mulţumi Lucreziei cu recunoştinţă.

10
Pe la ora 11 se sculă, îşi îmbrăcă pe furiş pantp^ fii, cylze,
cămaşa şi mantia călduroasă şi, cu picioa- rele încă moi, ca de rahitic,
porni către Santo Spirito.
Nu găsi nici un cadavru în camera mortuară. Nici în noaptea următoare. Cele două zile
îi lăsaseră timp să se înzdrăveneaseă. In cea de-a treia noapte, găsi din nou pe masa de
scînduri un corp învelit în giulgiul răsucit.
Al doilea cadavru era al unui bărbat mai în vîrstă, cu pete de barbă albă pe o faţă mare_,
roşie, cu pielea tăbăcită şi cu ţesutul de sub piele de culoarea marmurii. De data asta,
mînui cuţitul cu mai multă siguranţă, deschizînd pîntecele printr-o tăietură dibace, apoi,
slujindu-se de mîna stîngă ca de o pîrghie, desfăcu toracele, care trosni ca un lemn uscat
şi rămase prins numai de claviculă. Luă luminarea şi apropie flacăra; avea pentru prima
oară o vedere de ansamblu. Văzu ceva roşu- pal, ca. o reţea, dintr-un ţesut solid, şi
înţelese că sînt plămînii. Această reţea avea un înveliş negru — auzise că aşa se întîmplă
la ţesătorii de lînă.
Apăsă plămînul din curiozitate; un şuierat izbucni pe gura cadavrului. Inspăimîritat,
scăpă luminarea din mînă. Din fericire, nu se stinse. Cînd îşi recăpătă stăpînirea de sine,
ridică luminarea de jos şi pricepu că apăsînd plămînul silise aerul rămas înăuntru să iasă
afară. Pentru prima dată, înţelese ce este respiraţia; văzînd, simţind şi auzind legătura
dintre plămîni şi gură, descoperise ce urmare are asupra întregului corp.
După ce dădu plămînul la o pare, zări o masă de culoare roşu-închis; desigur, trebuie să
fie inima. Era acoperită cu o pieliţă lucioasă. Tăind ici-colo, descoperi că tot ţesutul era
legat de o formă asemănătoare unui măr, aproape liberă în piept, prinsă doar de capătul
de sus.
— S-o scot?
Se codi o clipă, apoi apucă foarfecele şi tăie de-a curmezişul pieliţei în formă de
piramidă. Schim- bînd foarfecele cu cuţitul, desfăcu pieliţa ca pe o coajă de banană.
Acum ţinea inima în palme. Pe neaşteptate, fu izbit de o tulburare puternică, parcă de
însăşi măciuca lui Hercule. Dacă sufletul şi inima erau una, ce se întîmpla acum cu
sufletul acestui nefericit cadavru dacă-i scosese inima?
Tot atît de repede cum venise, teama se risipi. Ii luă locul un sentiment de triumf. Ţinea
în mîi- nile lui o inimă de om! Simţea bucuria pe care o dă cunoaşterea, fiindcă acum
cunoştea cel mai puternic organ al trupului, cum arată, cum e la pipăit. Deschise inima
cu cuţitul şi jămase descumpănit văzînd că e goală pe dinăuntru. O puse înapoi în golul
pieptului, aşeză la loc alcătuirea coastelor, pe care artiştii o descoperiseră atît de bine la
slăbănogii toscani din jurul lor. Dar acum ştia cu toata siguranţa locul unde bate inima
dedesubt. N-avea nici cea mai palidă idee cum să-şi înceapă studiul asupra intestinului
încolăcit ca un şarpe. Apucă o bucată şi trase. Un timp, ieşi uşor, cam 3 metri din el;
măruntaiele erau prinse slab de peretele din fund şi se desprinseră. Apoi începu să simtă
rezistenţă. Partea de sus se lărgea şi era legată de un fel de sac, pesemne stomacul.
Trebui să se slujească de cuţit ca să-l desprindă.
Desfăcu vreo 8 metri de intestin, îl pipăi cu degetele, ca să-i simtă diferenţele în grosime
şi conţinut. Unele părţi aveau lichid în ele, altele ceva tare; descoperi că e vorba de un
tub neîntrerupt, fără nici o deschidere de la un capăt la celălalt. Ca să-şi facă o idee
despre felul cum arăta pe dinăuntru, îl tăie cu cuţitul în mai multe locuri. Intestinul gros
cuprindea materii fecale. Mirosul era îngrozitor.
In noaptea asta avea o luminare pentru patru ore, dar şi ea începu să pîlpîie. Legă

11
viscerele înapoi în deschizătura pîntecelui şi cu mare greutate înfăşură cadavrul la loc.
Alergă la fîntînă din Piazza Santo Spirito şi-şi frecă mîinile, dar nu izbuti să îndepărteze
senzaţia de murdărie de pe degete. îşi cufundă capul în apa îngheţată, ca să lepede
sentimentul de vinovăţie; şi rămase un timp cu părul şi faţa şiroind de apă; apoi fugi tot
drumul pînă acasă, scuturat ca de friguri.
Emoţiile îl sleiseră. Cinci se trezi, îl văzu pe tatăl său aplecat peste el, cu o figură
nemulţumită.
— Michelangelo, scoală-te. E amiază. Lucrezia pune mîncarea pe masă. Ce fel de
prostie nouă mai e şi asta, să dormi pînă la ora prînzului? Unde-ai fost azi-noapte?
Michelangelo rămase întins, uitîndu-se ţintă la Lodovico.
— Iartă-mă, tată. Nu mă simt bine.
Se spălă cu grijă, îşi pieptănă părul, îmbrăcă haine curate şi se duse la masă. Crezuse că
i-a trecut, dar cînd Lucrezia aduse la masă un castron cu carne fiartă de vită se repezi
înapoi în camera lui şi vărsă în oala de noapte pînă ce toate măruntaiele i se întoarseră pe
dos.
Dar noaptea se duse din nou în camera mortuară. Nici nu încuie bine uşa după el şi se
simţi învăluit de mirosul putrefacţiei. Desfăcu giulgiul şi văzu că piciorul stîng al
cadavrului, de culoare cafenie, cu o scursură verde de sub piele, era umflat încă o dată cît
jumătatea mărimii lui. Restul trupului era de culoarea cenuşii, iar faţa — complet
năruită.
începu de unde rămăsese noaptea trecută, tăind în jurul intestinului şi desfăşurîndu-1
bucată cu bucată. îl întinse pe podea şi înălţă luminarea aproape de deschizătură. Găsi
acolo cîteva măruntaie pe care le căutase: sţlina în partea stîngă, ficatul în cea dreaptă.
Recunoscu ficatul după cel al vitelor sau mieilor tăiaţi, din piaţă; de o parte şi de alta a
şirei spinării se aflau rinichii, îi ridică cu grijă şi văzu că erau legaţi de băşică prin tuburi
subţiri ca nişte sîrme. Continuă către îocul de unde era prins ficatul, spre spate; tăie
legăturile cu foarfecele şi-l scoase din cavitate. îi studie forma ţinîndu-1 în mîini, îi
cercetă mica băşică prinsă în partea de jos şi o deschise cu cuţitul. Un lichid verde se
scurse din ea.

12
Apropie luminarea şi mai mult şi văzu ceva care-i scăpase înainte: golul pîntecelui era
despărţit de torace printr-un muşchi boltit. în mijlocul acestei bolţi se vedeau două găuri,
prin care treceau tuburile ce legau stomacul de gură. Cel de-al doilea tub mare,
alături de şira spinării, pătrundea în coşul pieptului. Abia
acum îşi dădu seama că din torace spre abdomen erau doar
două mijloace de legătură: unul aducea hrana şi lichidele, dar
celălalt? Săltă coastele toracelui, dar nu izbuti să lămurească
la ce folosea cel de-al doilea tub. Luminarea sfîrîi.
Cînd ajunse acasă, se furişă încetişor pe scări în sus. II găsi
pe tatăl său aşteptîndu-1.
— Unde-ai fost? Ce e duhoarea asta groaznică pe care o
răspîndeşti? Miroşi ca moartea. Michelangelo mormăi cîteva
cuvinte de scuză şi trecu în grabă pe lîngă Lodovico, spre
adăpostul dormitorului său.
Nu putea să doarmă.
— Oare am să mă obişnuiesc vreodată? gemu el. Noaptea
următoare nu se mai afla nici un cadavru în camera mortuară.
Simţămîntul neplăcut al unei primejdii ameninţătoare îl
cuprinse cînd descoperi că partea podelei unde întinsese
măruntaiele fusese frecată cu peria şi era mai strălucitoare
decît pietrele din jur. O picătură de ceară din luminarea lui
rămăsese neatinsă la piciorul mesei de scînduri. Totuşi, chiar
dacă treburile lui necurate fuseseră descoperite, era ia
adăpostul consemnului de tăcere din mînăstire.
In noaptea următoare găsi un băiat de vreo 15 ani, la care nu
se vedea nici un semn de boală. Faţa palidă, aproape cu
desăvîrşire albă, era moale la pipăit. Cînd îi ridică pleoapele,
văzu că are ochii de un albastru-închis, în contrast cu albul
pal al pleoapelor. Chiar aşa neînsufleţit, era atrăgător.
— Se va trezi cu siguranţă, murmură Michelangelo. Băgă de
seamă ca băiatul n-avea încă păr pe piept şi simţi o milă şi
mai adîncă decît atunci cînd privise cel dîntîi cadavru.
Se depărtă; va aştepta alt mort. Apoi, întors cu faţa spre
colţul zidurilor văruite, se opri. Mîine dimineaţă acest tînăr
va fi îngropat sub un metru şi jumătate de ţărînă, în cimitirul
Santo Spirito. îl atinse cu degetele şi văzu că era la fel de
rece
ca însăşi iarna; frumos, dar lipsit de viaţă ca toţi ceilalţi.
Acum executa tăieturile cu pricepere; îşi introduse mîna sub
stern şi îl desprinse cu uşurinţă. In sus, spre gît, simţi ceva în
plus, ca un tub cam de vreun centimetru în grosime, ce părea
alcătuit dintr-un şir de inele tari; înăuntrul acestor inele găsi
un alt tub moale, membranos, care cobora din gît. Nu izbuti
să descopere locul unde se termina acest tub şi unde începea

13
plămînul, dar cînd apucă de el, gura şi gîtul băiatului se
mişcară.îşi trase iute mîna înfiorat şi se depărtă de masă. O
clipă mai tîrziu, tăie tubul pe dibuite, căci nu putea să-l
vadă, apoi scoase plămînii, unul cîte unul. Erau uşori, şi cînd
îl strînse avu mai degrabă senzaţia că strînge zăpadă în
mîini. încercă să despice plămînul cu cuţitul, îl puse pe masă
şi i se păru că taie un burete uscat. într-unul din plămîni
descoperi o mucoasă spălăcită, alb- gălbuie, care era încă
umedă, în celălat o mucoasă roşiatică. Ar fi vrut să-şi vîre
mîna prin gura băiatului ca să pipăie beregata şi gîtul, dar
cînd simţi dinţii şi limba i se făcu scîrbă.
Deodată, avu senzaţia că se mai află cineva în cameră, deşi
era conştient că nu e cu putinţă, fiindcă încuiase uşa pe
dinăuntru. în noaptea asta îi venea greu să continue.
Înfăşură cadavrul cu uşurinţă — cîntărea atît de puţin —, îl
aşeză înapoi pe masă şi ieşi.
•5 Nevoind să rişte ca taică-său să simtă din
y

nou duhoarea de mort, se plimbă pe străzi pînă cînd găsi o

circiumă deschisă în cartierul muncitoresc. Bău niţel vin de
Chianti. Cînd cîrciuma- rul se întoarse cu spatele, împrăştie
restul de vin pe cămaşă. Cînd simţi mirosul pătrunzător al
vinului, Lodovico izbucni furios:

14
— N-ajunge că hoinăreşti toată noaptea pe străzi, Dumnezeu
ştie unde şi cu ce soi de femei desfrînate, acum mai vii acasă
duhnind ca o tavernă ordina- ră. Nu te mai înţeleg. Ce te mîna pe căile astea
greşite?
Dar singura cale de a-şi feri familia de neplăceri era să nu le spună nimic. Pentru tatăl lui
era mai bine să creadă că petrece, lucru bine cunoscut lui Lodovico de la Giovansimone,
care se întorcea adesea acasă cu faţa însîngerată şi hainele sfîşiate. Dar, cum zilele
treceau şi Michelangelo venea acasă împleticindu-se în fiecare dimineaţă, cu puţin
înaintea zorilor, familia porni la luptă. Fiecare avea motive personale să fie înfuriat.
Lucrezia pentru că nu mai mînca, unchiul său Francesco pentru că se temea că
Michelangelo va intra în datorii, mătuşa Cassandra din motive morale.
Numai Buonarroto izbuti să-şi facă fratele să zîm- bească.
— Eu ştiu că nu te ţii de chefuri, îi zise.
— Cum poţi să ştii asta?
— Simplu: nu mi-ai cerut un scudo de cînd ai cumpărat luminările alea. Or, fără bani
nu văd cum ai putea cumpăra femei la Florenţa.
înţelese că va trebui să-şi găsească în altă parte un loc pentru odihna zilnică. Familia
Topolino nu i-ar pune nici o întrebare, ar putea locui acolo, dar Settignano era atît de
departe, ar însemna să piardă ceasuri preţioase ducîndu-se şi întorcîn- du-se. De
dimineaţă, o porni la atelierul său din curtea Domului şi se urcă pe taburetul dinaintea
planşetei de desen. Beppe veni să-l salute; pe faţa lui urîtă şi îmbătrînită se citea
nedumerirea.
— Tînărul meu prieten, arăţi ca un cadavru. Cum de-ai ajuns în halul ăsta?
Michelangelo îşi ridică scurt privirea.
— Am... muncit, Beppe.
Beppe cîrîi printre dinţii ştirbi.
— Ah, ce n-aş da să mai fiu destul de tînăr pentru muncă din asta! Bine, dar nu încerca
şi tu să ridici măciuca lui Hercule chiar aşa, noapte de noapte. Ţine minte, ceea ce
risipeşti noaptea cu femeile e pierdut dimineaţa pentru sculptură.
în acea noapte dădu peste un cadavru groaznic, care-1 făcu să se înfioare vâzînd ce se
putea întîmpla cu opera Domnului. Omul avea vreo 40 de ani,
o faţă lată, roş ie-închis, umflată pe lîngă gît. Avea gura deschisă, huzele vinete, albul
ochilor plin de vinişoare roşii. Printre dinţii galbeni, se putea zări limba roşie-închis,
umflată, umplînd aproape toată gura.
Puse mîna pe faţa omului. La pipăit, obrajii păreau ca aluatul necopt. I se păru un prilej
nimerit ca să se ocupe şi de alcătuirea figurii omeneşti. Apucă cuţitul cel mai mic şi tăie
de la marginea părului pînă la rădăcina nasului. încercă să desprindă pielea de pe frunte,
dar nu izbuti: era prea strîns lipită de os. Tăie deasupra fiecărei sprin- cene, spre coada
ochiului, sfîşie pielea de la colţul ochiului în afară, continuă tăietura de la ochi spre
ureche, apoi în jos de-a lungul umărului obrazului.
Rezultatul acestei ciopîrţiri era atît de înspăimântător, încît nu mai putu să continue. Luă
giulgiul din colţ, acoperi capul omului şi-şi îndreptă atenţia spre osul iliac, spre muşchii
fibroşi ai coapsei pline.
Peste două nopţi, cînd găsi alt cadavru, făcu o tăietură superficială în pielea feţei, cojind-
o cu foarfecele. Sub stratul subţire de grăsime galbenă descoperi un strat întins din ţesut
muscular roşu, care mergea neîntrerupt de la o ureche, dînd ocol buzelor, pînă la cealaltă

15
ureche. Acum înţelese pentru prima dată cum puteau mişca aceşti muşchi faţa, la rîs,
zîmbet, lacrimi sau durere. Dedesubt se afla un ţesut mai gros, care se întindea de la
încheietura fălcii pînă la baza craniului. Vîrîndu-şi degetele sub acest al doilea strat,
apăsă puţin ţesutul şi văzu maxilarul mişcîndu-se. îl mişcă în sus şi-n jos, ca să priceapă
mişcarea de rnestecare, apoi căută muşchiul care pune în mişcare pleoapa. Trebuia să se
uite în adîncul orbitei ca să afle ce-o face să se mişte. Încercînd să vîre degetul înăuntru,
apăsă prea mult, şi globul ochiului se sparse. Un rnucus alb i se prelinse pe degete,
lăsînd orbita goală.
Se depărtă îngrozit şi merse într-un colţ al zidului văruit, apăsîndu-şi fruntea de răceala
lui şi lup- tîndu-se cu disperare împotriva nevoii de a vărsa. Cînd îşi veni în fire, se
apropie din nou de cadavru, tăie ţesutul din jurul celui cle-al doilea ochi şi descoperi
locul unde era prins de fundul orbitei. Apoi, vîrîndu-şi degetul deasupra ochiului şi
mişcîndu-1 binişor înăuntru, îl scoase afară. II în- vîrtî şi-l suci în mînă, încercînd să
descopere cum se mişcă. Apropie luminarea şi scrută orbita goală. Izbut i să desluşească
în fund o gaură prin care treceau în sus, spre ţeastă, fire cenuşii, ca de sîrmă, dar dintr-un
ţesut moale. îşi dădu seama că pînă ce nu va da la o parte creştetul ţestei, ca să
dezvelească creierul, nu va afla taina vederii. Luminarea era aproape pe sfîrşite. Tăie
carnea de la rădăcina nasului şi înţelese limpede ce se întîmplase cu nasul lui sub
pumnul lui Torrigiani.
Luminarea pîlpîi. încotro s-o apuce? Plecă din Santo Spirito, tîrîndu-şi anevoie
picioarele. Trupul îl durea, ochii îl usturau, stomacul şi întreaga fiinţă îi erau întoarse pe
dos. Nu se simţea în stare să dea ochii cu Lodovico, care-1 va aştepta cu siguranţă în
capul scării, strigîndu-i că are să nimerească drept în iad.
îşi îndreptă paşii spre atelierul de la Dom. N-a fost greu să-şi arunce traista peste poartă
şi apoi să se caţăre şi el. în lumina lunii, blocurile de marmură albă scînteiau cu o
strălucire argintie, aşchiile din jurul coloanelor pe jumătate cioplite păreau de zăpadă,
curate şi răcoritoare. Aerul rece îi linişti stomacul. Se duse spre masa lui de lucru, făcu
loc sub ea, se întinse, acoperindu-se cu o bucată de pînză de sac, şi adormi.

16
Se trezi peste cîteva ore; soarele răsărise. Din piazza, se auzea larma contadini-lor
ce-şi instalau tarabele. Se duse la fîntînă, se spălă, îşi cumpără o felie de parmigiano,
două panini cu coajă groasă şi se întoarse în curtea Domului, încercă să cioplească
marmura, dînd jos colţurile blocului destinat statuii lui Hercule, sperînd că atingerea
instrumentelor de fier îi va face plăcere. Dar nu peste mult timp, le lăsă din mînă, se urcă
pe taburet şi începu să deseneze: braţul, muşchii şi încheieturile, maxilarul, inima, capul.
CîndBeppe sosi şi se apropie ca să-i dea buon giorno,
Michelangelo întinse mîna deasupra colii de hîr- tie din faţa
lui, ca s-o ascundă. Beppe se opri pe loc, dar nu înainte de a
fi prins cu privirea o orbită de ochi goală şi nişte măruntaie
scoase la iveală. Clătină aspru din cap, se întoarse şi plecă.
La prînz, Michelangelo se duse acasă, la masă, ca să
potolească neliniştea lui Lodovico în legătură cu lipsa lui de
peste noapte.
x\bia după mai multe zile izbuti să-şi adune curajul ca să se
întoarcă iar în camera mortuară si să spargă o ţeastă de om.
O dată aflat acolo, începu să lucreze iute cu ciocanul şi
dalta, tăind de la rădăcina nasului spre ceafă. Era o încercare
istovitoare a nervilor, căci la fiecare lovitură capul se mişca.
Şi nici nu ştia cîtă forţă să depună ca să spargă osul. Nu
izbuti să deschidă ţeasta. Acoperi capul, întoarse omul pe-o
parte şi-şi petrecu restul nopţii-studiind alcătuirea şirei
spinării. Cu cadavrul următor nu mai făcu greşeala de a tăia
ţeasta pe mijloc, ci tăie de jur împrejurul capului, de la vîrful
urechii stîngi, de-a lungul liniei părului; au trebuit trei sau
patru lovituri puternice de ciocan ca să spargă osul, gros de
un centimetru. Acum se făcuse destul loc ca să poată vîrî
cuţitul sub ţeastă şi să taie de jur împrejur. Apăru o pastă
alb-gălbuie; crăpătura se deschise mai mult. După ce tăie mai
mult de jumătate din lungimea osului, se folosi de cuţit ca de
o pîrghie şi despică în lung. Rămase cu ţeasta în mîini.
Era ca lemnul uscat. Se simţea atît de tulburat, încît abia o
putu ţine să nu-i scape jos. îşi mută privirea de la ţeastă la
cadavru. Se îngrozi, fiindcă aşa, cu creştetul capului retezat,
faţa era complet stricată.
Sentimentul vinovăţiei îl copleşi din nou, dar ţeasta
înlăturată de pe cap îl lăsă să vadă pentru prima oară creierul
omenesc. Ca artist, fusese întotdeauna fascinat de ceea ce
dădea naştere expresiei; ce se ascundea oare în creier, dînd
feţei putinţa de a transmite emoţia? Apropiind lum- narea de
craniu, văzu că materia din interior e a galbenă-alburie, cu
fibre roşii şi albastre la suprafaţă: arterele şi venele ce
mergeau în toate direcţiile. Mai văzu că masa creierului era

17
despărţită la mijloc, potrivindu-se întocmai cu linia
despărţitoare a craniului. Nu-1 izbi nici un miros, dar la
prima atingere simţi materia umedă, foarte moale şi netedă,
ca un peşte.
Aşeză ţeasta înapoi în creştetul capului şi înfăşură strîns
giulgiul, începînd de sus, ca s-o împiedice să cadă. Nu se
mai simţea nici rău, nici sfîr- şit, ca în celelalte nopţi, şi abia
aştepta să ajungă la cadavrul următor şi să deschidă chiar
creierul. Cînd reteză cea de-a doua ţeastă, se gîndi cu uimire
cum pot fi oamenii atît de deosebiţi, deşi au creierul atît de
asemănător la înfăţişare şi la pipăit. De-aici se ivi bănuiala
că trebuie să se afle cumva
0 altă materie înăuntrul creierului, deosebită de la om la om.
Cu degetul arătător, pipăi de jur împrejurul bazei craniului şi
băgă de seamă că creierul era liber, dezlipit cu totul de os.
Vîrîndu-şi degetele pe amîndouă părţile, încercă să-l scoată
afară. Dar nu voia să iasă.
In punctul unde degetele lui se întîlniră, masa era prinsă de
fundul cutiei craniene prin ceva asemănător unor fire de
sîrmă. Tăie firele şi trase toată masa afară. Era moale şi atît
de alunecoasă, încît trebui să se străduiască din răsputeri să
n-o împrăştie. O privi cu uimire şi admiraţie; din această
materie, destul de puţină, care nu putea cîntări mai mult de
un kilogram, a ieşit la iveală tot ce înseamnă măreţia spiţei
umane: arta, ştiinţa, filozofia, legile cîrmuirii, tot ceea ce
oamenii au atins atît în bine, cît şi în rău.
Cînd tăie creierul de-a lungul liniei despărţitoare,
1 se păru că taie o brînză foarte moale; nu se simţi nici un
zgomot, nici o stricăciune, nici un miros. Cele două jumătăţi
erau întru totul asemenea. Oriunde tăia, materia arăta la fel;
cenuşie la culoare, puţin gălbuie. împinse cadavrul mai
încolo, ca să facă puţin loc, aşeză creierul pe masă şi se
minună vâzînd că în sine n-avea nici o întocmire, că se turtea
treptat pe scîndură.

18
Mai văzu că găurile din ţeastă erau umplute cu aceeaşi
materie ca sîrma, asemănătoare cu cea pe care trebuise s-o taie ca să
desprindă creierul. Urmărind aceste şuviţe, în jos, prin gît, bănui că substanţa aceasta era
singura legătură dintre creier şi trup. îşi dădu seama că prin găurile din frunte se făcea
legătura dintre creier şi ochi; prin celelalte două, se legau urechile. Prin deschizătura de 3
centimetri şi jumătate, de jos, de la baza craniului, dădu peste vertebre; era legătura
dintre creier şi spate.
Era la capătul puterilor, căci lucrase cinci ore în şir, şi se bucură cînd luminarea se stinse.
Se aşeză pe marginea fîntînii din Piazza Santo Spirito şi, stropindu-se cu apă rece pe
faţă, se întrebă:
„Sînt oare un apucat, de fac asemenea lucruri? Am eu oare dreptul să înfăptuiesc aşa
ceva numai pentru că socotesc că o fac în numele sculpturii? Ce preţ voi fi silit să plătesc
în schimbul acestor cunoştinţe preţioase?“
0 dată cu sosirea primăverii, aerul se încălzi. Beppe îi vorbi despre cîteva sculpturi, de
care era nevoie pentru noua boltă a portalului de la Santo Spirito: capiteluri sculptate,
blocuri cioplite, pentru decorarea bolţii şi a uşilor. Nici nu-i trecu prin minte să-l roage pe
stareţul Bichiel- lini să pună o vorbă. Se duse de-a dreptul la maistrul care răspundea de
construcţia boitei pătrate şi ceru de lucru. Dar maistrul nu voia să tocmească un
începător. Michelangelo se oferi să aducă Madona cu pruncul şi Centaurii, ca
să-i arate că e-n stare să facă lucrarea. In fine, maistrul se învoi în silă. Bugiardini
împrumută unul din cărucioarele lui Ghirlandaio, veni acasă la Michelangelo şi-l ajută
să învelească şi să care sculpturile în jos, pe scări. Le aşezară în siguranţă pe un strat de
paie, apoi împinseră căruciorul pe străzi, peste Ponte Santa Trinita, pînă la Santo Spirito.
Maistrului nu-i făcură nici o impresie. Lucrările nu se potriveau cu ceea ce avea de făcut.
— In afară de asta, am şi tocmit pe cei doi oameni de care am nevoie.
— Sculptorii? întrebă Michelangelo mirat.

19
— Dar ce altceva?Cum îi cheamă?
— Giovanni di Betto şi Simone del Caprina.
— N-am auzit niciodată de ei. Unde şi-au făcut ucenicia?
— In atelierul unui argintar.
— Incrustaţi pietrele cu argint?
— Au lucrat în Prato, la o treabă asemănătoare. Au
experienţă.
— Şi eu nu? După trei ani în grădina de sculptură a iui
Lorenzo, sub îndrumarea lui Bertoldo?
— N-o lua aşa, fiule. Cei doi sînt oameni mai în vîrstă, cu
familii de întreţinut. Ştii cit de puţin se găseşte de lucru în
marmură. Dar, bineînţeles, dacă ai aduce o poruncă din
partea lui Piero de 5 Medici, de vreme ce eşti un om de-al
Medicilor şi Piero e cel care plăteşte lucrarea...
Michelangelo şi Bugiardini împinseră sculpturile pe străzile
pietruite şi le aşezară înapoi, sub pat. Lodovico aştepta
resemnat ca fiul său să-şi vină în fire. Dar Michelangelo
continuă să se întoarcă în zori, după ce disecase genunchiul
şi osul căl- cîiului, cotul şi încheietura mîinii, şoldul şi
bazinul, organele genitale. Mai cercetă iarăşi şi încă o dată
alcătuirea muşchilor, umerii şi antebraţele, coapsele şi
pulpele. Apoi, Lodovico îl încolţi:
— Iţi poruncesc să laşi numaidecît viaţa asta desfrînată, să
te apuci iar de lucru ziua, şi să dormi noaptea, ca toţi
oamenii.
— Mai dă-mi încă puţin răgaz, tată. Giovansimone era
îneîntat că Michelangelo se dedase unei vieţi destrăbălate.
Florenţa aştepta urmările ultimului scandal: Piero intervenise
pe lingă autorităţile dominicane şi obţinuse exilarea lui
Savonarola la Boiogna, pe motiv că se dovedise „prea
devotat partizan al poporului^. Dar pentru Giovansimone nu
se schimbase nimic.
— Ce zici, vii cu mine diseară? Te duc într-un loc unde
găseşti şi jocuri de noroc, şi „fete“ cîte pofteşti.
— Nu, mulţumesc.
— De ce nu? Te crezi prea grozav ca să ieşi cu mine?

20
Fiecare cu desfriul lui, Giovansimone. u O moarte neaşteptată puse
capăt disecţiilor. In plină activitate, deplin sănătos şi zdravăn, Domenieo Ghirlandaio se
îmbolnăvi de ciumă şi muri în două zile. Michelangelo se duse la bottega să-şi ia
locul alături de Granaeci, Bugiardini, Cieco, Baldinelli, Tedesco şi Jacopo, de-o parte a
sicriului, împreună cu fiul, fraţii şi cumnatul răposatului, ce stăteau de celaltă parte, în
timp ce prietenii se perindau să-şi ia ultimul rămas bun. Cu toţii urmară cortegiul
funebru, luară parte la slujbă şi apoi la înmormîntare, mergînd pe acelaşi drum pe care
Michelangelo mînase căruţa în prima zi, cînd se apucaseră de fresca de de Santa Mar ia
Novella.
în aceeaşi după-amiază, se duse să-l viziteze pe stareţul Bichiellini; puse, ca din
întîmplare, cheia lungă de bronz peste paginile cărţii pe care stareţul tocmai o citea şi
spuse:
— Aş vrea să cioplesc ceva pentru biserică. Stareţul se arătă bucuros, dar nu păru
mirat.
— De mult am dorit un crucifix pentru altarul din mijloc. întotdeauna mi l-am
închipuit din lemn.
— Din lemn? Mă întreb dacă pot.
De data asta avu tactul să nu spună „Lemnul nu e specialitatea mea“. Dacă stareţul voia
un crucifix de lemn, atunci lemn trebuia să fie, deşi niciodată nu pusese cuţitul pe lemn.
Nu exista material de sculptură în care Bertoldo să nu-1 fi pus să lucreze: ceară, lut,
felurite pietre. Dar niciodată în lemn; poate pentru că nici Donatello nu mai lucrase în
lemn în ultimii 35 de ani ai vieţii lui, după ce terminase crucifixul pentru Santa Croce. îl
însoţi pe stareţ prin sacristie. Stareţul se opri şi-i arătă arcada din spatele altarului
principal, care forma una dintre cele două intrări spre altar, apoi întrebă:
— Crezi că ar încăpea o statuie în mărime naturală?

21
Va trebui să schiţez arcadele şi altarul la scară ca să fiu sigur; dar cred că ar putea fi
aproape în mărime naturală. Pot să lucrez în atelierul de dulgherie al mînăstirii? —
Fraţii vor fi încîntaţi să te aibă' printre ei. Fraţii laici din
atelierul de dulgherie lucrau în lumina soarelui ce li se
revărsa pe umeri prin ferestrele de deasupra capului. In
atmosfera tihnită a atelierului, Miehelangelo era socotit ca
un nou dulgher venit să execute încă un obiect folositor,
printre sute altele necesare mînăstirii Santo Spirito. Deşi nu
era nici un consemn care să impună tăcerea în timpul
lucrului, totuşi cei cărora le plăcea să trăncănească nu se
apropiau niciodată de o mînăstire a ordinului Augustinilor.
Asta era pe placul lui Miehelangelo; se simţea în largul lui
lucrînd în liniştea tihnită, subliniată de zgomotele plăcute ale
fierăstrăului, rindelei sau ciocanului. Mirosul de rumeguş era
izbitor. Ca să dobîndească îndemînarea de a ciopli în acest
material, atît de puţin asemănător marmurii, lucră în diferite
feluri de lemn pe care i le putea pune la îndemînă mînăstirea.
Ii făcea impresia că lemnul nu răspunde cum trebuie ia
lovituri. Se apucă să citească Noul Testament, povestea
Mîntuitorului, aşa cum era istorisită de Matei şi Marcu. Cu
cît citea mai mult, cu atît îi dispărea din minte imaginea
veacurilor trecute, a unei răstigniri pline de groază şi de
agonie, care putea fi văzută în capelele din Florenţa. In locul
ei se înstăpîni imaginea stareţului Bichiellini: voios, inimos,
devotat, slujind pe toţi oamenii în numele Domnului,
înzestrat cu o minte aleasă şi un suflet nobil care ştiau să
preţuiască viaţa.

22
Era o nevoie a firii lui de a fi mereu el însuşi. Dar ce se mai
putea spune despre Cristos răstignit, care să nu fi fost
sculptat sau pictat înainte? Deşi această temă a răstignirii
nu-1 inspirase niciodată, era dornic să facă ceva deosebit de
frumos ca să îndreptăţească încrederea stareţului. Iar
lucrarea trebuia să fie adînc pătrunsă de har pentru ca
stareţul să nu-şi pună întrebarea dacă nu cumva greşise
lăsîndu-1 să facă disecţii, începu să facă schiţe după primele
crucifixe, cele sculptate în veacul al XÎII-lea, în care atît
capul cît şi genunchii lui Cristos sînt îndreptaţi în aceeaşi
direcţie, poate pentru că asta era calea cea maisimplă pentru
sculptor sau pentru că în acest fel se evoca în chip tulburător
simplitatea supunerii fără murmur. Prin veacul al XlV-lea,
sculptorii îl înfăţişau pe Cristos din faţă, cu toate părţile
trupului simetric aşezate de o parte şi de alta a unei linii
verticale.
Îşi petrecuse multă vreme în faţa Crucifixului sculptat de
Donatello, din Santa Croce, uimit fiind de măreţia
concepţiei. Sculptorul izbutise să redea toate stările legate de
înţelesul temei: forţă îmbinată cu împlinire senină, puterea
de a ierta şi de a se supune, putinţa de a se lăsa nimicit, dar
şi dea învia din morţi. Totuşi, Michel- angelo nu simţea
nimic din ceea ce simţise Donatello. Mintea lui nu înţelesese
niciodată prea limpede de ce Dumnezeu nu făptuise el însuşi
toate pentru cîte îşi trimisese fiul să le săvîrşească jos pe
pămînt. De ce avea Dumnezeu nevoie de un fiu? Cristos cel
desăvîrşit echilibrat al lui Donatello îi spunea:
— Am împlinit voinţa Domnului întocmai. Nu e greu să-ţi
urmezi soarta cînd o cunoşti dinainte. Eu am ştiut că voi
suferi.
Dar firea lui Michelangelo nu putea accepta o asemenea idee.
Ce-avea a face acest sfîrşit sîngeros cu mesajul de iubire al
lui Dumnezeu? De ce îngăduise el să se întîmpie această
violenţă, cînd numai simpla ivire a violenţei stîrneşte ură,
teamă, răzbunare şi iarăşi violenţă? Dacă e atotputernic, de
ce n-a înjghebat un plan mai paşnic pentru a trimite mesajul
său omenirii? Neputinţa lui Dumnezeu de a împiedica
această sălbăticie era un gînd care-1 umplea de groază pe
Michelangelo... şi poate şi pe Cristos. Se gîndea, stînd pe
treptele de la Santa Croce, în soarele strălucitor şi uitîndu-se
la băieţii care jucau calcio 1 pe pămîntul bătătorit al pieţei.
Apoi, în timp ce trecea agale pe lingă palatele de pe Via de’
Bardi, dezmierdînd pietrele cioplite ale clădirilor, îşi zise:
„Ce i-o fi trecut oare prin minte lui Cristos între ora
apusului, cînd soldatul roman i-a bătut primul
1
Fotbal. (It.) 301cui în carne, şi clipa cîncl şi-a dat sufletul? Trebuie să ştiu neapărat,
căci aceste gînduri vor hotărî nu numai felul în care s-a supus soartei, dar şi poziţia
trupului său pe cruce. Crist al lui Dona- tello s-a supus cu seninătate, fără a se gîndi la
nimic. Al lui Brunelleschi era atît de diafan, încît a murit desigur la prima atingere a
cuiului şi n-a mai avut timp să gîndească.“
Se întoarse la masa de lucru şi încercă să-şi lămurească gîndurile cu ajutorul cărbunelui
şi al cernelii. Pe chipul Mîntuitorului apăru alt înţeles: „Sînt în agonie nu din pricina
cuielor, ci măcinat de îndoială“. Nu se putea hotărî să înfăţişeze sfinţenia lui Cristos prin
simbolul atît de obişnuit al aureolei: trebuia înfăţişată printr-o mare forţă lăuntrică, în
stare să învingă temerile acestui ceas de grea încercare.
Fără doar şi poate, acest Crist al lui trebuia să fie mai mult om decît Dumnezeu. El nu
ştia că urmează să fie răstignit. Nici n-o dorea, nici nu-i plăcea. Şi ca urmare, trupul său
era muncit de dureri, sfîşiat, ca la toţi oamenii, de îndoieli adînci.
Cînd se socoti gata să înceapă cioplirea, avea în faţa lui o concepţie nouă: întoarse capul
şi genunchii lui Crist în direcţii opuse, realizînd prin aceasta o înfăţişare grafică a grelei
sfîşieri lăuntrice, atît fizice cît şi sufleteşti, a unui om tras din două părţi.
Ciopli silueta în lemnul de cea mai tare esenţă ce se putea găsi în Toscana, lemnul de
nuc; după ce isprăvi lucrul cu ciocanul şi dalta, frecă lemnul cu hîrtie de şmirghel şi-l
lustrui cu ulei şi ceară curată. Tovarăşii lui dulgheri nu-şi dădeau cu părerea, doar se
opreau cîteodată lîngă masa lui, urmărind cum înainta lucrul. Nici stareţul nu deschise
discuţia despre înţelesul lucrării. Spuse simplu:
— Crucifixul oricărui artist nu este altceva decît un autoportret. Al tău e tocmai ce mi-
am dorit pentru altarul nostru. Iţi mulţumesc.
Duminică dimineaţă, Michelangelo îşi aduse familia la Santo Spirito. Ii duse spre o
bancă din
apropierea altarului. Cristul cioplit de el se înălţa măreţ deasupra capetelor lor.^ Bunica
şopti:
— Mă faci să-mi fie milă de el. înainte am crezut întodeauna că lui îi e milă de mine.
Lodovico însă nu simţea milă faţă de nimeni, întrebă:
— Cînt ai să încasezi pentru comandă?
— N-a fost o comandă. Am făcut-o singur.
— Vrei să spui că n-o să fii plătit?
— Stareţul a fost bun cu mine. Am vrut să-mi plătesc datoria.
— în ce privinţă bun cu tine?
— ...păi... m-a lăsat să copiez nişte opere de artă...
— Biserica e deschisă pentru toată lumea.
— Cele din mînăstire. Şi să mă folosesc de cărţile din biblioteca lui.
— Şi biblioteca e publică. Eşti pazzo 91 , un om fără o leţcaie în buzunar să lucreze pe
degeaba pentru
0 mînăstire bogată?
Un viscol puternic, care bîntui două zile şi două nopţi, prefăcu Florenţa într-o cetate albă.
Ziua de duminică se ivi senină, proaspătă şi rece. Mi- chelangelo era singur în atelierul
îngrădit din curtea Domului, ghemuit deasupra unui vas cu jar şi încercînd să schiţeze
primele desene pentru Hercule, cînd un slujitor de-al lui Piero veni să-l caute.

91 Nebun. (11.)

1
— Excelenţa-sa Piero de’ Medici întreabă dacă puteţi veni la palat.

2
Se duse la bărbierul din piaţa de paie, îşi tunse părul, îşi rase tuleiele de pe obraji şi din
bărbie, apoi se întoarse acasă, îşi încălzi un ciubăr de apă fierbinte, făcu baie, îşi puse
tunica de lină albastră şi porni spre palat prima oară după mai bine de un an şi jumătate.
Trecu prin curtea cu statui, îngropate acum pînă sus în zăpadă, în studiolo la Lorenzo,
unde duduia un foc viu, îi găsi adunaţi pe copiii şi nepoţii familiei Medici. Se sărbătorea
ziua de naştere a lui Giuliano. Cardinalul Giovanni, care se instalase într-un mic, dar
prea frumos palat din cartierul Sânt’ Antoniocînd un Borgia duşman fusese
ales papă, arăta mai rotofei ca oricînd, aşezat în jilţul lui
Lorenzo, eu varul său Giulio învîrtindu-se pe lîngă el; Sora
lor, Maddalena, măritată cu fiul fostului papă Inocenţiu al
VlII-lea, Franceschetto Cibo, se întorsese cu cei doi copii;
tot aşa şi Lucrezia, măritată cu Jacopo Salviati, din familia
de bancheri florentini, proprietarii locuinţei Beatricei lui
Dante; mătuşa lor, Nannina, şi soţul ei, Ber- nardo Rucellai;
Piero şi Alfonsina, cu fiul lor mai mare. Erau cu toţii
înveşmîntaţi în cele mai vesele tonuri de brocart, de atlaz
împodobit cu nestemate şi catifele-brocart.
Şi Contessina se afla acolo, îmbrăcată elegant, într-o rochie
de mătase ciquamarin, ţesută cu fir de argint. Michelangelo
văzu cu uimire că se făcuse mai înaltă, că braţele şi umerii i
se rotunjiseră puţin, iar pieptul, ţinut, sub broderie, de un
corset, se mai împlinise. Ochii ei, cînd îi întîlniră pe-ai lui,
scînteiară viu, ca giuvaerurile de argint cu care îi era
împodobită rochia.
Un slujitor îl servi cu un pahar de vin fiert cu mirodenii.
Băutura, îmbinată cu primirea călduroasă, cu nostalgia
puternică pe care i-o stîrnea încăperea, zîmbetul visător al
Contessinei, toate i se urcară la cap.
Piero stătea cu spatele la foc. Zîmbea şi părea că a uitat
cearta lor.
— Michelangelo, e plăcerea noastră să-ţi urăm bun venit
înapoi la palat. Astăzi trebuie să facem totul pentru a fi pe
placul lui Giuliano.
— Aş vrea să ajut şi eu cu ceva pentru a-1 face fericit astăzi
pe Giuliano.
— Bine. Primul lucru pe care l-a spus azi-dimi- neaţă a fost:
„Mi-ar plăcea să am cel mai mare om de zăpadă care s-a
văzut vreodată/ 4 Şi întru- cît tu ai fost sculptorul favorit al
tatălui nostru, n-a fost nimic mai firesc decît să ne gîndim la
tine.

3
Ceva se prăvăli în el, ca o piatră. In timp ce copiii familiei
Medici îşi întoarseră feţele spre el, Michelangelo îşi aminti
de cele două tuburi văzute îa cadavru, care porneau din gură
în jos, unul pentru aer, altul pentru hrană. N-ar fi necesar oare un al treilea,
pentru a înghiţi speranţele nimicite?
— Te rog, fă-o pentru mine, Michelangelo, strigă Giuliano. Va fi cel mai măreţ om de
zăpadă făcut vreodată.
Impresia înţepătoare că a fost chemat ca să distreze lumea se risipi o dată cu rugămintea
lui Giuliano. Să răspundă oare: „Zăpada nu e specialitatea mea“?
— Hai, Michelangelo. Era Contessina, care se apropiase de el. Vom fi cu toţii
ajutoarele tale. Mihnirea i se risipi.
Tîrziu, în după-amiaza aceea, cînd se depărtă şi ultimul grup de florentini din mulţimea
care se îmbulzise în parcul palatului ca să vadă uriaşul om de zăpadă, caraghios, grotesc,
Piero şedea la masa de lucru a tatălui său din biroul cel mare, sub hărţile Italiei.
— De ce nu te muţi înapoi la palat, Michelangelo? Ne-ar plăcea să reunim din nou
cercul tatălui nostru.
— Pot să întreb în ce condiţii ar fi să mă întorc?
— Vei avea aceleaşi privilegii ca atunci cînd trăia tatăl meu.
Michelangelo înghiţi un nod; avea 15 ani cînd venise să locuiască la palat. Acum avea
aproape 18. Nu mai era o vîrstă la care să primească bani de cheltuială lăsaţi pe spălător.
Totuşi, avea prilejul să iasă din posomorita casă Buonarroti, de sub stăpînirea cicălitoare
a lui Lodovieo, să cîş- tige ceva bani şi, poate, să sculpteze ceva frumos pentru Medici.

4
/ Un slujitor îl mută înapoi în vechiul său apartament, unde sculpturile lui Bertoldo
stăteau neatinse pe rafturile bufetului din colţ. Croitorul palatului îşi făcu apariţia cu
diferite ţesături şi cu centimetrul de luat măsuri; iar în duminica următoare, secretarul lui
Piero, Ser Bernardo da Bibbiena, depuse trei fiorini de aur pe spălător. Totul era la
fel; şi totuşi altfel, învăţaţii din Italia şi Europa nu mai
veneau la palat. Academia Platon prefera să-şi ţină
întrunirile în grădinile Rucellai. La mesele de duminică luau
parte numai acele familii nobile ale căror fii erau dornici de
distracţii. Marile familii din oraşele-cetăţi ale Italiei nu se
mai prezentau la plăcutele îndatoriri ale încheierilor de
tratate şi nici prinţii negoţului, care prosperaseră în timpul
Medici-lor, nici gonfalonierii, buonuominii, sau consilierii
din cartierele florentine, pe care Lorenzo îi ţinuse aproape de
el, în legături de prietenie. Toţi aceştia fură înlocuiţi de
tinerii prieteni petrecăreţi ai lui Piero şi de cei care trebuiau
să-i distreze. Duminică după slujbă familia Topolino veni la
oraş în căruţa lor trasă de boi albi si încărcară > > . . . .
- * blocul destinat statuii lui Hercule. Bunicul mîna,
în timp ce tatăl, cei trei fii şi Michelangelo, ţinînd în mîini
cîte un capăt al hăţurilor, mergeau pe jos, pe străzile liniştite,
foarte curate, care fuseseră măturate şi spălate cu furtunul, la
răsăritul soarelui. Intrară pe poarta din dos a grădinii,
descărcăm şi sprijiniră blocul de marmură lingă vechea
baracă de sculptură.
Instalat la largul lui, îşi continuă desenele. Făcu unul în cretă
roşie, ce-1 înfăţişa pe Hercule tînăr, descleştînd cu mîinile
goale fălcile leului din Nemeea apoi îl înfăţişă pe Hercule
bărbat de vîrstă mijlocie, luptîndu-se pe viaţă şi pe moarte,
corp la corp, cuAnteu, bătrîn, răpunînd hidra cea cu o sută de
capete. Dar toate i se părură prea picturale. In cele din urmă,
hotărî să se depărteze de la silueta lăbărţată a unor statui mai
vechi, aflate la Florenţa, care-1 reprezentau pe Hercule cu
picioarele larg desfăcute, cu braţul în sold, şi schiţă o siluetă
strînsă, masivă, mai apropiată de concepţia grecească, în
care toată puterea, uriaşă, părea adunată între tors şi
membre.
Ce tribut trebuia să plătească imaginii tradiţionale? In primul
rînd, măciuca uriaşă: o închipui ca pe-un trunchi de pom de
care se rezema Hercule. Nelipsita piele de leu, care alcătuise
întotdeauna un amănunt al siluetei, o înnodă pe un umăr,
mult în jos, lăsînd doar o mică parte să-i atîrne peste piept,
fără să ascundă nimic din bustul voinic. întinse unul dintre
braţe doar atît cît era nevoie ca să cuprindă, cu dibăcie,
merele rotunde, tari, ale Hesperidelor. Măciuca, pielea lungă

5
de leu, merele fuseseră folosite înaintea lui, de către
sculptori, ca mijloace de a înfăţişa vitejia; dar Hercule al lui,
gol în faţa lumii, va simboliza prin el însuşi toate năzuinţele
de curaj şi tărie ale omenirii.
Nu se simţea speriat de faptul că acest Hercule al lui va fi
cel mai mare dintre toţi ce fuseseră sculptaţi vreodată la
Florenţa. Pe cînd însemna dimensiunile acestei siluete
gigante, 2 metri şi jumătate înălţime, cu o bază de o jumătate
de metru, lăsînd 5 centimetri de marmură pentru
siguranţă,deasupra capului, de unde va ciopli în jos, îşi
aminti că Hercule fusese eroul naţional al Greciei, precum
Lorenzo fusese al Florenţei. De ce l-ar înfăţişa atunci în
statui de bronz mici, gingaşe? Oare Hercule, la fel ca şi
Lorenzo, nu izbîndise — o! şi încă cum! — prin îndrăzneală?
Meritau deci din plin să fie înfăţişaţi mai mari decît în
natură!
Făcu un model, în linii mari, din argilă, punînd la punct
centrul de greutate şi poziţia de lovire, încordarea muşchilor
spatelui, datorită braţului întins, desfăşurarea muşchilor,
deoarece silueta se rezema, încordarea tendoanelor şi
ligamentelor, răsucirea şoldului şi a umărului, tot ce
cunoştea bine acum şi putea plănui cu toată siguranţa. Totuşi,
instinctul îl opri să folosească sfori de măsurat şi cuie de
fier, pentru a mări modelul la scară. Voia să vadă pînă unde
şi cît de credincios putea mîna lui să urmeze ochiul în
dăltuirea primei lui statui în mărime naturală, desprinsă de
bloc cu totul, de jur împrejur, şi care era totodată şi prima lui
lucrare creată fără vreo îndrumare dinafară.

6
îşi pregăti uneltele pentru prima prelucrare a mesei, ciocăni
vergelele şi le alungi, făcîndu-le un capăt mai turtit, ca să
reziste loviturilor mai puternice de ciocan, şi, mînuind
metalul, simţi trezindu-se din nou în el o senzaţie de putere,
de trăinicie. Se ghemui în faţa blocului uriaş. Vederea lui îi
stîrnea un simţămînt de forţă. Ciopli colţurile cu icul şi
ciocanul greu şi se gîndi cu mulţumire că prin acest lucru
simplu se apropia de silueta ascunsă în sînul blocului din
faţa lui. Nu dorea să învingă lespedea de 3 metri, ci doar s-o
silească să comunice ideile lui creatoare.
Era o marmură de Seravezza, tăiată sus, în cariera din Alpii
Apuseni. După ce pătrunse prin stratul de deasupra, ros de
vînturi şi de ploi, piatra se purtă ca o căpăţînă de zahăr sub
dalta lui dinţată, ţăndările albe ca laptele sfărîmîndu-i-se
între degete. Se sluji de un băţ plat, ca să măsoare cam cît de
adînc trebuia să cioplească pentru a pătrunde pînă la
scobitura gîtului, a subţioarei, a torsului, a genunchiului
îndoit. Apoi se întoarse la foaie, îşi făcu uu calcagnuolo şi
atacă marmura cu furie, cioplind cu dalta aproape de
suprafaţă, ca plugul prin ţărînă. Şi dintr-o dată, marmura de
Seravezza deveni tare ca fierul şi fu nevoit să lupte din
răsputeri ca să-i poată da formă.
Nu ţinu seamă de sfatul lui Bertoldo şi nu încercă să
cioplească blocul de jur împrejur, să-l facă să crească întreg,
ci urmări capul, umerii, braţele, şoldurile, slujindu-se de
băţul turtit şi de ochiul liber, pentru a feri părţile ieşite în
relief, pe măsură ce săpa mai adînc. Apoi fu cît pe-aci să
distrugă blocul. Cioplise prea adînc, ca să dea la iveală gîtul
şi capul, şi-acum loviturile lui puternice de daltă, pe muşchii
reliefaţi ai umărului, stîrneau vibraţii adînci, care se
transmiteau prin gît pînă la cap. Blocul tremurător păru, o
clipă, gata să crape în locul unde se subţiase. Hercule riscă
să rămînă fără cap, iar el să fie silit să înceapă din nou, la
scară redusă Apoi vibraţia încetă. Michelangelo se aşeză pe o
ladă din apropiere, ca să-şi şteargă năduşeala de pe faţă. îşi
făcu unelte noi, bine ascuţite, cercetînd dacă fiecare vîrf era
simetric. Acum, fiecare lovitură a ciocanului său se
transmitea direct asupra vîr- fului uneltei cu care cioplea, de
parcă mai degrabă degetele lui deeît dălţile tăiau cristalele. La
fiecare cîteva minute, se tot dădea înapoi şi ocolea blocul, căci, oricît de adine tăia,
pulberea de marmură învăluia ca într-o ceaţă scobitura genunchiului, a coşului pieptului.
Se sluji de o perie ca să îndepărteze praful.
Mai făcu apoi o serie de greşeli; ochiul lui nu izbuti să hotărască sigur dimensiunile
planurilor în adîncime, astfel că dădu cîteva lovituri puternice, care stricară armonia
părţii din faţă. Păstrase însă marmură de rezervă în spate şi reuşi să împingă întreaga
siluetă, dar mult mai în adîncul blocului deeît avusese de gînd.
Înainta din ce în ce mai repede, pe măsură ce pătrundea în adîncul marmurii, despicînd
cu atîta patimă straturile, cu ochii închişi în clipa cînd cădea izbitura ciocanului, îneît se
simţea ca în vîrtejul unui viscol, înăbuşit de rafalele unui vînt.
Anatomia blocului de marmură începu să se apropie de anatomia modelului său de
argilă: pieptul puternic, antebraţele minunat rotunjite, coapsele ca miezul alb al lemnului
sub scoarţa marilor arbori, capul adunînd o putere uriaşă în cuprinsul mărimii sale
reduse. Cu ciocanul şi dalta în mînă, se dădu înapoi să privească silueta bărbătească
plină de forţă din faţa lui, lipsită încă de chip, înălţîndu-se din soclul neprelucrat care
arăta materialul brut din care se ivise. Se gîndi că, de la început chiar, marmura supusă,
feminină, cedase iubirii. Faţă de marmură, el era bărbatul care domina, a lui era alegerea,
cucerirea. Totuşi, în legătura cu obiectul iubirii lui dăduse dovadă de gingăşie. Blocul
virgin nu rămăsese rece, se înflăcărase de o ardoare neprihănită. Statuile se zămislesc din
marmură, dar numai după ce unealta a pătruns şi a fecundat întocmirea ei femeiaseă.
Totul în viaţă se naşte din iubire.
Desăvîrşi suprafaţa, freeînd-o bine cu piatra ponce, dar n-o lustrui, temîndu-se să nu
reducă din bărbăţia siluetei. Lăsă părul şi barba în stare brută, sugerînd doar vag buclele
cu ajutorul dălţii mici cu trei dinţi, ţinută oblic, în aşa fel îneît să poată să se înfigă mai
adînc cu ultimul dinte.
Monna Alessandra, obosită, se duse într-o seară la culcare şi nu se mai trezi niciodată.
Lodovico îndură greu lovitura; ca toţi toscanii, era adînc legat de mama lui şi avea
pentru ea o dragoste unică, pe care n-o mai arăta nimănui altuia din familie. Pentru
Michelangelo, pierderea era dureroasă; de la moartea mamei lui, în urmă cu 13 ani,

1
Monna Alessandra fusese singura femeie spre care se putea îndrepta, în căutarea
dragostei sau înţelegerii. Fără bunica lui, casa Buonarroti îi păru mai posomorită ca
oricînd. Dimpotrivă, la palat era forfotă, datorită pregătirilor pentru nunta Contessinei,
care urma să aibă loc spre sfirşitul lunii mai. Intrucît Contessina era cea mai mică dintre
fiicele lui Lorenzo, Piero trecu peste toate legile ce restrîngeau cheltuielile personale în
interesul statului, şi se pregătea să cheltuiască 50 de mii de fiorini ca să ofere Florenţei
cea mai mare sărbătoare din istoria oraşului. Contessina, prinsă şi ea de înfrigurare,
alerga din sctrta în sarta, pentru rochiile ei, comandînd lăzi de zestre pictate, primind
negustori din toată lumea ca să-şi aleagă trusoul, brocarturile, giu- vaerurile, argintăria şi
lucrurile de aur, vasele, cuverturile, mobilierul, care alcătuiau zestrea ei firească şi
obligatorie, ca o adevărată Medici ce era.
Apoi, într-o seară, se întîlniră din întîmplare în studiolo. Atmosfera era atît de
asemănătoare celei de odinioară, cu cărţile şi operele de artă ale lui Lorenzo în jur, îneît
uitară pentru o clipă ceremonia atît de apropiată şi-şi înlănţuiră drăgăstos braţele.
— Te văd foarte rar, Michelangelo. Nu trebuie să fii nefericit de nunta mea.
— Am să fiu invitat?
— Nunta va avea loc aici. Cum s-ar putea să nu iei parte?
— Dar invitaţia trebuie să vină din partea lui Piero.

2
Lasă nazurile! Ochii i se aprinseră de o supărare, care, îşi aminti Michelangelo,
izbucnise şiîn alte prilejuri de încăpăţînare de-ale lui. Vei
petrece trei zile în şir, la fel ca şi mine.
— Nu chiar, făcu el; si amîndoi roşiră.
Piero îl însărcină pe Granacci cu pregătirea decorurilor
pentru procesiunea nupţială, pentru bal, banchet şi
spectacole. Palatul era plin de eîntec, dans, băutură şi
petrecere. Totuşi, Michelangelo se simţea singur. îşi petrecea
cea mai mare parte a timpului în grădină.
Piero era binevoitor, dar distant, ca şi cînd tot ceea ce
urmărise fusese să-l aibă sub acoperişul lui pe sculptorul
tatălui său. Sentimentul că nu era decît un obiect de preţ se
întări cînd îl auzi pe Piero lăudîndu-se că avea două lucruri
grozave la palat: pe Michelangelo, care făcea oameni de
zăpadă uriaşi, şi un valet spaniol, care fugea atît de repede,
încît el, Piero, călărind cel mai bun cal al său în galop, nu
putea să-l întreacă.
— Excelenţă, am putea vorbi serios despre sarcinile mele
aici? Ce trebuie să sculptez? Vreau să-mi cîştig întreţinerea.
Figura lui Piero arăta neîncredere.
— Acum doi ani te-ai simţit jignit pentru că te-am tratat ca
pe-un meseriaş. Acum eşti jignit pentru că n-o fac. Ce e de
făcut ca să vi se poată intra în voie vouă artiştilor?
— Am nevoie de un ţel, cum a fost, de pildă, cel propus de
tatăl dumneavoastră.
— Despre ce era vorba?
— Voia să facă o faţadă la San Lorenzo, cu nişe pentru 20
de statui de marmură în mărime naturală.
— Nu mi-a spus niciodată.
— Lucrurile s-au petrecut înainte de a pleca la Careggi
pentru ultima oară.
— A, aşa, visuri trecătoare ale unui muribund. Nu prea
sînt întemeiate, ce zici? Tu ocupă-te cu ce crezi de cuviinţă,
Buonarroti, şi într-o zi am să mă gîndesc la ceva de făcut
pentru tine.

3
Se uita cum soseau darurile de nuntă din toate colţurile
Italiei, Europei şi Orientului Apropiat, de la prietenii lui
Lorenzo, din partea tovarăşilor de afaceri ai Medici-lor:
bijuterii rare, fildeşuri sculptate, parfumuri, atlazuri scumpe din Asia, cupe şi
vaze de aur din Orient, mobilă sculptată. Voia şi el să-i facă un dar Contessinei. Dar ce
anume?
Statuia lui Hercule! De ce nu? Cumpărase marmura cu banii lui. Era doar sculptor, îi va
da deci o sculptură ca dar de nuntă. Statuia Hercule, pentru palatul Ridolfi! Nu-i va
spune nimic înainte, îi va ruga pe Topolino să-l ajute să ducă statuia acolo.
Acum, întîia oară, se încumetă să lucreze la faţa lui Hercule. Va fi un portret al lui II
Magnifico: nu cu nasul lui cîrn, eu pielea pămîntie şi părul rărit, ci un portret al
sufletului şi minţii lui Lorenzo de’ Medici. Figura va reda mîndria puternică, îmbinată cu
o adîncă modestie. Va avea nu numai puterea, dar şi dorinţa de a se dezvălui lumii. Şi va
mărturisi, în contrast cu puterea nimicitoare a trupului, o mare blîndeţe, care-1 va
dezvălui totuşi pe luptătorul gata să se bată pentru omenire, gata să se devoteze cu totul
pentru reclădirea universului mereu înşelător al omului, îndată ce termină desenele,
începu să sculpteze cu înfrigurare, folosind sfredelu 1 de mînă pentru a scobi nările şi
urechile, părul bogat căzînd în purul feţei, folosind dalta cea mai ascuţită pentru a rotunji
pomeţii, sfredelul, pe care-1 răsuci repede între degete, ca să puncteze, foarte uşor, ochii
şi să dobîndească acea legătură adîncă, limpede, pătrunzătoare, cu fiecare suflet care-1
privea. Lucra din zori şi pînă-n noapte, fără să se oprească nici măcar pentru masa de
prînz, şi cădea apoi în pat, noaptea, mort de oboseală.
Granacci îl lăudă pentru că a dus la bun sfîrşit o lucrare atît de complicată, apoi adăugă,
liniştit:
— Amico mio, nu poţi să-l dăruieşti Contessinei. Nu se cuvine.
— De ce nu?
— E prea... prea mare.
— Hercule e prea mare?
— Nu, darul. S-ar putea ca familiei Ridolfi să nu-i pară potrivit.
— Că-i fac eu un dar Contessinei?
— Un dar atît de mare.
— Vorbeşti de mărime, sau de valoare?
— De amîndouă. Nu eşti un Medici şi nici un membru al vreunei familii stăpînitoare
din Toscana. Darul tău ar putea fi socotit ca o lipsă de cuviinţă.
— Dar n-are nici o valoare. Nici n-aş putea să-l vînd.
— Ba are valoare. Şi poţi să-l vinzi.
— Cui?
— Familiei Strozzi. Pentru curtea noului lor palat. I-am şi adus aici duminica trecută.
M-au împuternicit să-ţi ofer o sută de fiorini mari de aur. Lucrarea va sta la loc de cinste,
în parc. Şi prima ta vînzare!
Lacrimi de dezamăgire îl usturară în dosul pleoapelor, dar acum se călise, ştia să şi le
stăpînească.
— Piero şi tatăl meu au dreptate: artistul, oricît s-ar strădui, rămîne tot un stipendiat,
mereu cu ceva de negustorit.
Nu se putea scăpa de iureşul celor 3. 000 de nuntaşi ce se revărsaseră în oraş şi umpleau
palatele Florenţei pînă la refuz. în dimineaţa zilei de 24 mai, Michelangelo îmbrăcă
tunica lui de mătase verde cu mîneci de catifea şi mantia violetă. în faţa palatului se afla

4
o fîntînă cu ghirlande de fructe, iar în mijlocul ei — două siluete concepute de Granacci,
din care curgea vin roşu şi alb, atît de mult, încît se revărsa pe Via de 5 Gori. împreună cu
Granacci, merseră în urma grupului de nuntaşi, pe cînd Contessina şi Ridolfi treceau pe
străzile împodobite cu steaguri, cu trîmbiţaşii înainte. La intrarea în Piazza del Duomo
se înălţa o reproducere a unui arc de triumf roman, împodobit cu ghirlande. Pe treptele
catedralei, un notar dădu citire actului de căsătorie, în auzul miilor de oameni care
înţesau piaţa. Cînd Michelangelo auzi cît preţuia zestrea Contessinei, păli.

5
In San Lorenzo, biserica familiei, Piero acordă oficial mîna Contessinei lui Ridolfi, care
puse în deget inelul de cununie. Michelangelo, care rămăsese în fundul bisericii, se
strecură pe o uşă laterală, în mijlocul slujbei nupţiale. O estradă delemn acoperea o
latura a pieţei, pentru mulţime, iar în mijloc se înălţa un stîlp de vreo 15 metri, ce
sprijinea un pavilion alb, în care cîntau muzicanţii. Pe zidurile caselor înconjurătoare
atîrnau tapiţerii.
Grupul nuntaşilor ieşi din biserică, Ridolfi, înalt, în mantia sa albă de atlaz, cu părul
negru lucios îneadrindu-i faţa fină, palidă. Michelangelo stătea pe trepte, urmărind-o pe
Contessina în rochia ei purpurie de damasc, cu fir de aur şi trenă lungă, cu guler de
hermină albă, purtînd pe cap o diademă meşteşugit lucrată, montată pe un suport
purpuriu şi împodobită cu mărgele poleite şi făţuite. îndată ce mireasa luă loc pe estrada
împodobită, spectacolul începu: o piesă înfăţişînd „Lupta între castitate şi căsătorie 4*, un
turnir, în care Piero, călare, se luptă cu lancea, şi, ca o culme, lupta „Cavalerilor
Pisicii44. Un om, gol pînă la brîu şi ras în cap, pătrunse într-o cuşcă aşezată pe o
platformă de lemn, unde trebuia să ucidă o pisică numai cu dinţii, fără ajutorul braţelor.
Michelangelo avea şi el un loc rezervat în sufragerie. Cele mai alese roade ale Toscanei
fuseseră aduse la palat pentru ospăţ: 800 butoaie de vin, 500 de kilograme de făină, de
carne, de vînat, de marţipan. Asistă şi el la înfăptuirea datinii de nuntă: un copil aşezat în
braţele Contessinei şi un fiorin de aur în pantoful ei, ca să aducă rodnicie şi bogăţie.
Apoi, după masa de nuntă, cînd oaspeţii trecură în sala de bal, pe care Granacci o
prefăcuse într-un vechi Bagdad, Michelangelo părăsi palatul şi umblă din piazza în
piazza, unde Piero aşezase mese încărcate de mîncare şi băutură, pentru ca toţi
florentinii să ia parte la petrecere. Dar oamenii păreau posomoriţi.
Nu se întoarse la palat, unde urmau încă două zile de ospăţ şi petrecere pînă ce
Contessina avea să fie condusă la palatul Ridolfi. în schimb, în bezna nopţii, urcă încet
spre Settignano, întinse o pătură veche sub arcadele casei familiei Topolino şi, cu mîinile
împreunate sub cap, urmări cum se ivea soarele peste dealuri, luminînd acoperişul casei
Buonarroti, dincolo de rîpă.
o Căsătoria Contessineî se dovedi a fi o cotitură: atît pentru viaţa lui, cît şi pentru
Florenţa. Fusese martorul indignării poporului în noaptea primului ospăţ, auzise
murmurele tuturor împotriva lui Piero. Nu mai era nevoie de predicile aţîţătoare
îndreptate împotriva lui de Savonarola, reîntors în oraş cu mai multă putere ca oricînd în
sînul ordinului său dominican şi care cerea punerea sub acuzare a lui Piero pentru
încălcarea legilor oraşului împotriva risipei.
Nedumerit de tăria mîniei populare, Michelangelo se duse să-l vadă pe stareţul
Bichiellini.
— Căsătoriile celorlalte fiice ale lui Lorenzo au fost mai puţin risipitoare? întrebă el.
— Nu cu mult. Dar oamenii din Florenţa simţeau că Lorenzo împărţea cu ei; cu Piero,
au simţit că le dă de pomană. Asta a făcut ca vinul de la nuntă să le pară acru.
Sfîrşitul petrecerii de nuntă a Contessinei a fost pentru verii Medici semnalul de
începere a campaniei lor politice împotriva lui Piero. în răstimp de numai cîteva zile,
scandalul sta gata să izbucnească în oraş: cu o noapte în urmă, la un chef, Piero şi vărul
său Lorenzo şe încăieraseră pentru o femeie. Piero îl lovise pe Lorenzo peste ureche; era
prima dată că un Medici lovea pe alt Medici. Amîndoi scoseseră cuţitele, şi s-ar fi
petrecut moarte de om dacă prietenii n-ar fi sărit şa-i despartă. Cînd Michelangelo veni
la masa de prînz, văzu că alţi cîţiva dintre vechii prieteni lipseau. Rîsul lui Piero şi al
tovarăşilor săi suna cam strident.
Granacci veni pe înserat în grădină să-i spună că cineva care văzuse statuia lui Hercule
în curtea palatului Ştrozzi îl aşteaptă acolo, dorind să-i vorbească despre o comandă.

6
Michelangelo îşi ascunse mirarea cînd află că noii protectori erau verii Medici, Lorenzo
şi Giovanni. Ii întîlnise de multe ori la palat, cînd trăia Lorenzo, la care ţineau ca la un
părinte, iar 11 Magnifico le dăduse cele mai înalte ranguri diplomatice, trimiţîndu-i
chiar şi la Versailles, cu 11 ani în urmă, cu misiunea de a prezenta felicitări
regelui Carol al Vll-lea la urcarea acestuia pe tronul Franţei.
Piero însă îi tratase întotdeauna de sus, socotindu-i urmaşii
unei ramuri mai puţin nobile a familiei.
Verii Medici stăteau de-o parte şi de alta a statuii. Lorenzo,
mai mare cu 12 ani decît Michelangelo, avea trăsături
regulate, expresive, în ciuda obrazului ciupit de vărsat, şi era
un bărbat bine legat, cu gîtul, umerii şi pieptul puternice.
Trăia ca un mare senior în palatul familiei din Piazza San
Marco, avînd vile pe costa dealului, sub Fiesole, şi la
Castello. Botticelli mai trăia şi acum din comanda lui
Lorenzo de a ilustra Divina Comedie a lui Dante. Lorenzo
însuşi era un poet şi autor dramatic preţuit. Giovanni, fratele
lui mai tînăr, în vîrstă de 27 de ani, era poreclit de către
florentini „Frumosul“.
II salutară cu căldură, vorbind cu laude despre Hercule, apoi
trecură la subiect. Lorenzo era purtătorul de cuvînt.
— Michelangelo, am văzut cele două sculpturi în marmură
pe care le-ai lucrat pentru unchiul nostru, Lorenzo, şi ne-am
spus de multe ori, fratele meu şi cu mine, că într-o zi am
vrea să sculptezi ceva şi pentru noi.
Michelangelo rămase tăcut. Fratele mai tînăr urmă:
— Ne-am dorit întotdeauna un sfînt Ion tînăr, din marmură
albă. Patronul casei noastre. Te atrage cumva subiectul?
Michelangelo se mută anevoie de pe un picior pe altul,
uitîndu-se ţintă, prin poarta principală a palatului Strozzi, la
pata strălucitoare de lumină pe care soarele o arunca pe Via
Tornabuoni. Avea nevoie de lucru, nu numai pentru bani, dar
şi pentru că din zi în zi îl cuprindea neastîmpărul. Astfel va
simţi din nou marmura în mîini.
—■ Sîntem gata să plătim un preţ bun, spus Lorenzo, în timp
ce fratele lui adăugă:
— Avem şi un loc potrivit în fundul grădinii noastre pentru
atelier. Ce zici?

7
— întotdeauna e plăcut să ştii că e nevoie de tine. îmi daţi
voie să mă mai gîndese? Sigur că da, răspunse Lorenzo îndatoritor. N-avem
nicidecum intenţia să te grăbim. Şi ar fi o plăcere pentru noi să ne ţii tovărăşie la masa de
duminică.
Se întoarse spre casă, cu capul în pămînt. Granacci nu rosti nici un cuvînt, nu-si dădu
nici o părere pînă cînd se despărţiră, la colţul dintre Via dei Bentaccordi şi Via
dell’Anguillara.
— Am fost rugat să te aduc, şi te-am adus. Asta nu înseamnă că trebuie să te-nvoieşti
cu orice chip.
— îţi mulţumesc, Granacci. înţeleg.
Dar familia lui nu dovedi aceeaşi îngăduinţă.
— Bineînţeles că vei primi comanda! tună Lo- dovico, dînd la o parte şuviţele de păr
negru-cenu- şiu care-i cădeau pe ochi. Abia acum poţi hotărî tu preţul fiindcă ei au venit
la tine.
— Dar de ce-au venit la mine? stărui Michelangelo.
— Pentru că vor o statuie a sfîntului Ion, răspunse mătuşa lui, Cassandra.
— Dar de ce tocmai în clipa asta, cînd s-au apucat să înjghebe un partid de opoziţie
împotriva lui Piero? De ce nu m-au chemat niciodată pînă acum?
— Ce te priveşte asta pe tine? întrebă unchiul Francesco. Cine e atît de nebun să „caute
la dinţi“ o comandă de sculptură?
— Dar mai e ceva adevărat, unchiule Francesco. Stareţul Bichiellini spune că ţelul
verilor Medici este să-l alunge pe Piero din Florenţa. Cred că vor să-i dea, şi prin mine,
încă o lovitură lui Piero.
— Ce, tu eşti o lovitură?
Faţa Lucreziei arăta nedumerire.
— Una modestă, madre mia.
Zîmbetul răutăcios a lui Michelangelo îndulci urîţenia nasului său turtit.
— Să lăsam politica, porunci Lodovico, şi să ne-ntoarcem la afaceri. Sînt oare
vremurile atît de prielnice pentru familia noastră îiicît să-ţi poţi îngădui să respingi o
comandă?
— Nu, tata, dar nu pot să fiu neloial faţă de amintirea lui Lorenzo.

8
— Pe morţi nu-i mai încălzeşte credinţa.Ba da. Tot atît cît şi pe vii.
Abia ţi-am dat cei o sută de fiorini pentru Hercule.
Verii îi rezervară un loc de cinste la masa sărbătorească de
duminică, vorbiră de toate, în afară de Piero şi de statuia
sfîntului Ion. Cînd, după masă, Michelangelo spuse,
bîlbîindu-se, că preţuieşte oferta lor, dar că deocamdată n-o
poate primi, Lorenzo răspunse liniştit:
— Noi nu ne grăbim. Menţinem oferta!
N-avea o poziţie lămurită la palat. Nu slujea nici unui scop şi
nu-i era trebuincios nimănui în afară de Giuliano, care
simţea nevoia unei afecţiuni, îşi făcea de lucru, ca să-şi
justifice existenţa: rînduia colecţiile de desene ale lui
Lorenzo, adăuga prin vitrine, la locul potrivit, achiziţiile în»
tîmplătoare făcute de Piero, vreun medalion vechi ori vreo
piatră preţioasă şlefuită. Lodovico îi spusese că nu-şi poate
îngădui luxul de a fi mîndru; dar uneori firea omului nu-i dă
putinţa de-a hotărî dacă poate sau nu să-şi îngăduie o
trăsătură de caracter cu care s-a născut.
Şi Piero era nefericit; stînd la masă, palid, rece, îi întrebă pe
puţinii prieteni care-i mai rămăseseră :
— De ce nu pot convinge oare S ignor ia să vadă lucrurile în
felul meu? De ce am parte numai de necazuri, cînd tatăl meu
a avut o viaţă atît de liniştită?
Michelangelo îi repetă şi el această întrebare stare* ţului
Bichiellinij care, îmbrăcat în straiele lui negre, cu gulerul alb
al cămăşii curat şi scrobit ieşind de sub sutană, stătea
rezemat de spătarul scaunului. Ochii îi scăpărau de supărare.
— Cei patru Medici, strămoşii lui, socoteau faptul de a
cîrmui drept o artă. Iubeau în primul rînd Florenţa şi doar în
al doilea rînd pe ei înşişi. Piero...
Michelangelo rămase mirat de tăişul necruţător din glasul
stareţului.
— Nu v-am auzit niciodată, părinte, vorbind cu atîta
amărăciune.

9
...Piero nu vrea să asculte de sfaturi. Un om slab în fruntea
statului şi un preot lacom de pu- tere, uneltind să-l înlocuiască... Aşa stau
lucrurile. Sînt zile triste pentru Florenţa, fiule...
— Am auzit cîteva din predicile prevestitoare de rău ale lui Savonarola, despre viitorul
potop. Jumătate din oamenii din oraş sînt încredinţaţi că ziua judecăţii de apoi va veni
după ploaia următoare. Ce urmăreşte oare îngrozind Florenţa? Stareţul îşi scoase
ochelarii.
— Vrea să devină papă. Dar ambiţia lui nu se sfîrşeşte aici: are planuri de cucerire a
Orientului Apropiat şi apoi a Orientului îndepărtat. Michelangelo întrebă, vrînd să-l
necăjească:
— Şi dumneavoastră n-aveţi nici o ambiţie de a converti pe păgîni?
Stareţul rămase un timp tăcut.
Dacă aş vrea să văd o lume în întregime catolică? Da. Dar numai dacă lumea ar
dori să fie convertită. Şi, fără îndoială, nu de către un tiran care ar arde toate studiile
umaniste şi ar nimici mintea omenirii ca să-i salveze, chipurile, sufletul. Nici un adevărat
creştin nu poate dori asta. La palat, găsi o chemare urgentă din partea tatălui său.
Lodovico îl duse în camera băieţilor, ridică un maldăr de haine din cufărul lui
Giovansimone şi dădu la iveală un morman de giuvaericale, catarame de argint şi aur,
medalioane.
— Ce-nseamnă asta? îl întrebă pe Michelangelo. Giovansimone jefuieşte casele
oamenilor în toiul nopţii?
— Nu e nimic în afara legii, tată. Giovansimone e căpitan în Armata de tineri a lui
Savonarola. Ei despoaie pe străzi femeile care calcă poruncile părintelui lor: Savonarola
a interzis să se poarte bijuterii în public. Bat la uşi, cîte douăzeci-treizeci, în bandă, dacă
aud despre vreo familie că încalcă legile împotriva luxului, şi-i dezbracă la piele. Dacă
oamenii se împotrivesc, aproape că-i omoară cu pietre.
— Dar are voie Giovansimone să păstreze lucrurile astea? Trebuie să valoreze sute de
fiorini.

10
Ar trebui să le ducă pe toate la San Marco. Cei mai mulţi băieţi aşa fac. Dar
Giovansimone şi-a prefăcut vechea lui bandă de bătăuşi în ceeace Savonarola
numeşte „îngerii lui înveşmîntaţi în alb“. Consiliul municipal
n-are puterea să-i oprească.
Lionardo îşi alese această perioadă ca să-l cheme pe
Michelangelo la San Marco, să-i arate şcoala de pictori,
sculptori şi ilustratori de manuscrise, pe care Fra Savonarola
o înfiinţase în chiliile de dincolo de grădina mînăstirii.
— Vezi, Michelangelo, Savonarola nu e împotriva artei, ci
numai împotriva artei obscene. Acum ai prilejul să vii alături
de noi şi să devii sculptor al ordinului nostru. N-o să duci
niciodată lipsă de marmură sau de comenzi.
— Şi ce-o să sculptez?
— Ce-are-a face ce vei sculpta? Totul e să ai ce lucra.
— Şi cine-mi va spune ce să sculptez?
— Fra Savonarola.
— Şi dacă nu vreau să sculptez ce vrea el?
— Ca monah, n-ai să pui întrebări. Nu vei avea dorinţe
personale...
Se întoarse la masa lui de lucru din casino-ul părăsit. Aici,
cel puţin era liber să deseneze din memorie schiţe anatomice
după cele învăţate în timpul lunilor de disecţie. Arse hîrtiile
încărcate, îmbîcsite de asemenea încercări, deşi nu era
neapărat nevoie, de vreme ce oricum nu mai intra nimeni în
grădină, în afară de Giuliano, acum în vîrstă de 15 ani, care
venea uneori, cu cărţi sub braţ, ca să studieze în linişte şi
ambianţă prietenească, la masa de lucru a lui Torrigiani de pe
veranda casino-ului. Obişnuiau să se întoarcă la palat în
lumina amurgului de vară, care se cernea peste oraş ca o
pulbere cenuşie, estompînd albastrul senin al cerului şi
auriul-roşiatic al pietrelor prinse în clădiri.

11
y Venirea toamnei găsi Florenţa prinsă într-un conflict
internaţional, care putea avea drept urinare chiar nimicirea
cetăţii. Totul se datora, după cum înţelesese Michelangelo,
regelui Franţei, Carol al VlII-lea, care-şi alcătuise prima
armată permanentă de la legiunile lui Caesar încoace,
numărînd vreo 20 000 de oameni, instruiţi şi bine înarmaţi.
Trecea acum în fruntea acestei armate peste Alpi, în Italia,
pentru a pretinde regatul Neapolelui, care i s-ar fi cuvenit
drept moştenire. Cît timp trăise Lorenzo, Carol al VlII-lea se
dovedise prea prieten faţă de Medici ca să ameninţe cumva
cu trecerea armatei prin Toscana; şi dacă totuşi s-ar fi
încumetat, toţi aliaţii lui Lorenzo, oraşele-cetăţi ale
Milanului, Veneţiei, Genovei, Padovei, Ferrarei şi-ar fi unit
forţele spre a-1 împiedica. Dar Piero pierduse aceşti aliaţi.
Ducele Milanului trimisese soli la Carol, invi- tîndu-1 în
Italia. Verii Medici, care fuseseră la Versailles la încoronarea
lui, îl asigurară pe rege că Florenţa aştepta intrarea lui
triumfală. Datorită legăturilor cu Neapole ale familiei Or-
sini, rudele mamei şi soţiei sale, Piero refuză să-i asigure lui
Carol liberă trecere. Totuşi, în timpul lunilor care se
scurseseră din primăvară pînă-n toamnă nu făcu nimic pentru
a strînge soldaţi ori arme, ca să-l oprească pe regele francez
dacă el ar fi încercat totuşi să treacă cu forţa. Cetăţenii
Florenţei, care ar fi fost gata să lupte pent.iu Lorenzo, erau
acum gata să-i primească cu braţele deschise pe francezi,
întrucît aceştia i-ar fi ajutat, fără îndoială, să-l alunge pe
Piero. Şi Savo- narola îl invită pe Carol să intre în Florenţa.
Pe la jumătatea lunii septembrie, Carol al VlII-lea îşi trecuse
armata peste Alpi, fusese bine primit de ducele din Milano şi
prădase oraşul Ra- pallo. Vestea stîrni fierbere la Florenţa.
Viaţa obişnuită a cetăţii fu întreruptă; dar cînd regele Carol
îşi trimise din nou solii ca să ceară liberă trecere, Piero îi
respinse fără un răspuns clar. Regele francez jură să
năvălească în Toscana şi să cucerească oraşul.

12
Acum, Michelangelo avea un vecin nou în palat. Piero îl
adusese pe fratele Alfonsinei, Paolo Or- sini, ca să conducă o
sută de mercenari... pentru a opri armata de 20.000 de
oameni a lui Carol. De nenumărate ori, Michelangelo se hotărî să fugă din palat
şi să plece la Veneţia, după cum îi sfătuise Lorenzo. Credincios lui Lorenzo, Con-
tessinei, lui Giuliano şi chiar cardinalului Gio- vanni, nu nutrea nici un sentiment faţă de
Piero, deşi îi dăduse adăpost, un atelier şi un salariu. Dar nu se putea hotărî să li se
alăture dezertorilor. Cei trei ani sub oblăduirea lui Lorenzo, în grădină şi la palat,
fuseseră ani de avînt creator, de creştere şi învăţătură, de stăpînire a uneltelor de lucru şi a
meseriei, fiecare zi — un dar nepreţuit, de neuitat, fiecare zi cît un an. Acum însă, în cei
doi ani şi jumătate de la moartea lui Lorenzo, creşterea lui fusese împiedicată. E
adevărat, ajunsese un desenator mai bun, mulţumită stareţului Bichiellini şi lunilor de
disecţie, dar se simţea mai puţin harnic, mai puţin dornic să se afirme şi să creeze decît
fusese în perioada înflăcărată a uceniciei sale cu Bertoldo, II Magnifice>, Pico,
Poliziano, Landino, Ficino şi Beni- vieni. De multă vreme, străbătea doar jumătatea de
jos a unui cerc. Cum să izbutească iarăşi să intre într-un ritm de urcuş? Cum să se ridice
deasupra haosului, spaimelor şi amorţelii ce domneau în Florenţa, să-şi pună din nou
mintea şi mîinile la lucru, ca sculptor?
Cum, într-adevăr, cînd însuşi Poliziano se îndreptase spre Savonarola, ca să-i ceară
iertare, implo- rînd, în ultimele sale cuvinte, să fie primit în ordinul dominican, ca să
poată fi îngropat, în straie monahale, înăuntrul zidurilor mînăstirii San Marco?
Granacci nu voia să-i dea nici un sfat. Bugiardini spunea simplu:
— Dacă te duci la Veneţia, vin şi eu.
Cînd Jacopo, auzind că Michelangelo se gîndea la această călătorie, îl căută şi zise:
— întotdeauna am vrut să văd Veneţia. Bineînţeles, pe banii altcuiva. Ia-mă şi pe mine.
Am să te apăr de bandiţi pe drum...
— Istorisindu-le glume?
Jacopo se strîmbă şi răspunse:
— Rîsul e o lance, nu crezi?
— Bine, Jacopo. Cînd o să plec la Veneţia, te iau cu mine.
La 21 septembrie, Fra Savonarola, într-o ultimă încercare de a-1 alunga pe Piero, ţinu la
Dom o predică hotărîtoare. Florentinii înţesau catedrala. Niciodată nu mai cheltuise
călugărul atîta forţă şi niciodată glasul lui nu răsunase astfel, ca un adevărat bici
necruţător al destinului. Florentinii, cu părul măciucă, plîngeau şi se văicăreau, în timp
ce Savonarola zugrăvea nimicirea Florenţei şi a tuturor vieţuitorilor din ea.
„Pămîntul era stricat în ochii lui Dumnezeu, pămîntul era plin de silnicie. Dumnezeu s-a
uitat spre pămînt şi, iată, pămîntul era stricat, căci toate făpturile îşi stricaseră calea pe
pămînt. Şi, iată, eu am să abat un potop de ape asupra pămîntului, ca să nimicească orice
făptură de sub cer care are suflare de viaţă; tot ce e pe pămînt va pieri...“
Cea mai slabă şoaptă a călugărului răzbătea pînă în colţurile cele mai îndepărtate ale
uriaşei catedrale. Fiecare piatră trimitea sunetele înapoi ca un zid. Stînd chiar la intrare,
Michelangelo se simţea copleşit din toate părţile de o mare de sunete, care-1 înecau ca
nişte ape ce se umflă. Ieşi în stradă înconjurat de o mulţime de oameni, pe jumătate
morţi de frică, încremeniţi, cu ochii duşi.
Numai stareţul Bichiellini era liniştit.

13
— Asta e curată necromancie, fiule. Ca în cele mai întunecate timpuri ale omenirii.
Domnul însuşi i-a făgăduit lui Noe şi fiilor săi, în Geneză 9/9—11, că nu va mai fi nici
un potop: „Iată, eu fac un legămînt cu voi şi cu seminţia voastră care va veni după voi...
că nici o făptură nu va mai fi nimicită de apele potopului şi nu va mai veni potop ca să
pustiască pămîntul“. Spune-mi, te rog, cu ce drept scrie Savonarola din nou Biblia?
Intr-o zi, Florenţa va afla că a fost înşelată... Vocea domoală a stareţului risipi vraja
provocată de Savonarola.Atunci o să-i deschideţi porţile mînăstirii
Santo Spirito, ca să-l scăpaţi de furia poporului, făcu
Michclangelo.
Stareţul zîmbi amar.
— Poţi să ţi-1 închipui pe Savonarola supunîndu-se
consemnului tăcerii? Mai bine s-ar lăsa ars pe r u g .
Zi de zi, pînza de păianjen se strîngea tot mai mult: Veneţia
se declară neutră, Roma refuză să vină în ajutor cu trupe.
Carol atacă fortăreţele de graniţă ale Toscanei, cîteva dintre
ele căzură. Pietrarii din cariera de marmură Pietrasanta se
împotriviră luptînd cu îndîrjire; dar nu mai puteau trece decît
puţine zile pînă ce armata franceză avea să intre în Florenţa.
Michelangelo avu rareori prilejul de a gîndi mai raţional.
Cînd dangătul clopotului mare din turn chemă întreg oraşul
în Piazza Signoriei, pentru înştiinţări, isteria bîntuia
populaţia, fie de teamă, fie de uşurare. Oare oraşul avea să
fie prădat? Republica răsturnată? Avuţiile, arta, negoţul,
siguranţa şi prosperitatea cetăţii urmau să fie înghiţite acum
de un monarh care năvălea cu puternica lui armată, după ce
Florenţa trăise în pace cu restul lumii de atîta amar de
vreme, încît nu mai avea acum armată, nici arme, nici voinţa
de a lupta? Venea oare, într-adevăr, al doilea potop?

14
într-o dimineaţă Michelangelo se trezi singur în palatul
părăsit. Piero, Orsini şi suita lor plecaseră grăbiţi să se-
nvoiască cu Carol. Alfonsina se refugiase cu copiii şi cu
Giuliano într-o vilă pe coasta dealului. In afară de cîţiva
slujitori bătrîni, Michelangelo rămăsese singur. Gol şi tăcut,
măreţul palat era înfricoşător. Lorenzo murise la Careggi, dar
acum, spiritul său mare, întruchipat în biblioteca şi operele
lui de artă minunate, părea că moare şi el. Pe cînd trecea pe
coridoarele ce răsunau încă de ecoul paşilor lui, încăperile
goale prin care se uita răspîndeau ceva din duhoarea
cumplită a morţii. O ştia prea bine, el, care devenise un
cunoscător în camera mortuară din Santo Spirito. Haosul se
întindea. Piero se prosterna în faţa lui Ca- rol, îi oferi cuceritorului fortăreţele de coastă
Pisa şi Leghorn şi două sute de mii de fiorini dacă „îşi va continua drumul spre sud, pe
ţărm, ocolind Florenţa*. înfuriat de această capitulare umilitoare, Consiliul oraşului
adună poporul, în bătaia clopotului din vîrful Signoriei, şi-l puse pe Piero sub învinuire,
aeuzîndu-1 de „laşitate, lipsă de prevedere, nepricepere şi predarea cetăţii**.
O delegaţie, cuprinzîndu-1 pe Fra Savonarola, fu trimisă la Carol. Pe Piero nu-1 mai
luară în seamă. Piero se repezi degrabă la Florenţa, ca să-şi restabilească drepturile. în
furia sa, oraşul se împotrivi cu sălbăticie. Piero ceru să fie ascultat. Mulţimea urlă:
„Pleacă! Nu încurca planurile Signoriei!** Piero se îndepărtă cu dispreţ. Mulţimea din
piazza îşi agită bonetele în semn de acuzare, cete de băieţi fluierară şi azvîrliră cu
pietre. Piero trase sabia din teacă. Mulţimea îl hăitui pe străzi. Dispăru în palat şi izbuti
să le abată un timp atenţia, punîndu-i pe slujitorii care mai rămăseseră să le împartă vin
şi turtă.
Apoi, din stradă se apropiară vestitori strigînd:
— Signoria i-a alungat pe Medici! Pe viaţă! S-a pus un preţ de 4.000 fiorini pe capul
lui Piero. Jos Piero!
întors la palat, Michelangelo află că Piero scăpase prin grădina din spate, se alăturase
detaşamentului de mercenari al lui Orsini, la Poarta San Gallo, şi fugise. Cardinalul
Giovanni, cu faţa lui grăsulie, roşie de transpiraţie, din cauza braţului de manuscrise pe
care le căra, urmat de doi dintre slujitori, încărcaţi şi ei peste măsură cu cărţi frumos
legate, o tăia drept prin grădină către poarta din fund, căutînd scăpare. Faţa lui speriată se
lumină cînd îl văzu pe Michelangelo.
— Buonarroti! Am salvat cîteva din manuscrisele rare ale tatei, cele la care ţinea cel
mai mult. Mulţimile Florenţei năvăliră numaidecît în urma lui. Poporul fremăta în curte.
Strigăte ca „Mediei-i au fost alungaţi!** erau urmate de „Palatul e al nostru ! M.
Derbedeii se năpustiră jos, în pivniţele de vin, forţară lăzile, şi eînd nu reuşeau să scoată
dopurile, spărgeau gîtul sticlelor de pereţi. Sute de sticle şi damigene treceau din mînă-n
mînă şi de la gură la gură, erau băute orbeşte, cu înghiţituri lacome, fără să li se mai
simtă gustul. Vinul se vărsa în voie, pînă ce inundă pivniţa. Apoi, trecînd pe lîngă cei
care se împingeau să coboare şi ei în pivniţă, primul val se năpusti pe scări să jefuiască
palatul. Michelangelo se postă în apărare în faţa statuii lui David de Donatello.
Mulţimea continua sa se reverse pe poarta principală, inundînd curtea. Figuri de oameni
pe care le văzuse, de cînd se ştia, pe străzi şi prin pieţe, cetăţeni paşnici, prietenoşi, acum

15
se dezlănţuiseră, aţîţaţi deodată, porniţi pe distrugere, cu turbarea oarbă a gloatei. Ce
stîrnise această schimbare? Era oare sentimentul de a pătrunde înlauntrul palatului
Medici, pentru prima dată ca stăpîni, mai degrabă decît ca intruşi?
11 izbiră cu putere de statuia lui David şi simţi un cucui crescîndu-i în creştetul capului.
Statuia Judith si Holofern a lui Donatello, care se afla în preajmă, fu luată pe sus,
cu soclu cu tot, şi cărată, în urlete de triumf, prin grădina din fund. Ce era prea mare
pentru a fi urnit din loc, portrete şi busturi de marmură din epoca romană, era sfârîmat în
bucăţi, cu lovituri de secure şi ciomege.
Se furişă pe lîngă zid, urcă scara principală în goană, alergă cît îl ţineau picioarele pe
coridor spre studiolo, trînti uşa după el şi căută zăvorul. Dar nu era nici unul. Se uită
de jur împrejur la manuscrisele nepreţuite, la casetele cu camee rare, amulete, giuvaeruri
cizelate, monede vechi, la basoreliefurile greceşti de deasupra uşii, la reliefurile în
marmură şi bronz de Donatello, la mesele de lemn pictate redînd Coborîrea de -pe
cruce de Giotto şi Sfîntul Ieronim de Van Eyek. Se putea face oare ceva pentru a
le salva? Ochii îi căzură pe locaşul ascensorului. Deschise uşa, trase de frînghii, şi cînd
cutia ajunse la nivel, se apucă s-o încarce cu mici picturi, plăci emailate şi de mozaic,
ceşti de jasp, onix şi ametist, o mică statuie a lui Platon, un ceas de cristal montat în
argint aurit, vaze de sticla de Ghirlandaio, manuscrise, inele şi broşe. Faunul bătrîn, fără
dinţi, modelul primei sale sclupturi, şi-l vîrî în sîn. Apoi trase de frînghia cealaltă, coborî
puţin platforma şi închise uşiţa. In aceeaşi clipă, o mulţime de oameni se năpusti asupra
încăperii şi începu să prade studiolo ca un roi de lăcuste, îşi croi drum pînă în odaia
lui, unde azvîrli statuetele şi cîteva din bronzurile lui Bertoldo sub paturi.
Cu aceasta însă, încetă să mai fie de folos acolo. Sute de scandalagii cutreierau palatul şi
marile încăperi, şterpelind din sufragerie vesela de aur şi argint a familiei, spărgînd
farfuriile şi paharele, ţipînd de bucurie şi bătîndu-se pentru colecţiile de medalii de aur şi
argint ale Medici-lor, luînd cupele şi trofeele din camerele lui Piero, aruncînd sticle pe
jumătate pline cu vin în Hercule si leul al lui Pollaiuolo. în camera lui Lorenzo,
privi neputincios cum înhăţau cele patru vaze de jasp gravate cu numele lui 11
Magnifico, cum cărau afară mesele pictate de Masaccio, Veneziano92 , cum sfîşiau
picturile din rame şi cum smulgeau sculpturile de pe socluri, sfărîmînd scaunele, mesele
şi scrinurile, nimicind tot ce era prea voluminos pentru a fi mişcat din loc. în bibliotecă,
volume şi manuscrise rare fură azvîrlite de de pe rafturi pe jos, călcate în picioare.
Se răzbuau oare aceşti* florentini pe Piero? Dar aceste colecţii minunate nu aparţineau
lui Piero. Urmărindu-i cum sfîşiau draperiile de catifea, cum ciopîrţeau tapiseriile de
mătase, clătină din cap cu disperare.
—- Cine poate pătrunde în mintea gloatei dezlănţuite?
Recunoscu doar pe unul dintre prietenii devotaţi ai Medici-lor, vărul lui, Bernardo
Rucellai, soţul
Nannineî de Medici, stînd în faţa lui Pallas supu- nînd Centaurul, pînza lui
Botticelli, aflată în vestibulul de lingă salon. Striga cît îl ţinea gura: — Sînteţi cetăţeni ai
Florenţei! De ce nimiciţi propriile voastre comori? Opriţi-vă, vă implor! Ii apăru ca o
figură eroică, cu ochii scăpărători şi braţele desfăcute, apărînd tabloul. Apoi Rucel- lai fu
doborît. Răzbătu anevoie pînă la trupul căzut cu faţa la pămînt, îl ridică şi-l duse pe
braţe, sîngerînd, într-o cămară alăturată. Gîndi, cu ironie:

92 Antonio Francesco da Veneziano (1309 — 1384), pictor italian, autor de

fresce şi pictură decorativă, la Siena, Pisa şi Florenţa.

16
„Acesta e contactul cel mai intim pe care l-am avut cu rudele mele din partea mamei*4.
Palatul era vraişte. In biroul lui Lorenzo, cîţiva cărăuşi solizi, după ce sfîşiaseră hărţile şi
tapiseriile de pe pereţi, reuşiră să spargă casa de bani. Din ea se revărsă o ploaie de
douăzeci de mii de fiorini, care împinse bucuria gloatei la culme, în timp ce începură
bătăile pentru monedele de aur. îşi croi drum pe scările din dos, ieşi prin grădină, o luă
apoi pe cîteva străduţe dosnice şi se duse la palatul Ridolfi. Ceru unui slujitor o pană şi
cerneală şi scrise un scurt bilet Contessinei: „După ce va trece primejdia... trimite pe
cineva în stu- diolo... Am încărcat cît am putut ascensorul pentru mîneare.“ Semnă
M.B.
In drum spre casă, se opri de două ori: la Bugiar- dini şi la Jacopo, lăsîndu-le vorbă să se
întîl- nească cu el la miezul nopţii, la Porta San Gallo. Cînd, în cele din urmă, oraşul
adormi, se strecură pe lîngă casele liniştite, pînă la grajdurile palatului Medici. Doi dintre
grăjdari rămăseseră cu caii, ca să-i stăpînească în timpul haosului din jur. Ştiau că
Michelangelo avea dreptul să ia cai de cîte ori dorea. Ii ajutară să pună şaua pe trei cai.
Incăleeă pe unul, iar pe ceilalţi doi îi mînă de căpăstru.
Nu era nimeni de pază la poarta oraşului. Bugiar- dini aştepta, în întuneric, mulţumit de
sine, şi-şi tăia cu un cuţit unghiile lungi. Jacopo sosi la scurt timp după Michelangelo.
Porniră spre Veneţia.
1 w Pînă în după-amiaza celei de-a doua zile,trecuseră Apeninii şi coborîră printr-o
trecătoare către Bologna, înconjurată de ziduri portocalii de cărămidă, cu cele aproape
două sute de turnuri şi turnuleţe, unele înclinate mai tare decît cel din Pisa, înţepînd
transparenţa cerului emilian. Pătrunseră în oraş pe malul rîului, printr-o piaţă de mărfuri
plină de resturi şi gunoaie, pe care cîteva femei bătrîne, în veşminte negre, o măturau cu
tîrnuri făcute din crengi şi nuiele. Rugară pe una dintre bătrîne să le arate drumul şi se
îndreptară spre Piazza Communale.
Străzile strîmte, întortocheate, acoperite de cel de-al doilea cat, ieşit în afară, al caselor,
erau înăbuşitoare, fără aer. Fiecare familie bologneză îşi construise un turn de apărare
împotriva vecinilor, obicei împămîntenit întîi la Florenţa, dar desfiinţat de Cosimo, care-i
obligase pe florentini să-şi dărîme turnurile pînă la înălţimea acoperişului. Străzile mai
largi şi pieţele erau mărginite de arcade din cărămidă portocalie, menite să apere
oamenii de zăpadă, ploaie şi de arşiţa cumplită a verii, astfel încît locuitorii Bolognei
puteau să-şi străbată oraşul în orice direcţie, fiind tot timpul adăpostiţi.
Ajunseră în piaţa principală, cu măreaţa ei biserică San Petronio într-un capăt şi cu o
întreagă latură ocupată de palatul comunal; descălecară şi îndată fură înconjuraţi de
poliţia bologneză. —- Sînteţi străini?
— Florentini, răspunse Michelangelo.
— Degetele voastre mari, vă rog.
— Degetele mari? Ce vreţi cu degetele mari?
— Să vedem semnul de ceară roşie.
— N-avem nici un semn de ceară roşie.
— Atunci, urmaţi-ne. Sînteţi arestaţi.
Au fost conduşi la vamă, un şir de odăi înfundate sub arcade, unde ofiţerul de serviciu îi
lămuri că orice străin care vine la Bologna trebuie să fie înregistrat şi să i se ia
amprentele digitale, la intrarea pe una dintre cele 16 porţi ale oraşului.
— De unde era să ştim? întrebă Michelangelo. N-am mai fost niciodată pe-aici.
— Necunoaşterea legii nu e o scuză pentru nimeni. Sînteţi amendaţi cu cîte 50 de lire

17
bolo- gneze.
— 50 de lire?... Dar n-avem atîţia bani.
— Foarte rău. Atunci... 50 de zile de închisoare. Cu gura căscată, amuţit, Michelangelo
făcu ochii mari la Bugiardini şi Jacopo. înainte de a-şi putea veni în fire, un bărbat făcu
cîţiva paşi înspre ei.
— Pot să stau de vorbă cu aceşti tineri, domnule ofiţer?
— Desigur, excelenţă.
Se adresă lui Michelangelo:
— Numele dumitale nu e cumva Buonarroti?
— Ba da.
— Tatăl dumitale nu e vameş la Florenţa?
— Da, domnule.
Bolognezul se întoarse spre vameş.
— Tînărul nostru se trage dintr-o familie de vază din Florenţa; tatăl lui conduce o
secţie a vămii de-acolo, la felea dumneata aici. Nu crezi că cetăţile noastre surori ar
putea da dovadă de ospitalitate una faţă de cealaltă cînd e vorba de familii onorabile?
Măgulit, vameşul răspunse:
— Fără îndoială excelenţă.
— Răspund eu de purtarea lor.
Cînd se văzură din nou sub soarele firav de iarnă al pieţei, Michelangelo îl cercetă pe
binefăcătorul lor. Avea o faţă lată, dar plăcută şi senină. Deşi cîteva fire argintii arătau că
ar putea să aibă vreo 45 de ani, obrazul îi era neted, şi faţa îmbujorată ca a unui tînăr fără
barbă, dinţii mărunţi, foarte albi şi gura mică, strînsă între nas şi bărbia puternică.
Sprîncenele îi apărau ochii doar pînă la jumătatea distanţei de la rădăcina nasului, apoi se
îndreptau în sus, întrebătoare. Purta o mantie de lînă moale, neagră, cu un guler alb
plisat.

18
Sînteţi foarte binevoitor, îi spuse, iar eu mă simt foarte stingherit: dumneavoastră vă
amintiţi de figura mea, ce nu merită această cinste, în timp ce eu, deşi ştiu că ne-am mai
întîlnit...
— Am stat unul lîngă altul la una din mesele lui Lorenzo de’Medici, lămuri omul.
— Aşa e! Sînteţi Signor Aldovrandi! Aţi fost podestă al Florenţei. Mi-aţi vorbit
atunci de opera unui mare sculptor care se află aici la Bologna.
— Jacopo della Quercia. Acum voi avea ocazia să-ţi fac cunoştinţă cu opera lui. Nu
vreţi, dumneata şi prietenii, să-mi faceţi plăcerea de a mă însoţi la cină?
— Plăcerea va fi a noastră, rînji Jacopo. Nu neam mai desfătat stomacurile de cînd am
pierdut Domul din ochi.
— Atunci, aţi venit în locul cel mai potrivit, răspunse Aldovrandi. Bologna e
cunoscută şi sub denumirea de La Grassa, grăsana. Aici se mănîncă mai bine ca
oriunde în Europa.
Părăsiră piazza şi o luară spre nord, lăsînd în urmă biserica San Pietro la dreapta, şi
seminarul bisericii la stînga, apoi cotiră pe Via Galliera. Palatul Aldovrandi se afla la
numărul 8, pe partea stîngă a străzii, o clădire din cărămidă, de proporţii armonioase, cu
trei etaje. Uşa ogivală era încadrată de o friză din terra-cotta colorată, cu blazonul
familiei; ferestrele boltite erau despărţite prin coloane de marmură.
Bugiardini şi Jacopo se îngrijiră de adăpostirea cailor, în timp ce Aldovrandi îl duse pe
Michel- angelo să-i arate biblioteca, lambrisată în lemn, de care era nespus de mîndru.
— Lorenzo de’Medici m-a ajutat să strîng aceste cărţi.
Avea un exemplar din Stanze per la Giostra, de Poliziano, cu dedicaţia autorului.
Michelangelo răsfoi volumul legat în piele.
— Ştiţi, Messer Aldovrandi, că Poliziano a murit acum cîteva săptămîni?
— Am fost zdrobit. O minte atît de aleasă... Şi Pico de asemeni: e pe patul de moarte.
Ce pustie va fi lumea fără ei!
— Pico? Michelangelo îşi înghiţi lacrimile. Nu ştiam. Dar Pico e tînăr...Treizeci şi unu
de ani. Cînd a murit Lorenzo, a fost sfîrşitul unei epoci. Nimic nu va mai fi vreodată ca
înainte.
Michelangelo ţinu poemul în mînă şi începu să citească cu glas tare; în urechi îi răsunau
vocile celor patru platonicieni, instruindu-1. Aldovrandi spuse cu admiraţie:
— Citeşti bine, tinere prieten. Dicţiunea dumi- tale e clară şi ai un fel de a fraza
versul...
— Am avut dascăli buni.
— îţi place să citeşti cu glas tare? îi am pe toţi marii poeţi: Dante, Petrarca, Pliniu,
Ovidiu.
— Nici eu n-am ştiut că-mi place.
— Spune-mi, Michelangelo, cete aduce la Bologna? Aldovrandi ştia de soarta lui
Piero, fiindcă grupul fugar al Medici-lor trecuse prin Bologna doar cu o zi înainte.
Michelangelo îi spuse că e în drum spre Veneţia.
— Cum se face că n-aveţi toţi trei împreună, nici 50 de lire bologneze, dacă mergeţi
atît de departe?
— Bugiardini şi Jacopo n-au un soldo. Eu plătesc cheltuielile.
Aldovrandi zîmbi.
>— Şi eu aş vrea să cutreier lumea pe socoteala dumitale.
— Nădăjduim să găsim de lucru la Veneţia.
— Atunci, de ce nu rămîneţi la Bologna? Aveţi lucrările lui della Quercia, după care
puteţi studia; s-ar putea chiar să vă facem rost de vreo comandă de sculptură.
Ochii lui Michelangelo se aprinseră.
— Am să vorbesc, după cină, cu cei doi tovarăşi ai mei.

1
— Dar pentru Jacopo şi Bugiardini, ciocnirea cu poliţia bologneză fusese de ajuns ca
să le piară cheful de hoinăreală. Nu se arătau prea ispitiţi nici de sculptura lui della
Quercia. Hotărîră c-ar fi mai bine să se întoarcă la Florenţa. Michelangelo le dădu bani
de drum şi-irugă să ducă şi calul lui înapoi, la palatul Medici. Apoi îi comunică lui
Aldovrandi că va rămîne la Bologna şi-şi va căuta locuinţă.Nici gînd! îi răspunse
Aldovrandi. Nu se cade ca un prieten şi protejat al lui Lorenzo de’Medici să locuiască la
Bologna într-un han. Un florentin instruit de cei patru platonicieni e o desfătare rară
pentru noi. Vei fi oaspetele nostru.
Se trezi cu soarele bolognez portocaliu inundîn- du-i camera, aprinzînd goblenul din
spatele lui şi tavanul cu grinzi, viu colorat. Intr-o ladă pictată de la picioarele patului găsi
un prosop de pînză de in, se spălă într-un vas de argint aflat pe un scrin sub fereastră, cu
picioarele goale încălzite de covorul persan. Era oaspetele unei case vesele. Auzea voci
şi rîsete răsunînd în toată acea parte a palatului care era locuită de cei şase fii ai lui
Aldovrandi. Signora Aldovrandi, tînăraşi atrăgătoarea soţie de-a doua, care dăduse şi ea
naştere unei serii de copii, era o femeie cumsecade, care-i iubea deopotrivă pe toţi cei
şase fii şi-l întîmpină pe Michel- angelo atît de călduros, de parcă ar fi fost cel de-al
şaptelea. Gazda lui, Giafrancesco, aparţinea ramurii Aldovrandi care se desprinsese de
vechiul palat părintesc, se dedicase negoţului şi schimbului de bani şi prosperase atît de
mult, îneît, după ce absolvise universitatea, fiind încă din tinereţe notar, devenit apoi un
iscusit bancher, era liber acum să-şi dedice timpul artelor. însufleţit admirator al poeziei,
era el însuşi un priceput versificator în volgare. Se ridicase repede în viaţa politică a
cetăţii sale: senator, gonfaloniere al justiţiei, membru al Consiliului celor
Şaisprezece Reformatori ai Statului Liber, care guvernau Bologna, prieten intim al
familiei conducătoare, Bentivoglio.
— Singurul regret al vieţii mele este că nu ştiu să scriu în greceşte şi latineşte îi
mărturisi lui Miehelangelo, la un pahar de ceai fierbinte, aromat cu mirodenii. Şedeau în
capătul mesei de nuc, de patruzeci de persoane, din sufragerie, care avea blazonul
familiei sculptat în mijloc. Ii citesc pe greci şi pe latini, bineînţeles, dar în tinereţe mi-am
petrecut prea mult timp numărînd bani în loc să număr picioare de versuri.
Era un colecţionar pasionat. îl conduse pe Michel- angelo prin palat şi-i arătă iconiţe
pictate, tăbliţe de lemn sculptat, vaze de argint şi aur, monede, capete din terra-cotta,
fildeşuri, bronzuri şi statuete sculptate în marmură.
— Dar nici un fel de artă locală, după cum poţi vedea, arătă el înciudat. E o enigmă
pentru mine: De ce Florenţa, şi nu Bologna? Sîntem un oraş tot atît de bogat ca şi al
vostru, poporul nostru e la fel de viguros şi de îndrăzneţ. Avem un trecut frumos, în
muzică, în erudiţie; dar n-am fost niciodată în stare să creăm sculptură sau pictură de
valoare. De ce?
— Dacă-mi este îngăduită îndrăzneala, de ce Bo- îogna e supranumită „grăsana“?
— Pentru că ne dăm în vînt după mîncare şi sîntem vestiţi, încă de pe vremea lui
Petrarca, pentru desfătările trupeşti. Mărturisim singuri că sîntem un oraş al simţurilor.
— Oare asta să fie pricina?
— Adică, atunci cînd toate dorinţele sînt satisfăcute, nu mai simţi nevoie de artă?
Totuşi, şi Florenţa e bogată, şi trăieşte bine...
— Medici, Strozzi, cîteva familii. Dar toscanii sînt slăbănogi de felul lor. Şi mănîncă
puţin. Pentru noi, risipa nu e o plăcere. Nu-mi amintesc ca vreodată să fi fost poftită la

2
masă în casa noastră vreo altă familie; dar nici noi la prieteni. Nu ţin minte ca vreun
Buonarroti să fi oferit sau şă fi primit vreun dar. Ne place să cîştigăm bani, dar nu să-i
cheltuim.
— Iar noi, bolognezii, socotim că banii sînt făcuţi pentru a fi cheltuiţi. Tot geniul nostru
s-a îndreptat spre rafinarea plăcerilor. Ştiai că am creat un amore bolognese? Că
femeile noastre nu vor să se mai îmbrace după moda italienească, ci doar după cea
franţuzească? Că trebuie să folosească mai multe materiale felurite într-o singură rochie?
Ştiai că ţinem ascunsă reţeta cîrnaţilor — specialitatea noastră — de parcă ar fi un secret
de stat?
La masa de prînz se aflau chiar patruzeci de meseni: fraţii şi nepoţii lui Aldovrandi,
profesori de la universitatea din Bologna, familii conducătoare din Ferrara şi Ravena în
trecere prjn Bologna, înalţi prelaţi, membri ai conducerii celor şaisprezece din Bologna.
Aldovrandi era o gazdă fermecătoare, dar, spre deosebire de Lorenzo, el nu făcea nici o
sforţare de a întreţine o discuţie generală, de a încheia afaceri ori de a urmări vreun alt
scop, în afară de savurarea peştelui, cîr- naţilor, cărnurilor şi vinurilor delicioase, a
snoavelor şi ambianţei prieteneşti.
După riposo 1, Aldovrandi îl invită pe Michel- angelo să vadă oraşul.
Trecură pe sub arcadele unde prăvăliile expuneau cele mai atrăgătoare delicatese ale
Italiei: brînze- turi fine, pîinea cea mai albă, cele mai rare vinuri; şirurile de măcelării din
Borgo Galliera expuneau mai multă carne decît văzuse Miehel- angelo într-un an la
Florenţa; apoi vechea piaţă de peşte, cu bogăţia apelor din jurul Ferrarei: morun,
languste, chefal. Sutele de prăvălii cu vînat vindeau roadele vînâtorii din ajun: căprioare,
prepeliţe, iepuri, fazani; de asemeni, în fiecare cartier al oraşului, cunoscutul salame al
lor, vestit în lumea întreagă. Peste tot, Miehel- angelo trecea pe lîngă studenţi de la
universitate, care studiau prin micile cafenele de sub arcadele de culoare portocalie,
jucînd zaruri şi cărţi pe paginile deschise ale caietelor de notiţe.
— Un lucru văd că lipseşte, Messer Aldovrandi. N-am văzut nici urmă de sculptură
în piatră.
— Pentru că n-avem cariere de piatră. Simplu. Dar am adus întotdeauna pe cei mai
buni sculptori în marmură care s-au învoit să vină: Nicola Pi- sano, Andrea de la Fiesole,
de lîngă Florenţa, della Quercia din Siena,Dell’Arca93 94 din Bari. Sculptura noastră
locală e din terra-cotta. Michelangelo nu se arătă entuziasmat înainte de a ajunge la
Santa Mar ia della Vita, unde Aldovrandi îi arătă Plîngerea lui Cristos, de
dell’Arca. Acest grup mare din terra-cotta era dramatic şi adînc tulburător, căci
Dell’Ârca îşi prinsese personajele exprimînd din plin agonia şi tînguirea.
Cîteva clipe mai tîrziu, dădură peste un tînăr care lucra busturi din terra-colta, spre a
fi aşezate deasupra capitelurilor palatului Amorini din Via Santo Stefano. Era solid
clădit, cu umeri şi bicepşi uriaşi, dar cu un cap în formă de ou, mai îngust în creştet decît
la bază; pielea lui bronzată avea aceeaşi culoare portocalie ca şi cărămida bolo- gneză.
Aldovrandi îi spuse pe nume: Vincenzo.
— Acesta e prietenul meu Buonarroti, spuse el, cel mai bun sculptor tînăr din Florenţa.
— A, atunci e foarte nimerit să ne-ntîlnim, răspunse Vincenzo, căci şi eu sînt cel mai

93 Siestă. (It.)
94 Nicolo deIVArca (? — m. 1494), sculptor italian, autor de
basoreliefuri şi statui cu tematică religioasă.

3
bun sculptor tînăr din Bologna. Sînt urmaşul lui Dell’Arca. Eu sînt cel care urmează să
termine mormîntul cel mare al lui Pisano, în San Domenico.
— Ai primit comanda? întrebă Aldovrandi tăios.
— Nu încă, excelenţă, dar trebuie să mi se dea mie. La urma urmei, sînt bolognez. Sînt
sculptor. Ce poate fi mai firesc? Se întoarse spre Michel- angelo. Dacă ai nevoie de
însoţitor în Bologna, îţi arăt eu totul.
Cînd îşi continuară drumul, Aldovrandi zise:
— Urmaşul lui Dell’Arca, nici mai mult, nici mai puţin! E urmaşul bunicului şi al
tatălui său, care sînt cei mai buni modelatori de cărămizi din Bologna. Să rămînă la
meseria lui!
Se îndreptară spre biserica San Domenico, construită în 1218 de călugării Dominicani.
Interiorul avea trei nave, mai împodobite decît majoritatea bisericilor florentine, în care
se afla un sarcofag al sfîntului Domenico, făcut de Nicola Pisano. Spre el îl conduse
Aldovrandi. Ii atrase atenţia asupra sculpturilor în marmură care fuseseră începute în
1267, apoi lucrarea fusese continuată de Nicolo dell’Arca.
— Dell’Arca a murit acum opt luni. Au mai rămas trei siluete de sculptat: un înger,
aici în dreapta, sfîntul Petronius ţinînd macheta oraşului Bologna şi sfîntul Proculus. Sînt
sculpturile pe care spunea Vincenzo c-o să le facă el.
Michelangelo se uită lung la Aldovrandi. x\ceşta nu mai adăuga nimic; î] conduse doar
afară din biserică şi apoi spre Piazza Maggiore, ca să vadă opera lui Jacopo della
Quercia de deasupra intrării principale a bisericii San Petronio. Rămase în urmă,
lăsîndu-1 pe Michelangelo să meargă singur înainte.
Michelangelo rămase înlemnit, cu respiraţia tăiată de uimire şi încîntare. Aldovrandi se
apropie.
— Ştiai că della Quercia a luat parte la concursul pentru uşile de bronz ale
Baptisteriului din Florenţa? In 1400? Ghiberti l-a întrecut. Aceste cinci scene, de
amîndouă părţile coloanelor de susţinere laterale, şi cele cinci de deasupra sînt un
răspuns la insuccesul lui. Aici, la Bologna, noi credem că sînt tot atît de frumoase ca ale
lui Ghiberti.
Michelangelo şedea în faţa panourilor de piatră, clătinînd uluit din cap. Aceasta era poate
cea mai valoroasă sculptură pe care o văzuse vreodată.
— Poate tot atît de frumoase, poate mai frumoase, oricum deosebite, răspunse el.
Della Quercia e şi el un inovator ca şi Ghiberti. Priviţi ce pline de viaţă sînt siluetele lui,
cum pulsează de forţă interioară. Ridicînd şi coborînd braţele, arăta cînd spre unul, cînd
spre altul dintre panouri şi striga: Sculptura aceea înfăţişînd pe Dumnezeu. Cea cu
Adam şi Eva. Cain şi Abel. Noe ameţit de băutură. Izgonirea din paradis. Priviţi ce forţă
şi adîncime de concepţie. Sînt buimăcit. Se întoarse spre prietenul său şi adăugă: Signor
Aldovrandi, acesta e genul de siluete pe care am visat să le sculptez.
il La Bologna îşi mai descoperi încă o pasiune, una de care nici nu visase.

4
II însoţea pe Aldovrandi peste tot: la palatele fraţilor săi, la prînzuri în familie, la supeuri
intime, la prieteni. Bolognezilor, oameni ospitalieri din fire, le plăcea să primească. La o
cină dată în vila sa dintre coline, de către Marco Aldovrandi, ne- potul gazdei
sale, o cunoscu pe Clarissa Saffi, care făcea oficiile de
gazdă. Nu erau alte femei de faţă, doar prietenii lui Marco.
Era zveltă, cu par auriu, tras mult înapoi de pe frunte, după
moda zilei. O siluetă suplă, mlădioasă, cu o senzualitate
delicată în mişcări; cel mai neînsemnat ritm al braţului, al
umărului sau al piciorului era tot atît de unduios ca şi muzica
şi la fel de încîntător. Părea să fie una dintre acele fiinţe
rare, la care pînă şi simpla respiraţie e făcută pentru
dragoste. Schiţîndu-i silueta în minte, Michelangelo
descoperi în ea desăvîrşirea, o dulceaţă a gesturilor, a vocii,
a mişcării, a felului de a fi.
Admirînd frumuseţea gîtului, a umerilor şi a bustului, se
gîndi fără voie la pasiunea lui Botticelli pentru perfecţiunea
nudului de femeie: nu pentru a iubi, ci pentru a picta.
Clarissa avea mult din frumuseţea aurie a Simonettei, însă
Iară trista nevinovăţie pe care i-o atribuise Botticelli.
Nu se asemăna cu nici o femeie din cîte văzuse vreodată. O
admira nu numai cu ochii, ci parcă prin toţi porii, cu tot
trupul lui. Simpla ei prezenţă în salonul lui Marco înainte de
a face vreo mişcare sau de a rosti vreun cuvînt îi făcu sîngele
să alerge mai iute, îi ridică fără voie umerii în sus, îi răscoli
simţurile, însufleţite de o nouă viaţă. Dacă Clarissa ar fi
trecut prin faţa treptelor Domului, Jacopo ar fi strigat: „Ce
bună-i de trîntft la aşternut!“ Dar Michelangelo îşi dădea
seama că era mai mult decît atît. Ea însăşi dragostea, în
întruchiparea ei feminină desăvîrşită. Zîmbetul de bun venit
pe care i-1 adresă Clarissa era învăluitor ca o îmbrăţişare; se
vedea că-i plăceau toţi bărbaţii, că avea o atracţie firească
faţa de ei. Mişcările ei erau de o graţie cuceritoare, o
adevărată încîntare pentru simţurile lui. Cosiţele lungi de păr
auriu strălucitor păreau împletite din razele soarelui fierbinte
al Italiei şi încălzeau la fel ca soarele chiar în acea cameră
răcoroasă. Deşi simţea în urechi un bubuit lăuntric,
Michelangelo auzea şi muzica dulce, uşor insinuantă a vocii
ei, care-1 zdruncina pînă-n străfundurile conştiinţei.
Era de trei ani amanta lui Marco, de cînd acesta o
descoperise întîmplător măturînd în dugheana de cîrpaci a
taţălui ei. Fiind cel dintîi care-i pre- ţuise frumuseţea, o
instalase într-o vilă retrasă, o învăţase să poarte rochii şi
bijuterii scumpe şi-i adusese un profesor particular ca s-o

5
înveţe să citească şi să scrie.
După cină, în timp ce vechii prieteni erau adîn- ciţi într-o
discuţie despre politică, Michelangelo şi Clarissa se treziră
singuri într-o mică odaie de muzică, mobilată în stil
franţuzesc. In ciuda deselor lui afirmaţii că formele feminine
nu-1 interesează cîtuşi de puţin, că nu găseşte ceva vrednic
de sculptat, acum nu-şi mai putea lua ochii de la corsajul
Clarissei, prins într-o plasă fină de fir de aur, o adevărată
minune chinuitoare ce dădea impresia că-i dezvăluie sînii,
deşi de fapt îi ţinea ascunşi. Cu cît se uita mai bine, cu atît
vedea mai puţin: căci se afla în faţa unei capodopere a artei
croitoriei, născocită anume spre a tulbura şi a intriga, fără să
dezvăluie însă nimic, lăsînd abia să se bănuiască cei doi
porumbei albi cuibăriţi.
Clarissa era înveselită de sfiala lui.
— Eşti artist, Buonarroti?
Era greu să-i întîlneşti privirea, deoarece îşi rotea ochii ei
alunecoşi cînd ascunzînd, cînd dezvăluind taine.
— Sînt sculptor.
— Ai putea să mă sculptezi în marmură?
— Eşti gata sculptată, scăpă el fără voie. Fără cusur!
O uşoară îmbujorare coloră pomeţii rotunjiţi ai obrajilor ei
delicaţi, albi ca laptele.
Rîseră amîndoi, aplecîndu-se puţin unul spre altul. Marco a
educase bine; vorbea îngrijit, corect. Instinctiv,
Michelangelo îşi dădu seama că între ei se şi crease o
intimitate.
— Am să te mai văd? o întrebă.
— Daca Signor Aldovrandi te mai aduce pe-aici.

6
Altfel nu?Buzele i se dezlipiră intr-un zîmbet.
— Vrei să ne vedem ca să-ţi pozez?
— Nu. Da. Nu ştiu. Nici nu ştiu măcar ce spun, darmite ce
vreau sa spun.
Clarissa rîse din toată inima. Mişcările ei făceau plasa de la
piept să se întindă; din nou, Michel- angelo se trezi urmărind
formele ei minunate desenîndu-se sub corsajul de aur. îşi
spuse: „E o nebunie! Ce se petrece oare cu mine?“
Prietenul său Aldovrandi fu cel care-i zări în ochi dorinţa
arzătoare, vădită. II bătu tare pe umăr şi strigă:
— Bravo, Michelangelo, ai prea mult bun-simţ ca să te laşi
prins în discuţia noastră de politică. Acum, o să facem puţină
muzică. Ştiai că sîntem unul dintre marile centre muzicale
ale Europei? în drumul lor spre casă, în timp ce călăreau
alături pe străzile portocalii adormite, Aldovrandi întrebă:
— Te-a scos din minţi Clarissa?
Michelangelo înţelese că putea să fie sincer şi răspunse:
— îmi face carnea să mi se înfioare; vreau să zic, carnea
dinăuntrul cărnii.
— Frumuseţile noastre din Bologna se pricep la asta. Ca să
te mai răcoresc puţin, spune-mi, poţi să ^ghiceşti cam cît
costă Clarissa?
— îmi dau seama că veşmintele şi bijuteriile ei costă o
avere.
— Şi n-ai văzut încă nimic: mai are şi o mîndreţe de palat cu
servitori, un grajd cu trăsuri...
— Ajunge! strigă Michelangelo, cu un zîmbet amar. Dar n-
am văzut niciodată o asemenea femeie. Dacă ar fi s-o
sculptez vreodată pe Venus...
— Sa n-o faci! Nepotul meu are cea mai iute fire şi spadă
din Bologna.

7
în noaptea aceea, se zvîrcoli înfierbîntat. Cînd se trezi,
întorcîndu-se şi răsucindu-se, în sforţarea de a-şi îngropa
faţa între sînii ei, îşi dădu seama ce se petrece cu el; dar nu
era în stare să se stăpî- nească, să nu se mai vîre în pernele
moi, calde, aşa cum nu fusese în stare să-şi oprească ochii de
a scormoni sub plasa de aur.A doua zi, trecu pe lingă ea pe
Via Drapperie, strada stofelor şi a postavurilor; o însoţea o
femeie mai în vîrsta. Purta o cununa de flori în par şi se
mişca şi pe stradă cu acelaşi farmec firesc, sub rochia de
mătase cu cingătoarea de aur încrustată cu pietre preţioase,
cu mantia de lînă pe umeri. înclină uşor capul, zîmbind, şi
trecu mai departe, lăsîndu-1 acolo, înfipt în caldarîmul de
cărămidă.
în noaptea aceea, neputînd din nou să închidă ochii, coborî în
biblioteca lui Aldovrandi, aprinse
0 lampă, lui pana gazdei sale şi, după multe încercări
neizbutite, scrise:
Rîd florile ghirlandei pe-ntrecute
Rîd florile ghirlandei pe-ntrecute In părul auriu, şi-
ncununîndu-1, îşi despletesc vioi spre frunte rîndul,
Ca fiecare prima s-o sărute!...
Ce fericite-s rochiile mute,
Ce, toată ziua pieptul ei strîngîndu-1,
Se tot întind înspre grumaz, cu gîndul Să-l mîngîie cu una
dintre cute!
Dar cea mai fericită dintre toate E panglica în aur înţesată,
Ce ţine sînii, reliefuri scoate...
Parc-ar şopti centura ei curată:
„Eu mijlocul de-a pururi îl voi strînge...” iVh, braţul, braţul
meu ce l-ar mai frînge! 95
îşi dădu seama că nu era tocmai genul de sonet pentru care
Benivieni îşi pierduse ore-n şir ca să-l instruiască. Totuşi,
faptul că aşternuse versurile pe hîrtie „îl răcorise“, după
vorba lui Aldovrandi. Se întoarse în dormitor şi adormi.
Peste cîteva duminici, Aldovrandi îl invită sa-şi petreacă
seara în vila Clarissei, unde un grup din intimii lui Marco se
adunau pentru jocul lor preferat tarocchino di Bologna , care
se juca cu şaizeci de cărţi de dimensiuni mai mari decît cele
obişnuite. Michelangelo nu cunoştea de loc astfel de jocuri
de noroc şi nici n-avea bani să joace. După ce Clarissa se
îngrijise ca prietenii lui Marco să fie serviţi cu mîncare şi
băutură, se aşeză cu Michelangelo într-un salon alăturat în
faţa unui cămin cu o frumoasă friză clin terra-colta, unde

95 Michelangelo, Sonete; în româneşte de C.D. Zeletin, Editura

pentru literatură universală, 1964.

8
trosnea un foc de butuci. Ii observa faţa în lumina focului,
trăsăturile atît de delicate şi totuşi cu atîta pasiune conţinută.
— E plăcut sa am pe cineva de vîrsta mea cu care să pot sta
de vorbă, mărturisi Clarissa. Toţi prietenii lui Marco sînt mai
în vîrstă.
— N-ai prieteni tineri?
— Nu mai am. Dar sînt fericită. Nu e ciudat, Buonarroti, că
o fată crescută în cea mai neagră mizerie poate totuşi să se
obişnuiască atît de firesc cu tot luxul ăsta?
— Nu ştiu, Madortna , eşti atît de departe de lumea mea!
— Şi care este această lume? Adică, mai e ceva în ea afară
de sculptură?
— Da. Poezia. Michelangelo zîmbi palid. După două nopţi
de nesomn, am izbutit să-ţi scriu un sonet.
— Ai scris un sonet pentru mine? Era uimită. Nu mi s-a mai
întîmplat. Pot să-l aud şi eu? Michelangelo roşi.
— Cred că nu. Dar am să ţi-1 aduc o dată. Să-l citeşti cînd
vei fi singură.
— Dar de ce te simţi stînjenit? E plăcut să fii dorită. II
primesc ca pe-un compliment.

9
Michelangelo plecă ochii. Cum putea să-i mărturisească
nepriceperea lui în acest joc, ca şi cum ar fi fost vorba de
tarocchino? Cum putea să-i spună focul lăuntric ce-1 mistuia?
îşi ridică pe neaşteptate privirea şi-i găsi ochii îndreptaţi
asupra lui. Ii citise simţămintele. îşi puse mîna într-a lui,
cercetîndu-i faţa strivită. Vraja se rupse.
— Ce ţi-a căzut pe nas, Micheîangelo?
— O şuncă.
— Din cîrligul măcelarului? Ai uitat să-ţi fereşti capul?
— Da. Aşa cum oamenii de la poalele Vezuviului au uitat să fugă din calea lavei: i-a
acoperit, înainte de a-şi da seama că vine peste ei.
— Ai fost îndrăgostit vreodată?
— ...într-un fel.
— întotdeauna e „într-un fel“.
— Dragostea nu e niciodată deplină?
— Nu, după cîte ştiu. Ori pentru socoteli politice, ca bunăoară căsătoria Violantei
Bentivoglio cu Pandolfo Malatesta din Rimini, în care prietenul dumitale, Aldovrandi, s-
a aflat în fruntea nuntaşilor; ori ca să toarne la copii şi să frece podelele, ca la
contadini; ori de dragul perlelor şi palatelor... ca în cazul meu.
— Dar ce simţim noi unul pentru altul cum e? Trupul ei fremătă sub rochie, stîrnind un
foşnet al mătăsii. Piciorul ei frumos se lipi uşor de pulpa lui. Micheîangelo simţi
răsturnîndu-se totul înăuntrul său.
— Sîntem tineri amîndoi. De ce nu ne-am dori unul pe altul?
Din nou pierdu noaptea; trupul înfierbîntat nu se mai mulţumea a-şi cuibări faţa între
sînii ei; acum zvîcnea ca să pătrundă cu totul. Continua să audă, iarăşi şi iarăşi, vorbele ei
în întunericul odăii, în timp ce fierbea de o dorinţă ascuţită, de neîndurat.
— De ce nu ne-am dori unul pe altul?
Se ridică şi coborî în biblioteca lui Aldovrandi; începu să scrie frînturi, propoziţii,
versuri, aşa cum îi veneau în minte, de-a valma:
Cu alţii blînd, cu mine crud ca zbirii,
Sînt păcătosul vierme care-şi lasă,
Murind, pe-o mînă firul de mătasă,

10
Trăind, în fine, clipa fericirii.,.Signore, este poate voia firii Să te-nfăşor cu ţărna ce m-
apasă,
Prin moarte altul sufletu-mi să iasă,
Ca şarpele-n momentul năpîrlirii.
Atunci, din rămăşiţele de brută,
O, de s-ar face pielea mea hirsută
0 mantie, pe pieptul tău să cadă...
Cu tine-aş fi în noapte şi-n amiază.
Ca la pilaştri pietrele de bază,
Imbrăţişînd picioare de zăpadă.96
Sărbătorile Crăciunului, cu simbolicul buştean al „urărilor de bine44 arzînd în căminul
din salon, cu copiii sărmani din oraş cîntînd colinde pe-a- fară, ca să primească daruri, cu
Signora Aldovran- di prezidînd participarea, o dată pe an, a servitorilor la jocul de
„tragere a norocului44 dintr-un sac, îi aduse lui Michelangelo mîntuirea din vălmăşagul
simţămintelor lui.
După ce servitorii au închinat paharele şi au plecat, iar familia Aldovrandi, vreo 30 la
număr, şi-au „tras44 darurile din sac, Aldovrandi se întoarse spre Michelangelo:
— Acum e rîndul dumitale să-ţi încerci norocul. Bagă mîna în sacul de cînepă. Mai
rămăsese un pachet. După zîmbetele largi din jurul lui, era limpede că toţi ştiau de
gluma ce avea să urmeze. Trase pachetul afară şi scoase la iveală o copie în terra-
cotta a mormîntului sfîntului Domenico. In cele trei locuri goale, de unde lipseau
îngerul, sfîntul Petroniu şi sfîntul Proculus, se aflau caricaturi, de dimensiuni mari,
înfăţişîndu-1 chiar pe el, cu nasul fărîmat şi toate celelalte.
— Am... am primit comanda?
Aldovrandi îi zîmbi fericit.

96 Op. cit., „Cu alţii blînd, cu mine crud ca zbirii. 4 4

Consiliul ţi-a acordat-o săptămîna trecuta. Cînd oaspeţii plecară, Aldovrandi şi
Michelangelo seduseră în bibliotecă. Aldovrandi îi spuse că va trimite la Carrara, după
marmură, cînd vorfi gata schiţele şi vor fi hotărîte dimensiunile. Miehelangelo era
încredinţat că gazda lui nu-i obţinuse doar comanda, eare-i va aduce 30 de ducaţi de aur,
dar va plăti şi marmura, şi căratul peste Apenini, cu căruţa cu boi. Inima îi era prea plină
şi nu ştia cum să-i mulţumească. Deschise, tulburat, o carte a lui Dante şi o frunzări. Luă
o pană şi schiţă la iuţeală în partea de sus a paginii, pe margine şi jos scene din Florenţa:
Domul şi Baptisteriul, Palazzo della Signoria şi Ponte Vec- chio peste Arno, Florenţa de
piatră cuprinsă între zidurile ei.
— Cu îngăduinţa voastră, am să ilustrez în fiecare zi cîte-o pagină din Dante.
Aldovrandi sătea în picioare, cereetînd peste umărul lui desenele schiţate în peniţă.
Se duse împreună cu Aldovrandi la atelierul lui Dell’Arca, din spatele bisericii San
Petronio; era o parte dintr-o curte îngrădită,ce dădea spre încăperea bisericii unde se
ţineau veşmintele preoţeşti, acoperită în parte de un portic, cu intrîn- durile de lucru,
pentru echipa de întreţinere, asemănătoare celor din curtea Domului, dar ceva mai mic
decît cel în care-1 sculptase pe Hercule. Atelierul rămăsese neatins de la moartea
neaşteptată a lui D al P Arc a, cu vreo zece luni în urmă. Pe masa de lucru se mai aflau
dălţile, ciocanele, nişte modele din ceară şi argilă uscată, miniaturi, mape cu desene
pentru ultimele siluete ale mor- mîntului, sfărîmături de cărbune: imaginea unei munci
ce fusese curmată pe neaşteptate.

1
Era un frig pătrunzător de ianuarie, obişnuit provinciei Emilia, dar două căldări mari cu
jăratic aduceau oarecare căldură în şopronul cu peretele din faţă lipsă. După două luni, în
care făcuse copii prin bisericile din Bologna şi desenase după Della Quercia, ardea de
nerăbdare să se întoarcă la lucru: să modeleze primele forme în lut, să aprindă foalele şi
să-şi facă unelte, să ridice marmura pe butucii de lemn şi să treacă îa anevoioasa cioplire
a colţurilor, spre a începe apoi să dezvăluie siluetele desprinse de jur împrejur. Se
împlinea o jumătate de an de cînd îl terminase pe Hercule. Lucra doar de eîteva
zile, ghemuit peste planşeta de desen, cu o boneta de lină
groasă trasă pînă peste urechi, cînd, deodată, o formă masivă
apăru ameninţătoare în faţa lui. Ridică privirea şi-l văzu pe
Vincenzo, sculptorul de terra-cotta. Faţa îi era învineţită de
frig, ochii — fulgerători.
— Buonarroti, ai luat lucrarea pe care o aşteptam eu.
Michelangelo rămase tăcut o clipă, apoi murmură:
— îmi pare rău.
— Nu, nu-ţi pare rău. Eşti un străin. Eu sînt bo- lognez. Iei
pîinea de la gura noastră, sculptorii oraşului.
împăciuitor, Michelangelo răspunse:
— înţeleg. Şi eu am pierdut o comandă de sculptură la Santo
Spirito, anul trecut, din pricina unor argintari.
— E bine că înţelegi. Du-te la consiliu, spune-le că te-ai
hotărît să nu primeşti. Atunci o sa-mi dea mie comanda.
— Dar, Vincenzo, dacă nu ţi-au încredinţat-o de cînd a
murit Dell’Arca...?
Vincenzo îi opri vorba cu o mişcare largă a braţelor sale
puternice de cărămidar.
— Ai furat comanda datorită influenţei lui Aldo- vrandi.
Aici, nimeni nu ştie măcar că sculptezi. Michelangelo îl
înţelegea pe tînărul voinic care stătea plin de necaz în faţa
lui.
— Am să vorbesc cu Messer Aldovrandi.
— Ar fi mai bine. Altfel, te voi face să-ţi pară rău c-ai venit
la Boîogna.
Cînd îi povesti lui Aldovrandi de întîlnire, acesta îi răspunse:
— E adevărat că e bolognez. L-a văzut pe Dell’ Arca
lucrîncl. Ştie ce le place oamenilor de-aici. Are o singură
lipsă: nu ştie să cioplească marmura. Ar trebui să lucreze mai
departe minunata noastră cărămidă bologneză dacă vrea sa
rămînă nemuritor.
— Să-l chem să fie ajutorul meu?
— Ai nevoie de ajutor?
— Nu, doar aşa, ca să-l îmbunez.
— Nu e nevoie. Mai bine uită de el.

2
N-am să te las niciodată să mă uiţi, spuse Vincenzo a doua
zi, cînd Michelangelo îi aduse la cunoştinţa că nu putea să
facă nimic ca să-l ajute. Michelangelo se uita la mîinile
osoase, uriaşe, ale lui Vincenzo, de două ori mai mari ca ale
lui. Vincenzo era de aceeaşi vîrstă cu el, vreo 19 ani, dar
cîntărea poate de două ori mai mult decît cele 54 de
kilograme ale lui şi se înălţa cu un cap peste statura lui de
1,61 m. Se gîndi la Torrigiani, văzu pumnul puternic al lui
Torrigiani venind prin aer, lovindu-1, simţi gustul sîngelui şi
osul zdrobit. II cuprinse o sfîrşeală.
— Ce s-a întîmplat, Buonarroti? N-arăţi bine. Ţi-e teamă c-o
să-ţi fac viaţa amară?
— Mi-ai şi facut-o.
Oricum, nu mai amară decît dacă ar fi fost silit să renunţe la
prilejul de a dăltui cele trei blocuri minunate de marmură
albă de Carrara. Dacă a- cesta era preţul.
IZ Nu scria familiei şi nici nu primea scrisori de- acasă, dar,
o dată pe săptămînă, tovarăşii de afaceri ai lui Aldovrandi
călătoreau prin tre- cătoarea din Apenini la Florenţa. Duceau
veşti de la Michelangelo familiei Buonarroti şi-i aduceau
veşti de la ei.

3
La o săptămînă după ce Michelangelo fugise, Carol al
VIII*lea intrase în oraş cu lancea îndreptată înainte» semnul
cuceritorului, deşi nu trăsese nici un foc. Fusese întîmpinat
cu bucurie pe străzile împodobite cu tapiţerii şi acoperite de
coviltire cu lămpi de ulei. Ponte Vecchio fusese împodobit
sărbătoreşte; Signoria îl primi cu respect în Dom, la slujbă. I
se dădu palatul Medici drept cartier general. Dar cînd se
ajunse la încheierea tratatului de pace, Carol se purtă semeţ,
ameninţă să-l readucă pe Piero, pretinse un preţ împărătesc
de răscumpărare. Pe străzi, izbucniră încăierări, avură loc
ciocniri între soldaţii francezi şi florentini, care şi zăvoriseră
oraşul şi se pregăteau să-i izgonească pe francezi. Carol
deveni mai îngăduitor, se mărgini la 120.000 de fiorini, cu
dreptul de a păstra două fortăreţe în Florenţa, pînă cînd se vă
termina războiul împotriva Neapolelui. Apoi îşi retrase oastea din Florenţa. Oraşul era
mîndiu de-a fi ţinut piept conducătorului a 20.000 de soldaţi înarmaţi, de a fi răspuns la
ameninţarea lui „O să dăm glas trîmbiţelor noastre!“ cu: „Iar noi o să tragem clopotele
noastre!“
Totuşi, roţile oraşului-cetate se opriseră scîrţîind dureros. După ce fusese cîrmuită atîta
vreme de Medici, acum, forma de guvernămînt nu mai putea funcţiona fără o putere
executivă. Consilierii dinainte, partizani ai Medici-lor, îşi alcătuiseră un soi de modus
vivendi, lucrînd împreună. Acum, oraşul era sfîşiat de fracţiuni. Un grup voia să
întroneze forma veneţiană de guvernămînt; altul voia un Sfat al Poporului, care să
întocmească legile şi să aleagă magistraţii, şi un al doilea Sfat mai mic, de oameni cu
experienţă în politica internă şi internaţională. Guidantonio Vespucci, purtătorul de
cuvînt al nobililor bogaţi, socoti aceste măsuri periculos de democratice şi se luptă
pentru ca puterea să rămînă în mîna citorva. înainte de jumătatea lunii decembrie, la
Bologna ajunse vestea că Savonarola se amestecase în această criză cu o serie de
predici, în care sprijinea alcătuirea democratică propusă. Călătorii găzduiţi la palatul lui
Aldovrandi descriseră proiectul călugărului privitor la alegerea membrilor sfaturilor:
numai marea proprietate urma să plătească impozite, fiecare florentin va avea drept de
vot, toţi cei peste vîrsta de 29 de ani care-şi plătiseră dările puteau fi aleşi în Marele Sfat.
Chiar înainte de sfirşitul seriei de predici, Vespucci şi grupul său de nobili fuseseră
învinşi, iar planul lui Savonarola însuşit. De la Bologna, se părea că Savonarola
devenise conducătorul politic şi religios al Florenţei. Acum, victoria sa asupra lui II
Magnifico era deplină.

4
O dată cu apropierea Anului Nou, Piero de Medici se întoarse la Bologna să-şi aşeze
cartierul general. Venind acasă de îa atelier, Michelangelo găsi un grup de mercenari de-
ai lui Piero în stradă, în faţa palatului Aldovrandi. Piero se afla înăuntru cu Giuliano.
Deşi Carol, cînd încheiase pacecu Florenţa, stăruise câ preţul pus pe
capul lui Piero şi al lui Giuliano şă fie înlăturat, tonte
proprietăţile familiei Medici fuseseră confiscate, iar Piero
însuşi fusese alungat la peste 300 de kilometri de hotarul
Toscanei.
Cînd se întîlniră în uşa sufrageriei, Michelangelo strigă:
— Excelenţă, ce bine-mi pare că vă văd din nou! Deşi mi-ar
fi părut şi mai bine ca întîlnirea să aibă loc în palatul Medici.
— O sa ne-ntoarcem acolo destul de curînd, mormăi Piero.
Signoria m-a alungat cu forţa. Am să strîng armată şi-o să-i
alung tot prin forţă. Giuliano, care crescuse acum la de fel
înalt ca Michelangelo, se înclină ceremonios spre
Michelangelo, dar cînd Piero o conduse pe Signora
Aldovrandi înăuntru la masă, cei doi tineri se îmbrăţişară.
Masa, de obicei veselă, fu mai puţin plăcută de data asta,
căci Piero începu să-şi schiţeze pe ioc planul de recucerire a
Florenţei. Tot ceea ce cerea era bani, bani mulţi, mercenari
tocmiţi, arme, cai. Piero aştepta ca Aldovrandi să participe şi
el cu 2.000 de fiorini la campania lui.
— Excelenţă, sînteţi sigur că aceasta e cea mai bună cale?
întrebă respectuos Aldovrandi. Cînd străbunicul vostru
Cosimo a fost exilat, a aşteptat pînă cînd oraşul i-a simţit
lipsa şi l-a chemat înapoi. Aşteptaţi şi dumneavoastră clipa
aceasta, excelenţă.
— Nu sînt atît de iertător ca bunicul meu. Florenţa mă vrea
înapoi chiar acum. Numai Savo- narola şi verii mei au uneltit
împotriva mea. Se-ntoarse spre Michelangelo. Vei intra în
armata mea ca inginer, să ajuţi la proiectarea fortificaţiilor şi
zidurilor, după ce vom cuceri oraşul. Michelangelo şedea cu
capul plecat.
— Aveţi de gînd să porniţi război împotriva Florenţei,
excelenţă? murmură el, după o clipă.
— Am de gînd, şi-l voi porni! îndată ce voi avea o putere
destul de mare ca să-i pot dărîma zidurile.

5
— Dar dacă oraşul va fi asaltat, s-ar putea să fie nimicit... Ei
şi? Florenţa e un morman de pietre. Dacă le dărîmăm, o să Ie clădim iarăşi la loc...
— Dar arta...
— Ce e arta? Putem sa refacem toate picturile si sculpturile într-un an. Şi va fi o
Florenţă pe care o voi cîrmui eu!
Nimeni nu se atinse de mîncare. Aldovrandi se întoarse spre Piero.
— In numele prietenului meu, II Magnifico, sînt nevoit să vă refuz. Vă pun oricînd
la dispoziţie banii pe care mi-i cereţi, dar nu în scopuri războinice. Lorenzo ar fi fost
primul care v-ar fi oprit, dacă ar mai fi trăit.
Piero se întoarse spre Michelangelo.
— Şi tu, Buonarroti?
— Şi eu, excelenţă, sînt silit să refuz. Sînt gata să vă slujesc, orice mi-aţi cere, dar nu ca
să lupt împotriva Florenţei.
Piero îşi împinse scaunul înapoi şi se ridică în picioare.
— Uite ce soi de oameni am moştenit de la tatăl meu! Poliziano şi Pico, care au
preferat să moară decît să lupte. Dumneata, Aldovrandi, care ai fost podestâ al
Florenţei pe vremea tatălui meu. Şi tu» Michelangelo, care ai trăit patru ani sub
acoperişul nostru. Ce fel de oameni sînteţi, dacă vă daţi înapoi de la luptă?
Piero ieşi din încăpere cu un aer măreţ. Micheîan- gelo, cu lacrimi în ochi, spuse:
— Iartă-mă, Giuliano.
Şi Giuliano se ridicase, întorcîndu-se, să părăsească odaia.
— Şi eu sînt împotriva războiului. N-ar avea alt rezultat decît că Florenţa ne-ar urî şi
mai mult. A rividerci, Michelangelo, am să-i scriu Contes- sinei că te-am văzut.

6
Michelangelo nu era încă lămurit în privinţa îngerilor. îşi amintea de cel dintîi, pe care-1
făcuse pentru fresca lui Ghirlandaio, cînd folosise drept model pe fiul dulgherului de la
parterul casei Buonarroti. Ceilalţi ucenici îl numiseră şarlatan, pentru că la aureolă
schimbase tipicul, făcînd-o să se topească în fundal. Ce e un înger: e de gen mas-
culin, sau feminin; de speţă umană, sau divină? Stareţul
Bichiellini îl definise o dată: „o fiinţă spirituală care-1
slujeşte pe Dumnezeu^.
Pe măsură ce desena sute de îngeri, stînjeneala lui devenea şi
mai adîncă, mai ales după lunile de disecţie. Acum, cînd
cunoştea ţesuturile si funcţiile anatomiei omeneşti, îi venea
greu să nu se folosească de aceste cunoştinţe. Dar putea oare
un înger să aibă un şarpe de intestin, de vreo 9 metri? De
altfel, trebuia să-şi sculpteze îngerul înveşmîntat în
întregime, ca să se armonizeze cu perechea lui din celălalt
capăt al arcei lui Noe. Cu acest înger şi cu cei doi sfinţi, se
întorcea iar acolo unde ar fi rămas toată viaţa, cu
Ghirlandaio: la priceperea de a înfăţişa doar mîini, tălpi,
poate ceva din gît şi gîtlej. In ceea ce priveşte restul, toate
cunoştinţele lui, dobîndite cu atîta trudă, urmau să rămînă
ascunse sub veşmintele bogate. Pentru „fiinţa spirituală care-
1 slujeşte pe Dum- nezeu“ alese un băiat de contadino, venit
împreună cu familia la oraş ca să asculte slujba la biserică;
semăna puţin cu Bugiardini, avea o faţă mare, durdulie, dar
cu trăsăturile tăiate în unghiuri drepte, greceşti. Avea braţe şi
umeri bine dezvoltaţi, formaţi la coarnele plugului, în spatele
boilor. Acest flăcău tînăr şi puternic ţinea în sus un
candelabru, pe care doar un uriaş ar fi fost în stare să-l
ridice. In loc să compenseze cu nişte aripi delicate, diafane,
după cum ştia că s-ar cere, îşi puse sare pe rana propriei sale
nedumeriri, pro- iectînd două aripi de vultur, gata să-şi ia
zborul, ce-i coborau flăcăului în tot lungul spatelui. Le ciopli
din lemn, spre a le ataşa modelului său de lut; erau nişte
aripi grele, care l-ar fi doborît la pămînt pe delicatul înger al
lui Dell’Arca, din partea cealaltă.
II invită pe Aldovrandi la atelier. Vigoarea modelului nu-i
displăcu acestuia.
— Noi bolognezii nu sîntem fiinţe spiritualizate. Fă un înger
robust.

7
Aşa şi făcu, înălţînd pe butuci pe cel mai gros dintre
blocurile de Carrara cumpărate de Aldovrandi. Se simţi din
nou întreg, cu dalta şi ciocanul în mîini, cu pulberea de marmură uscîndu-
i-se în nări, cu ţăndarile şi praful alb acoperindu-i părul şi hainele. Numai când lucra în
piatră se simţea om cu adevărat. Acum nu mai avea nevoie de căldările cu jăratic,
deoarece se încălzea din propria-i ardoare; îşi muta masa de lucru afară, în curtea
descoperită, de cîte ori apărea vreo rază a soarelui de iarnă, ca să simtă spaţiul în jurul
lui. Serile, după ce-i citea cu glas tare lui Aldovrandi şi după ce ilustra o pagină din
Dante, făcea schiţe de probă pentru sfîntul Petronius, patronul Bo- lognei, convertit la
creştinism dintr-o nobilă familie romană, cel care înălţase biserica San Pe- tronio. Folosi
drept model pe oaspeţii mai în vîr- stă din palatul Aldovrandi — membri din Consiliul
celor şaisprezece, profesori de la universitate, judecători; îşi întipărea în minte chipurile
şi siluetele în timp ce şedea cu ei la masă, apoi se retrăgea în camera lui ca să aştearnă pe
hîrtie liniile, formele, îmbinarea trăsăturilor şi a expresiei, care face ca fiecare fiinţă
omenească să se deosebească de alta.
N-avea de făcut cine ştie ce pentru ca sfîntul Petronius să iasă deosebit de original.
Dominicanii din San Domenico şi oficialităţile guvernului bolognez erau ferm hotărîţi
asupra a ceea ce voiau: sfîntul Petronius nu trebuia să aibă mai puţin de 60 de ani.
Trebuia să fie complet îmbrăcat, în veşminte bogate, cu coroană de arhiepiscop pe cap.
Trebuia sa ţină în braţe o machetă a oraşului Bologna, cu turnurile şi palatele lui înălţate
mult deasupra zidurilor de apărare.
— Intr-o zi, se trezi cu un vecin în despărţitura din faţă a şopronului. Era Vineenzo.
Tatăl lui obţinuse un contract pentru fabricarea de cărămizi şi ţigle noi, în vederea unei
lucrări de reparaţie a catedralei. O echipă de lucrători se instală în celelalte despărţituri,
pentru reparaţii, şi deodată curtea îngrădită începu să răsune de zgomotul materialelor
care se descărcau. Vineenzo asigură atelierului din curte distracţia zilnică, bătîndu-şi joc
de Michelangelo în tot timpul orelor de lucru.Cărămizile noastre durează o mie de ani.
Sînt mai trainice decît piatra voastră florentină.
— E adevărat, Vincenzo, faci cărămizi durabile.
— Să nu-mi vorbeşti mie de sus, sări Vincenzo. Voi florentinii vă credeţi singurii artişti
din Italia.
Michelangelo roşi. Atunci, Vincenzo strigă către lucrători:
— Uitaţi-vă la faţa lui! L-am prins!
Intr-o zi, sosind eu o căruţă plină de ţigle noi, se agăţă iar de Michelangelo:
—■ Am făcut ieri o sută de cărămizi tari ca piatra. Tu ce-ai făcut? Mîzgăleli cu
cărbunele pe hîrtie? încurajat de rîsetele concetăţenilor lui, cărămidarul continuă: Şi asta
îţi dă dreptul să te crezi sculptor? De ce nu te duci acasă şi nu laşi Bologna celor ce s-au
născut aici?
— Aşa voi face, după ce termin cele trei lucrări.
— Cărămizilor mele nu le poate dăuna nimic. Dar gîndeşte-te cît de uşor s-ar putea
întîmpla un accident uneia dintre statuile tale.
Muncitorii se opriră din lucru. în curte se făcu linişte. Vincenzo, care rostea cuvintele
foarte asemănător felului în care făcea cărămizile, însoţin- du-le de mişcări ale mîinilor
de parcă modela, continuă cu un zîmbet şiret:
— Cineva trece — să zicem — prea aproape de Arca lui Noe. Buf! îngerul tău se face
fărîme. Michelangelo simţi furia urcîndu-i-se în gîtlej.
— N-ai să îndrăzneşti!
— Nu, nu, Buonarroti, eu nu. Sînt prea subţire. Dar cineva mai greoi s-ar putea
împiedica.
Rîsul lucrătorilor îl făcu să-şi piardă cumpătul: forţele distrugerii mereu pe urmele
creaţiei! Suferi zile şi săptămîni în şir.
Sfîntul Pctroniu ieşi cu o faţă tristă şi adînc brăzdată; dar trupul mărturisea o forţă adîncă.
Poziţia capului pe umeri, puterea cu care tălpile picioarelor se prindeau în sandalele cu
talpă subţire, încordarea puternică a genunchilor, a şoldurilor, a umerilor, sub mantia
bogată, braţele, în care ţinea Bologna cu fermitate, totul exprima vigoare. Ca meseriaş,
îşi dădu seama că făcuse treabă bună. Dar ca artist creator, simţea ca adusese o
contribuţie prea mică.
— E foarte frumoasă, spuse Aldovrandi cînd văzu piesa lustruită. Dell5 Arca n-ar fi
putut s-o facă mai bine.
— Dar eu sînt hotărît să fac mai mult, spuse Mi- chelangelo cu încăpăţînare. Nu
trebuie să plec din Bologna fără să cioplesc ceva tulburător, original.
— Fireşte, dumneata te-ai lăsat convins să ne dai pe sfîntul Petroniu aşa cum l-am vrut
noi. Eu am să conving Bologna să primească un sfînt Proculus aşa cum îl vezi
dumneata.
Bologna grăsana deveni pentru el Bologna flă- mîndă. Nu se mai întorcea acasă, la
masa îmbelşugată de prînz. Cînd slujitorul lui Aldovrandi îi aducea mîncare caldă, o lăsa
să se răcească, dacă nu era clipa potrivită să se oprească din lucru. Acum, cînd se apropia

1
primăvara, putea să lucreze pînă mai tîrziu, astfel că de multe ori n-ajungea la palatul
Aldovrandi decît după ce se întuneca, murdar, transpirat, plin de cărbune şi ţăndări de
marmură, gata să se arunce în pat, istovit. Dar servitorii lui Aldovrandi îi aduceau un
ciubăr mare de lemn, plin cu apă fierbinte, şi-i pregăteau haine curate. Ştia că stăpînul lor
îl aştepta în bibliotecă, să mai stea cîteva ore de vorbă, prieteneşte.
Pe Clarissa o vedea rar, întrucît nu lua decît rareori parte la petreceri unde putea s-o
întîlnească. Dar cînd o vedea, încîntarea şi chinul îl torturau nopţi întregi, gonindu-i
somnul şi stăpînindu-i mintea zile în şir; de multe ori, încercînd să creeze silueta sfîntului
Proculus, se pomenea desenînd sub faldurile de mătase nudul Clarissei.
De aceea, prefera să n-o vadă. Era prea chinuitor. In ziua de i mai, Aldovrandi îi spuse că
s-ar cuveni să lase lucrul. Era cea mai fericită zi a anului pentru Bologna, cînd prinţesa
iubirii era atotstă- pînitoare; oamenii adunau flori sălbatice de cîmp, pentru rudele şi
prietenii lor, tineri curtezani romantici aşezau pomi abia înfrunziţi, împodobiţi cu
panglici de mătase colorată, sub ferestrele
iubitelor, în timp ce prietenii lor le cîntau serenade. Michelangelo însoţi familia
Aldovrandi dincolo de poarta principală a oraşului, unde fusese ridicată o estradă
acoperită cu damasc şi cu ghirlande de flori. Acolo fu încoronată Prinţesa iubirii, toată
Bologna fiind de faţă, ca să-i aducă omagii.
Şi Michelangelo dorea să aducă omagii iubirii, sau oricum s-ar numi acea forţă ce
făcuse să-i clocotească sîngele sub aerul îmbătător al dimineţii de primăvară sălbatică,
de mireasma miilor de pomi în floare, de parfumurile femeilor din Bologna, şi mai
frumoase în această zi de sărbătoare, gătite în mătăsuri şi pietre preţioase.
Dar n-o văzu pe Clarissa. II zări pe Marco în mijlocul familiei lui, cu două tinere fete
atîrnate de amîndouă braţele, probabil alese de ai lui în vederea căsătoriei. O văzu pe
bătrîna care o însoţea de obicei la cumpărături prin oraş, o văzu pe slujnica ei, cu alţi
(servitori, mîncînd la iarbă verde, dincolo de estrada unde aveau loc serbările. Dar
nicăieri n-o zări pe Clarissa, oricît s-a uitat după ea.
Se trezi deodată departe de estrada de 1 mai şi de mulţimea veselă a bolognezilor.
Picioarele îi purtau grăbite în sus, pe drumul spre vila Claris- sei. Nu ştia ce-o să facă o
dată ajuns acolo. Ce cuvinte o să rostească, cum o să se explice cînd o să-i deschidă
cineva poarta. Tremurînd din tot corpul, ba umbla, ba o lua Ia fugă în sus, pe drumul de
la poalele dealului.
Poarta din fată nu era zăvorită. Ajuns la uşa principală, trase de ciocănel, sunînd de
cîteva ori. In clipa cînd începu să creadă că nu e nimeni acasă şi că se purtase prosteşte,
uşa se întredeschise puţin. înaintea lui se afla Clarissa, în capot, cu părul auriu căzîndu-i
în valuri pe spate, aproape pînă la genunchi, fără farduri sau bijuterii, mirosind curat a
săpun; faţa i se păru şi mai frumoasă, trupul — şi mai atrăgător, pentru că era fără
podoabe.

2
Păşi înăuntru. Nu se auzea nici un zgomot în casă. Clarissa împinse zăvorul. Apoi se
treziră într-o îmbrăţişare pătimaşă, cu trupurile împleti te ?genunchi între genunchi, cu
sînii striviţi de piept, cu gurile umede, dulci, lipite, adăpîndu-se adine, strîngîndu-se unul
pe altul în braţe cu toată puterea setei de viaţă, într-o îmbrăţişare ce înlătura cu totul şi
timpul, şi locul, şi judecata, îl duse spre dormitorul ei. N-avea nimic pe sub capot. Trupul
ei zvelt, sînii cu sfîrcuri roşii, auriul munte al lui Venus, toate erau aşa cum le bănuise tot
timpul ochiul lui de artist: o frumuseţe femeiască făcută pentru dragoste.
Parcă pătrundea adînc în marmura albă, cu lovitura puternică, vie, a dălţii, izbind acum
în sus, prin marmura caldă, însufleţită, pătrunzînd prin făgaşuri tot mai adînci de materie
vie, fragedă, ce se supunea pînă la atingerea punctului exploziv, culminant; toată
puterea, dragostea, patima, dorinţa lui fluidă se revărsau în forma ce prindea viaţă, iar
blocul de marmură, făcut să îndrăgească mîna adevăratului sculptor, răspundea, dînd din
căldura lui lăuntrică, din substanţa şi forma lui fluidă, pînă cînd, în cele din urmă,
sculptorul şi marmura se uneau deplin, pătrunzîndu-se şi con- topindu-se atît de adînc,
îneît devenim un întreg, marmură şi om, o unitate organică, fiecare desă- vîrşindu-1 pe
celălalt, în cel mai măreţ act al artei şi al dragostei cunoscut speţei omeneşti.
După 1 mai, termină desenul pentru silueta plină de bărbăţie a sfîntului Proeulus, cel ce
suferise martiriul în faţa porţilor Bolognei, în anul 303, cînd se afla în plină înflorire a
tinereţii şi a puterii, îl înveşmîntase într-o tunică încinsă cu o cingătoare, care nu
ascundea întru nimic vigoarea torsului, şoldurilor şi picioarelor goale. Era adevărat şi
convingător, în privinţa anatomiei. în timp ce dădea formă modelului de lut, experienţa
cîşti- gată cu Hercule îşi arătă roadele, căci reuşi să modeleze cu dibăcie coapsele
vînoase, bombate, şi pulpele plesnind de forţă: cu adevărat, torsul şi picioarele unui
luptător viteaz, puternic, de neînvins.
Apoi, cu totul firesc, modelă propriul său chip privindu-se în oglinda dormitorului:
rădăcina
nasului strivită, pomeţii obrajilor lăţiţi, cu ochii
depărtaţi, cu smocul stufos de păr câre-i acoperea pe jumătate fruntea, cu privirea sigură,
hotărîtă să triumfe: împotriva cui? împotriva duşmanilor Bolognei? A duşmanilor artei?
Asupra vieţii? Nu erau, oare, toate acelaşi lucru?
Cioplind marmura, simţind lovitura dălţii, îi pieri din minte cu totul Vincenzo, cu faţa lui
de culoarea pămîntului portocaliu, cu glasul lui puternic, ameninţător. Ţinîndu-şi ochii
abia între- deschişi, ca sa se ferească de ţăndările ce săreau pe măsură ce forma ieşea la
iveală din blocul de marmură, se simţi din nou înalt de 5 metri.Vincenzo începu să-i pară
din ce în ce mai mic, apoi se topi.
Cînd soarele dogoritor de la începutul după-amie- zii nu-i îngăduia să lucreze în curtea
împrejmuită, îşi lua hîrtie şi creion şi se aşeza în faţa bisericii, pe piatra rece dinaintea
sculpturilor lui Della Quercia; se răcorea zilnic copiind încă o siluetă: a lui Dumnezeu, a
lui Noe, Adam, Eva, încercînd sa prindă o parte din forţa lui Della Quercia de a
împărtăşi emoţia, drama, conflictul, adevărul, prin siluetele lui de piatră de Istria, pe
jumătate desprinse de fundal.
Lunile fierbinţi de vară trecură în focul creaţiei: era în picioare încă înainte de a se
lumina, ivirea zorilor îl găsea cioplind la marmură ; lucra şase ore fără întrerupere, apoi
se oprea un pic pentru gustarea adusă în coş: salame rece tăiat felii şi pîine. Seara, cînd
lumina amurgului începea să estompeze planurile şi suprafeţele statuii, o învelea într-o
pînză umedă, o ducea înapoi în şopron, încuia bine uşile după el şi se ducea la rîul Leno,
lat, dar puţin adine, ca să se răcorească şi să înoate. Se întorcea apoi la palatul

3
Aldovrandi, urmărind cum se aprindeau stelele pe baldachinul albastru-închis al cîmpiei
emiliene.

4
Vincenzo dispăruse, şi Clarissa la fel. Află, dintr-o vorbă aruncată în treacăt de
Aldovrandi, că Marco o mutase în pavilionul lui de vînătoare din Ape- nini, pentru
lunile fierbinţi ale verii. Şi familia lui Aldovrandi plecase la vila de vară din munţi. Cea
mai mare parte a lunii iulie şi toată luna august, Bologna stătu închisă, de parcă ar fi fost
decimată de ciumă, cu prăvăliile zăvorite în dosul obloanelor de fier. Rămase singur în
palat, cu doi slujitori care se socotiseră prea bătrîni pentru călătoria la munte; îl mai
vedea pe Aldovrandi numai cînd venea, din cînd în cînd, cîte-o zi, cu faţa pîrlită de
soarele de munte, ca să se ocupe de afaceri. O dată, aduse veşti uluitoare de la Florenţa.
Sprîncenele lui scurte, întrebătoare, se ridicară aproape vertical cînd rosti:
— Fra Savonarola al vostru s-a dat în vileag. A declarat război papei!
— Vreţi să spuneţi „război“ în felul în care i l-a declarat Lorenzo cînd Vaticanul a
excomunicat Florenţa?
— A, nu. De data asta, e o declaraţie directă şi cu caracter de pedeapsă.
Aldovrandi citi dintr-o dare de seamă asupra ultimei "predici a lui Savonarola, ţinută la
Dom: „Cînd vezi un cap sănătos, poţi spune că şi trupul e sănătos; dar cînd capul e
stricat, fii atent şi la trup. Tot aşa, cînd şeful unei administraţii se întîmplă să fie trufaş,
clesfrînat, cu alte cuvinte vicios, fiţi siguri că prăpădul nu va întîrzia... De aceea, cînd
vedeţi că Dumnezeu îngăduie capului bisericii să se tăvălească în păcat şi simo- nie,
atunci vă spun că nenorocirea oamenilor se apropie.
Michelangelo nu se arătă atît de surprins cum se aştepta Aldovrandi, căci stareţul
Bichiellini prezisese de mult că ţinta finală a lui Savonarola era papa.
— Cum a răspuns papa?

5
L-a chemat pe Savonarola la Roma ca să dea lămuriri asupra revelaţiilor lui divine. Dar
Savonarola a refuzat, declarînd: „Toţi cetăţenii cinstiţi şi înţelepţi socotesc că plecarea
mea din acest loc ar fi în paguba poporului şi de puţin folos pentru voi, la Roma... Sînt
sigur că piedicile aflate în calea plecării mele izvorăsc din voinţa Domnului, spre a
înlesni osteneala mea aici. De aceea, nu e voia Domnului ca eu să părăsesc acest loc în
clipa de faţă“.Alclovrandi chicoti:
— Un sistem ce nu dă greş, nu crezi?
Şi Michelangelo refuză să părăsească „acest loc“ cînd Aldovrandi îi propuse să petreacă
împreună o vacanţă răcoroasă la munte.
— Mulţumesc, dar^ lucrul la Sfîntul Proculus merge foarte bine. In ritmul ăsta, sper să
termin pînă la toamnă.
Vara se sfîrşise, Bologna îşi ridică obloanele şi se trezi din nou la viaţa. Toamna sosi, şi
Sfîntul Proculus era gata. Michelangelo şi Aldovrandi şedeau în faţa statuii.
Michelangelo îşi plimbă mîna, mîngîietor, pe lustrul pietrei. Se simţea istovit, dar fericit
de rezultat, şi Aldovrandi la fel.
— Am să-i rog pe călugări să hotărască data dezvelirii. Poate în timpul sărbătorilor
Crăciunului? Michelangelo tăcu: treaba sculptorului era să sculpteze, a patronului — să
inagureze lucrarea.
— Am putea să te cinstim la San Domenico.
— Munca mea e îndeplinită şi a început să-mi fie dor de Florenţa, spuse
Michelangelo domol. Mi-aţi fost un bun prieten.
Aldovrandi zîmbi.
—- în schimbul unui an de găzduire, am scos de la dumneata nenumărate ore de lectură
de poezie şi un exemplar ilustrat al Divinei Comedii! Care Aldovrandi a făcut
vreodată o afacere mai iscusită? Nu putea să plece fără să-şi ia rămas bun de la Clarissa.
Dar pentru asta trebuia să aştepte prilejul potrivit. în cele din urmă, Aldovrandi îl invită
la o petrecere într-o vilă retrasă printre dealuri, unde tinerii bogaţi din Bologna se
simţeau liberi să-şi aducă amantele, să chefuiască şi să danseze. Michelangelo îşi dădu
seama că nu va putea găsi nici un prilej nimerit, că nu va prinde nici măcar o clipă de
intimitate, în doi, în bibliotecă ori în liniştea odăii de muzică. Va trebui să- şi ia rămas
bun în mijlocul salonului, îhconjurat de douăzeci de perechi, şi să arboreze zîmbetul
bolognez glumeţ, care însemna că se schimbă vorbe de duh.
— Am aşteptat să-ţi spun la revedere, Clarissa. Mă întâii Ia FIar§nţa..!.
Sprîncenele ei se îmbinară o clipă, dar zîmbeţul convenţional nu şovăi de loc.
— îmi pare rău. Era plăcut să ştiu că te afli aici.
— Plăcut? Poţi să numeşti plăcut un chin?
— într-un fel, da. Cînd te întorci?
— Nu ştiu. Poate niciodată.
— Toată lumea se întoarce la Bologna. E la răs- pîntia tuturor drumurilor.
— Atunci, am să mă întorc.
13 Familia lui se arătă sincer bucuroasă să-l vadă acasă; îl sărutară pe amîndoi obrajii şi
se minunară la vederea tuleielor de barbă ce-i crescuseră. Pe Lodovico îl încîntară cei 25
de ducaţi aduşi de Michelangelo. Buonarroto părea să fi crescut vreo 30 de centimetri;
Sigismondo, care nu mai era un copil, făcea ucenicie în Brealsa Vinurilor;
Giovansimone părăsise căminul cu desăvîrşire şi ducea acum o viaţă împărătească, într-
un apartament de cealaltă parte a Arnului, ca un adevărat conducător ce era, în Armata
de tineri a lui Savonarola.

6
— Nu mai vine de loc pe-acasă, oftă Lodovico; îi punem prea multe întrebări
care-1 stînjenesc.
Granacci lucra cu un zel deosebit, de la prima geană a zorilor pînă noaptea, în atelierul
lui Ghir- landaio, străduindu-se să păstreze hottega pe linia de plutire. Cînd trecu pe la
atelier, văzu cartoanele pe care David şi Benedetto Ghirlandaio, Mainardi, Bugiardini,
Tedesco le desenau pentru noile fresce din capela San Zanobi. Păreau bine făcute.
— Da, încuviinţă David, dar ne izbim mereu de aceeaşi vorbă: „A murit
Domenico, s-a terminat cu atelierul^.
— Lucrăm de două ori mai mult ca înainte, ofta Mainardi, dar nici unul dintre noi
n-are geniul lui Domenico. In afară de fiul lui, Ridolfo, uite-1; dar are abia 12 ani şi mai
sînt vreo zece pînă eînd va putea să ia locul tatălui său.
In drum spre casă, Granacei îl îneunoştiinţă:
— Familia Popolano vrea să-ţi comande o sculptură.
— Popolano? Nu cunosc nici o familie Popolano.
— Ba da, cunoşti. Vocea lui Granacei, de obicei prietenoasă, căpătă un accent
tăios. Sînt verii Medici, Lorenzo şi Giovanni. Şi-au schimbat numele, după partidul
poporului, şi-acum participă şi ei la conducerea Florenţei. M-au rugat să te duc la ei eînd
te vei întoarce.
Fraţii Lorenzo şi Giovanni Popolano îl primiră într-un salon, în care revăzu cu mirare o
mulţime din preţioasele opere de artă din palatul lui Lorenzo. Michelangelo îşi mută
privirea înmărmurită de la un Botticelli la un Gozzoli, la un Donatello.
— Nu le-am furat, făcu Giovanni liniştit; oraşul le-a scos la licitaţie publică. Noi
le-am cumpărat. Michelangelo se aşeză neinvitat. Granacei veni în ajutorul verilor.
— In acest fel, picturile şi sculpturile sînt în siguranţă. Căci unele dintre cele mai
valoroase piese s-au vîndut în afara Florenţei.
Michelangelo se ridică în picioare.
— M-aţi luat prin surprindere... atîtea amintiri m-au năpădit...
Giovanni Popolano ceru să li se aducă vin dulce şi cozonac. Lorenzo îi spuse că ei încă
ţineau să aibă o statuie a sfîntului Ion tînăr. Dacă socotea necesar să se mute în palat,
pentru mai bune condiţii de lucru, va fi binevenit.

7
In seara aceea, eînd toate clopotele oraşului bâ- teau, destul de tare ca să-i reamintească
proverbul toscan: „Clopotele sună ca să-i cheme pe alţii, ele însă niciodată nu se duc la
biserică^, străbătu străduţele strîmte şi întortocheate ale oraşului, în drum spre palatul
Ridolfi. Se bărbierise şi se tunsese la frizerul lui Torrigiani, din piaţa de paie; se îmbăiase
şi îmbrăcase cea mai bună cămaşă a lui, de lînă albastră, şi ciorapi de aceeaşi
culoare.Celor clin familia Ridolfi, deşi fuseseră membri în Bigi, sau Partidul Cenuşiu, li
se trecuse cu vederea de către consiliu faptul că fuseseră partizani ai Medici-lor, şi acum,
în mod demonstrativ, deveniseră membri ai partidului republican. Con- tessina îl primi
în salon, însoţită şi acum de bă- ţrîna ei doică. Era însărcinată.
— Miehelangelo.
— Contessina! Come va?
— N-ai spus tu că o să nasc mulţi copii? Miehelangelo se uită lung la obrajii ei palizi,
la ochii arzători, la nasul cîrn, care era al tatălui ei. îşi aduse aminte de Clarissa şi o văzu
parcă alături de Contessina.
— Fiecare dragoste e „intr-un anumit fel“.
— Am venit să-ţi spun că verii tăi mi-au propus o comandă. N-am putut să mă alătur
armatei lui Piero, dar nu vreau să mai am pe conştiinţă încă o lipsă de lealitate.
■— Am auzit de interesul ce ţi-1 poartă. Tu ţi-ai dovedit lealitatea, Miehelangelo, cînd
ţi-au făcut prima dată comanda. Nu mai e nevoie de alte dovezi. Dacă vrei să primeşti, ai
tot dreptul.
— Aşa am să fac.
— Cît despre Piero... în clipa de faţă, sora mea şi cu mine trăim sub protecţia familiilor
soţilor noştri. Dacă Piero va ataca vreodată cu o armată puternică şi oraşul va fi în
primejdie, cine ştie ce ni se poate întîmpla?!
Dar schimbarea cea mai însemnată se petrecuse de mult în oraş. Trecînd pe străzi
cunoscute, simţea o atmosferă de duşmănie şi bănuială. Florentinii, care trăiseră în bună
pace unii cu alţii de cînd Cosimo de Medici le poruncise să-şi dărîme turnurile de
apărare pînă la înălţimea acoperişului, se împărţiseră acum în trei tabere duşmane,
azvîrlindu-şi blesteme unele altora, învăţă să-i recunoască după unele semne. Arra- biatti
sau Turbaţii erau oamenii cu avere, hîrşiţi, care-i urau acum şi pe Piero, şi pe
Savonarola, numindu-i pe adepţii călugărului, plîngăreţii sau îndrugătorii de rugăciuni. îi
deosebi apoi pe Albi sau Frateschi, în tabăra cărora se afla şi familia Popolano, care nu-1
sufereau nici ei pe Savonarola, ca şi Turbaţii, dar trebuiau să-l sprijine, pentru că era de
partea guvernului popular. Mai era, în fine, grupul lui Piero de Medici, Ce- nuşiii, care
unelteau pentru reîntoarcerea lui Piero.
Cînd se duse la întîlnirea cu Granacci, în Piazza clella Signoria, Michelangelo se simţi
copleşit de indignare văzînd statuia de bronz, înfăţişînd pe Judith, şi pe cea a lui David,
lucrate de Dona- tello, care fuseseră furate din curtea palatului Medici, aşezate acum,
una în piaţa şi alta în curtea Signoriei.
— Ce caută Judith aici? întrebă el.
— E zeiţa protectoare a Florenţei, acum.
— Furată! Şi David la fel?
— Cuvinte aspre, prietene. Nu furate, ci confiscate. Ce scrie pe placa aceea? Că
cetăţenii au aşezat această statuie aici „ca un avertisment pentru toţi cei ce s-ar mai gîndi
să împileze Florenţa4*. Judith cu sabia în mînă sîntem noi, vajnicii cetăţeni ai Florenţei.
Holofern gata să i se taie capul reprezintă partidul duşman.
— Cu alte cuvinte, se vor rostogoli multe capete în piazza? Ne războim cu noi

8
înşine?
Granacci nu răspunse, dar stareţul Bichiellini îi spuse:
— Mă tem că da.
Michelangelo se afla în biroul acestuia, înconjurat de rafturile cu manuscrise legate în
piele, în faţa mesei de lucru, încărcată vîrf cu însemnări şi coli de hîrtie, pentru un eseu
pe care-1 scria stareţul. îşi vîrî mîinile în mînecile sutanei negre de augustin, ca să şi le
încălzească.
— Am dobîndit unele reforme în sistemul de dări şi în moravuri. Avem o cîrmuire mai
democratică, s-a mărit numărul celor care iau parte la conducere. Dar guvernul e
paralizat dacă Fra Savonarola nu-i încuviinţează măsurile.

9
In afară de grupul de devotaţi ai picturii din atelierul lui Ghirlandaio, arta şi artiştii
pieriseră din Florenţa. Rosselii se îmbolnăvise, şi atelierul lui nu mai fiinţa. Doi din
familia Delia Robbia,care moşteniseră arta sculpturii de la Luca, se făcuseră preoţi.
Botticelli nu mai voia să picteze decît inspirîndu-se din predicile lui Savonarola.
Lorenzo di Credi, elevul lui Verrocchio, se mulţumea să restaureze lucrări de Fra
Angelico, iar Uccello se călugărise şi el.
— M-am gîndit la tine, zise stareţul, cînd Savonarola şi-a ţinut predica destinată
artiştilor. Am cîteva însemnări luate în fugă... dar foarte fidele, te asigur: „în se constă
frumosul? în culoare? Nu. în formă? Nu. Dumnezeu e frumuseţea însăşi. Voi artiştii
tineri obişnuiţi să spuneţi despre cutare femeie sau bărbat: iată o Magdalenă, iată o
Sfîntă Fecioară, iată un sfînt Ion; apoi le zugrăviţi chipurile în biserici. Mare profanare a
lucrurilor sfinte! Voi artiştii păcătuiţi din greu, umpleţi bisericile cu lucruri deşarte../4
— Le-am auzit toate astea de la fratele meu. Dacă Savonarola stăpîneşte...
— Stăpîneşte.
— ... atunci, n-ar fi trebuit să mă întorc. Ce să caut aici?
— Dar unde-ai vrea să te duci, fiule? Michelangelo tăcu. Unde, într-adevăr?
în ziua de Anul Nou al anului 1496, un grup mare de oameni se îndreptă spre mînăstirea
din Piazza San Marco, purtînd torţe aprinse şi strigînd:
— Daţi-i foc la casă! Daţi foc mînăstirii San Marco! Daţi-i foc călugărului josnic!
Michelangelo rămase pe loc, în umbra palatului Popolano. Călugării din San Marco
ieşiră în rasele şi glugile lor, se înşiruiră umăr la umăr de-a lungul faţadei bisericii şi a
mînăstirii, cu braţele înlănţuite, ca o falangă neclintită. Mulţimea continua să-l blesteme
pe Savonarola, dar călugării rezistară nepăsători; după cîtva timp, purtătorii de torţe
începură să se retragă din piazza, focurile lor se pierdură pe cele şase străzi care
dădeau în piaţă.
Rezemat de zidul rece de piatră, Michelangelo simţi un fior rece străbătîndu-i tot trupul.
îi veni în minte Judith a lui Donatello, stînd cu sabia ridicată, gata să taie... capul cui? Al
lui
Savonarola? Al stareţului Bichiellini? Al lui Piero? Al Florenţei?
Sau poate chiar pe-al lui?
14 Se duse să-l vadă pe Beppe la şantierul din curtea Domului şi auzi de o bucată mică
de marmură, tocmai potrivită, aflată într-un depozit învecinat, pe care putea s-o cumpere
la un preţ convenabil. Restul banilor rămaşi din arvuna primită pentru Sfîntul Ion îl dădu
lui Lodovico. Nu se putea hotărî să locuiască în nou botezatul „palat Popolano“; îşi
aşeză însă masa de lucru în grădină. Cei doi veri îl tratau ca pe-un prieten, îl invitau
adesea, aşa cum se afla, în haine de lucru, ca să-i arate o nouă piesă de artă sau un
manuscris ilustrat. Acum, acasă mai rămăseseră doar trei în dormitorul băieţilor, şi
întrucît Buo- narroto se învoise să împartă patul cu Sigismondo, Michelangelo putea să
se bucure mai departe de privilegiul cu care se obişnuise: un pat pentru el singur.
Vremea era rece. Pînă la amiază, nu mînca şi nu bea nimic, aşa că se întorcea acasă cu o
poftă de lup, care o făcea fericită pe Lucre- zia. Chiar şi Lodovico părea mulţumit de el.
Grădina palatului Popolano, de formă regulată, era împrejmuită cu un zid înalt de
apărare, avînd o verandă acoperită, închisă din trei părţi, sub care lucra, ca să-i fie cald.
Totuşi, nu se simţea mulţumit si nici inspirat. Se întreba mereu: „De'ee?“
Subiectul îl atrăgea: sfîntul Ion tînăr, pornind la drum spre deşert, ca să predice în
pustietate, „purta o haină din păr de cămilă şi era încins peste mijloc cu un brîu de piele,
iar lăcustele şi mierea sălbatică îi erau toată hrana“. Florenţa avea multe statui ale
sfîntului Ion: Sfîntul Ion botezînd de Andrea Pisano, pe uşile Baptisteriu- lui,

10
statuia de bronz a lui Ghiberti la Orsanmi* chele, statuia de marmură a lui Donatello pe
Campanilă, fresca lui Ghirlandaio în Santa Mar ia
Novella, Botezul lui Cristos pictat pentru San Salvi de Verrocchio, ajutat de
Leonardo da Vinci. In timp ce recitea Biblia, Michelangelo deduse că Ion nu trecuse
de 15 ani cînd pornise spre deşert, în Palestina, ca sa predice samaritenilor. Cele mai
multe lucrări îl înfăţişau ca pe un băieţandru firav la trup, cu o faţă copilărească. Dar
această înfăţişare nu putea fi lege. La 15 ani, mulţi tineri italieni erau bărbaţi. De ce adică
sfîntul Ion n-ar fi putut să fie şi el un ins robust, sănătos, viguros, pregătit să îndure
vitregiile către care se îndrepta? Adică tocmai acel gen de siluete care-1 atrăgeau în chip
deosebit.
Oare zăpăceala îngrijorătoare din oraş îi secătuia avîntul, îi stîrnea nelinişte în legătură cu
locul pe care-1 ocupa în propria lui casă? Poveştile, care făceau ocolul oraşului
cuprindeau tot felul de zvonuri şi de primejdii înspăimîntătoare: Sa- vonarola va cîrmui
cetatea ca un despot. Florenţa, o dată ce se împotrivise să intre în Liga Cetăţilor Italiene,
de teamă ca liga să nu-1 aducă pe Piero înapoi la putere, era din nou în primejdie de a fi
cotropită ; Venezia, ducele Sforza la Milano, papa Borgia la Roma, socotindu-1 pe Piero
un aliat nimerit împotriva lui Savonarola, îl ajutaseră să strîngă 10.000 de ducaţi ca să-şi
tocmească trupe.
Dar arta mai fusese ameninţată şi înainte. Artiştii creaseră mereu într-o lume
zbuciumată. Oare va fi lumea vreodată altfel? Poate că tocmai în această greutate de a
începe lucrul se afla chiar înţelesul vieţii sfîntului Ion, vechea şi tulburătoarea întrebare la
care nu putea află răspuns. De ce a fost nevoie ca Dumnezeu să trimită pe cineva spre a
pregăti venirea Mîntuitorului? De vreme ce Isus avea harul dumnezeiesc de a înfrînge
legile naturii şi de a înfăptui minuni cu care să-i încredinţeze pe cei neîncrezători, de ce
trebuia arat ogorul înaintea lui?

11
Mintea lui Michelangelo era, ca întotdeauna, iscoditoare. Simţea nevoia să cunoască
pricinile ascunse dincolo de înfăţişarea lucrurilor, princi-piile filozofice pe
care se întemeiau. Citi povestea lui Ion din Evanghelia lui
Matei:
„In vremea aceea, a venit Ion Botezătorul şi propovăduia în
pustia Judeii. El zicea: «Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor e
aproape». Ion acesta era cel vestit prin proorocul Isaiia,'cînd
zicea: «Iată glasul celui ce strigă în pustie, pregătiţi calea
Domnului, neteziţi-i cărările».
Dar băiatul de 15 ani, plecat pentru prima oară să predice, nu
era acelaşi cu bărbatul mai în vîrstă care-1 boteză mai tîrziu
pe Isus. Cum arăta atunci? Care este însemnătatea lui pentru
creştinism? Povestea lui e oare adevărată, sau e doar un
răspuns la profeţia din Vechiul Testament; căci primii
creştini pricepuseră că în măsura în care îşi sprijină cît mai
temeinic religia pe Vechiul Testament, cu atît acesta va avea
mai mulţi sorţi să supravieţuiască.
Nu era un teolog învăţat, în schimb era un iscusit
meşteşugar. îşi petrecu săptămîni de zile prin toate colţurile
oraşului, schiţînd pe fiecare tînăr pe care-1 putea opri locului
cîteva clipe. Deşi n-avea de gînd să scoată un Ion masiv, nu
voia nici să aibă de-a face cu gingaşul, scli- visitul sfînt cu
Ion cu care era împodobită Florenţa. De aceea închipui şi
apoi ciopli în blocul de marmură membrele mlădioase ale
unui băiat de 15 ani, avînd drept singur veşmînt o pînză în
jurul şalelor. Nu-i făcu băiatului aureolă şi nici nu-i dădu să
poarte tradiţionala cruce înaltă, cum făcuse Donatello,
întrucît el nu credea că tînărul Ion purtase cruce, cu atîţia ani
înainte ca ea să apară în viaţa lui Cristos. Pînă la urmă,
statuia se dovedi portretul plin de adevăr al unui tînăr, dar
cînd termină de lustruit lucrarea, tot nu ştia ce voise să
exprime.

12
Dar verii Medici nu-i pretindeau să ştie nici măcar atît.
Mulţumiţi, aşezară statuia, ca s-o ferească, într-o firidă a
zidului din fundul grădinii, unde putea fi văzută de la
ferestrele din spate ale palatului. Ii plătiră restul de fiorini
şi-i spuseră că poate continua oricînd să se folosească de
grădina lor ca atelier. Dar despre altă comandă, nici o vorbă.
— Nici măcar nu pot să le aduc vreo învinuire, îi arătă Michelangelo lui Granacci, cu
tristeţe.Nu e de mirare.
îl cuprinse deznădejdea.
— Am învăţat să cioplesc sculpturi desprinse de fundal; dar cînd o să ajung să
sculptez ceva deosebit? Simt că ştiu mai puţin acum, cînd mă apropii de 21 de ani, decît
ştiam la 17. E cu putinţă asa ceva?
— Nu!
— Bertoldo mi-a spus: „Creează o operă atotcuprinzătoare". Am lucrat şase piese în
aceşti patru ani: Hercule, Crucifixul de lemn, îngerul, Sfîntul Petroniuş
şi Sfîntul Proculus 9 la Bologna, şi acum acest Sfînt Ion. Dar numai Sfîntul Pro-
culus are intr-adevăr ceva deosebit în el.
De ziua naşterii lui, cînd intră, încă nemîngîiat, în atelierul din grădina palatului
Popolano, găsi un bloc de marmură aibă pe masa de lucru. Granacci scrisese pe el cu o
bucata de cărbune urarea: „Mai încearcă!“
Porni îndată, fără să mai schiţeze sau să se folosească de modele de ceară sau pămînt, să
sculpteze un copil, pe care-1 plăsmuise în minte în timp ce lucra cu încordare la Sfîntul
Ion: voinic, dolofan, păgîn, cioplit după tradiţia romană. Nu se gîndi o clipă că lucrează
serios; era de fapt un exerciţiu, o joacă, un mijloc de a scăpa de îndoielile şi încordarea
pricinuite de truda la Sfîntul Ion. Şi astfel, marmura căpăta formă, nestînjenită, şi din
bloc ieşi la iveală un copil încîntător de 6 ani, dormind cu o mînă îndoită sub cap, cu
picioruşele uşor desfăcute.
Statuia îi luă doar cîteva săptamîni ca s-o sculpteze şi s-o Instruiască; nu încerca să
atingă desă- vîrşirea şi nici nu spera s-o vîndă. Lucrarea fusese pentru el o plăcere, o
glumă, menită să-i redea buna dispoziţie; acum, după ce o terminase, avea de gînd să-i
înapoieze marmura lui Granacci însoţită de unbilet: „Niţel mai uzată, după folosire".
Lorenzo Popnlano fu cel care-i schimbă hotărîrea.
Cind văzu statuia terminată, faţa i se aprinse de încîntâre.
— Dac-ai putea s-o meştereşti cumva îneît să pară eă a stat îngropată în pamînt, aş
trimite-o ia Roma şi ar trece drept un Cupidon antic. Te pricepi la aşa ceva?
— Cred că da. Odată, am făcut să pară vechi o întreagă mapă de desene.
— S-ar vinde cu un preţ mult mai bun. Am un negustor iscusit acolo, Baldassare del
Milanese. O să se ocupe el de vînzare.
Văzuse destule statui greceşti şi romane ca să ştie cum trebuia să arate sculptura lui. Intîi
încercă pe resturile de piatră rămase de la Bambino, fre- cîndu-le cu gunoi din
grădină, apoi ştergîndu-le uşor cu hîrtie şmirghel; pe urmă mai dădu încă un strat, apoi
pătă cu migală muchiile cu argă- seli şi rugini de pamînt, slujindu-se de o perie aspră, ca
să adîncească patina.
Cînd treaba îl mulţumi, trecu la Bambino, lucrînd cu grijă, la fel de încîntat la gîndul
înşelătoriei puse la cale pe cît fusese de însăşi cioplirea lucrării. Lorenzo se declară
mulţumit de rezultat.
— Pare adevărat. Baldassare va căpăta un preţ bun. Peste cîteva zile trebuie să trimit

13
nişte lucruri la Roma; am să adaug şi mica ta statuie. Lorenzo avusese dreptate:
Bambino fu cumpărat de primul amator care-1 văzu: Cardinalul Riario di San
Giorgio, fiul nepotului papei Six- tus al IV-lea. Lorenzo vărsă în mîinile lui Mi-
chelangelo o pungă cu fiorini de aur, treizeci la număr. Michelangelo îşi închipuise că la
Roma se poate lua pe un Cupidon antic cel puţin 100 de fiorini. Dar, chiar aşa, însemna
de două ori mai mult decît se putea lua pe el la Florenţa, presu- punînd că s-ar fi
încumetat cineva să-l cumpere aici, unde armata de tineri ai lui Savonarola confisca din
casele particulare toate imaginile păgîne de acest fel.
Cu puţin înainte de postul cel mare, îl văzu într-o zi pe fratele lui, Giovansimone, zorind
la vale pe Via Larga, în fruntea unui grup de băieţi îmbrăcaţi în alb, cu braţele
încărcate de oglinzi, rochii de mătase şi atlaz, picturi în ulei, statuete, casete cu
bijuterii. II înşfăca pe băieţandru, gata să-i răstoarne prada cu care era încărcat.
— Giovansimone, sînt acasă de patru luni şi încă n-am dat ochii cu tine.
Giovansimone se smuci ca să-şi libereze braţul şi spuse cu un zîmbet larg:
— Acum n-am timp să stau de vorbă cu tine. Vino mîine, pe înserat, în Piazza della
Signoria. Vino negreşit.
La drept vorbind, însă, nu numai Michelangelo, dar nimeni din cei ce se aflau în
Florenţa nu puteau pierde spectacolul nemaipomenit din seara următoare. Armate de
tineri, în mantiile lor albe, aliniaţi ca soldaţii, în frunte cu toboşari, flautişti şi purtători de
buzdugane, ducînd în mîini ramuri de măslin, mărşăluiau din cele patru cartiere ale
Florenţei către Piazza della Signoria, psalmodiind: „Slavă ţie, Cristoase, rege ai
Florenţei! Slavă ţie, Maria, regină!“ In faţa turnului din piaţă, fusese înălţat un stîlp uriaş.
In jurul lui se clădise o schelărie în formă de piramidă. Cetăţenii Florenţei şi ai satelor
din împrejurimi se revărsau în piaţă. Locul destinat rugului era înconjurat de călugării
din San Marco, braţ la braţ, cu Savonarola în chip de comandant. Băieţii înălţau rugul.
La baza piramidei aruncară meşe de păr fals, borcănele de dresuri, parfumuri, oglinzi,
suluri de mătase din Franţa, casete cu mărgele, cercei, brăţări, nasturi de podoabă.
Urmară apoi toate cele trebuincioase jocurilor de noroc: o ploaie de cărţi de joc zburară
o clipă prin aer, zaruri şi table în pătrăţele, cu pionii şi figurile lor.

14
Pe treapta următoare îngrămădiră cărţi, manuscrise legate în piele, sute de desene, picturi
în ulei, toate sculpturile antice pe care băieţii izbutiseră să pună mîna. Un rînd mai sus,
azvîr- liră viole, lăute, flaşnete; formele minunate ale instrumentelor şi lemnul lor lucitor
prefăceau mormanul nebunesc într-un decor de bacanală; veniră apoi la rînd măştile şi
costumele de carnaval, fildeşurile sculptate şi operele de artăorientale; broşe, inele,
şiraguri, ce scînteiau o clipă zburînd deasupra mormanului. Michelan- gelo îl recunoscu
pe Botticeili alergînd spre rug, unde aruncă schiţe înfăţişînd-o pe Simonetta. îl urmă Fra
Bartolomeo, cu studiile lui, cei doi călugări della Robbia, cu mişcări extatice, adăugind
sculpturile lor din terra-cotta multicoloră. Era greu de spus, după izbucnirile
mulţimii, dacă salutau fiecare jertfă cu spaimă, sau cu încîntare. Membrii Signoriei
urmăreau spectacolul din balconul turnului. Armata de băieţi intrase din casă în casă,
cerînd „toate operele de artă nepotrivite cu credinţa", toate podoabele, gătelile şi giuvae-
rurile oprite de legile împotriva desfrîului; dacă nu primeau cît socoteau ei că ar fi de
ajuns, dădeau buzna peste stăpînii casei şi prădau. Signo- ria nu luase nici o măsură
pentru apărarea oraşului împotriva acestor „îngeri învesmîntati în alb"'.
Savonarola ridică braţele pentru a cere linişte. Călugării din rîndul de pază îşi
desprinseră braţele unul de altul şi le înălţară spre cer. Apăru un călugăr cu o torţă
aprinsă şi i-o înmînă lui Savonarola. Acesta o ţinu ridicată sus, rotindu-şi privirea de jur
împrejurul pieţii. Apoi înconjură rugul, atingîndu-1 ici şi colo, pînă cînd toată schelăria
deveni o vîlvătaie uriaşă de flăcări.
Armata de băieţi păşi în marş în jurul rugului aprins, intonînd: „Slavă ţie, Cristoase!
Slavă ţie, Fecioară!" Urale puternice se înălţau, ca răspuns, din mulţimea îngrămădită:
„Slavă ţie, Cristoase! Slavă ţie, Fecioara!"
Ochii lui Michelangelo se umplură de lacrimi. Le şterse, ca un copil, întîi cu dosul
palmei stîngi şi apoi cu dreapta. Dar ele izvorau necontenit, pe măsură ce flăcările se
înălţau tot mai sus, iar cînd cîntecele şi strigătele nestăpînite ajunseră crescînd la culme,
începură să i se rostogolească pe obraji şi le simţi gustul sărat pe buze. în clipa aceea, îşi
dori din toată inima să poată pleca departe* cît mai departe cu putinţă de priveliştea
Domului.
15 în iunie, un slujitor îi aduse un mesaj din partea lui Giovanni Popolano care-1
întreba dacă vrea să vină la palat spre a face cunoştinţă cu un nobil roman amator de
sculptură. Leo Baglioni, oaspetele Popolanilor, era un bărbat de vreo 30 de ani, blond,
cu o vorbire aleasă. Ieşiră împreună afară, la atelier.
— Gazdele mele îmi spun că eşti un sculptor minunat. Pot să văd ceva din lucrările
dumitale?
— N-am nimic aici, numai Sfîntul Ion, din grădină.
— Dar desene? Desenele mă interesează îndeosebi.
— Atunci sînteţi o raritate printre cunoscători, domnule. Voi fi încîntat să vă arăt mapa
mea. Leo Baglioni cercetă cu multă atenţie sutele de schiţe.
— Vrei să fii atît de bun să desenezi ceva pentru mine? O mînă de copil, bunăoară.
Michelangelo desenă la repezeală, din memorie, cîţiva copii în felurite poziţii. După un
răstimp, Baglioni spuse:
— Nu mai încape nici o îndoială. Dumneata eşti acela.
— Acela?
— Da. Cel care a sculptat Micul Cupidon.
-Ah!
— Iartă-mă, dar a trebuit să mă prefac, am fost trimis la Florenţa de mai-marele meu,

15
cardinalul Riario di San Giorgio, să văd dacă pot să-l descopăr pe autorul acelui
Cupidon.
— Eu l-am sculptat; Baldassare del Milanese mi-a trimis 30 de fiorini pentru lucrare.
— Treizeci! Iar cardinalul a plătit două sute...
— Două sute! Ce... ce pungaş!...

16
Sînt tocmai vorbele cardinalului, făcu Leo Baglioni cu o lucire veselă în ochi. A bănuit
că e o înşelătorie la mijloc. Nu vrei să vii cu mine la Roma? Ai putea să te răfuieşti cu
Baldassare. Cardinalul va fi încîntat să-ţi ofere ospitalitate. El e de părere că cine a izbutit
un fals atît de desăvîrşit e în stare să creeze sculpturi autentice şi mai bune.Michelangelo
scutură din cap uluit de înlănţuirea împrejurărilor, dar se hotărî pe ioc, fără nici o şovăire.
— Să-mi iau eîteva lucruri de îmbrăcăminte de-a- casă, domnule, şi sînt gata de
drum.CARTEA A CINCEA
ORAŞUL
A Se opri pe o colină chiar în partea de nord a oraşului. Roma se întindea în vale, în
culcuşul ei dintre dealuri, ruinată, pustiită parcă de vandali. Leo Baglioni îi arătă linia
zidurilor ce înconjurau Vaticanul, întărite de papa Leon al IV-lea, şi fortăreaţa
Sant’Angelo.
Incălecară din nou şi coborîră spre Porta del Popolo, trecînd pe lîngă mormîntul mamei
împăratului Nero; ajunseră într-o mică piazza. Mormanele de gunoaie răspîndeau un
miros greu. Deasupra capetelor lor, spre stînga, se înălţa dealul Pincio, acoperit cu viţă
de vie. Străzile pe care umblau erau mai curînd nişte uliţe înguste, cu pietrele din
caldarîm fărîmate. Huruitul căruţelor ce treceau peste pietre era asurzitor, încît
Michelangelo abia îl putea auzi pe Baglioni. Acesta îi arăta ruinele cavoului împăratului
roman Augus- tus, ajuns acum un cîmp pe care păşteau vacile, şi Campo Marzio, un şes
lîngă Tibru, locuit de meşteşugarii nevoiaşi, ale căror dugheni se ghe- muiau între
vechile palate ce păreau gata să se prăvălească din clipă-n clipă.

1
Mai mult de jumătate din clădirile pe lîngă care trecură erau în ruină. Printre blocurile de
piatră surpate rătăceau caprele. Baglioni îi povesti că în decembrie trecut apele Tibrului
se revărsaseră, şi timp de trei zile, oamenii fuseseră nevoiţi să se adăpostească pe
dealurile înconjurătoare, de unde se întorseseră apoi într-un oraş jilav, pără-ginit, în care
izbucni curînd ciuma; în fiecare dimineaţă, pe insula din mijlocul rîului erau îngropate
150 de cadavre.
Michelangelo simţi un rău la inimă. Cetatea- mamă a creştinătăţii nu era decît un
morman de ruine şi de gunoaie. Copitele cailor călcau pe hoituri. Cete de lucrători
dărîmau zidurile spre a folosi piatra de construcţie în altă parte, ori ardeau lespezi şi
coloane de marmură ca să scoată var. îşi mînă calul în jurul unei statui antice care ieşea
la iveală din noroiul drumului, trecu pc lîngă şiruri întregi de case părăsite, cu iederă
crescută în crăpăturile tencuielii. Intre coloanele unui templu grec văzu o cocină de
porci. Dintr-o surpătură mare cît vechea fundaţie, cu coloane frînte ieşind pe jumătate
dintr-un vechi for, răbufnea o duhoare groaznică de murdărie, resturile de sute de ani ale
nenumăratelor generaţii de locuitori ai căror urmaşi se lăsau încă şi acum pe vine
deasupra gropii, făcîndu-şi nevoile în adîncul ei.
însoţitorul său îl conduse printr-un şir de străzi întunecoase, întortocheate, unde doi cai
abia puteau trece unul pe lîngă celălalt, prin faţa teatrului Pompei, unde sute de familii se
adăposteau sub bolta deschisă, şi în cele din urmă, pe Campo dei Fiori, unde văzu
primele semne de viaţă vrednice de luat în seamă: o piaţă de legume, flori, peşte, brînză
şi carne, cu şiruri de tarabe curate, multicolore, năpădite de bucătăresele şi gospodinele
Romei ce tîrguiau pentru masă. De cînd coborîseră în Roma, pentru prima dată se
simţea în stare să-şi privească în ochi gazda şi să-i zîmbească în treacăt.
— Eşti înspăimîntat? întreba Leo Baglioni. Ori scîrbit?
— Şi una, şi alta. De cîteva ori era gata-gata să întorc calul şi s-o iau ia fugă înapoi spre
Florenţa.

2
Roma e vrednică de milă. Să vezi pelerinii care vin din toate colţurile Europei! Sînt
jefuiţi, bătuţi, călcaţi în picioare de procesiunile noastre pompoase, aproape mîncaţi de
vii de păduchi prin hanuri, apoi scuturaţi de ultimul gologan înbiserici. Bracciolini a
scris acum vreo 60 de ani: „Clădirile publice si particulare zac la pămînt, goale şi ruinate,
ca mădularele unui uriaş. Roma e un hoit în descompunere^. Papa Sixtus al IV-lea s-a
străduit mult să lărgească străzile şi să repare unele clădiri, dar sub Borgia, oraşul a
decăzut într-o stare şi mai rea decît cea înfăţişată de Bracciolini. Iată şi casa mea. într-un
colţ, dominînd piaţa, se înălţa o clădire armonioasă cu trei etaje. înăuntru, odăile erau
mici şi sărac mobilate, cu mese şi scaune din lemn de nuc, dar aşternute din belşug cu
covoare, cu goblenuri şi ţesături scumpe pe pereţi, şi împodobite cu bufete de lemn
pictat, cu oglinzi poleite şi ornamente din piele roşie.
Desaga de pînză aspră a lui Michelangelo fu cărată sus la catul al treilea. Căpătă o odaie
pe colţ, ce dădea spre piaţă şi spre un palat de piatră, uimitor de mare şi de nou, care, îi
spusese gazda lui, era în construcţie, aproape pe terminate, şi aparţinea cardinalului
Riario, cel care cumpărase Bambino. Luară un prînz bogat, într-o sufragerie ferită de
larma străzii. Spre seară, se îndreptară către vechea reşedinţă a cardinalului, prin Piazza
Navona, unde fusese stadionul cel mare al lui Domiţian şi unde Michelangelo rămase
fermecat de un tors de marmură minunat sculptat, ce se afla pe jumătate dezgropat, în
faţa casei unuia dintre Orsini, o rudă a Alfonsinei, soţia lui Piero; Leo Baglioni credea că
poate să fie Menelaus purtîndu-l pe Palrocle.
îşi urmară drumul spre Piazza Fiammetta, botezată astfel după numele amantei lui
Cezar Borgia, fiul papei, apoi spre palatul Riario, în faţa Viei Sistina şi a celui mai curat
han al oraşului, Hos- taria dell’Orso, Hanul Ursului. Baglioni întregi prezentarea lui
Raffaelle Riario di San Giorgio, fiul nepotului papei Sixtus al IV-lea, uns cardinal pe
cînd era încă student, în vîrstă de 18 ani, la Universitatea din Pisa. Cînd tînărul cardinal
se dusese în vizită la palatul Medici-lor în Florenţa, ucigaşii îl omorîseră pe Giuliano de
Medici, tocmai cînd slujea în altarul Domului, şi-l înjunghia- seră şi pe Lorenzo. Deşi
toţi florentinii erau încredinţaţi că papa Sixtus şi nepoţii lui se înţeleseseră în taină cu
familia Pazzi ca să-i omoare pe cei doi Medici, Lorenzo îl iertase pe cardinal.
Acum, cardinalul Riario îl primi pe Michelangelo printre mormanele de lăzi şi cufere pe
jumătate împachetate, pregătite pentru mutare. Citi scrisoarea de recomandare a lui
Lorenzo Popolano şi-i ura lui Michelangelo bun venit la Roma.
— Bambino era frumos dăltuit, Buonarroti, deşi se cunoştea că nu e o piesă
antică. Cred că poţi sculpta ceva frumos pentru noi.
— Vă mulţumesc, excelenţă.
— A vrea să te duci azi după masă să vezi cele mai izbutite sculpturi în marmură pe
care le avem. Să începi cu arcul lui Domiţian, pe Corso, apoi du-te la columna lui
Traian, şi după aceea trebuie să vezi colecţia de bronzuri din Capitoliu, întemeiată de
unchiul tatălui meu, Sixtus al IV-lea...
Vorbind, cardinalul numise vreo douăzeci de piese sculpturale din cel puţin 12 colecţii şi
din tot atîtea unghere diferite ale oraşului. Leo Baglioni îl conduse mai întîi la zeul rîului
Marforio, o statuie de mărime uriaşă, aflată pe strada dintre forul roman şi forul lui
Augustus, despre care se zicea că şi-ar fi avut locul lui în templul lui Marte. De acolo se
duseră mai departe, la columna lui Traian, unde Michelangelo căzu în extaz la vederea
sculpturii Leul devorînd calul. Urcară drumul şerpuit de pe dealul Quirinalului,
unde rămase uluit de mărimea şi forţa sălbatică a calului Ta- mers în marmură, înalt de 6
metri, şi de zeii Nilului şi Tibrului (Nilul sprijinindu-şi braţul pe un sfinx, Tibrul
rezemîndu-se de un tigru), care, bănuia Leo, proveneau de la băile lui Constantin. Lîngă
ei, se afla nudul unei zeiţe de o nemaipomenită frumuseţe, „de bună seamă, Venus“, îşi

3
dădu Leo cu părerea.

4
Mergînd mai departe, spre grădina cardinalului Rovere, la San Piero din Vincoli, Leo îi
arătă că acest nepot al lui Sixtus al IV-lea era întemeietorul primei biblioteci publice şi al
muzeuluide bronzuri din Roma, că adunase cea mai frumoasă colecţie de marmuri
antice din Italia şi că el fusese cel care-i inspirase lui Sixtus ideea de a zugrăvi cu fresce
pereţii Capelei Sixtine. Michelangelo se opri cu răsuflarea tăiată cînd intră pe portiţa de
fier a grădinii cardinalului Rovere: se afla acolo un Apollo, din care mai rămăsese doar
torsul, cea mai tulburătoare înfăţişare umană pe care o văzuse vreodată. Străbatea, pe
jumătate buimăcit, cum făcuse la prima lui raită, cu Bertoldo, prin palatul Medici, o
pădure de sculpturi, de la o Venus la un Anteu sau la un Mercur, cucerit pe de-a-ntregul,
auzind ca prin vis vocea lui Leo, care-i arăta piese luate ca pradă din Grecia, sau altele,
cumpărate de împăratul Adrian şi trimise la Roma cu corăbiile. Dacă Florenţa era cel
mai însemnat centru al lumii în privinţa creaţiei artistice, acest oraş, aflat într-o stare de
murdărie şi de ruină vrednică de plîns, avea, fără îndoială, cea mai de preţ colecţie de
artă antică. Regăsea aici dovada spuselor lui de atunci, cînd încercase să-i convingă pe
tovarăşii lui de ucenicie de la Ghirlandaio, pe treptele Domului: aici se aflau
sculpturi în marmură
tot atît de vii şi de frumoase ca în ziua cînd au fost dăltuite, în urmă cu 2.000 de ani.
— Acum o să mergem să vedem statuia în bronz a lui Marcus Aurelius, în faţa
Lateranului, continuă Leo. Apoi, poate...
— Vă rog, ajunge. Sînt cutremurat. Trebuie să mă închid în odaia mea şi să încerc să
mistui ce-am văzut pînă acum.
Seara, la cină, nici nu se atinse de mîncare. A doua zi de dimineaţă, duminică, Leo îl
duse la liturghie în bisericuţa San Lorenzo din Damaso, vecină şi legată printr-o boltă
din zid cu noul palat al cardinalului Riario. Michelangelo rămase uimit cînd se trezi
înconjurat de o sută de coloane de marmură şi granit, nici una la fel cu cealaltă, cioplite
de pietrari iscusiţi, fiecare cu cîte-un capitel altfel sculptat, „stil eclectic, împrumutat din
toată Roma, lămuri Baglioni, dar mai ales din frontispiciul porticului teatrului din
Pompei''...Cardinalul dori să-l primească pe Michelangelo în noul său palat. Uriaşul
edificiu de piatră, de două ori mai întins decît palatul Medici, era terminat, în afară de
curtea centrală. Michelangelo urcă un şir de trepte largi, trecu prin camera de audienţă,
cu draperii scumpe şi oglinzi înrămate în jasp, prin salonul cu covoare orientale şi cu
scaune de nuc sculptat, prin odaia de muzică, cu un frumos clavecin, pînă să ajungă la
cardinal, pe care-1 găsi, înveşmîntat în roşu din cap pînă-n picioare, în odaia destinată
sculpturilor antice, înconjurat de zeci de lucrări culcate în lăzi deschise, pline cu
rumeguş.
— Spune-mi, Buonarroti, ce crezi despre sculpturile pe care le-ai văzut? Ai putea să
faci ceva la fel de frumos?
— Poate că nu voi fi în stare să fac ceva tot atît de frumos. Dar o să mă
străduiesc să fac ceva.
— îmi place răspunsul tău, Buonarroti; dovedeşte modestie.
Dar Michelangelo nu vorbise astfel din modestie; se gîndise la altceva, şi anume că
lucrările lui vor fi altfel decît toate cele pe care le văzuse.
— Cred că e bine să începem chiar acum, urmă Riario. Trăsura mea e afară. Putem să
mergem la depozitul de piatră.
în timp ce vizitiul cardinalului îi purtă peste podul Sisto şi prin poarta Settimiana, spre
depozitele de piatră din Trastevere, Michelangelo cercetă faţa noului său protector. Se
spunea că Riario fusese atît de tulburat atunci, la înjunghierea Medici-lor, încît faţa i se
făcuse stacojie, şi aşa rămăsese pînă în ziua de azi. Avea nasul lung, încovoiat peste o
gură cu buzele strînse.

1
Ajunşi la depozit, cardinalul Riario se învîrti nerăbdător. Michelangelo colindă printre
blocuri, întrebîndu-se cît de mare să fie bucata pe care putea îndrăzni s-o aleagă. în cele
din urmă, se opri înaintea unei coloane albe de Carrara, de peste doi metri şi jumătate
înălţime şi de unu şi jumătate grosime. Ochii i se aprinseră de mulţumire. îi arătă
cardinalului că s-ar putea ascunde în ea o statuie frumoasă. Cardinalul Riario plăti grăbit
37 de ducaţi, din punga de la cingătoare. In dimineaţa următoare se sculă o data cu
zorile, ponii la vale spre podul florentin şi trecu Tibrul către Trastevere, un cartier al
Romei cu populaţie deasă, sălaşul olarilor, tăbăcâriîor, morarilor, al împletitorilor de
funii, al fierarilor, pescarilor, barcagiilor, grădinarilor, urmaşi ai primilor romani, ce
alcătuiau o mulţime gălăgioasă, care se înmulţea neîncetat j înghesuită înţre zidurile
înalte şi Tibru, cu locuinţele ticsite* neschimbate de sute de ani. Urmă drumul
întortocheat al unui labirint de străzi înguste, uitîndu-se la meşteşugarii ce lucrau în
atelierele întunecoase, cărora caturile de sus, ieşite în afară ale clădirilor le luau toată
lumina; la casele înguste, înghesuite unele într-altele, la acoperişurile ce se înălţau în
unghi, deasupra cărora se ridicau ameninţătoare turnuri pătrate. Vînzătorii ambulanţi îşi
strigau marfa, femeile şi copii se răsteau unii la alţii, negustorii îşi desfăceau în aer liber
peştele, brînza, carnea, se tocmeau în gura mare: tot zgomotul şi mirosul năvalnic erau
strînse acolo, parcă anume pentru a copleşi ochii şi urechile şi nările.
Merse pe Via della Lungara, spre depozitul de piatră de lîngă zidul Vaticanului şi spitalul
Santo Spi- rito. Nu se vedea nici ţipenie de om. Ascultă croncănitul ciorilor pînă cînd se
arătă stăpînul depozitului.
— Ce cauţi aici? întreba acesta ursuz, pe jumătate adormit. Am spus c-o predăm azi.
La noi vorba-i vorbă.
— Nu eram îngrijorat că n-o să vă ţineţi de cuvînt. M-am gîndit doar să vă dau şi eu o
mînă de ajutor la încărcat...
— Cu alte cuvinte, vrei să spui că nu ne pricepem să încărcăm? Omul se simţea jignit.
Aici, la Roma, de cinci generaţii cărăm marmură cu căruţa; poate crezi că avem nevoie
de un florentin cioplitor de statui să ne înveţe meseria?
— Mi-am făcut ucenicia în carierele de la Maiano. Mă pricep destul de bine să
mînuiesc o rangă.
— Pietrar din carieră, ai? făcu mai îmbunat proprietarul, Asta-i altceva. Şi noi tăiem
traver- tina în carieră. Numele nostru e Guffatti.
Michelangelo se încredinţa că patul de rumeguş era destul de gros şi că blocul era legat
bine în căruţa cu latura din fund deschisă, apoi porniră la drum pe străzile brăzdate de
făgaşuri adînci, în care roţile intrau pînă la butuc. Umblă în urma căruţei, mîngîind
capătul coloanei şi rugîndu-se în gîndca şubredul vehicul de ţară, pe care familia îl avea
de cinci generaţii, să nu se prefacă într-un morman de ţăndări, şi blocul să se
prăbuşească în mijlocul drumului.
Ajunşi la palat, Guffatti întrebă:
— Unde descărcăm?
Abia atunci Michelangelo îşi dădu seama că nu i se spusese unde va lucra. Strigă:
— Aşteaptă aici! şi alergă prin curte, în sus pe scara largă, spre odaia de primire...
ciocnindu-se de unul dintre secretarii palatului, care se uită mustrător la grămada de
haine de lucru ce dădea buzna în sala principală a celui mai nou palat din Roma.
— Trebuie să-l văd numaidecît pe cardinal. E un lucru care nu suferă întîrziere.
— Pentru cardinal, sau pentru dumneata?
Răceala tonului îl potoli pe Michelangelo.

2
— E vorba de blocul de marmură... pe care l-am cumpărat ieri... a sosit şi n-am un
loc...
Se opri, urmărind degetul mare al secretarului, care răsfoia nişte însemnări.
— Excelenţa-sa nu are timp liber pînă săptămîna viitoare.
Michelangelo rămase cu gura căscată.
— Dar... nu putem aştepta.
— Voi îneunoştiinţa pe eminenţa-sa. Dacă vrei să revii mîine.
Fugi cît putu de repede înapoi pe scara principală, afară din palat, către colţul străzii, şi
trecu drumul spre casa lui Leo Baglioni. Un bărbier tocmai îi potrivea barba, şi Leo
şedea liniştit, cu un ştergar pe umeri. Doar ochii îi jucară în cap, aşcultînd izbucnirea lui
Michelangelo. li spuse bărbierului să aştepte, îşi scoase ştergarul şi se ridică de pe
scaunul capitonat, şingurul de acest fel din casă.
— Vino, o să-ţi găsim un loc.
Descoperi o baracă în spatele cupolei bisericii San Lorenzo în Damaso, uncie lucrătorii
care ridicaseră palatul îşi lăsau uneltele peste noapte. Michelangelo scoase uşile din
ţîţîni. Leo se întoarse la bărbierul lui, iar Guffatti descarcă blocul de marmură.
Michelangelo se aşeză în faţa blocului, pe podeaua de pămînt, cu genunchii strînşi sub
bărbie. „Eşti o bucată minunată de carne“, spuse cu drag, şi se adinei în gînduri,
întrebîndu-se cam ce fel de subiect şi-ar putea alege un prinţ al bisericii pentru o siluetă
în mărime naturală. N-ar trebui să fie oare un subiect religios? Dar cardinalul avea totuşi
slăbiciune pentru sculpturile antice greceşti şi romane.
In după-amiaza aceea, cardinalul trimise după el. II primi într-o încăpere austeră, lipsită
de orice mobilier. Intr-un capăt se afla un mic altar, şi alături o uşă. Riario purta o sutană
roşie, croită sobru, şi o tichie tot roşie.
— Intrucît eşti gata să te-apuci de o lucrare de mai lungă durată, cred că ar fi mai bine
să te muţi la palat. Odaia de oaspeţi a lui Signor Raglioni are o lungă listă de doamne
fermecătoare care abia aşteaptă să-i treacă pragul.
— Dar în ce fel urmează să locuiesc la palat, excelenţă?
— Să zicem doar că adresa dumitale este palatul cardinalului Riario. Şi acum trebuie
să te părăsim.
Nici un cuvînt despre ceea ce ar dori să-i lucreze. Ori despre preţ. Ori dacă avea să
primească sau nu o plată regulată în cursul anului său de lucru. Adresa lui va fi palatul,
atîta tot.

3
Află însă, curînd, şi alte lucruri. N-avea să locuiască acolo ca un fiu, cum fusese socotit
în palatul Medici, nici ca prieten apropiat, ca în casa Aldo- randi din Bologna. Un
şambelan îl conduse într-o odăiţă strîmtă, la parterul din spate al palatului, una dintre
cele vreo douăzeci de odăi asemănătoare, unde-şi despachetă puţinele lucruri pe care le
avea. Cînd se duse să-şi caute locul la prima masă, se trezi trimis la ceea ce se numea
„sufra-geria de rangul al treilea", unde băgă de seamă că ceilalţi meseni erau scribii
cardinalului, şeful contabililor, cel ce răspundea de aprovizionarea palatului,
administratorii moşiilor sale întinse, ai depozitelor de cherestea, ai corăbiilor şi ai
averilor bisericeşti din toate colţurile Italiei. Cardinalul Riario se făcuse deplin înţeles;
Mi* chelangelo Buonarroti avea să locuiască în palat ca oricare dintre lucrătorii lui. Nici
mai mult, nici mai puţin.
£ A doua zi, dis-de-dimineaţă, se duse la Bal- dassare, negustorul de obiecte de artă care
fusese silit de curînd să înapoieze cardinalului Riario cei 200 de ducaţi luaţi pentru
Bcimbino. Baldas* sare era un om oacheş, gras, cu trei rînduri de guşi şi cu un
pîntece uriaş, pe care-1 împingea înainte, în timp ce se apropia din fundul curţii sale,
plină de sculpturi, aflată chiar în preajma forului lui Julius Caesar. Michelangelo înainta
anevoie prin curte, ocolind numeroasele piese antice montate pe socluri, pe care le avea
negustorul.
— Sînt Michelangelo Buonarroti, sculptor din Florenţa.
Baldassare plescăi zgomotos din buze.
— Vreau să mi-1 dai înapoi pe Bambino. Am să-ţi înapoiez cei 30 de fiorini pe care
mi i-ai trimis.
— Nici să nu te gîndeşti! strigă negustorul.
— Dar m-ai înşelat. Ai luat mai mult decît aveai dreptul. Lucrarea ai vîndut-o cu 200
de ducaţi şi ţi-ai păstrat 170.
— Ba, dimpotrivă, dumneata şi prietenul dumi- tale, Popolano, m-aţi înşelat pe mine.
Mi-aţi trimis un fals. Puteam să-mi pierd obrazul în faţa cardinalului.

4
— Michelangelo ieşi furios din curte şi aproape o luă la fugă pe Via Santa. Trecu
strada şi se opri, uitîndu-se la columna lui Traian pînă se limpezi. Apoi izbucni în
rîs.Baldassare are dreptate. Pungaşul sînt eu. Deodată, auzi pe cineva în spatele lui:
— Michelangelo Buonarroti! întotdeauna vorbeşti singur?
Se-ntoarse şi recunoscu pe un tînăr cam de vîrsta lui, care-şi făcuse ucenicia în Breasla
Zarafilor vşi lucrase o vreme la unchiul său Francesco în- tr-una din perioadele de
prosperitate ale acestuia. Deşi se cunoşteau de mult, la Florenţa ar fi putut să treacă o
sută de ani fără să se împrietenească; aici însă, se aruncară unul în braţele celuilalt.
— Balducci! Ce faci la Roma?
— Lucrez la banca lui Jacopo Galii. Sînt con- tabil-şef. Cel mai prost florentin e
mai deştept decît cel mai isteţ locuitor al Romei. Iată cum am ajuns atît de departe. Ce
zici, mîncăm împreună? Am să te duc la un birt toscan din cartierul florentin. Nu mă
împac de loc cu mîncarea de la Roma. Hai cu mine; o să guşti nişte tortellini şi un
antricot de vacă şi-o să te crezi lîngă Domul din Florenţa.
— Mai e timp pînă la ora prînzului. Vino cu mine 1a Capela Sixtină. Vreau să văd
frescele florentine.
Capela Sixtină, construită între anii 1473 şi 1481, era o clădire uriaşă, cu acoperişul în
formă de butoi, cu ferestre înalte pînă la tavan şi cu balcon cu balustradă dedesubtul lor.
Cupola, în unghiuri drepte, era pictată în albastru, cu stele aurii risipite ici şi colo. In fund
se afla altarul şi, despărţind sanctuarul de naos, un paravan de marmură, lucrat de Mino
da Fiesole. Clădirea, ce părea stîngaci proporţionată şi lipsită de graţie, era.^âlvată de o
minunată friză, din panouri cu fresce, pe aiMf#ţ&iă laturile cupolei, mergînd pe toată
lungimea pînă la altar.

5
Michelangelo se apropie tulburat de frescele lui Ghirlandaio, de care-şi amintea din
cartoanele de la atelier, înPt&rea şi Chemarea lui Petru şi Andrei.
Admiraţia lui pentru iscusinţa de pictor a lui Ghirlandaio se reînnoi. Se opri apoi la
Cina cea de taină a lui Rosselli, pe care n-o găsi atît destrălucită pe cît o
lăudase Gliirlandaio; pe urmă îşi întoarse privirea încîntat
spre Moise în faţa tufei în flăcări de Botticelli, şi spre maeştrii
umbrieni Perugino 1, Pinturicchio 97 98 şi Signorelli 99 100 . în
timp ce umbla prin capelă înţelese că sub acoperişul greoi,
prost echilibrat, erau adunaţi laolaltă cei mai mari maeştri
din toată Italia. Socot i că fresca lui Perugino, Cristos dînd
cheile &f bitului Petru , întrunea însuşirile celei mai bune
tradiţii florentine, dîndu-i astfel lauda cea mai de preţ pe
care-o putea aduce unui artist. îi mărturisi lui Balducci
uimirea că o asemenea capelă cu creştet apăsător, sumbră, o
lucrare arhitecturală cum nu văzuse alta mai anapoda şi mai
lipsită de inspiraţie, izbutise să trezească cele mai înalte
strădanii creatoare ale pictorilor.
Dar Balducci nici nu se uitaase măcar la fresce.
— Să mergem la trattoria* . Mor de foame.
în timp ce mîncau, află că Torrigiani se găsea si el la Roma.
y

97 Perugino (Pietro Vannucci) (1445 —1523), elev al lui Verrocchio,

a lucrat la Florenţa şi la Perugia; autor a numeroase compoziţii cu^ teme
religioase, precum şi al unor tablouri alegorice. împreună cu Rosselli,
Ghirlan- daio şi Botticelli a decorat Capela Sixtină. Maniera lui Perugino se
caracterizează prin puritatea desenului, farmecul coloritului, gustul pentru
peisaj. A reprezentat pentru contemporani o culme a artei religioase.
98 Pinturicchio (Bernardino Betti) (1454—1513), pictor perugian,
autor al unor celebre fresce, pline de mişcare şi pitoresc, care decorează
Vaticanul, numeroase catedrale şi biblioteca din Siena. A cofaborat cu
Perugino, cu care a lucrat la decoraţiile Capelei Sixtine.
99 Luca Signorelli (1450—1523), unul dintre primii pictori ai şcolii
florentine, care a desenat corpul uman, caracterizîn- du-se prin stilul
sculptural al figurilor şi sentimentul dramatic. Autor a numeroase fresce şi
picturi în ulei care decorează Capela Sixtină, precum şi al unor compoziţii
cu teme inspirate din mitologie, din Metamorfozele lui Ovi- diu, şi din
Divina Comedie.
100 Birt, restaurant. (It.)

6
Dar n-ai să-l prea vezi, spuse Balducci. E mereu împreună cu
familia Borgia, aşa că florentinii nu-1 primesc în casă. Face
stucaturi pentru turnul palatului Borgia şi un bust al papei.
Are de lucru cît pofteşte. Şi zice că are de gînd să intre în armata
lui Cezar Borgia, ca să cucerească Italia.
In seara aceea, Balducci îl duse acasă la Paolo Rucellai, un văr al familiei Rucellai din
Florenţa şi, deci, văr îndepărtat de-al lui Michelangelo. Rucellai locuia în cartierul Ponte
cunoscut ca „o mică Florenţă închisă între ziduri“. Acolo, adunaţi în jurul consulatului
florentin şi al băncilor toscane, florentinii din Roma trăiau strînşi laolaltă, cu pieţele lor
proprii, unde se aduceau pasta lor, carnea, legumele, fructele şi dulciurile din Toscana.
Dobîndiseră loc ca să-şi ridice o biserică florentină şi cumpăraseră toate casele rămase
libere pe Via Canale, ca nici un roman să nu se poată muta acolo. Ura era reciprocă.
Romanii spuneau:
— Mai bine să ai un hoit în casă decît un florentin la uşă.
Florentinii, în schimb, răstălmăciseră iniţialele S.P.Q.R., din Senatus Populus Que
Romanus, astfel: Sono Porci Questi Romani, adică: Sînt porci romanii ăştia.
Cartierul florentin, Ponte, se afla pe suprafaţa cuprinsă înăuntrul unui cot larg al rîului, în
mijlocul căreia se înălţa podul Florentin ce ducea spre Trastevere. Această întindere era
brăzdată de două străzi cu palate minunate şi case de construcţie trainică, înconjurate de
grădini cu flori şi legume.Băncile florentine se înşiruiau pe Via Canale, în preajma
băncii oficiale a Vaticanului, Camera Apostolică. In capătul cel mai îndepărtat al
coloniei, lîngă podul Sânt5 Angelo, se aflau palatele Pazzi şi Altoviti. Pe spaţiul rămas
liber la malul rîului, grădinile pline de flori şi legume se prefăceau în bălţi de cîte ori se
revărsa Tibrul, aşa cum se întîmplase cu un an în urmă. în mijlocul haosului şi murdăriei
din Roma, harnicii florentini îşi măturau şi-şi spălau străzile în zorii fiecărei zile,
înlocuiau pietrele de pavaj ca să păstreze străzile netede şi liniştite, îşi reparau casele,
îngrijindu-le şi împodobindu-le, şi nu vindeau şi închiriau decît florentinilor. Puseseră
amenzi grele pentru gunoiul azvîrlit pe străzi ori
pentru rufele întinse la ferestrele dinspre stradă, si nu la cele din spatele caselor. Paznici
înarmaţi vegheau cartierul noaptea; era singurul loc din Roma unde erai sigur că la
ivirea zorilor nu te vei împiedica de un cadavru în prag.
In casa Rucellai fu prezentat familiilor de frunte ale obştii florentine: Tuornabuoni,
Strozzi, Pazzi, Altoviti, Bracci, Olivieri, Ranfredini şi, în fine, Cavalcanti, pentru care
avea şi o scrisoare de recomandare.
Unii dintre florentini erau bancheri, alţii negustori de mătăsuri şi lînă, bijuterii, unii
importau grîu, alţii erau aurari şi argintari, armatori sau constructori de corăbii,
proprietari ai porturilor înfloritoare de la Ripa Grande şi Ripetta pe Tibru, unde trăgeau
vasele sosite de pe mare, încărcate cu obiecte de lux din Orientul apropiat, cu vinuri şi
untdelemn din Toscana, cu marmură de la Carrara ori cherestea de pe celălalt mal al
Adriaticii. Cîţiva dintre bărbaţi îl întrebară: „Cine e tatăl dumitale?“ Cînd răspunse:
„Lodovico Buonarroti- Simoni“ dădură din cap şi spuseră: „Cunoaştem numele“; şi-l
socotiră numaidecît pe noul-venit ca pe unul de-ai lor.
Familia Rucellai îşi transformase casa lor din Roma într-una curat florentină, cu un
cămin adînc, înconjurat de pietra serena, cu podeaua sufrageriei acoperită cu dale
smălţuite, după tradiţia lui Lucea della Robbia şi cu obişnuita mobilă incrustată, atît de
îndrăgită de compatrioţii lui. Nu-i spuse chipeşului şi pretenţiosului Paolo că şi el e un
Rucellai. Familia Rucellai rupsese legăturile de familie cu Buonarroti. Mîndria îl
împiedica să vorbească el cel dintîi despre această rudenie.

7
îşi aşeză blocul, înalt de doi metri şi jumătate, pe grinzi sprijinite din spate, aşa ca să se
poată mişca în jurul lui. Dezamăgirea pricinuită de faptul că Riario nu-i indicase de la
început subiectul dorit făcu loc gîndului că ar fi mult mai bine dacă el însuşi ar şti ce vrea
să sculpteze. N-ar mai fi nevoie să întrebe supus:
— Ce i-ar plăcea excelenţei voastre să cioplesc din această marmură?
— Fii eu băgare de seamă, îl preveni Leo, să nu te atingi de coloană pînă cînd
cardinalul Riario nu-ţi dă încuviinţarea. E foarte grijliu cu bunurile lui.
— Dar, Leo, nu se strică blocul dacă-i rotunjesc niţel muchiile, sau dacă îl încerc ici-
colo...
Se simţea umilit că i se punea în vedere, ca unui lucrător de rînd, să nu strice cumva
bunurile padrone-lui său. Se văzu nevoit totuşi să promită că nu va ştirbi nici un
cristal din bloc.
— Poţi să-ţi petreci timpul cu folos, îl sfătui Leo împăciutor. La Roma sînt lucruri
minunate, vrednice de studiat.
— Da, ştiu, spuse Michelangelo. La ce bun să mai încerce să-i arate dorinţa lui^
arzătoare de a atinge marmura? Schimbă vorba. In oraşul vostru se pot găsi modele
pentru nuduri? La Florenţa e oprit.
Leo răspunse în glumă:
— Asta pentru că noi romanii sîntem oameni curaţi şi morali. Dar voi, florentinii...!
Rîse cînd Michelangelo roşi. Cred că se datoreşte faptului că la noi nu s-a răspîndit
meteahna grecilor, în timp ce Florenţa şi-a dobîndit o adevărată faimă, aş zice mai
curînd o proastă faimă, în această privinţă. Aici, oamenii s-au ocupat şi se ocupă de
afaceri, înnoadă legături politice şi căsătorii, iar ca destindere şi exerciţiu desenează
nuduri.
— Poţi să găseşti nişte bărbaţi care să-mi pozeze?
— Spune-mi doar de care să fie.
— De tot felul: scunzi, înalţi, costelivi, graşi, tineri şi bătrîni, oacheşi şi bălani,
muncitori şi trîntori, negustori.

8
Aşeză un paravan scund, ca să-şi asigure un coîţ mai ferit. A doua zi de dimineaţă, se
înfăţişă primul model găsit de Leo: un dogar solid, de vîrstă mijlocie, care-şi lepădă
cămaşa şi sandalele rău mirositoare şi începu să se mişte nepăsător încolo şi-ncoace,
după cum i se cerea să pozeze, în fiecare dimineaţă, la răsăritul soarelui, se ducea la
atelier ca să-şipregătească hîrtia, creta, cerneala, cărbunele, creioanele colorate, neştiind
ce noi amă-minte şi probleme îi va aduce modelul din acea zi. Veneau corsicani din
garda personală a papei, tipografi nemţi, meşteri francezi de parfumuri şi mănuşi, brutari
teutoni, negustori de cărţi spanioli, dulgheri lombarzi din Campo Marzio, constructori
de corăbii dalmaţieni, scribi greci, meşteri pielari portughezi de pe Via dei Baullari,
aurari de pe lîngă San Giorgio. Uneori, erau siluete desăvîrşite pe care le desena în
întregime, din faţă ori din spate, în felurite poziţii: încor- dîndu-se, întorcîndu-se,
ridicînd, împingînd, răsu- cindu-se, luptîndu-se cu un întreg arsenal de unelte de lucru,
măciuci şi pietre. De cele mai multe ori, silueta nu era interesantă în ansamblu, doar
încheietura umărului, forma capului, o pulpă cu fibre ca de fier, un torace bombat.
Atunci, obişnuia să-şi petreacă toată ziua desenînd doar partea aceea izolată, văzută din
zeci de unghiuri şi în poziţii diferite.
Anii de pregătire îşi arătau roadele. Ca o consecinţă a lunilor de disecţie, desenul său
dobîndise o mare siguranţă, un adevăr adînc ce schimbase mult viziunea artei sale. Pînă
şi reţinutul şi întortocheatul Leo recunoscu forţa năvalnică a acelor siluete.
— în fiecare dimineaţă întîmpini modelul de parcă te-ai avînta într-o aventură
înflăcărată. Nu oboseşti tot desenînd şi iar desenînd acelaşi lucru: capete, braţe, torsuri,
picioare...?
— Bine, Leo, dar ele nu sînt niciodată la fel. Fiecare braţ şi picior şi gît şi şold din lume
sînt deosebite, au o trăsătură proprie. Crede-mă, prietene, toate formele aflătoare în
universul creat de Dumnezeu pot fi găsite în silueta omenească. Trupul şi chipul unui
om pot spune tot ceea ce înseamnă el. Cum aş putea deci să-mi potolesc vreodată
curiozitatea?
Baglioni era înveselit de patosul lui Michelan- gelo. Se uită la teancul de schiţe de sub
braţul lui şi clătină din cap neîncrezător.

9
— Dar ce se-ntîmplă cu însuşirile lăuntrice? Aici, la Roma, noi mai degrabă
ascundem decît dăm la iveală ceea ce sîntem.Tocmai asta e măsura
talentului unui sculptor: cît de adînc poate pătrunde prin
acest înveliş? în faţa fiecărui model, mă întreb stăruitor: „Ce
eşti tu, cu adevărat, aşa cum stai despuiat în faţa lumii?“
Leo se gîndi un timp la cele auzite.
— Atunci, pentru tine sculptura e o căutare veşnică .
Michelangelo zîmbi modest.
— Oare nu e la fel pentru toţi artiştii? Fiecare om vede
adevărul prin propria lui prismă. La fiecare nouă siluetă, eu
simt cam ce trebuie să simtă un astronom de cîte ori
descoperă o nouă stea: încă o frîntură a universului a fost
dezvăluită, înţeleasă. Dacă aş putea să desenez toţi bărbaţii
de pe pămînt aş afla poate tot adevărul despre om.
— Bine, spuse Leo, dacă-i aşa, hai cu mine la baie. Acolo
poţi să desenezi o sută de inşi din- tr-o dată.
îl luă pe Michelangelo şi dădură o raită prin ruinele uimitor
de mari şi împodobite ale vechilor băi ale lui Caracalla,
Traian, Constantin, Diocleţian, povestindu-i cum romanii,
încă din primele timpuri, foloseau băile drept adevărate săli
de întîlnire, unde-şi petreceau toate după-amie- zile.
— Cunoşti cuvintele atribuite lui Cezar: „Daţi poporului
pîine şi jocuri de circ“. Mulţi împăraţi au socotit la fel de
însemnat să-i dea şi apă, încredinţaţi că stima şi dragostea
poporului faţă de ei vor depinde de frumuseţea băilor publice
pe care le construiau.
Acum, băile, ţinute pentru cîştig, nu mai erau atît de
frumoase, dar aveau mai multe bazine de înot, săli de aburi
şi masaj, curţi unde clienţii îşi împărtăşeau unii altora bîrfele
zilei, în timp ce muzicanţi şi scamatori treceau de la unii la
alţii, vînzătorii ambulanţi de alimente îi îmbiau cu mărfuri,
iar bărbaţii mai tineri jucau diferite jocuri cu mingea.

300
Leo era un obişnuit al băii din Piazza Scossa Cavalli,
proprietatea cardinalului Riario. După ( e făcură o baie
fierbinte şi înotaiă apoi într-un bazin rece, se aşezară pe o bancă din fundul
incintei, unde grupuri de bărbaţi şedeau jos sau în picioare, discutînd, rîzînd, istorisind
anecdote. Michelangelo, în frigurile inspiraţiei, începu să aştearnă pe hîrtie scenă după
scenă, vrăjit de plasticitatea planurilor, de curbele şi volumele siluetelor aşezate unele
lingă altele.
— N-am văzut niciodată aşa ceva. La Florenţa, băile publice sînt doar pentru săraci,
mărturisi el.
— Am să răspîndesc vestea că te afli la Roma la invitaţia cardinalului. Atunci o să poţi
schiţa aici cît pofteşti.
In săptămînile care urmară, îl duse şi la băile de pe lîngă ospătării, mînăstiri, palate
vechi, la cea din Via dei Pastini, la Sant’Angelo din Pescheria. Peste tot, Leo îl
recomandă astfel încît să poată reveni şi singur. La fiecare schimbare de lumină, de
culoare a pereţilor, în orice reflex al razelor de soare şi al apei pe trupurile ude afla noi
adevăruri şi descoperea noi mijloace şi chipuri de a le reda în linii simple, îndrăzneţe.
Totuşi, nu izbuti să se deprindă a desena nestingherit în pielea goală: „Florentin, nu
glumă...!“ îşi spuse.
Intr-o după-amiază, Leo îl întrebă:
— Nu vrei să schiţezi şi nişte femei? Sînt cîteva băi în oraş pentru ambele sexe, ţinute
de prostituate, dar cu clientelă foarte distinsă.
— Nu mă interesează formele feminine.
— Dar în felul ăsta dai la o parte, dintr-un condei, jumătate din siluetele din lume.
— Intr-un fel, da. Rî©erâ împreună. Dar la bărbat găsesc toata frumuseţea si puterea
de bază. Priveşte un bărbat în orice mişcare: sărind, lup- tîndu-se, aruncînd o suliţă,
arînd, încovoaie-1 în orice poziţie — muşchii, împărţirea greutăţii şi încordării îşi
păstrează întreaga simetrie. Pentru mine, o femeie ca să fie frumoasă sau atrăgătoare
trebuie să stea cu totul nemişcată.
— Poate că nu le-ai aşezat în poziţii potrivite. Michelangelo zîmbi.
— Ba da, dar găsesc că asta e o privelişte pentru iubire, nu pentru scuipi ură, 3 Roma,
ca oraş, nu-i era pe plac; dar de fapt nu era doar un singur oraş, ci mai multe: nemţi,
francezi, portughezi, greci, corsicani, sicilieni, arabi, levantini, evrei erau adunaţi pe naţii
înăuntrul propriilor lor cartiere, tot atît de neprimitori faţă de străini ca şi florentinii.
Balduc- ci îi spusese:
— Romanii ăştia sînt un neam urît. Sau, mai bine zis, o sută de neamuri urîte.
Şi era într-adevăr o adunătură pestriţă de popoare care purtau îmbrăcăminte diferită,
vorbeau limbi diferite, mîncau mîncăruri diferite, preţuiau lucruri diferite. Toţi păreau
veniţi de-aiurea şi blestemau de obicei oraşul, pentru ruina, inundaţiile, epidemiile,
samavolniciile, murdăria şi necinstea lui. De vreme ce nu exista cîrmuire, legi, poliţie
sau consilii de apărare, fiecare colonie se conducea singură, cum se pricepea mai bine.
Cimitirul nimerit al crimelor era Tibrul, de pe apele căruia, în fiecare dimineaţă, hoiturile
plutitoare salutau pe cei sculaţi prea devreme. Nu era dreaptă nici împărţirea averilor, a
dreptăţii, a învăţăturii, a artei.
Cutreierînd ore în şir, se încredinţă că Roma e un soi de harababură: zidurile ei vaste,
care în zilele Imperiului adăpostiseră o jumătate de milion de oameni, cuprindeau acum
mai puţin de şaptezeci de mii. Părţi întinse, ce fuseseră cîndva populate, erau lăsate în
paragină. Rare erau grupurile de clădiri, chiar în cartierele cu mulţi locuitori, lipsite de
găurile negre ce se eăscau între case, ca ştirbiturile în gura unei babe. Arhitectura era un
amestec de cărămidă brută, de culoarea bălegarului, de piatră tufa neagră, de
travertina cafe îiu-roşiatică, de blocuri de granit cenuşiu, ori marmură roz şi verde,
furată din creaţiile altor secole. Purtările oamenilor erau departe de laudă: umblau pe
stradă mîncînd, pînă şi femeile măritate, îmbrăcate elegant, ieşeau din brutării şi se
plimbau mestecînd chifle proaspete cu zahăr ori sugînd bucăţi do turtă fierbinte şi alte
asemenea bunătăţi din cotiugilevînzătorilor şi clin cuptoarele
ambulante, înghi- ţindu-şi prînzul bucătură cu bucălură, în
forfota străzii.
Locuitorii nu se mîndreau cu oraşul lor, nu arătau nici o
dorinţă de a-1 înfrumuseţa sau de a-i da cea mai măruntă
îngrijire. Spuneau:
— Roma nu e un oraş, e o biserică. N-avem nici o putere s-o
păzim sau s-o schimbăm.
Cînd întrebă pe cineva: „Atunci, de ce continuă oamenii să
stea aici?“ i se răspunse: „Pentru că se pot face bani.“
Roma avea cea mai urîtă faimă din Europa. Faţă, de Florenţa,
omogenă, adunată între zidurile ei, neprihănit de curată,
republică neatîrnată, alcătuită după legile artei şi arhitecturii,
pro- păşind cu iuţeală şi necunoscînd sărăcia, mîndră de
tradiţiile ei, respectată în toată Europa pentru învăţătură şi
pentru simţul dreptăţii, deosebirea era puternică şi dureroasă.
Pentru Michelangelo, peste măsură de dureros era felul
cumplit în care fuseseră cioplite pietrele clădirilor pe lîngă
care trecea în fiecare zi. La Florenţa, rareori se stăpî- nise să
nu-şi plimbe degetele pe pielra serena minunat dăltuită,
prinsă în zidurile clădirilor; aici se cutremura cînd ochiul lui
încercat descoperea loviturile stîngace ale dălţii, suprafeţele
scobite şi pătate, unghiurile lipsite de armonie. Florenţa n-ar
fi folosit aceste pietre de construcţie pocite nici la
ealdarîmul străzilor.
Se opri în faţa unei construcţii din Piazza del Pantheon, cu
schelăria de lemn şi ţevi de fier prinse la îmbucături cu
chingi de piele. Zidarii care înălţau peretele unei case
prăpădeau blocuri întregi de travertina, fărîmînd piatra,
fiindcă nu se pricepeau s-o despice. Luă de jos un baros, se
întoarse spre meşter şi-i strigă:
— Permettete ?101

101 îmi îngăduiţi? (It.)

1
— Ce să-ţi dau voie?
Atinse uşor capătul blocului, găsi direcţia straturilor şi, cu o
lovitură scurtă, sigură, îl despică în lung. Apoi, luînd un
ciocan şi o daltă din mîi- nile unui lucrător, tăie în unghi
blocuri mici din cele două bucăţi, netezind feţele cu lovituri
de daltă lungi, ritmice, pînă cînd piatra îşi schimbă atît
culoarea, cît si forma si străluci sub mîna lui. Ridicînd
privirea, se văzu înconjurat de ochi mîniosi. Unul dintre
zidari mîrîi:
9

— Tăierea pietrei e o muncă de animal, nu de artist; dacă n-

ar trebui să ne cîştigăm pîinea, crezi c-am fi aici?
îşi ceru iertare că-i tulburase. Coborî pe Via Pellicciaria,
dîndu-şi seama că se purtase ca un caraghios, deşi pentru un
zidar în piatră florentin făţuirea unui bloc înseamnă putinţa
de a se mărturisi pe sine. Un asemenea meşter era respectat
de prieteni după priceperea şi iscusinţa lui în modelarea
pietrelor, în scoaterea la lumină a însuşirilor lor unice.
Cioplirea pietrei era cea mai preţuită dintre meserii, temeiul
credinţei primitive că omul şi piatra au afinităţi naturale.
Cînd se întoarse la palat, găsi o invitaţie din partea lui Paolo
Rucellai la o masă dată în cinstea lui Piero de’ Medici, care
se afla la Roma încercînd să strîngă armată, şi a cardinalului
Giovanni de’ Medici, care se aşezase într-o casă mică lîngă
Via Florida. Michelangelo fu mişcat de faptul că fusese
trecut printre invitaţi şi fericit că-şi putea părăsi odaia şi
masa rnohorîlă spre a-i revedea pe Medici.

2
Sîmbătă dimineaţă, la unsprezece, tocmai cînd isprăvea cu
bărbieritul şi pieptănatul, făcîndu-şi cîrlionţi lungi pe frunte,
auzi sunet de trîmbiţe si alergă afară, nerăbdător să dea în
sfîrsit ochii cu acest papă Borgia, de care Medicii se temeau
şi pe care Savonarola îl alesese, îndeosebi, drept ţintă.
Precedat de cardinalii înveşmîntaţi în roşu şi de o cruce,
urmat de prinţi cu mantii de purpură, papa Alexandru al Vl-
lea, născut Rodrigo, Borgia, în Spania, îmbrăcat din cap
pînă-n picioare în aib, cu odăjdii albe bătute în pietre
preţioase, cu robă albă, călare pe un cal alb, conducea o
procesiune prin Campo dei Fiori, în drum spre mînăstirea
franciscană din Trastevere. Alexandru al Vl-lea, în virstă de 64 de ani, avea
înfăţişarea unui bărbat în toată puterea cuvîntu- lui, voinic şi ciolănos, cu un nas foarte
coroiat, cu obrajii cărnoşi şi oacheşi. Deşi la Roma era poreclit „cabotinul' 4, avea multe
calităţi, pe lîngă strălucita obrăznicie care-1 făcuse celebru. Cît timp fusese cardinalul
Rodrigo Borgia, îşi făurise faima de a fi strîns mai multe femei frumoase şi averi mai
mari ca nimeni altul înaintea lui. încă din 1460, fusese condamnat de papa Pius al II-lea
pentru „galanterie necuviincioasă44, vorbă ocolită, menită să ascundă pe cei şase copii
cunoscuţi, proveniţi de la diferite mame, trei dintre ei fiindu-i dragi îndeosebi: Juan, tînăr
invertit, fanfaron, risipitor vestit al marilor averi pe care tatăl său le luase cu japca de la
clerul şi baronii romani; Cezar, frumos şi desfrînat, un sadic şi un bătăuş, învinuit că
umple Tibrul cu cadavre, şi frumoasa Lucrezia, osîndită de întreaga Romă pentru
legăturile ei amoroase, care n-aveau nimic a face cu şirul mereu crescînd şi el al
căsătoriilor ei legiuite.
Zidurile înalte din jurul Vaticanului erau păzite de trei mii de străjeri înarmaţi, dar Roma
înjghebase un mijloc desăvîrşit de comunicaţii care răspîndea, pe cele şapte coline, toate
veştile privitoare la tot ce se petrecea înăuntru. Dacă se mai întîmplau însă şi lucruri
bune, puţine ajungeau la urechile celor din afară.

3
— După ce procesiunea cu multe baldachine trecu, Michelangelo urcă pe Via Florida,
spre Ponte. Întrucît sosise prea devreme, Paolo Rucellai îl primi în odaia lui de lucru, o
încăpere cu lambriuri de lemn negru, cu basoreliefuri în marmură şi picturi în ulei de
lemn, cu manuscrise legate, cu o masă florentină sculptată şi scaune de piele. Figura
frumoasă a lui Paolo semăna cu a lui Bernardo Rucellai, cu trăsături puternice, regulate,
cu ochi mari luminoşi, şi cu pielea albă; Michelangelo se gîndi cu părere de rău că el nu
moştenise nimic din toate astea din partea familiei mamei lui. Noi, florentinii
smtem aici o colonie strîns unita, spunea Paolo. După cum
ştii, avem propria noastră cîrmuire, vistierie, legi... şi
mijloace de a le impune. Altfel, nici n-am putea vieţui în
această cloacă. Dacă ai nevoie de ajutor, vino la rioi. Să nu
te duci niciodată la un 1 roman. După părerea lor, o afacere
cinstită e numai aceea în care sînt asiguraţi din cinci părţi.
în salon îi întîlni şi pe ceilalţi membri ai coloniei florentine.
Se înclină în faţa lui Piero, care era rece şi distant, după
cearta lor din Bologna. Cardinalul Giovanni, dispreţuit de
papă şi înlăturat din toate treburile ecleziastice, părea sincer
fericit să-l vadă, deşi Giulio era rece. Află noutăţi şi despre
Contessina: dăduse naştere unui fiu, Luigi, şi era din nou
incinta 1. La întrebarea lui plină de curiozitate dacă Giuliano
se află şi el la Roma, Giovanni îi răspunse:
— Giuliano e la curtea Elisabetei Gonzaga şi a lui
Guidobaldo Montefeltro, din Urbino. îşi va desăvîrşi acolo
educaţia.
Urbino, aşezat sus, în Apenini, era cel mai vestit centru
cultural din Italia; desigur, Giuliano va avea dascăli buni
acolo.
Treizeci de florentini se aşezară la masă şi începură să
mănînce cannelloni 102 103 împănaţi cu carne de vită şi ciuperci
mărunt tăiate, viţel fiert în lapte, fasole verde fragedă; băură
vinuri de Broglio şi discutară cu însufleţire. Cînd venea
vorba de duşmanul lor, nu-i spuneau nici papa, nici
Alexandru al Vl-lea, ci numai „Borgia“, arătîndu-şi astfel
respectul faţă de papalitate şi totodată dispreţul lor deplin
faţă de aventurierul spaniol care, printr-un şir de întîmplări
nefericite, pusese mîna pe Vatican şi stăpînea, după cum
spunea Cavalcanti, potrivit devizei:
„Toată averea lumii creştine aparţine papalităţii. Şi noi o
vom avea!“
La rîndul lor, nici florentinii nu se bucurau de dragostea
papei. îi ştia de duşmani, dar avea nevoie de băncile l.or, de

102 însărcinată. (It.)

103 Macaroane groase. (It.)

4
comerţul lor, răspîndit în toată lumea, de dările mari pe
carele plăteau pentru mărfurile aduse la Roma, de siguranţa
şi statornicia lor. Spre deosebire de nobilii romani, ei nu
luptau împotriva lui; doar se rugau fierbinte pentru moartea
lui. Din această pricină îl şi ajutau pe Savonaroîa în lupta lui
împotriva papei şi socoteau planurile lui Piero cam
stînjenitoare. Ajungînd la porto, oaspeţii deveniră visători,
vorbiră despre Florenţa lor de parcă s-ar fi aflat doar la
cîteva minute de Piazza della Signoria. Era clipa pe care o
aştepta Michelangelo.
— Se fac comenzi pentru lucrări de artă la Roma? întrebă el.
Papii au adus întotdeauna la Roma pictori şi sculptori.
— Borgia 1-a chemat pe Pinturicchio din Perugia, ca să-i
decoreze încăperile din Vatican, spuse Ca- valcanti, şi alte
încăperi din Sânt 5 Angelo. Anul trecut, Pinturicchio a
terminat şi a părăsit Roma. Perugino a zugrăvit fresce în
odaia de primire a lui Borgia şi în turnul palatului papal.
Acum, Perugino a plecat şi el.
— Dar în marmură?
— Prietenul meu Andrea Bregno e cel mai renumit sculptor
din Roma; el primeşte, se pare, toate comenzile de
monumente funerare. Are un atelier mare, cu mulţi ucenici.
— Mi-ar plăcea să-l cunosc.
— E un om destoinic, bun meseriaş, lucrează cu iuţeala
fulgerului; el a decorat cea mai mare parte dintre biserici.
Am să-i dau de veste că vrei să-l vezi.

5
Balducci împărtăşea şi el ura concetăţenilor lui faţă de
Roma: totuşi, era o latură a vieţii romane pe care o preţuia:
cele şapte mii de femei uşoare, venite din toate colţurile
lumii, în duminica următoare, după ce luară prînzul la
Trattoria Toscana, Balducci îl pofti pe Michelangelo la o
plimbare. Cunoştea pieţele, fîntîniîe, forurile, fiecare arc de
triumf sau templu din Roma, nu după trecutul lor, ci după
naţionalitatea femeilor care se statorniciseră în preajma
acestor locuri. Se plimbară ore în şir pe străzi, cercetînd
feţele, cîntărind formele de sub gamurre , în timp ce 6al- ducci îl ţiiiea sub focul
neîntrerupt al părerilor lui asupra însuşirilor, cusururilor şi iscusinţei fiecăreia de a stîrni
plăceri. Femeile romane, purtînd papagali sau maimuţe pe umeri, acoperite de giu-
vaeruri, parfumate, urmate de slujnicele lor, negrese lucioase, le luau de sus pe străine:
pe fetele din Spania, cu părul lor negru strălucitor şi cu ochii limpezi; pe grecoaice,
înalte, îmbrăcate în rochiile lor albe, naţionale, încinse pe mijlocul subţire; pe egiptencele
cu pielea tuciurie, înveş- mîntate în mantii ce cădeau drepte, de la umeri în jos; pe
blondele din nordul Europei, cu ochi albaştri şi cu flori împletite în cosiţe; pe turcoaicele
cu părul lins, ce aruncau priviri ademenitoare din dosul vălurilor; pe orientalele cu ochi
ca mura, înfăşurate în lungi mătăsuri viu colorate...
— N-o iau niciodată de două ori pe aceeaşi, lămurea Balducci. îmi place schimbarea,
^contrastul, culorile, formele, înfăţişările felurite. Asta e pentru mine lucrul cel mai de
preţ, ca un fel de călătorie în jurul lumii.
— Dar de unde poţi şti, Balducci, dacă nu cumva cea dinţii pe lîngă care treci nu e şi
cea mai frumoasă din ziua aceea?
— Oh, naivule; vînătoarea e totul. De-asta îmi prelungesc uneori căutarea pînă
noaptea tîrziu. înfăţişările sînt deosebite: dimensiuni, forme, dibăcie. Dar actul? Actul e
acelaşi, de obicei acelaşi: rutină. Yînătoarea e totul...
Michelangelo se înveseli. Intîmplarea lui cu Cla- rissa nu-i dăduse de loc dorinţa de a
căuta dragoste cu o femeie necunoscută, plătită, ci îl făcuse, dimpotrivă, s-o dorească tot
pe ea.
— Am să aştept ceva mai bun decît rutina.
— Dragostea?
— Poate.
— Che rigorista! 104 Mă miră cum un artist poate fi atît de cuminte.

104 Cît de rigorist! (It.)

6
Păstrez pentru sculptură toată lipsa de cuminţenie.Putea să se lipsească de
sculptură doar atîta timp cit desena, avînd în minte o statuie.
Dar săptă- mînile treceau şi nici o vorbă nu venea din partea
cardinalului Riario. Se adresă, de mai multe ori, secretarilor
care înscriau primirile, dar singurul rezultat fu amînarea.
înţelese că Riario era ocupat; se zicea că, după papă, el ar fi
cel mai bogat om din Europa, cîrmuind un imperiu bancar şi
comercial cam cît al lui Lorenzo de’ Medici. Michelangelo
nu-1 văzuse niciodată pe cardinal oficiind o slujbă divină,
dar Leo susţinea că slujea dis-de-dimi- neaţă în capela
palatului. In cele din urmă, Leo îi înlesni o audienţă.
Michelangelo aduse cu sine o mapă de desene. Cardinalul
Riario păru încîntat să-l vadă, deşi se miră oarecum că se
găsea încă la Roma. Se afla în biroul lui, înconjurat de
catastife, de contabilii şi scribii cu care Michelangelo şedea
la masă de mai multe ori pe săptămînă, dar cu care încă nu se
împrietenise. Stăteau la pupitre înalte şi nici măcar nu-şi
ridicară ochii de pe lucrările lor. Cînd întrebă dacă
excelenţa-sa cardinalul se hotărîse asupra vreunui subiect
pentru blocul de doi metri jumătate, Riario răspunse:
— Ne vom mai gîndi la asta. Toate la vremea lor. Intre timp,
Roma e un loc minunat pentru un tînăr. Sînt puţine plăceri în
lume pe care să nu le avem aici. Şi acum, trebuie să ne ierţi,
mai vorbim altă dată...
Cu bărbia proptită în piept, Michelangelo coborî încet scara
largă spre curtea neterminată. De fapt, se repeta aceeaşi
situaţie în care se găsise faţă de Piero de’ Medici : o dată ce
te aflai sub acoperişul acestor seniori, ei se arătau mulţumiţi;
altceva nu era nevoie să faci.
în odaia lui îl aştepta o siluetă scheletică, cu o mantie neagră
peste rasa albă, cu ochii înfundaţi, flămînd si istovit.
y

— Lionardo! Ce faci la Roma? Cum o duc ai noştri?

— N-am mai văzut pe nimeni, spuse Lionardo rece. Am fost
trimis de Savonarola cu o treabă la Arezzo şi Perugia. Acum
mă întorc la Viterbo. să pun rînduială într-o mînăstire de-
acolo.

7
— Cînd ai mîneat ultima oară? Poţi să-mi dai un fiorin, să ajung pînă la
Vi- terbo?
Michelangelo scormoni în pungă şi-i dădu o monedă de aur. Lionardo o luă cu o
nesfîrşită nepăsare.
— Nu spui mulţumesc? întrebă Michelangelo cam supărat.
— Pentru banii pe care-i dai Domnului? Nu faci decît să ajuţi cauza lui. E un mic pas
spre mîn- tuirea ta.
Abia îşi revenise din uimirea de a-1 revedea pe Lionardo, cînd primi o scrisoare de la
tatăl lui, adusă de curierul poştal săptămînal de la Florenţa. Lodovico îi scria într-o stare
de mare nelinişte, întrucît intrase în datorii din pricina unei afaceri cu ţesături, iar
negustorul de mătăsuri ameninţa să-l dea în judecată. întoarse hîrtia pe-o parte şi pe alta,
de mai multe ori, căutînd, printre veştile despre mama lui vitregă, despre fraţii, mătuşa şi
unchiul lui, măcar o vorbă în legătură cu suma cerută de negustor şi cu împrejurarea
care-1 făcuse pe Lodovico să intre în încurcătură. Dar nu, nici una. Doar rugămintea:
„Trimite-mi ceva bani“. Pînă acum, n-avusese alt gînd decît să se apuce de lucru, din
simpla nevoie de a munci, de a se lăsa robit de avîntul creaţiei. Acum sosise clipa să
lămurească şi situaţia lui bănească. încă nu ştia cît avea de gînd Riario să-i plătească
pentru sculptura plănuită.
— Cum ar putea să hotărască eminenţa-sa, îi răspunse Leo tăios, cînd nu ştie ce ai de
gînd să sculptezi şi cît de izbutită va fi lucrarea?
I se puseseră la dispoziţie materialele necesare desenului şi modele, iar traiul la palat nu-
1 costa nimic; şi totuşi, fiorinii care-i mai rămăseseră din cei plătiţi de fraţii Popolano
pentru Sfîntul Ion se topeau văzînd cu ochii. Luase masa cu Balducci de cîteva ori pe
săptămînă la ospătăria florentină şi-şi cumpărase din cînd în cînd cîte-o cămaşă sau o
pereche de ciorapi, pentru vizitele prin casele florentinilor înstăriţi, şi o pelerină caldă
pentru iarna care se apropia. Cei treizeci de fiorini cu care venise la Roma ca să-l
răscumpere pe Bambino se împuţinau. Şi, după cît se părea, de la cardinal n-avea să
primească nici o plată pînă nu va termina sculptura, ceea ce nu se putea întîmpla decît
peste multe luni.
îşi numără fiorinii. Mai erau douăzeci şi şase. Luă treisprezece din ei şi-i duse la banca
lui Jacopo Galii, rugîndu-1 pe Balducci să trimită o scrisoare de credit omului din
Florenţa al lui Galii. Se întoarse apoi la atelier şi se apucă cu tot dinadinsul să închipuie o
temă care să-l silească pe cardinal s-o comande. Neştiind dacă acesta va prefera un
subiect religios sau unul antic, se gîndi la cîte unul din fiecare.
li trebui o lună ca să modeleze, din ceară brută, un Apolo întreg, inspirat după torsul
minunat ce se afla în grădina cardinalului Rovere, şi o Pietă, care nu era decît o
variantă nouă a Fecioarei sale cu prunc, de altădată, înfăţişată însă acum mai degrabă la
sfîrşitul decît la începutul calvarului. 11 înştiinţa în scris pe cardinal că avea gata două
modele, dintre care eminenţa-sa va putea să aleagă unul. Nu primi nici un răspuns.
Scrise din nou, cerînd, de data asta, să fie primit. Iar nu primi nici un răspuns. Se duse
acasă la Leo, îl sculă de la masă, unde cina în tovărăşia unei femei frumoase, şi se trezi
dat afară fără multe vorbe.
Lco trecu pe la el a doua zi de dimineaţă, politicos ca de obicei, şi făgădui să vorbească
cu Riario. Dar zilele şi săptămînile se scurgeau, şi Michel- angelo trîndăvea, uitîndu-se

8
ţintă la blocul de marmură şi arzînd de dorinţa de a se apuca de lucru.
— Cum vine asta? se repezi el la Leo. E nevoie doar de o clipă, cît să-şi aleagă una
dintre cele două teme.
— Cardinalii nu sînt obligaţi să dea socoteală, răspunse Leo. Răbdare.

9
Zilele vieţii mele se scurg, gemu Michelangelo, şi tot ce pot ciopli din acest timp pierdut
e o statuie a „răbdării44.*r Tot nu izbuti sa fie primit de cardinal.
Leo îi
spuse că Riario era îngrijorat din pricina unor corăbii ce
trebuiau să sosească încă de mult din Orient, şi că n-avea
nici un chef de artă. Tot ce putea să facă, după părerea lui
Leo, era să se roage ca flota cardinalului să apară în susul
Tibrului... împins de nevoia arzătoare de a sculpta, se duse
să-l vadă pe Andrea Bregno. De fel din Como, din partea de
nord a Italiei, Bregno era un om de vreo 75 de ani, plin de
viaţă. Trona în mijlocul unui grajd mare, ce aparţinuse unui
vechi palat şi pe care-1 prefăcuse în cel mai harnic atelier de
sculptură din Roma. Desfăcuse cîte două stănoage la trei
dintre despărţituri şi aşezase mese de lucru în fiecare, la care
trebăluia cîte un ucenic, toţi din nordul Italiei. înainte de a se
duce la atelier, se opri să vadă altarele şi sarcofagele lui
Bregno, de la Santa Maria del Popolo şi Santa Mar ia sopra
Minerva. Bregno era spornic la lucru, avea gust, dibăcie în
materie de stil clasic şi era priceput în sculptarea reliefurilor
decorative. Dar n-avea mai multă fantezie decît o pisică, nici
priceperea de a crea iluzia sculpturală, perspectiva, măsura
adîti- cimii. Putea să lucreze cu ciocanul şi dalta orice-i
trecea prin cap, dar nu sculpta niciodată decît ceea ce văzuse
sculptat de alţii. Cînd avea nevoie de teme noi, căuta
morminte de pe vremea romanilor şi copia modelele.
Bregno îl întîmpină călduros cînd îi spuse că e din
Settignano. Vorba si felul de-a fi al bătrînului erau staccato
şi singura dovadă a vîrstei era păienjenişul de zbîrcituri de
pe faţa lui ca pergamentul.
— Primul cavou pentru familia Riario l-am lucrat împreună
cu Mino da Fiesole. Era un sculptor minunat, din mîna lui
ieşeau cei mai încîntători heruvimi. Dacă vii de prin locurile
lui, trebuie să fii la fel de priceput ca şi Mino, nu-i aşa?
— Poate.
Eu am nevoie întotdeauna de ajutoare. Uite aici, tocmai am
terminat tabernacolul pentru Santa Maria della Quercia, din
Viterbo. Acum lucrăm la un monument comandat de Savelli,
pentru SantaMaria din Aracoeli. Mi-am făcut ucenicia la un
argintar, aşa că niciodată nu zorim şi niciodată nu sîntem în
întîrziere: ştiu întotdeauna cu siguranţă cîte minute de lucru
cere un panou cu fructe sau o ramură cu frunze. Bottega mea
merge ca un atelier de argintar.
— Dar să zicem că vreţi să lucraţi ceva nou, Messer Bregno,
un subiect care n-a mai fost sculptat înainte.
Bregno se opri brusc şi-şi flutură mîna stingă încoace şi-
ncolo prin faţa lui.
— Sculptura nu e o artă de născocire, ea copiază. Dacă aş
încerca să mă apuc de lucruri noi, atelierul ăsta ar ajunge un
haos. Noi sculptăm aici numai ceea ce au sculptat alţii
înaintea noastră.
— Sculptaţi bine, spuse Michelangelo, uitîndu-se în jur la
nenumăratele proiecte în lucru.
— Sculptăm minunat chiar! Nu mi s-a respins nimic într-o
jumătate de veac, de cînd lucrez. Am învăţat de timpuriu să
mă-nvoiesc cu înţeleaptă lege: „Ceea ce este, trebuie să fie
mereu“. Şi înţelepciunea asta a mea, Buonarroti, mi-a adus o
avere. Dacă vrei să te bucuri de preţuire la Roma, trebuie să
le dai oamenilor numai lucruri cu care sînt obişnuiţi.
— Dar ce s-ar întîmpla cu un sculptor care şi-ar spune:
„Ceea ce este, trebuie schimbat?**
— Schimbat? De ce? Numai de dragul schimbării?
— Nu, ci fiindcă ar simţi, să zicem, că fiecare nouă lucrare
pe care o sculptează trebuie să spargă nişte tipare vechi, să
însemne un lucru nou, deosebit.
Bregno îşi mişcă fălcile mestecînd, de parcă ar fi încercat să
sfărîme în dinţi această idee năstruşnică. După o clipă,
scuipă în rumeguşul de pe jos, apoi puse o mînă părintească
pe umărul lui Michelangelo.

1
— Vorbeşte tinereţea din tine, băiete. Cîteva luni sub aripa
mea, şi te lepezi tu de ideile astea nesăbuite. Sînt gata să te
iau ucenic pe doi ani: cinci ducaţi în primul an, zece în al
doilea, Messer Bregno, dar eu am mai făcut trei ani de ucenicie, cu maestrul
Bertoldo, în grădina de sculptură a Medici-lor, la Florenţa...
— Bertoldo, care a lucrat cu Donatello?
— Chiar el.
— Rău. Donatello a stricat tradiţia în sculptură; din pricina lui, voi florentinii aţi luat-o
razna. Totuşi, gîndeşte-te... Avem nenumăraţi îngeri de sculptat, la pietrele funerare...
Ploile biciuite de vînt ale lunii noiembrie aduseră cu ele plecarea lui Piero de 5 Medici cu
armatele lui, pentru recucerirea Florenţei; de asemenea, sosirea neaşteptată a lui
Buonarroto. Ploaia îl alungase pe Michelangelo înăuntru, în dormitorul lui, unde desena
la lumina lămpii, într-o după- amiază cenuşie, cînd apăru fratele lui, ud pînă la piele, dar
cu un zîmbet fericit, ce-i lumina trăsăturile subţiri, întunecate. Se îmbrăţişară.
— Mi-am terminat ucenicia şi n-am mai putut suferi Florenţa fără tine. Am venit să
caut de lucru la Breasla Lînarilor de-aici.
Michelangelo se simţi tulburat de dragostea lui Buonarroto.
—* Ia îmbracă nişte haine uscate. Cînd o sta ploaia, am să te duc la Hanul Ursului.
— Aici nu pot să stau? întrebă Buonarroto pe gînduri. Michelangelo îşi aruncă ochii
spre patul îngust ca de călugăr, spre singurul scaun din odaie.
— Şi eu sînt aici doar un... musafir. Dar n-avea grijă, Hanul Ursului e un han bun. Pînă
atunci, povesteşte-mi ce-a făcut tata cu încurcătura aceea a lui cu negustorul de mătăsuri.

2
Deocamdată e linişte, mulţumită celor 13 fiorini de la tine. Dar Consiglio pretinde că tata
îi datorează şi mai mulţi bani. Tata a comandat ţesăturile, e limpede, dar ce-a avut de gînd
să facă cu ele, nici măcar Lucrezia n-a putut afla. Imbrăcînd cămaşa uscată, pantalonii şi
ciorapii călduroşi de lînă ai lui Michelangelo, Buonarroto îi povesti mai departe fratelui
său întîmplarile din ultimele cinci luni. Unchiul Francesco fusese bolnav; Lucrezia de
asemenea stătuse la pat, dupăcît se părea, din cauza unui avort. Fără
nici un alt venit în afară de cel al fermei din Settignano,
Lodovico nu izbutea să facă faţă cheltuielilor. Zi şi noapte se
frămînta din pricina încurcăturilor băneşti. Giovansimone
respinsese rugăminţile lui Lodovico de a lua şi el parte la
cheltuielile familiei.
Buonarroto închirie un pat la Hanul Ursului; seara, fraţii
cinau împreună la trattoria. Pînă la sfîrşitul săptămînii, se
lămuriră că Buonarroto nu putea găsi de lucru la Roma;
florentinii n-aveau o Breaslă a Lînarilor, iar romanii nu voiau
să tocmească nici un florentin.
— Cred că trebuie să te întorci acasă, zise Michel- angelo cu
părere de rău. Dacă cei patru feciori mai mari sînt plecaţi şi
nu trimit nimic acasă, cum o să se descurce tata?
Buonarotto plecă în toiul unei ploi torenţiale; Piero de’
Medici se întoarse la Roma la fel de plouat. Ultimele
rămăşiţe ale armatei sale se împrăş- tiaseră, nu mai avea
bani, era părăsit pînă şi de Orsini. Avea la el o listă a
familiilor din Florenţa, pe care urma să le zdrobească îndată
ce-şi va fi recăpătat puterea. Alfonsina se statornicise, cu
copiii, într-una din casele ei strămoşeşti; de acolo, Piero
indigna Roma cu nişte pierderi uriaşe la jocurile de noroc şi
prin certurile sălbatice care se iscau mereu, de faţă cu lumea,
între el şi fratele lui, Giovanni. Dimineţile era la palatul San
Seve- rino, apoi petrecea, pînă se lăsa întunericul, cu
curtezana favorită, mereu alta. Noaptea, ieşea pe străzile
Romei şi lua parte la toate relele pe care le oferea oraşul,
furişîndu-se înapoi, în palatul Alfonsinei, în zorii zilei.
Aroganţa şi tirania lui erau tot atît de rău privite şi de către
colonia florentină. Răspîndi vestea că va cîrmui Florenţa
singur, fără nici un consiliu, pentru că „mai bine cîrmuiesc
prost de capul meu decît bine cu ajutorul altora“.

3
Michelangelo rămase uimit cînd primi invitaţia, din partea lui
Piero, sa ia parte ]a prînzul de Crăciun, acasă la cardinalul
Giovanni. Petrecerea era plină de strălucire. Casa lui
Giovanni era fru- moaşă, împodobită cu obiectele aduse de la
Florenţa o dată cu venirea sa la Roma: picturi, bronzuri,
goblenuri, argintărie din palatul Medici... Toate puse amanet,
cu dobîndă de 20 la suta, ca sa acopere datoriile lui Piero;
astfel că acum, după cum vorbeau bancherii florentini,
„fiecare fiorin pe care-1 cheltuiesc Medici-i îi costă opt“.
Michel- angelo fu întristat de urmările nenorocite ale vieţii
duse de Piero: pleoapa stîngă îi era aproape închisă, petice
albe de piele apăreau în locurile unde-i căzuseră smocuri de
păr. Faţa, odinioară frumoasă, era buhăită şi plină de
vinişoare roşii.
— Ruonarroti! strigă Piero. La Bologna te-am crezut neloial
faţă de casa Medici. Dar am aflat de la sora mea Contessina
că ai salvat multe pietre preţioase şi opere de artă din palat.
— Am fost bucuros de acest prilej, excelenţă. Piero ridică
braţul drept, cerînd linişte. Vocea lui era destul de puternică
ca să fie auzită de toţi cei ce se aflau în salon.
— Ca răsplată pentru cinstea ta, Buonarroti, am să-ţi comand
o sculptură.
— Voi fi fericit, excelenţă, răspunse Michelangelo liniştit.
9

— O statuie mare, continuă Piero semeţ.

— Mai bine fă una mai mică, adăugă Giovanni, cu faţa lui
durdulie, strîmbată de un zîmbet acru. După cum se ştie,
fratele meu călătoreşte mult încolo şi-ncoace şi n-ar putea
căra la subţioară un Iiercule în mărime naturală.
Piero reteză vorbele fratelui său cu o mişcare a mîinii.
— Am să trimit curînd după tine, îi mai spuse lui
Michelangelo. Am să-ţi dau atunci şi dispoziţiile necesare.

4
Voi aştepta să-mi daţi de ştire, excelenţă. Venind spre casă
de la petrecerea aceasta plină de încordare, îl zări întîia oară
pe Torrigiani. Era însoţit de o ceată de tineri romani, în haine
scumpe din păr de cămilă, cu găitane de aur. Rîdea
dezlănţuit, coborînd strada, cu braţele petrecute drăgăstos pe
după gîtul prietenilor lui, şi ei ghiftuiţi de vîn şi plini de veselie,
hohotind zgomotos la nâz- bîţiile lui Torrigiani.
I se făcu rău. Se întrebă dacă ceea ce simţea era frică, ori altceva. Şi îşi dădea seama că
era ceva mai mult, ceva înrudit cu furia pustiirii palatului Medici, cu putreziciunea lui
Piero, era ceva ca un duh nesăbuit al nimicirii, care sălăşluieşte în timp şi spaţiu, gata să
izbucnească oricînd şi să prefacă totul în pulbere.
Corăbiile cardinalului Riario ajunseră în cele din urmă în docurile portului Ripetta. Leo
căpătă pentru Michelangelo o invitaţie de Anul Nou.
— Am să caut două cutii negre căptuşite cu catifea, cu pereţii în balamale, lămuri el, de
felul celor în care giuvaergiii ţin tiare şi coroane. O să punem în ele cele două modele de
argilă ale tale. Cînd cardinalul e înconjurat de lume, îi place să facă impresie; în clipa
potrivită, am să-ţi fac un semn.
Aşa şi făcu. Cardinalul Riario se afla înconjurat de prinţii bisericii, papa cu fiii lui Juan şi
Cezar, Lucrezia cu soţul ei, cardinali, episcopi, familiile nobile din Roma, femei în rochii
de mătase şi catifea, acoperite de bijuterii.
Leo se întoarse spre Riario şi-i spuse:
— Buonarroti a modelat două machete de statui ca să alegeţi una dintre ele, excelenţă.
Michelangelo aşeză cutiile negre pe o masă, apăsă arcurile şi lăsă pereţii să cadă. Luă
cîte un model în fiecare palmă şi le întinse ca să le prezinte cardinalului.
Bărbaţii scoaseră un murmur de încîntare, în timp ce femeile bătură uşor din palmele
înmănuşate.
— Minunat! Minunat! rosti cardinalul privind modelele. Lucrează mai departe, dragul
meu, şi în curînd vom avea ceea ce dorim.
Michelangelo întrebă cu vocea sugrumată:
— Aşadar, excelenţa-voastră nu doreşte să-i sculptez în marmură nici unul dintre
aceste modele? Cardinalul Riario se întoarse spre Leo.

5
Adu-1 pe prietenul dumitale la mine îndată ce va avea modele noi. Sînt sigur că vor fi
minunate.Cînd ieşi din salonul de primire, furia lui Miehel-
angelo se revărsă in cuvinte nestăpinile.
— Ce fel de om e ăsta? Mi-a cerut să-i sculptez ceva, mi-a
cumpărat marmura... dar eu trebuie sa-mi cîştig traiul. Aşa,
pot să stau aici mult şi bine şi şâ nu mă pot atinge în vecii
vecilor de marmura aceea.
Leo era şi el descurajat.
— Am crezut c-o să-i placă să-şi măgulească oaspeţii
lăsîndu-i să aleagă...
— Halal mijloc de a hotărî soarta unei coloane de doi metri
şi jumătate de marmură de Carrara!
— Oricum... decît nici o hotărâre!... îmi pare rău, mormăi
Leo.
Michelangelo se căi:
— Iartă-mi amărăciunea. Ţi-am stricat ziua. în- toarce-te la
petrecere.
Se plimbă singur pe străzile înţesate de oameni ieşiţi să
sărbătorească Anul Nou. De pe dealul Pincio, se puşcau
artificii: rachete strălucitoare şi roţi ce se învîrteau pocnind
în aer. Soggi avea dreptate! Sculptura e cea din urmă plăcere
de pe lista oricui. O s-ajungă să umble de colo pînă colo ca
un vînzător ambulant strigînd: „Cine vrea uri Apollo? O
Pietâ? c
— Timp, murmură el. Toţi îmi cer să le las timp. Dar timpul
e la fel de gol ca şi spaţiul dacă nu-1 pot umple cu statui.
Cuprins de o furie cumplită, nu mai era în stare să vorbească
frumos cu nimeni. Balducci îi găsi o tînără florentină bălaie,
ca să-l scoată din melancolie. Michelangelo zîmbi pentru
întîia oară de cînd părăsise salonul cardinalului Riario.
— Ah, Balducci, dacă viaţa ar fi atît de simplă cum o
înţelegi tu!

6
La Crattoria Toscana dădură peste Giuliano da Sangallo,
arhitectul florentin, prieten al lui Lo- renzo, primul om care-
1 instruise pe Michelangelo în arta arhitecturii. Bogatele
mustăţi aurii îi încadrau şi acum gura, dar Sangallo părea
trist şi însingurat. Fusese nevoit să-şi lase soţia şi fiul la
Florenţa, deoarece la Roma locuia în camere cu chirie,
aşteptînd comenzi mai bune decît cea de acum, cînd lucra un tavan de
lemn pentru Santa Măria Maggiore, poleindu-l cu un strat din cel dinţii aur adus de
Columb din America, li invită pe cei doi concetăţeni să ia loc la masa lui şi-l întrebă pe
Michelangelo cum îi merge la Roma. îi ascultă cu luare-aminte necazurile.
— N-ai nimerit la cardinalul care trebuia, încheie Sangallo. Cardinalul Rovere a fost
cel care a venit în 1481 la Florenţa şi i-a comandat lui Ghirlan- daio, lui Botticelli şi lui
Rosselli picturi murale pentru capela unchiului său, Sixtus al IV-lea. Tot el i-a sfătuit pe
papa Sixtus să întemeieze cea dintîi bibliotecă publică la Roma şi să adune bronzurile în
Muzeul Capitoliului. Cînd se va întoarce la Roma, am să te duc la el.
încurajat, Michelangelo întrebă:
— Dar cînd se întoarce?
— E la Paris acum. Fiind duşman al familiei Ror- gia, stă departe, de mai mulţi ani.
Dar, după toate semnele, el va fi viitorul papă. Mîine am să te caut şi-am să-ţi arăt ce-mi
place mie cel mai mult la Roma; nu acest talmeş-balmeş puturos, de azi, ci Roma
măreţiei, clădită de cei mai vestiţi arhitecţi ai lumii. Roma pe care am s-o ridic din nou,
piatră cu piatră, cînd cardinalul Rovere va deveni papă. Pînă mîine seară, ai să uiţi că ai
vrut vreodată să sculptezi, şi te vei dedica arhitecturii. Nu se putea o ispită mai bine
venită.
Sangallo voia să înceapă mai întîi cu Panteonul; în vîrful acelei minunate construcţii
romane cu boltă se urcase Brunelleschi, ca să descopere o taină arhitecturală uitată de
1500 de ani, şi anume că acolo nu era un singur dom, ci două, construite unul înăuntrul
celuilalt, două domuri întreţesute în mod organic. Cu această descoperire a geniului
roman din anul 27 î.e.n., Brunelleschi se înapoiase la Florenţa şi folosise ideea la
construcţia cupolei catedralei, care stătuse descoperită mai bine de o sută de ani.
Sangallo îi dădu lui Michelangelo un bloc de hîr- tie pentru arhitectură şi strigă:

7
Aşa, acum vom crea din nou Panteonul aşa cum îl vedeau romanii din vremea lui
Augustus.Întîi făcură schiţe în clădire, refăcînd interiorul
căptuşit cu marmură, cu deschiderea spre cer, în mijlocul
Domului. Apoi se mutară afară, desenară cele 16 coloane
roşii şi cenuşii, de granit, ce susţineau porticul, uşile uriaşe
de bronz, Domul învelit cu ţigle de bronz, toată uriaşa
construcţie circulară din cărămidă, aşa cum fusese descrisă
de istorici. Apoi, cu blocurile de liîrtie sub braţ, se
îndreptară spre Via delle Botteghe Oscure şi urcară pe dealul
Capitoliului. Aici, avînd sub ei marele for, se aflau în inima
vechii capitale romane. Nu mai era decît un morman de
dărîmături, cu dîmburi de pămînt bătătorit pe care păşteau
capre şi porci; dar aici, pe cele două movile, se înălţau în
secolul al Vl-lea î.e.n. templul lui Jupiter şi al Junonei
Moneta.
In timp ce Sangallo îi vorbea despre acoperişul templului lui
Jupiter, din bronz învelit cu un strat gros de aur, aşa cum îl
descria Dionysiu din Halicarnas, apoi despre cele trei rînduri
de coloane ale faţadei, cîte un rînd de fiecare parte, despre
interiorul alcătuit din trei altare paralele pentru Jupiter,
Junona şi Minerva, construcţia începu să prindă contur pe
planşa lor. Plutarc descrisese cel de-al patrulea templu, al lui
Domi- ţian: coloane zvelte din marmură pentelică, ziduri din
piatră brută, masivă; pe galerie — statuile zeilor aşezaţi pe
tronuri, în faţa cărora împăraţii şi magistraţii aduceau jertfe.
Desenară toate acestea.

8
Coborîră apoi pe coasta dealului, în forul roman, şi-şi
petrecură restul timpului acolo, desenînd clădirile, aşa cum
se înălţau în zilele măreţiei lor; templele lui Saturn şi
Vespasian, casa senatului lui Julius Caesar, construită din
cărămidă galbenă nespus de simplă; marele templu al lui
Castor, susţinut de coloane cu bogate capiteluri co- rintiene.
Merseră şi mai departe, prin arcul lui Titus, spre
Colosseum... în timp ce mîna lui Mi- chelangelo zbura mai
iute ca oricînd, încercînd să-l urmeze pe Sangallo, care
dezlănţuise un adevărat potop de evocări şi descrieri. Sc laşa
noaptea. Michelangelo era istovit, Sangal- lo triumfător.
— Acum ai descoperit gloria Romei. Lucrează la ea în fiecare zi. Du-te la Palatin şi
reconstruieşte băile lui Severus şi palatul lui Flavian. Du-te la Circus Maximus, la
bazilica lui Constantin, la casa aurită a lui Nero, de la poalele EsquilinuluL Romanii au
fost cei mai iscusiţi arhitecţi pe care i-a cunoscut lumea.
Michelangelo se uită la faţa vioaie, atrăgătoare, cu ochii strălucitori de avînt, a lui
Sangallo.
— Ca să-şi umple viaţa, Sangallo are la îndemînă vechea arhitectură romană; Balducci
—fetele. Iar eu n-aş avea nevoie decît de o comandă de sculptură, mormăi el.
5 în fundul inimii lui, se îndoia că va mai obţine vreodată încuviinţarea cardinalului
Riario de a sculpta blocul de doi metri şi jumătate. în deznădejdea lui, îl căută pe Piero la
palatul Orsini. Se gîndea să-i propună o sculptură mică, atrăgătoare, ca să fie sigur că va
primi comanda. îl găsi pe Piero în toiul unei discuţii zgomotoase cu servitorii, în legătură
cu felul în care-i gătiseră prîn- zul. Alfonsina şedea în celălalt capăt al uriaşei mese de
stejar. Ochii ei obosiţi abia părură să-l recunoască.
— Excelenţă, acum am răgazul să vă pot dăltui o sculptură frumoasă, dacă aţi vrea să-
mi daţi poruncă să încep.
Piero nu era prea lămurit.
— Nu vă amintiţi? La masa de Crăciun, aţi spus...
— Despre ce e vorba?
— Am un proiect pentru un Cupidon, dacă credeţi că v-ar plăcea.
— Un Cupidon? De ce nu?
— Aveam nevoie doar de încuviinţarea dumneavoastră.
Piero începu iarăşi să urle. Michelangelo înţelese că întrevederea luase sfîrşit; dar i se
spusese totuşi că poate să lucreze. O porni de-a lungul rîu- lui spre depozitele de piatra
de lîngn doeurile de pe Tibru, găsi un bloc mic, plăti cinci fiorini, din banii care se
împuţinau neîncetat, şi apoi se îndreptă spre casă, tîrîndu-şi picioarele în spatele
căruciorului pe care-1 trăgea un băiat.
Abia după două zile descoperi că marmura nu era de calitate. Se purtase prosteşte,
intrase în- tr-un depozit şi cumpărase primul bloc care-i ieşise în drum. La Florenţa n-ar
fi făcut niciodată aşa ceva. Dar aici, la Roma, se purtase ca un neştiutor. Azvîrlise
degeaba cei cinci fiorini ai lui.
A doua zi, în zori, se afla în curtea lui Guffatti, de la care cumpărase cardinalul Riario
coloana de doi metri şi jumătate. De data asta, cercetă blocurile cu de-amănuntul şi, în
cele din urmă, găsi unul de marmură albă, transparent în razele soarelui de dimineaţă şi
care, cufundat în apă, nu dădea semne că ar avea şanţuri sau crăpături. De data asta,
merita cinci fiorini: dar în pungă îi mai rămăseseră doar trei.
Schiţă o dimineaţă întreagă, în cartierul muncitoresc din Trastevere, copii jucîndu-se pe

9
stradă, sau trîntiţi pe saltele de paie în faţa atelierelor de fierărie. Trecură doar cîteva zile,
pînă cînd ridică ciocanul şi dalta pentru primele lovituri. Balducci îl întrebă:
— N-ar fi mai bine să te asiguri de o comandă scrisă de la Piero? El varsă mercenarilor
şi ultimul fiorin pe care pune mîna, pregătind iar un atac asupra Florenţei.
Piero nici nu vru să audă de vreun contract.
— Dragul meu Buonarroti, eu voi părăsi Roma înainte ca tu să-ţi termini lucrarea. Şi
după cît se pare, n-am să mă mai întorc niciodată...
— Oare vreţi să spuneţi, excelenţă, că v-aţi schimbat hotărîrea? Nevoia îi ascuţise
tăişul limbii.
— Un Medici nu-şi schimbă niciodată hotărîrea, răspunse Piero rece. Dar, după cum
vezi, sînt foarte ocupat. Amînă lucrurile cu un an...
Afară, în răceala pieţei Sânt’Apollinare, Michel- angelo strigă:

10
Aşa-mi trebuie!Rostise vorbele cu voce tare, amară şi cu faţa
schimonosită de scîrbă. Numai nerăbdarea lui de a se apuca
de lucru îl împinsese să ia o simplă încuviinţare drept
comandă.
îl sculptă totuşi pe Cupidon, doar din bucuria de a ciopli
marmura albă şi de a-i respira pulberea.
Trecură încă două luni de încercări neizbutite pînă cînd
Riario îl primi din nou.
— Ce poţi să-mi arăţi azi? îl întrebă cardinalul, bine dispus.
Ai ceva cu adevărat păgîn, în stare să egaleze acele minunate
piese antice din grădina cardinalului Rovere?
Michelangelo minţi fără şovăire.
— Da, sfinţia-voastră!
Se aşeză pe patul din odaia lui strimtă: năduşeala îi curgea
şiroaie, de parcă avea fierbinţeli, în timp ce-şi muncea
mintea în căutarea imaginii celui mai voios şi mai petrecăreţ
zeu grec. într-o seară, în cartierul florentin, Altoviti îl
întrebase:
— Nu te-ai gîndit niciodată să sculptezi un Bac- chus?
— Nu, eu nu beau vin decît rareori.
— Dar Bacchus este şi Dionysos, un zeu al naturii,
simbolizînd rodnicia. E zeul care a adus omului daruri
ciudate şi minunate, dîndu-i prilejul să-şi uite mizeria,
munca istovitoare, tragedia crudă a vieţii. Dacă e firesc ca
omul să guste plăcerea, să se veselească, să cînte, să fie
fericit, atunci îi datorăm mult lui Bacchus.
îi veni în minte un tînăr pe care-1 văzuse la baia publică: un
trup proporţional, de atlet, cu picioarele şi mijlocul zvelt, cu
pieptul şi braţele armonios musculoase, ca de panteră.

11
Dar nu se alese decît cu munca: în vinerea mare, furia
poporului izbucni, caldarîmul oraşului şi- roia de sînge.
Gîlceavâ începu de la mercenarii spanioli ai papei, pe care
romanii îi urau atît de cumplit, încît se năpustiră, doar cu
măciuci şi pietre, asupra soldaţilor înarmaţi; mai pică şi
povestea cu soţul Lucreziei Borgia, un Sforza, care fugi din
Roma, răspîndind vestea că familia Borgia era gata să-l
ucidă, întrucît găsiseră un soţ mai potrivit, din Spania, pentru Lucrezia; se
adăugă şi larma stîrnită de Piero de’Medici, care pornea să atace din nou Florenţa, în
fruntea unei armate de 1.300 de mercenari; apoi revolta cartierului florentin la aflarea
ştirii că papa îl excomunicase pe Savonarola şi totul culmină cu groaznica ucidere a lui
Juan Borgia. Pescarii de pe Tibru îi găsiră trupul şi-l scoaseră la mal, înveşmîntat încă în
haine şi mantie de catifea, cu cizme şi pinteni; era ciopîrţit de nouă răni de cuţit şi avea
mîinile legate. Romanii nu se străduiră să-şi ascundă bucuria.
începu domnia terorii. Vaticanul şi oraşul încremeniră. Agenţii papii intrau cu forţa în
fiecare casă pe unde trecuse vreodată Juan, chinuiau servitorii în căutare de urme,
întorceau pe dos casele florentinilor, încercînd să dovedească un complot; apoi îl
învinuiră de omor pe soţul alungat al Lu- creziei şi-şi aruncară bănuielile asupra tuturor
familiilor nobile din Roma care se arătaseră vreodată potrivnice papei... pînă cînd se
răspîndi zvonul că însuşi papa era încredinţat, ca de altfel toată Roma, că ucigaşul nu era
altul decît Cezar, care-şi omorîse fratele mai mare ca să-l înlăture din calea propriilor
sale ambiţii de mărire. Cardinalul Riario intră în doliu alături de papă. Porţile palatului
nu se mai deschideau decît pentru treburile strict necesare. Or, sculptura era departe de a
fi considerată o astfel de treabă. Nu era decît un lux, părăsit îndată ce lucrurile nu
mergeau prea bine.
— Cred că multă vreme de-acum încolo cardinalul nu va mai fi dispus să discute
despre sculptură, spuse Leo Baglioni. Te-aş sfătui să-ţi cauţi alt patron.
— La Roma? Oare atitudinea cardinalului Riario nu va fi şi cea a întregului oraş?
—■ Din păcate, mă tem că da. Dar parcă la Florenţa e mai bine, sub Savonarola?
— Nu, dar cel puţin acolo sînt la mine acasă. N-ai putea să-mi faci rost de o ultimă
întrevedere? Măcar să fiu plătit.

12
— Plătit? Dar n-ai făcut nici o sculptură.Am lucrat. Am făcut desene, machete. Nu mi
s-a îngăduit să mă apuc de lucru. Cardinalul e un om bogat, iar eu am ajuns la ultimii
mei denari 105 . Toată noaptea se zvîrcoli în pat; se arătă foarte ţîfnos cînd Balducci
încercă să-l convingă să meargă cu el la o vînătoare de raţe, în mlaştini:
— Aerul o să-ţi facă bine. O să te mai învioreze. Eu, unul, îmi petrec fiecare ceas liber
umblînd pe jos, sau la vînătoare, ca să-mi păstrez bărbăţia. Michelangelo ştia ce
înţelegea Balducci prin bărbăţie. Ii răspunse ironic:
— Adică, să aduni puteri ca să le risipeşti pe femei.
— Şi de ce nu? Ii răspunse Balducci. Orice om adună, ca să risipească într-un fel sau
altul.
Dar necazurile vin toate o dată, aşa cum se coc roşiile. Lionardo se arătă din nou, cu
sutana sfî- şiată, cu sînge pe faţă. Din povestirea lui încurcată, înţelese că monahii din
Viterbo se ridicaseră împotriva lui, îl bătuseră şi-l izgoniseră din mînăstire, întrucît îl
sprijinea pe excomunicatul Savonarola.
— Vreau să ajung acasă, la San Marco, spuse răguşit, umezindu-şi buzele crăpate. Dă-
mi bani de drum.
Michelangelo scoase din pungă ultimii bani.
— Şi eu mă simt învins. Şi eu nădăjduiesc să mă întorc acasă. Mai rămîi aici cu mine
cîteva zile, să te mai întremezi niţel.
— îţi mulţumesc, Michelangelo, nu mai rămîn. Iţi mulţumesc şi pentru bani.
După ani de zile, auzea pentru prima oară un ton mai blînd în glasul fratelui său.

105 Bani. (It.)

13
A doua lovitură i-o dădu vestea morţii mamei sale vitrege, Lucrezia, pe care o află dintr-
o scrisoare de la tatăl său, în cîteva frînturi de frază. 11 Mi- gliore, îşi aminti el cu
dragoste. „Tot ce e mai bun.“ Cumpărase numai ce era mai bun şi dăduse ce avea mai
bun tuturor celor nouă Buonarroti pe care-şi luase sarcina să-i hrănească. O iubise oare
Lodovico? Greu de spus. Dar ea oare iubise familia asta mare, în care
venise ca nevastă de-a doua? Da, îi iubise. N-avea nici o
vină dacă singurul ei talent şi singura ei pasiune se arătaseră
în bucătărie. Dăruise fără a pregeta tot ce-i stătuse în putinţă;
şi fiul vitreg vărsă o lacrimă pentru trecerea ei pe lumea
cealaltă.
Peste cîteva zile, un slujitor de la Hanul Ursului îi aduse un
bilet prin care Buonarroto îl vestea că se întorsese. Se
îndreptă grăbit într-acolo, pe lîngă tîrgul dinPiazza Navona,
pe lîngă atelierele şi prăvăliile dintre ruinele teatrului
Pompei şi stadionul lui Domiţian, apoi pe lîngă grădinile de
zarzavat dinspre Piazza Sant’Apollinare.
— Ce face tata? întrebă Michelangelo. Cum a primit
moartea Lucreziei?
— Prost. Se închide mereu în odaia lui.
— Trebuie să-i găsim altă nevastă.
*— Zice că mai degrabă trăieşte singur decît să mai treacă
încă o dată printr-o asemenea încercare. După o pauză,
adăugă: Negustorul de mătăsuri e gata să ceară închiderea lui
pentru neplata datoriilor. Consiglio poate dovedi că tata a
luat marfa şi, cum nu mai avem decît cîţiva fiorini, l-ar putea
vîrî la închisoare.
— închisoare! Dio mio ! Să vîndă casa şi ferma de la
Settignano.
— Nu poate. E arendată pe termen lung. Şi afară de asta,
zice că mai bine se duce drept în iad decît sa ne lipsească de
ultima noastră moştenire. Michelangelo se înfurie.
— Ce moştenire, o casă? Ultima noastră moştenire e numele
de Buonarroti. Trebuie să-l păzim cu grijă.
— Dar ce-i de făcut? Eu cîştig doar cîţiva scudi pe lună.
— Iar eu nu cîştig nimic. Dar am să cîştig! Am să-l fac pe
cardinalul Piiario să înţeleagă dreptatea mea.
Cardinalul îl ascultă, jucîndu-se liniştit cu lanţul lung de aur
atîrnat în jurul gîtului.

41
0
— Nu e drept să-ţi fi irosit tot acest timp fără folos. Va
mulţumesc, excelenţă; ştiam că veţi fi
generos. - ? >
— Intr-adevăr, voi fi. Renunţ la orice drept asupra blocului de marmură şi la cei 37 de
ducaţi, cît m-a costat. Marmura va fi a ta, ca răsplată pentru răbdarea cu care ai aşteptat.
îi mai rămăsese o singură ieşire: bancherii florentini, Rucellai şi Cavalcanti. Se va
împrumuta. Se aşeză şi-i scrise tatălui său o scrisoare vestin- du-1: „Am să-ţi trimit tot
ce-ţi trebuie, chiar de-ar fi să mă vînd pe mine însumi ca sclav.“ Apoi se duse la Paolo
Rucellai să-i înfăţişeze încurcătura.
— Un împrumut la bancă? Nu, pentru dumneata ar veni prea scump cu douăzeci la
sută do- bîndă. De la mine, da, ca împrumut personal, fără dobîndă. Douăzeci şi cinci
fiorini ţi-ajung?
— O să vă înapoiez banii, fiţi sigur.
— Pînă nu vei avea bani în punga dumitale, nu te gîndi la asta.
Alergă prin labirintul de străzi nepavate, înecate de nisipul rîului, prin înghesuiala
mulţimii zorite, îi dădu lui Buonarroto scrisoarea de credit semnată de Rucellai, adăugă
de la el o notă către Consiglio, prin care-şi lua răspunderea pentru restul datoriei şi se
lega s-o plătească pînă la sfîrşitul anului.
— Cu siguranţă că asta şi-a dorit tata, spuse Buonarroto pe gînduri, ţinînd între degete
cele două hîrtii. Nici el, nici unchiul Francesco nu mai pot să cîştige nimic. Acuma, noi
sîntem Buonarroti, tu şi cu mine. Din partea lui Lionardo sau a lui Giovansimone nu
putem aştepta nici un ajutor. Iar cel mic, Sigismondo... Breasla negustorilor de vin l-a
dat afară. Imediat ce tata va vedea hîr- tiile astea, vei primi pe cap toată întreţinerea
familiei Buonarroti.
Dar şi norocul vine grămadă, ca piersicile cînd se coc livezile. Isprăvi lustruirea micului
Cupidon, un copil îneîntător, abia sculat din somn, întin- zînd mîinile ca să fie luat în
braţe de maică-sa, Balducci rămase vrăjit de căldura lui cuceritoare, de frumuseţea
mătăsoasă a suprafeţei. ÎI întrebă daca n-ar vrea să i-1 arate şi stăpînului său, Ja- copo
Galii.
Nu mai era Bugiardini ca să-l ajute să împingă pe străzi căruciorul cu marmura.
Baîducci în- chirie un catîr, cu un samar încăpător atîrnat la oblînc. Michelangelo îl
înfăşură pe Cupidon într-o pătură şi mînă eatîrul pe lîngă San Lo- renzo din Damaso, pe
uliţa Lentari in Parione. Casa Galii fusese ridicată de unul dintre strămoşii lui Jacopo. Ii
mai era recunoscător acestui înaintaş pentru faptul că începuse, tot atunci, să adune
sculpturi antice în colecţia lui, pe care acum n-o întrecea decît cea a cardinalului Rovere.
Baîducci legă eatîrul, în timp ee Michelangelo dezveli lucrarea. După ce coborî un şir de
trepte late de piatră, se văzu într-un alrium, închis din trei părţi de zidurile clădirii, şi în
cea de-a patra de şirul de trepte, creînd impresia că te afli într-o grădină scufundată sau
mai curînd — gîndi Michelangelo, rotind grăbit privirea de jur împrejur — scufundat
într-o lume pustie, în care se aflau doar statui, frize de marmură, sălbăticiuni de piatră
ghemuite.
Jacopo Galii, care-şi desăvîrşise pregătirea la Universitatea din Roma, rămăsese toată
viaţa un cititor pasionat; acum lăsă din mînă Broaştele lui Aristofan şi începu să se
ridice dintr-un jilţ scund. Părea că nu va sfîrşi niciodată această lungă operaţie: doi metri,
doi metri şi ceva, poate chiar doi şi jumătate? Era, fără îndoială, cel mai înalt om pe care-
1 văzuse Michelangelo, cu umerii încovoiaţi, din pricină că o viaţă întreagă fusese

1
nevoit să se aplece spre cetăţenii Romei, îndeobşte de statură mică. Michelangelo părea
un copil în faţa lui.
— A, vii cu o marmură în braţe. Asta e priveliştea care-mi place cel mai mult în
grădina mea, spuse Galii.
Michelangelo aşeză lucrarea pe masă, lîngă cartea lui Galii, şi-şi înălţă privirea spre ochii
albaştri ai lunganului.

2
— Mă tem că l-am adus pe Cupidon al meu într-o vecinătate prea aspră. Eu nu
cred, murmură Galii, cu o voce pe câre se străduia s-o
păstreze moderată. Balducci, du-1 pe prietenul tău
Buonarroti în casă, să ia o felie de pepene rece.
Peste cîteva minute, cînd se întoarseră în grădină, văzură că
Galii dăduse jos un tors de pe piedestal, ce se afla pe zidul
scund de lîngă scară, şi-l aşezase în loc pe Cupidon. Se
lungise înapoi în jilţ. Aflat în spatele gazdei, Michelangelo
avu prilejul să cerceteze cele trei torsuri greceşti, sarcofagul
roman, friza de templu, lespedea de zid cu un uriaş grifon
aşezat, leul egiptean cu cap aproape omenesc.
Ochii lui Galii scînteiau.
— Mi se pare că acest Cupidon al dumitale stă aici din ziua
cînd m-am născut; pare un urmaş direct al oricăreia dintre
aceste sculpturi. Vrei să mi-1 vinzi? Ce preţ să-i punem?
Modest, Michelangelo murmură:
— Cît socotiţi dumneavoastră.
— Vreau să cunosc întîi starea dumitale materială.
Michelangelo îi istorisi povestea ultimului an
petrecut la R iar io.
— Aşadar, te-ai ales cu nici un scudo drept plată şi cu un
bloc de marmură de doi metri şi jumătate? Să zicem că acest
Cupidon merită cincizeci de du- caţi. Intrucît ştiu că ai
nevoie de bani, am să-i îngădui lăcomiei mele să coboare
preţul la 25 de ducaţi. Dar, pentru că nu pot suferi tîrguiala
cînd e vorba de artă, am să iau cei 25 de ducaţi pe care
aveam de gînd să ţi-i scad şi o să-i adaug la preţul de la-
nceput. Ce zici de socotelile mele? Ochii cliihlimbarii ai lui
Michelangelo străluceau.
— Signor Galii, de un an gîndesc lucruri urîte pe seama
romanilor. In faţa dumneavoastră însă, îmi cer scuze pentru
întreg oraşul.
Galii făcu o plecăciune, aşezat fiind în jilţ.

3
Acum, hai să vorbim niţel şi despre blocul acela de doi metri
şi jumătate. Ce crezi că s-ar putea ciopli din el?Michelangelo
îi vorbi despre desenele lui pentru un Apollo, pentru o Pietă,
pentru Bacchus. Galii se arătă curios.
— N-am auzit niciodată de vreun Bacchus dezgropat pe
aceste meleaguri; deşi se află unul, sau doi, aduşi din Grecia,
nişte bătrîni bărboşi si cam posomoriţi.
— Nu, Bacchus al meu va fi tînăr, aşa cum îi stă bine unui
zeu al veseliei şi al belşugului.
— Adu-mi desenele mîine seară, la nouă.
Galii luă din casă o pungă şi-i numără lui Michelangelo 75
de ducaţi. Pe străzile întunecate, Michelangelo mînă catîrul
la grajd, unde plăti chiria, apoi se îndreptă spre casa lui
Rucellai, ca să-i înapoieze cei 25 de fiorini împrumutaţi, în
seara următoare, se prezentă în grădina lui Galii, la ora
hotărîtă. Nu era nimeni de faţă. I se păru că trec ore
nesfîrşite. Se şi vedea lăsînd baltă blocul său de marmură ori
revînzîndu-i-1 lui Guf- fatti pe un preţ de nimic şi
întorcîndu-se la Florenţa cu primul convoi de mărfuri. Dar
Galii sosi în grădină, îi ură bun venit, turnă ceva de băut
pentru ei doi şi se aşeză să cerceteze desenele. Peste puţin
timp, signora Galii, o femeie înaltă, mlădioasă, care nu mai
era tînără, dar păstra încă o frumuseţe nobilă, veni să cineze
cu ei la lumina luminărilor. O boare răcoroasă vîntura arşiţa
verii. Cînd se termină cina, Galii întrebă:
— N-ai vrea să aduci aici blocul şi să-l sculptezi pe Bacchus
pentru mine? Ai avea o odaie unde să locuieşti şi ţi-aş plăti
300 de ducaţi pe statuia terminată.

4
Michelangelo îşi coborî fruntea, astfel ca licărirea luminării
să nu-1 trădeze. Fusese scăpat de o întoarcere umilitoare la
Florenţa, de înfrîngere. Totuşi, a doua zi de dimineaţă, pe
cînd umbla alături de căruţa lui Guffatti, care-i ducea
coloana de marmură de la palatul Riario la casa lui Galii, cu
bocceaua de haine sub braţ, se simţi ca un cerşetor. Urma să-
şi petreacă viaţa mutîndu-se din- tr-o odaie într-alta. Ştia că
mulţi artişti umblau aşa, de la o curte la alta, din stăpîn în
stăpîn, că cei mai mulţi erau bine găzduiţi, hrăniţi şi ome- niţi,
dar mai ştia că el nu se va mulţumi niciodată cu asta. îşi făgădui ca într-o bună zi, cît de
curînd, să devină singurul său stăpîn, înăuntrul propriilor săi pereţi.
u Fu condus într-un dormitor din aripa opusă celei pe care o ocupa familia Galii, o odaie
plăcută, încălzită de lumina soarelui. In partea din fund, o uşă dădea spre o livadă de
smochini. La marginea livezii, se afla o magazie cu podeaua de lut. Miehelangelo
scoase acoperişul de scînduri, lă- sînd drept tavan doar umbra smochinilor. Spatele
magaziei dădea spre o uliţă dosnică, pe unde puteau veni să-l vadă prietenii sau să i se
aducă materialele. Printre pomi, casa nici nu se vedea, şi se afla destul de departe, aşa
încît ceilalţi nu puteau auzi ciocănitul lui. Aşeză afară un butoi, în care, cărînd apă de la
fîntînă, să se îmbăieze seara, înainte de a-şi pune haine curate, spre a lua cina în grădină
cu familia Galii. Jacopo Galii nu părăsea banca la ora mesei; prînzul nu se servea acasă
decît duminica şi la sărbătorile religioase. Astfel că pentru prînz, slujitorul îi aducea, pe
tavă, o hrană uşoară, pe care Miehelangelo o mînca pe planşeta de desen, mulţumit că
nu trebuie să-şi mai schimbe hainele şi să-şi piardă timpul cu îndatoririle de musafir.

5
Intr-o scrisoare, tatăl lui adeveri primirea celor 25 de fiorini. Negustorul de mătăsuri
primise garanţia de plată a lui Miehelangelo, dar mai cerea încă jumătate din cei 50 de
fiorini ce i se mai cuveneau. N-ar putea Miehelangelo să-i mai trimită încă 25 de fiorini,
cu poşta de sîmbătă? Miehelangelo oftă, îmbrăcă o bluză uşoară şi mai duse 25 de
ducaţi la banca lui Jacopo Galii, din Piazza San Celso, vecină cu banca familiei Chigi.
Balducci lipsea, aşa că se duse la masa de lucru a lui Jacopo Galii. Acesta îşi ridică ochii
şi nu dădu nici un semn de recunoaştere. De altfel, nici Mi- chelangelo nu-1 recunoscu
pe Jacopo Galii; faţalui era aspră, uscata, lipsită de expresie. îl
întrebă rece c^e doreşte.
— Să trimit nişte bani... 25 de fiorini... la Florenţa. Puse
monedele pe masă. Galii chemă un slujbaş de-alături. Treaba
se îndeplini repede. Fără să-şi ridice ochii, cu buzele strînse,
Galii se întoarse iar la hîrtiile lui. Uluit, Michelangelo se
întrebă: „Cu ce l-oi fi jignit oare?“
Se lăsase întunericul cînd se hotărî să se întoarcă acasă. Din
odaia lui, văzu lumină în grădină. Deschise binişor uşa.
— A, iată-te! strigă Galii. Vino să bem un pahar din această
Maderă minunată!
Jacopo Galii, înseninat, şedea lungit în jilţul lui. 11 întrebă
pe Michelangelo dacă-şi pregătise atelierul şi dacă mai are
nevoie de ceva. Schimbarea purtării lui avea o pricină
simplă. După cît se părea, Galii nu putea ori nu voia să
arunce o punte între cele două jumătăţi ale vieţii sale. La
bancă se purta ţeapăn, tăios. Tovarăşii lui de afaceri admirau
repeziciunea cu care descurca treburile, cu cele mai spornice
rezultate, dar ca om nu le plăcea. Ziceau că nu e omenos.
Cînd ajungea însă acasă, Galii îşi lepăda această piele,
precum o şopîrlă, devenea vesel, blînd, plin de duh. Nici un
cuvînt despre afaceri nu-i mai venea pe buze. In grădină
vorbea numai despre artă, literatură, istorie, filozofie.
Prietenii, care-1 vizitau mai în fiecare seară, ţineau la el şi-l
respectau, socotindu-1 un om instruit şi generos.

6
Pentru prima dată de cînd venise la Roma, Michelangelo
începu să cunoască oameni deosebiţi. Peter Savinus, profesor
de elocinţă la Universitate, care nu era atras cîtuşi de puţin
de sculpturile lui Galii, dar care poseda ceea ce Galii numea
„un număr neînchipuit de mare de inscripţii creştine
străvechi'*; colecţionarul Giovanni Capocci, unul dintre
primii romani care se ocupase stăruitor de săpături la
catacombe; Pomponius Laetus, unul dintre foştii profesori ai
lui Galii, fiu nelegitim al puternicei familii Sanseverino,
care, deşi s-ar fi putut mulţumi să-şi ducă zilele într-o
distinsă trîndăvie, dimpotrivă, îşi închinase viaţa studiului, locuind
într-o cocioaba şi umblînd îmbrăcat modest, cu pantaloni de piele.
— De obicei, trebuia să mă duc încă de la miezul nopţii la sala unde-şi ţinea conferinţele
ca să mai pot găsi un loc, îi povesti Galii lui Michelangelo. Apoi aşteptam ivirea zorilor,
şi-l zăream cobo- rînd dealul, cu un felinar într-o mînă şi cu un manuscris vechi în
cealaltă. Era hărţuit de Inchiziţie pentru că Academia noastră, ca şi Academia Platon din
Florenţa, era bănuită de erezie, păgî- nism, spirit republican. Galii rîse pe înfundate,
învinuiri, de altfel, pe deplin întemeiate. Pom- ponius e atît de pătruns de păgînism, încît
vederea unui monument antic poate să-l mişte pînă la lacrimi.

7
Michelangelo bănuia că şi Galii era „pătruns de păgînism 44, deoarece nu văzuse
niciodată în casa lui vreun slujitor al bisericii, în afară de cei doi fraţi orbi, Aurelius şi
Raffaelle Lippus, călugări augustini de la Santo Spirito, din Florenţa, care improvizau
cîntece latineşti şi imnuri poetice acompaniindu-se la liră, şi de francezul Jean Vil- liers
de la Groslaye, cardinal de San Dionigi, un omuleţ firav, cu barba albă îngrijit tăiată,
îmbrăcat într-o sutană purpurie. De la Groslaye îşi începuse cariera religioasă la o
mînăstire benedic- tină; apreciat de Carol al VlII-lea pentru credinţa şi erudiţia lui, fusese
făcut cardinal, la cererea acestuia. N-avea nimic a face cu putreziciunea familiei Borgia
şi ducea la Roma aceeaşi viaţă pioasă pe care o dusese şi în mînăstirile benedic- tine,
continuîndu-şi studiile despre părinţii bisericii, domeniu în care era socotit un mare
învăţat. Nu toţi aceşti oameni erau în vîrstă. Se împrieteni şi cu Jacopo Sadoleto, din
Ferrara, un tînăr de 20 de ani, desăvîrşit versificator şi latinist, cu Serafino, poetul
idolatrizat la curtea Lucreziei Borgia, dar care cînd venea pe la Galii nu pomenea
niciodată de familia Borgia ori de Vatican, ci îşi citea poemele lui istorice acompaniindu-
se la lăută; cu Sannazaro, cînd împlinise 40 de ani, dar părea de 30, în ale cărui stihuri se
îmbinau imaginile păgîne cu cele creştine.Preocupările religioase ale familiei Galii se
reduceau, în general, la participarea la liturghie, duminica şi la sărbătorile religioase mai
însemnate. Jacopo Galii mărturisi că anticlericalismul său era singurul mijloc prin care-
şi putea arăta împotrivirea faţă de corupţia familiei Borgia şi a partizanilor ei.
— Prin lecturile mele, Michelangelo, am putut urmări ridicarea, culmea, decăderea şi
dispariţia multor religii. Aşa se întîmplă azi cu religia noastră. Creştinismul a avut 1500
de ani ca să se desfăşoare, şi-a ajuns... unde? La omoruri, lăcomie, incest, la pervertirea
tuturor principiilor credinţei. Roma este mai stricată astăzi decît Sadoma şi Gomora cînd
au fost mistuite de flăcări.
— Cum a spus şi Savonarola, nu?
— întocmai. încă o sută de ani sub Borgia, şi nu va mai rămîne nimic aici, decît o
grămadă istorică de pietre.
— Dar familia Borgia nu poate stăpîni o sută de ani, nu-i aşa?
Pe faţa mare, deschisă, a lui Galii se adînciră cute amare.
— Cezar Borgia tocmai l-a încoronat pe Federico
rege al Neapolelui, s-a întors la Roma în triumf, şi papa i-a încredinţat moşia fratelui său,
Juan. Un arhiepiscop a fost prins măsluind dispense. Un episcop a strîns 10.000 de
ducaţi din vînzarea slujbelor în Curia papală. Şi aşa mai departe. Toate desenele pe care
le făcuse pentru Bacchus, zeul grec al veseliei, i se păreau acum uşuratice, fără
adîncime. încercase să se refugieze în trecut, în epoca legendelor, dar se jucase cu
miturile ca un copil cu jucăriile. Realitatea lui de-acuma era Roma: papa, Vaticanul,
cardinalii, episcopii,

8
oraşul cufundat adînc în stricăciune şi decadenţă, din pricină că ierarhia bisericească se
înfrupta nemilos din bunurile lui. Simţea o silă nemărginită faţă de această Romă. Dar
putea oare să sculpteze din ură? Putea să se slujească de marmura lui albă, pură, pe care
o iubea, ca să întruchipeze răul şi duhoarea morţii, care nimiceau ceea ce fusese odată
centrul lumii? Nu s-ar fi născut ast-fel, oare, primejdia ca şi sculptura
lui să trezească ură? Nu, el nu se putea hotărî să părăsească
idealul grecesc al „frumuseţii născute din marmură 44. Somnul
îi era frămîntat. Adesea, se ducea în biblioteca lui Galii,
aprindea o lampă şi scotea cele trebuitoare scrisului, aşa cum
făcuse 1a Aldovrandi după ce-o întîlnise pe Clarissa. Atunci,
dragostea fusese cea care-1 frămîntase şi-l făcuse să aştearnă
versuri ca să se „răcorească 44, acum era ura, un simţămînt tot
atît de mistuitor ca şi dragostea, care-1 mina să înşire sute de
versuri, pînă cînd, în zori, izbuti să spună ce avea de spus.
Noi facem din potire coifuri, spade,
Iar sîngele lui Crist se vinde — ciuturi!
Nu cruce, spini, ci săbii vezi şi scuturi:
Blîndeţea însuşi lui Isus i-ar scade...
Spre stele sîngele-ar sui cascade,
De-ar vizita romanele ţinuturi:
S-ar face şi pe pielea-i împrumuturi,
Şi-n drum-oricărui bine, baricade!
Pierdut-am tot, cum pierd orice tezaur,
Şi mă-mpietreşte cel în mantii sfinte Precum Meduza în
ţinutul maur...
în cer n-au preţ puternicii sau banii,
Dar ce să mă aline înainte,
Cînd ţărmul cellalt piere-n semne stranii? 106
Căută prin colecţiile din Roma sculpturi antice. Singurul
Bacchus tînăr pe care-1 găsi n-avea mai mult de 15 ani şi era
cu totul treaz. Din felul cum ţinea nepăsător un ciorchine de
struguri, părea scîrbit cumva de faptul că născocise aceste
fructe atît de ciudate.

106 Op. cit., „Noi facem din potire coifuri, spade.

9
Dar el voia să întruchipeze în sculptura lui veselia, să
încerce să prindă înţelesul rodniciei zeului naturii, Dionysos,
puterea băuturii ameţitoare, care-i dădea omului prilejul să
rîdă, să cînte, să uite o vreme necazurile sale pămînteşti. Poate va izbuti, în
acelaşi timp, să arate şi ruina celor care caută prea multă uitare, cum vedea pretutindeni
în jurul său, părăsind cu totul bunurile morale şi spirituale pentru plăcerile lumeşti.
Silueta centrală a temei sale va fi Bacchus, o fiinţă omenească mai degrabă decît un
semizeu; dar va dăltui şi un copil de vreo 7 ani, cu trăsături dulci, drăgălaş, ciugulind
dintr-un ciorchine de strugure. Compoziţia lui va avea în ea şi moartea, simbolizată de
tigrul dornic de vin, pe care Bacchus îl iubea; vor fi de faţă, însă, numai capul şi pielea
tigrului, cu totul lipsite de viaţă.
Cutreieră iar băile în căutare de modele, crezînd că ar putea alcătui un Bacchus, aşa cum
făcuse cu Hercule, din părţi diferite, luate de îa sute de toscani: un gîtlej de ici, un braţ de
colo, un pîntece de la altul. Dar cînd, după cîteva săptămîni, împreună trăsăturile cu
peniţă tare de argint, portretul întreg nu i se păru convingător. Se duse la Leo Baglioni.
— Am nevoie de un model. Tînăr. Sub treizeci de ani. Dintr-o familie bună.
— Şi cu trup frumos, nu?
—* Nu, un trup care-a fost odată frumos, dar nu mai este. Un trup ruinat.
— Ruinat din ce pricină anume?
— De vin. Desfrîu. Necumpătare.
Leo se gîndi un timp, silindu-se să-şi amintească siluetele şi trăsăturile tinerilor romani
pe care-i cunoştea.
— Cred că-1 ştiu pe omul de care ai nevoie. E contele Ghinazzo. Dar e bogat,
dintr-o familie nobilă. Cu ce l-am putea ispiti oare?
— Să-l măgulim spunîndu-i că va deveni nemuritor întruchipîndu-1 pe marele
zeu Bacchus. Sau Dionysos, dacă-i place mai mult.
Momeala asta s-ar putea să-l atragă. Omul n-are nici o îndeletnicire şi-ţi poate pune la
înde- mînă timpul lui... sau mai bine-zis, ce mai ră- mîne din timpul lui cînd se trezeşte
după orgiile de peste noapte.Contele se arătă încîntat de rolul ce i se încredinţa. După ce
străbătu livada împreună cu Mi- chelangelo şi se dezbrăcă, luînd poziţia cerută de
sculptor, spuse:
— Ştii, nu mă mir de loc că am fost ales tocmai eu pentru treaba asta. întotdeauna mi s-
a părut că arăt ca un zeu.
Miehelangelo se duse la planşeta lui de desen cu răsuflarea tăiată de bucurie; prin toată
Italia să fi căutat, şi tot n-ar fi găsit un model mai potrivit: capul niţel prea mic faţă de
trup, pîntecele moale şi cărnos, fesele prea mari faţă de tors, braţele cam moi de la cot în
sus, picioarele tot atît de drepte şi de vînjos modelate ca ale unui luptător grec. Era o
siluetă fără sex, cu privirea tulbure de prea mult vin, cu gura moale, pe jumătate
deschisă; totuşi^ braţul îndoit care ţinea în sus cupa de vin vădea forţă musculară, iar
pielea, fără pată, netedă ca mătasea, lucea în lumina puternica a soarelui, facîndu-1 să
pară parcă luminat dinăuntru.
— Sînteţi desăvîrşit! strigă Miehelangelo încîntat. Bacchiis în carne şi oase.
— Mă bucur că eşti de părerea asta, spuse contele Ghinazzo fără să se întoarcă. Prima
oară cînd mi-a propus Leo să fac pe modelul, i-am spus să nu mă plictisească. S-ar putea
să fie, însă, un lucru interesant.
—• La ce oră să vă aştept mîine? Şi vă rog să nu vă simţiţi stingherit cîtuşi de puţin;
adueeţi-vă şi vinul cu dumneavoastră.
— Aşa e mult mai bine. începe să-mi placă chiar. Pot să stau cu dumneata toată după-
amiaza. Dar fără vin, ziua e atît de searbădă.

1
Mie n-o să-mi păreţi searbăd de loc, messere. Am să vă văd în fiecare clipă într-o
lumină nouă. 11 aşeză în nenumărate poziţii: cu piciorul drept mult îndoit din genunchi
şi cu degetele abia atin- gînd soclul de lemn negeluit; cu trupul lăsat pe un picior,
luptîndu-se să-şi îndrepte torsul aplecat spre spate; cu capul lui mic împins înainte,
răsucit într-o parte sau în alta, clătinîndu-se uşor, ghiftuit de plăcere. Apoi, în după-
amiezile tîrzii,după ce Ghinazzo îşi deşertase de multe ori cupa lui cu vin, îi împletea
ciorchini de struguri în păr, desenîndu-1, ca şi cum strugurii ar fi crescut acolo... ceea ce-
1 înveselea peste măsură pe conte. Pînă cînd, într-o după-amiază, îmbătîndu-se de-a
binelea, începu să se clatine ameţit, căzu jos de pe soclul de lemn, se lovi cu bărbia de
pămîntul tare şi leşină. îl trezi aruncînd peste el o găleată cu apă. Tremurînd de frig,
contele Ghinazzo se îmbrăcă şi dispăru pentru totdeauna din livadă şi din viaţa lui
Micheîangelo.
Jacopo Galii îi găsi un băieţel vioi, de 7 ani, cu păr auriu inelat şi cu ochi albaştri caizi,
un prichindel drăguţ, cu care Micheîangelo se împrieteni curînd, în timp ce-1 desena.
Singura greutate era să-l facă pe băiat să-şi păstreze poziţia cam ^stînjenitoare, cu braţul
sting în dreptul pieptului, într-o mişcare contrciposto 1, ca să poată strivi ciorchinele
de struguri în gură. Se duse apoi la ţară, petrecîndu-şi ziua întreagă tot desenînd
picioarele, copitele şi blana creaţă a caprelor ce păşteau pe coasta dealurilor.
în cele din urmă, peniţa sa închipui definitiv proiectul astfel: la mijloc — tînărul sleit,
ameţit, obraznic, în pragul prăbuşirii, ţinînd în sus o cupă; în spatele lui — copilul, plin
de puritate, cu ochii limpezi, muşcînd din struguri, simbol al bucuriei; între ei — capul şi
pielea tigrului. Bacchus: pustiu pe dinăuntru, buhăit, clătinîndu-se, îmbătrînit înainte de
vreme. Satirul: veşnic tînăr şi voios, simbol al copilăriei şi şi al nevinovatei zburdălnicii a
omului.
Duminică dimineaţă îl invită pe Galii la atelier ca să-i arate desenul: cupa, ţinută în sus
de mîna lui Bacchus, strugurii şi frunzele împletite în păr, ciorchinele lung, arcuit, ce
alcătuia o legătură structurală între Bacchus şi Satir, trunchiul de pom de care se
sprijinea Bacchus şi pe care avea să se aşeze Satirul, apoi pielea de tigru, ţinută de mîna
lui Bacchus, de unde spînzura în jos, încolăcită şi în jurul braţului Satirului, cu capul
atîrnat între copitele de ţap, larg desfă-
1
Contrarie. (It.)
cute, ale acestuia — capul gol al tigrului, întruchipare a ceea ce i se va întîmpla şi
capului lui Bacclius, nu peste multă vreme.
Galii îi puse nenumărate întrebări. Michelangelo îi răspunse asigurîndu-1 că va face mai
întîi nişte modele din ceară sau pămînt, că va ciopli întîi pe bucăţi de marmură, ca să
încerce separat părţile alcătuitoare, „bunăoară, felul în care Satirul îşi va odihni capul pe
braţul lui Bacchus“.
— Sau felul în care coapsa băiatului se preface într-un picior îmblănit de Satir.
— Fireşte.
Galii era vrăjit.
— Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc.
Michelangelo rîse niţel stînjenit.
— Ar fi o cale. Dacă aţi vrea să trimiteţi cîţiva fiorini la Florenţa...
Galii îşi aplecă părinteşte umerii uriaşi asupra sculptorului.
— N-ar fi mai bine ca reprezentantul nostru dm Florenţa să-i dea tatălui tău cîţiva
fiorini în fiecare lună? Astfel încît să nu mai fii întristat de fiecare dată cînd soseşte poşta
de la Florenţa. In acest chip, n-o să te coste nimic în plus, iar noi o să-ţi ţinem socoteala,
faţă de preţul comenzii.
— ... nu e vina lui, zău, se simţi nevoit Michelangelo să lămurească lucrurile, jignit în
mîndria lui. Unchiul meu e bolnav, au rămas nişte datorii.
/ Culcă coloana jos, la pămînt, o ţintui pe grinzi prinse strîns între pene, apoi slujindu-se

2
de un şpiţ, muşcă în colţul de unde urma să se ivească cupa de vin. Se opri întîi asupra
părţii din faţă, apoi porni să unească cele două laturi, pentru a crea armonia vizuală.
După ce hotărî punctele de margine ale degetelor ce ţineau cupa, precum şi pe cele ale
oului genunchiului drept, lovi la mijloc, ca să găsească locul pîntecelui şi să facă legătura
între părţile cele mai ieşite
în afaiă şi între cele mai adinei. Planurile mijlocii aveau să
se urmeze în chip firesc unul pe altul, tot aşa cum formele
laterale şi partea din spate se vor împlini după cele din faţă.
Lăsă multă marmură neatinsă în locul unde urma să
cioplească partea de sus a torsului, apoi dădu blocului
mişcarea aceea de ceas, ca să poată lucra pe latură şi dăltui
în mare braţul care ti- nea cupa şi care însemna amănuntul-
cheie al întregului.
îl chemă pe unul dintre Guffatti ca să-l ajute să ridice din
nou coloana în picioare. Acum, marmura începea să-şi arate
din plin trăsăturile ei unice: dimensiunile, volumul,
greutatea. Stînd în faţa blocului, îl cercetă cu atenţie şi-i
îngădui să vorbească, să-şi arate propriile-i cerinţe. Se
simţea intimidat, ca şi cum s-ar fi aflat în faţa unui ins
necunoscut. A sculpta înseamnă a înlătura marmură;
înseamnă, deopotrivă, a cerceta, a săpa, a asuda, a gîndi, a
simţi şi a trăi împreună cu ea, pînă la sfîrşit. Doar jumătate
din greutatea de la început a blocului va rămîne în statuia
terminată; restul va zace risipit în livadă, în chip de cioburi
şi pulbere. O singură părere de rău avea, şi anume că din
cînd în cînd va fi nevoit totuşi să mănînce şi să doarmă,
întreruperi dureroase ale lucrului.

3
Se scurseră, într-un şuvoi neîntrerupt, săptămîni şi luni de
muncă neîntreruptă. Iarna, blîndă, nu-1 sili să pună
acoperişul magaziei la loc; cînd se înăsprea vremea, îşi
trăgea boneta de lînă peste urechi şi îmbrăca o haină
călduroasă. Gîndu- rile, simţămintele, ideile se năşteau
uneori într-o străfulgerare, pe măsură ce Bacchus şi Satirul
începeau să iasă la iveală; ca să le treacă în marmură, însă, îi
trebuiau zile şi săptămîni. El însuşi se maturiza, o dată cu
sculptura care creştea şi se desăvîrşea. Blocul neterminat îl
urmărea în fiecare ceas al zilei şi al nopţii. Era primejdios,
se gîndea, să desfacă definitiv cupa şi genunchiul îndoit, în
spaţiu; trebuia deci să mai păstreze marmură între cupa
întinsă şi braţ, între genunchi şi cot, între soclu şi genunchi,
ca să le asigure un sprijin, pe măsură ce va săpa mai adine. Lucră, de aceea,
treptat, ba la suprafaţa laterală, faţa şi capul, o parte a gîtului şi cîrlionţii împletiţi cu
struguri, ba adîncitura umărului, a coapsei şi a pulpei stingi. In spate, termină Satirul,
buturuga pe care şedea, strugurii din care muşca, pielea de tigru ce lega laolaltă cele
două siluete. Era cea mai complexă lucrare din cîte încercase pîna acum. Răsuci cu
dibăcie capul, braţele, ciorchinele Satirului, spre braţul lui Bacchus, dar nu izbuti totuşi
să rămînă în dimensiunile marmurii.
Adevărata bătălie începea în clipa cînd din blocul cioplit în linii mari răsărea clar un
muşchi ori apărea un amănunt de structură. Simţea atunci îndemnul să dea mai repede
la o parte restul învelişului de marmură, ca să scoată la iveală înfăţişarea omenească
ascunsă dedesubt. Marmura era îndărătnică; şi el era la fel de încăpăţînat în dorinţa de a
reda jocul gingaş al muşchilor sub pîntecele cărnos, trunchiul moale, ca de lut, al
pomului, răsucirea Satirului, strugurii de pe capul lui Bacchus, ce păreau să facă parte
din viţele părului său. Fiecare amănunt dus la bun sfîrşit îi aducea împăcarea tuturor
forţelor încordate de care se slujise în crearea lui: nu numai a ochilor, a minţii şi a
sufletului, dar şi a umerilor, a şoldurilor, a vintrelor sale.
Cînd nu se mai simţea în stare să desăvîrşească un amănunt, lăsa uneltele din mînă, ieşea
afară şi se uita la cer, printre pomi. Cînd se întorcea, cuprindea de departe cu privirea
blocul de marmură, îi vedea contururile şi volumele, îi simţea întregimea. Amănuntul
devenea astfel o parte din întreg. Apuca din nou uneltele şi lucra dezlănţuit: 1, 2, 3, 4, 5,
6, 7 lovituri; apoi 1, 2, 3, 4 timpi de odihnă; după cîteva şiruri de lovituri, se dădea un pas
înapoi, ca să vadă ce dobîndise. Simţămintele lui o luau mereu înaintea putinţei fizice de
a ciopli. De-ar fi putut lucra deodată ia toate cele patru laturi ale blocului!

4
Cînd desfăcea din piatră o rotulă rotunjită, piciorul păros, copita Satirului, ori pielea de
tigru,se străduia să scoată dintr-o singură suflare eît mai mult
cu putinţa. Fiecare zi trebuia sa fie rodnică, fiecare răstimp
de lucru trebuia să dezvăluie un nou mănunchi de forme,
înainte de lăsarea ciocanului şi dălţii din mînă. Dimineaţa, la
deşteptare, era plin ochi de energie nervoasă, astfel că orele
lui de lucru alcătuiau un singur şi neîntrerupt avînt. Nu-şi
îngăduia să lase nici măcar un deget de la o mînă lucrat mai
mult decît celelalte, întrucît munca lui urma anumite ritmuri
şi unităţi de măsură. Truda unei zile însemna o unitate
deplină. Aceste înmănuncheri de unităţi stricte, puternice, pe
toată suprafaţa sculpturii sale alcătuiau tocmai trăsăturile lui
unice şi forţa lui de artist.
înainte de a părăsi lucrul, măsura ceea ce cioplise, însemna
ceea ce trebuia sculptat a doua zi. Seara, cînd scria familiei,
iscălea mîndru scrisorile:
„Yliehelangelo, sculptor din Roma“.
Întrucît nu voia să irosească nici un dram din timpul lui, cu
prietenii, pentru odihnă, sau pentru petreceri, Balducci îl
învinui că încearcă să fugă de lume, ascunzîndu-se în
marmură. Se simţi nevoit a recunoaşte că prietenul lui avea
pe jumătate dreptate: sculptorul trece în marmură viziunea
unei lumi mai bune decît cea care-1 înconjoară. Dar nu
artistul era pus pe fugă, ci el fugea din voia lui, după un ţel.
Se străduia din toate puterile să prindă o viziune. Oare
Dumnezeu s-a odihnit cu adevărat în cea de-a şaptea zi? în
răcoarea acelei lungi după-amiezi, cînd s-a simţit înviorat,
nu s-a întrebat oare: „Pe cine am pe pămînt, să glăsuiască în
numele meu? Ar trebui, cred, să mai născocesc încă un soi de
creatură, un soi deosebit. îl voi numi «artist». Şi datoria lui
va fi de a da înţeles şi frumuseţe lumi i.“

5
Cu toate astea, Balducci venea în fiecare duminică după
masă, în speranţa că-1 va ademeni să părăsească atelierul. îi
găsise chiar şi o fată,care semăna atît de bine cu Clarissa,
îneît Michelangelo se simţi o clipă ispitit. Dar marmura îl
acapara cu totul, istovindu-1. Intre cele două, nu era de ales.
— Cînd o fi gata Bacchus, am să ies cu tine, îi făgădui lui
Balducci.
O #

Balducci dădu din cap cu deznădejde.

— Gîndeşte-te doar cît amar de vreme tot amîni bucuriile
vieţii. Asta înseamnă să arunci timpul pe apa Tibrului.
încurajat de propria lui tărie, Michelangelo rîse din toată
inima cu prietenul lui.
Cea mai puternică tulburare îl cuprindea atunci cînd
străpungea şuviţa de marmură care mai lega încă anumite
părţi şi-i zărea transparenţa în acel loc unde urma să
străpungă, ştiind că în curînd spaţiul înconjurător va năvăli
şi în acele părţi si va da astfel mădularelor libertatea lor de
mis-
y y

care, neatîrnarea lor, care îngăduia formelor atingerea

nemijlocită cu aerul, respiraţia, îndată ce vîrful dălţii răzbea
pînă în partea cealaltă.
Cea mai gingaşă muncă a fost îndepărtarea cu dalta a
marmurii dintre braţul ce ţinea cupa de vin, minunat
împodobită, şi capul plecat. Lucră cu nesfîrşită grijă, pînă
cînd ajunse la umărul înclinat. Dar nu se simţea încă destul
de sigur ca să spargă cu ciocanul restul de piatră ce mai lega
braţul ridicat de genunchiul întins.
Balducci îl necăjea fără milă.
— După mine, asta e curată necugetare. Cum de n-ai lăsat şi
o coloană care să sprijine părţile bărbăteşti ale bietei făpturi?
Dacă, Doamne fereşte, îi cad pe jos? Nu-ţi dai seama c-ar fi
mai rău decît dacă i-ar scăpa din mînă cupa aia, de care ţi-e
atîta frică să n-o piardă?
Michelangelo luă un pumn de pulbere de marmură şi azvîrli
după el.
— îţi trece ţie oare vreodată prin minte vreun gînd care să
nu pornească dintre picioare?
— Crezi ca-i trece cuiva?

6
în cele din urmă, se lăsă înduplecat de stăruinţele lui
Balducci să ia parte la o serbare romană şi-l însoţi la Monte
Testaccio, ca să vadă cum sărbătoreşte Roma carnavalul dinaintea postului
mare. Se opriră pe coasta unui deal, în timp ce patru purcei, pieptănaţi de frizeri anume
şi legaţi cu panglici, erau priponiţi în căruţe împodobite cu steguleţe. La un semn dat de
trîmbiţaşi, căruţele fură împinse la vale, spre Aventin, iar mulţimea se năpusti în urma
lor, înarmată cu cuţite, urlînd: „Al porco! Al porco!“ La poalele dealului, căruţele
se făcură ţăndări, oamenii se aruncară asupra animalelor, luptîndu-se care mai de care să
apuce cele mai bune bucăţi de carne.
Cînd se întoarse acasă, îl găsi pe cardinalul francez Groslaye de San Dionigi aşteptîndu-
1. Galii încălcă o înţelegere nerostită dintre ei, întrebîndu-1 dacă nu vrea să-l conducă pe
cardinal afară, la atelier, şi să i-1 arate pe Bacchus. Michelangelo nu putu să refuze.
în baracă, la lumina lămpii, le arătă, cardinalului şi lui Galii, cum ciopleşte silueta de jur
împrejur ca să înainteze în acelaşi timp cu întreaga statuie, cum subţiază treptat marmura
ca să deschidă spaţiul dintre cele două picioare, dintre braţul sting şi tors, cum lucrează
partea din faţă, apoi partea din spate a blocului. în timp ce cardinalul de San Dionigi îl
urmărea curios, luă un şpiţ şi le arătă cum, ciocănind foarte uşor, răzbătea de partea
cealaltă; se sluji apoi de un ugnetto spre a îndepărta restul părţilor de marmură,
eliberînd mădularele.
— Dar cum izbuteşti, la o siluetă doar pe jumătate terminată, să dai această senzaţie de
forţă vie? Parcă simţi sîngele şi muşchii sub pojghiţa de piatră. E o adevărată bucurie să
vezi cum se ridică noi maeştri ai marmurii.
Cîteva zile mai tîrziu, un slujitor îi aduse la atelier un bilet din partea lui Galii: „Nu vrei
să cinezi cu Groslaye şi cu mine, diseară?“ Michelangelo lăsă lucrul la asfinţit, se duse la
baia din vecinătate, îşi scoase la aburi toată pulberea din piele, îmbrăcă o cămaşă şi
ciorapi lungi, curaţi, şi-şi perie părul în jos, pe frunte. Signora Galii servi o cină uşoară,
deoarece cardinalul urma încă legile primilor ani de călugărie, nu mînca de loc carne şi
gusta cu deosebită cumpătare din celelalte mîncăruri. Ochii lui, de obicei stinşi,
scînteiară în lumina luminării cînd se întoarse spre Michelangelo.
— Ştii, fiule, îmbătrînesc. Trebuie să las ceva după mine, ceva de o mare frumuseţe,
care să se adauge la frumuseţile Romei. Un omagiu din partea Franţei, a lui Carol al
VUI-lea şi a umilei mele făpturi. Am căpătat îngăduinţa papei să dăruiesc o sculptură, ce
va fi aşezată în Capela regilor Franţei din catedrala Sfîntul Petru. Se află acolo o nişă, în
care ar putea să încapă o lucrare în mărime naturală.
Michelangelo nu gustase nici o picătură din minunatul vin Trebbiano al lui Galii, dar se
simţea de parcă băuse mai mult decît contele Ghinazzo într-o după-amiază de zăduf. O
sculptură pentru catedrala Sfîntul Petru, cea mai veche şi mai sacră bazilică a
creştinătăţii, clădită deasupra mormîntului Sfîntului Petru! Era oare adevărat că tocmai
el fusese cel ales de cardinalul francez? Dar ce-1 împinsese să facă această alegere?
Micul Cupidon? Bacchus, aflat încă în lucru, la atelier? Pînă să-şi revină din gîndurile
lui, la masă, convorbirea se schimbase, cardinalul îi povestea lui Jacopo Galii despre
scrierile a doi preoţi răzvrătiţi, de după sinodul de la Niceea. Apoi trăsura cardinalului
veni să-l ia, şi, plecînd, acesta îi ură lui Michelangelo cu multă prietenie noapte bună.

7
în duminica aceea, se duse la slujbă la Sfîntul Petru, ca să vadă Capela regilor Franţei, şi
nişa despre care îi vorbise cardinalul San Dionigi. Urcă cele 35 de trepte de marmură şi
porfir ce duceau la catedrală, străbătu atrium-ul, trecu pe lîngă fîntîna centrală,
înconjurată de coloane de porfir, şi se opri la poalele clopotniţei carolingiene, uluit de
starea de paragină a catedralei Sfîntul Petru, înclinată mult spre stînga. înăuntru, Capela
regilor Franţei era de dimensiuni modeste, întunecoasă, toată lumina venind prin nişte
ferăs- truici aflate sus, sub acoperiş, iar singura ei podoabă erau cîteva sarcofage, luate
din criptepăgîne şi creştine străvechi, şi un crucifix de lemn, într-o firidă. Măsură din
ochi nişa goală din peretele opus, dezamăgit, din pricină că, fiind foarte adîncă, statuia n-
ar fi putut fi văzută decît din faţă.
Abia după o săptămînă, Galii aduse vorba iar despre statuie.
— Ştii, Miehelangelo, s-ar putea ca această comandă a cardinalului de San Dionigi să
fie cea mai însemnată de la cavoul papei Sixtus al IV-lea, comandat lui Pollaiuolo.
Inima lui Miehelangelo începu să bată mai repede.
— Dar oare voi primi-o, ce credeţi?
Galii numără pe degetele lui lungi, mlădioase, ca pe un abac făcut anume pentru socoteli
în legătură cu arta.
— In primul rînd, trebuie să-l conving pe cardinal că eşti cel mai bun sculptor din
Roma. în al doilea rînd, trebuie să pregăteşti o temă care să-l cucerească. In al treilea
rînd, trebuie să căpătăm un act iscălit.
— Ar trebui o temă religioasă?
— Asta nu pentru că Groslaye e o faţă bisericească, ci fiindcă e un om profund
religios. Trăieşte la Roma, de trei ani, într-o asemenea stare de însufleţire divină, îneît
nici măcar n-a băgat de şeamă şi habar n-are că oraşul e putred pînă-n măduvă.
— Nevinovăţie? Sau orbire?
— De ce să nu-i zicem credinţă? Dacă un om e atît de curat sufleteşte precum e
cardinalul de San Dionigi, el vieţuieşte cu mîna Domnului pe umăr; priveşte dincolo de
păcătoşenia ce-1 înconjoară, spre biserica eternă.
— Dar sint eu în stare să fac o sculptură care să aibă mîna Domnului asupra ei?
Galii clătină din capul său leonin.
— Asta e o întrebare pe care trebuie s-o dezbaţi cu tine însuţi. Să ciopleşti toată ziua
desfrîul şi în acelaşi timp să închipui un subiect pios, părea un lucru nespus de greu.
Totuşi, ajunse foarte curînd la gîndul că subiectul va fi o Pietă: milă, durere. Se
gîndise să lucreze o Pietă încă de cînd terminase Fecioara cu pruncul: căci
dacă
Fecioara cu pruncul înfăţişa începutul, Pietă însemna sfîrşitul, împlinirea,
dinainte sorocită, a tot ceea ce hotărîse Maria în acel ceas greu pe care i-1 hărăzise
Domnul. Acum, după 33 de ani, fiul ei se afla din nou în poalele ei, după ce-şi încheiase
călătoria.
Galii se arătă atras de gîndurile lui şi-l conduse la palatul cardinalului de San Dionigi,
unde-1 aşteptară pe prelat să-şi termine cele 5 ore de rugăciuni şi slujbe zilnice, datorate
de orice benedictin. Cei trei bărbaţi şezură apoi în loggia deschisă, îndreptată spre Via
Recta, cu o pictură a Bunei Vestiri în spatele lor. Cardinalul era pămîntiu la faţă, după
îndelungatele sale rugăciuni. Ochiul deprins al lui Michelangelo aproape că nu mai
desluşi, sub sutană, conturul trupului. Cînd auzi însă despre Pietă, ochii cardinalului
scînteiară.
— Ce zici de marmură, Michelangelo? O să poţi găsi aici, la Roma, un bloc aşa cum
ţi-ar trebui?

8
— Nu cred, sfinţia-ta. O coloană, poate da; dar un bloc dreptunghiular, care să fie mai
mult lat decît lung, şi tăiat în adîncime, aşa ceva n-am văzut.
— Atunci, nu ne rămîne decît Carrara. Am să le scriu călugărilor din Lucea, să le cer
sprijinul. Dacă nu vor găsi nici ei ceea ce ne trebuie, va fi nevoie să te duci tu însuţi la
carieră şi să cauţi marmura. Michelangelo sări de pe scaun.
— Ştiţi, părinte, că marmura cu cît se taie mai de sus, cu atît iese mai pură şi mai albă?
Acolo sus nu mai sînt pete de pămînt, ori presiune, care să pricinuiască goluri sau
adîncituri. Dacă tăiem de sus, aproape de piscul Monte Sagro, am putea găsi un bloc
desăvîrşit.
In drum spre casă, Galii spuse:
— Trebuie să pleci neîntîrziat la Carrara. O să-ţi dau eu banii de drum.
— Nu pot.
— De ce?
— Trebuie să-l termin pe Bacchus.
— Bacchus poate să mai aştepte. Cardinalul, însă, nu. Intr-o zi, nu prea îndepărtată,
Domnul îşi va lăsa mîna niţel mai apăsat pe umărul lui, şi Groslaye se va duce în ceruri.
De-acolo nu mai poate să comande nici o Pietă.
— E foarte adevărat. Dar acum nu mă pot opri din lucru, stărui Michelangelo cu
încăpăţînare.
— Te scutesc de datoria faţă de mine. După ce termini Pietă, te vei întoarce la
Bacchus.
— Pentru mine nu e cu putinţă nici o întoarcere. Sculptura e pe cale să mi se
desăvîrşească în minte. Numai dacă o termin acum o pot face cum trebuie.
— întotdeauna rămîn uimit cînd descopăr un visător în mijlocul unor calcule de ordin
practic, oftă Galii. Oricum, n-am să-l obosesc pe cardinal cu amănuntele astea.
— Pînă nu e gata Bacchus, nu pot să mă apuc de Pietă. Sînt cinstit, pentru că nu pot
altfel.
8 îndepărtă scurta coloană dintre soclu şi călcîiul lui Bacchus, şi talpa piciorului drept
rămase pe jumătate în aer, sprijinită doar pe vîr- ful degetelor. Apoi ridică burghiul, ca să
dea jos ultima şuviţă de marmură dintre cot şi cupă, sfredeli cîteva găuri chiar în
apropierea braţului şi răzui cu grijă marmura rămasă. în cele din urmă, tăie şi colţul din
dreapta, de sub cupă, ca să elibereze mîna şi cupa, ce se întindeau acum sus, în spaţiu.
Satirul de jos din stînga, şi potirul din dreapta, sus, se cumpăneau unul pe altul, întreaga
siluetă, şlefuită de jur împrejur, era de- săvîrşit echilibrată. îi dădu ocol, cu mulţumirea
întipărită şi pe faţă, şi în felul în care-şi ţinea umerii, în timp ce ochii lui urmăreau linia ce
pornea de la genunchiul drept al zeului, împins înainte, pînă la vîrful umărului
dimpotrivă, încordarea ce străbatea de la buza potirului, prin încheietura picioarelor, pînă
în vîrful copitei Satirului. Trăsătura deosebită a siluetei se afla în desăvîr- şita cumpănire
a părţilor ei. Capul avîntat înainte torsul puternic împins în afară, prelungit apoi spre
pîntece, trăgînd tot trupul în jos spre şale. în pai tea din spate, cele două fese, prea pline,
slujeau drept contragreutate, echilibrul fiind păstrat pe cumpăna picioarelor frumoase:
un echilibru nu prea sigur, căci Bacchus se clătina, talpa piciorului stind bine aşezată, cea
dreaptă, în vîrful degetelor, întărind impresia de ameţeală. Cînd văzu sculptura, Galii îi
spuse, urmărind cu încîntare concepţia alcătuirii:
— Eşti un adevărat inginer:
— Aşa i-am spus eu lui Bertoldo; sculptorul trebuie să fie şi un constructor.
— Pe vremea împăraţilor, ai fi ridicat coliseuri, terme şi apeducte. In schimb, aici ai

9
creat sufletul. Ochii lui Michelangelo licăriră gălbui cînd auzi laudele.
— Fără suflet, nu se poate sculptură.
— Multe din piesele mele antice au fost la început doar nişte frînturi, găsite în locuri
diferite; dar cînd le-am adunat laolaltă, sufletul întregului se păstrase neatins.
— Sufletul lor era sculptorul, care dăinuia încă in marmură.

10
In duminica următoare, luă masa la familia Rucellai, dornic să audă veşti din Florenţa.
Savonarola se afla în miezul tuturor întîm- plărilor. Colonia florentină era încîntată de el,
pentru că-1 înfruntase pe papă, pentru că-1 făcuse pe Borgia să priceapă că
excomunicările nedrepte sînt nule şi pentru că, de Crăciun, oficiase la San Marco trei
slujbe, în ciuda opreliştii papale. Savonarola scrisese apoi regilor, oamenilor de stat şi
mai-marilor bisericii din întreaga Europă, cerînd stăruitor convocarea unui consiliu care
să-l înlăture pe Borgia şi să aducă schimbările cuvenite pentru mîntuirea bisercii de
simonie şi de vînzarea nu numai a funcţiilor de cardinal, dar chiar şi a aceleia de papă.
La 11 Februarie 1498, predicase din nou în Dom împotriva papei, şi două săptămîni mai
tîrziu ieşise afară din catedrală, cu ostia în mînă, în faţa miilor de florentini îngrămădiţi în
piaţă, implorînd pe Dumnezeu să-l lovească de moarte dacă meritase excomunicarea.
Intrueît Dumnezeu se abţinuse, Savonarola sărbători dovada nevinovăţiei sale,
poruncind o nouă Ardere a deşertăciunilor. Armata tinerilor prăda din nou Florenţa.
Scrisorile lui Savonarola, cerînd o reformă, fură răspîndite la Roma, în taină, de către
florentini, pentru care devenise un idol. Cînd Michelangelo le descrise Arderea
deşertăciunilor, la care fusese de faţă, felul în care sutele de manuscrise, volume, picturi,
sculpturi, de neînlocuit, fuseseră mistuite de flăcări, nu părură prea îndureraţi.
— In timp de foamete, nici un preţ nu-i prea scump pentru pîine, strigă Cavalcanti.
TrelDuie să-l nimicim pe Borgia cu orice preţ. Michelangelo căzu pe gînduri.
— Dar ce veţi spune despre acest preţ peste cîţiva ani, cînd nici papa şi nici Bottieelli
nu vor mai fi în viaţă? Un alt papă va fi, dar un al doilea Bottieelli nu va mai fi niciodată.
Toate operele azvîrlite în foc au pierit pentru veşnicie. Mi se pare că încuviinţaţi călcarea
legilor la Florenţa ca să scăpaţi de ele aici, la Roma.
Dacă nu izbuti să-i atingă cu judecata lui, papa îi atinse însă unde-i durea mai tare:
ameninţă să poprească tot negoţul florentinilor şi să-i izgonească din oraş, fără un ban,
dacă Signoria din Florenţa nu-î va trimite pe Savonarola în faţa judecăţii, la Roma. Din
cît izbuti să afle Michelangelo, colonia se dădu bătută: Savonarola trebuia redus la
tăcere; trebuia să respecte excomunicarea şi să ceară, supus, iertare papei. Trimi- seră o
cerere Signoriei, ca să-i sprijine şi să-l trimită pe Savonarola, sub paza, la Roma. Tot ce
doreşte papa, lămuriră ei, este ca Savonarola să vină la Roma şi să primească iertarea
păcatelor. După asta, n-avea decît să se întoarcă la Florenţa, să mîntuiască sufletele.

11
înainte de sfîrşitul lunii martie, se răspîndi un zvon prin Roma, care-1 făcu pe
Michelangelo să se grăbească spre Ponte: Fra Domenico, mîna dreaptă a lui Savonarola,
se va supune încercării focului. Colonia se strînse în casa conducătorului ei, Cavalcanti.
Michelangelo ajunse acolo întoiul unui scandal care se revărsa cu zgomot mare în jos pe
scări dinspre salon.
— Ce înseamnă încercarea focului? întrebă el. E cumva ceea ce a făcut Savonarola
înaintea postului mare, cînd s-a rugat să fie lovit de moarte dacă vorbele sale nu sînt
inspirate de Dumnezeu?
— Cam aşa ceva. Numai că focul arde.

12
Această nouă întorsătură a întîmplărilor fusese stîrnită fie de însuşi Fra Domenico, fie de
duşmanul dominicanilor, Francesco di Puglia, conducătorul franciscanilor în lupta
pentru putere. Intr-o predică înflăcărată în apărarea conducătorului lor, Fra Domenico
jurase că va intra în foc, spre a dovedi că tot ce propovăduieşte Savonarola e inspirat de
Dumnezeu, şi chemă un franciscan să intre o dată cu el. A doua zi, Fra Francesco di
Puglia primi înfruntarea, dar stărui ca Savonarola însuşi să intre în foc, susţinînd că
numai dacă iese el viu din foc Florenţa va putea să-l creadă profet cu adevărat.
Intîlnindu-se la cină în palatul Pitti, un grup de tineri Arrabbiati îi încredinţară pe Fra
Francesco şi pe franciscani că Savonarola nu va primi niciodată, şi prin aceasta va
dovedi Florenţei că nu avea credinţa nestrămutată că Dumnezeu îl va scăpa, în această
împrejurare, alegătorii din Florenţa deveniră duşmanii politici ai lui Savonarola.
înduraseră 7 ani de frămîntări, ameninţarea papei că va pune sub oprelişte întreaga
populaţie florentină, ceea ce însemna de fapt tot un fel de excomunicare, ce putea ucide
negoţul şi stîrni o cumplită neorînduială. Municipalitatea avea nevoie de un bir de trei la
suta asupra veniturilor bisericeşti, pe care papa era gata acum să-l încuviinţeze dacă
Savonarola ar fi fost domolit. Votară deci împotriva Signoriei, devotată lui Savonarola, şi
aleseră un nou consiliu, potrivnic lui. Florenţa era în pragul unui nou război civil, ca
acela dintre Guelfi şi Ghibelini, în ziua de 7 aprilie, în Piazza della Signoria, se înălţă un
postament din butuci unşi cu păcură. O mare mulţime se adună să vadă
minunea.Franciscanii nu voiră să intre în piazza decît dacă Fra
Domenico accepta să nu ia ostia cu el în foc. După cîteva
ceasuri de aşteptare, o furtună cumplită, ca de iarnă, udă
leoarcă lemnele, împrăştiind mulţimea şi înlăturînd orice
putinţă de-a mai aprinde rugul.
în noaptea următoare, Arrabbiati atacară mînăs- tirea San
Marco, omorînd pe cîţiva dintre oamenii lui Savonarola.
Signoria veni la faţa locului, îi arestă pe Savonarola, pe Fra
Domenico şi pe Fra Silvestro, al treilea după Savonarola, şi-i
întem- niţă în clopotniţa de la Palazzo deila Signoria. Papa
trimise un curier la Florenţa, cerînd ca Savonarola sa-i fie
trimis la Roma. Signoria se împotrivi, dar numi o comisie de
17, care să-l cerceteze şi să obţină recunoşterea că vorbele
lui nu erau inspirate de Dumnezeu.
Savonarola nu voi să se lepede de spusele lui. Comisia îl
supuse la chinuri, întîi pe roata de tortură şi la teasc, apoi îl
atîrnară cu frînghii de un scripete, ridicîndu-1 în aer şi
lăsîndu-1 să cadă cu o smucitură bruscă a frînghiei.
Călugărul începu să delireze şi se învoi să scrie
recunoaşterea. Fu dezlegat, dar ceea ce scrise nu mulţumi
Signoria. îl torturară din nou. Sleit de postul şi rugăciunile
din tot timpul nopţii, leşină iarăşi, şi în cele din urmă iscăli o
recunoaştere scrisă de mîna unui notar, dar nu înainte de a
zvîrli cît colo hîrtia, lucru pentru care îl chinuiră şi a treia
oară. Comisia îl învinui de erezie. Consiliul consultativ,

13
întrunit anume de Signorie, îl osîndi la moarte. Numaidecît,
papa dărui Florenţei îndelung rîv- nita dare de trei la sută
asupra tuturor veniturilor bisericeşti din Toscana.

14
Trei platforme fura ridicate la poalele treptelor ce coborau de
la Palazzo della Signoria spre piaţă, încă din timpul nopţii,
mulţimea începu să umple piazza, îmbulzindu-se cît mai
aproape de spînzurătoare. în zori, piaţa şi toate străzile ce
dădeau spre ea deveniseră o masă clocotitoare. Savonarola,
Fra Domenico şi Fra Silvestro fură scoşi afară, spre treptele
Signoriei, despuiaţi de veşminte şi raşi în cap. Se suiră pe
eşafod, rugîn- du-se în tăcere. Urcară apoi o scară înclinată, spre platforma de sus a
spînzurătorii. Li se trecură în jurul gîtului frînghii şi lanţuri. Şi într-o clipă, toţi trei
atîrnară în gol, cu junghieturile frînte. Fu aprins rugul de sub spînzurătoare. Flăcările se
înălţară. Cele trei trupuri atîrnau încă de lanţuri şi după ce frînghiile arseră. Arrabbiati
azvîr- liră cu pietre în cadavrele pe jumătate carbonizate. Cenuşa fu strînsă, cărată cu
căruţele la Vechiul Pod şi azvîrlită în Arno.
Mucenicia lui Savonarola îl zgudui adînc pe Mi- chelangelo. Pe vremea cînd era încă un
băieţan- dru, îl auzise pe Pico della Mirandola sfaluindu-1 pe Lorenzo să-l cheme pe
călugăr la Florenţa. Apoi Savonarola grăbise şi el moartea lui Lorenzo, a lui Pico şi a lui
Poliziano; iar acum era mort şi el. Nu prea ştia ce să creadă sau să simtă în afară de milă.
Se întoarse la lucrul său. într-o lume haotică, singură marmura era vrednică de încredere.
Ea avea propria ei voinţă, inteligenţă, statornicie. Simţînd marmura în mîini, lumea îi
părea mai bună.
îl cuprinse nerăbdarea de a termina o dată cu Bacchus. Trăsese doar linia frunţii, a
nasului, a gurii, vrînd să lase restul siluetei să inspire expresia feţei. Acum desăvîrşi
trăsăturile, înfăţişarea tulbure, în timp ce Bacchus se uita ţintă la cupa de vin, cu ochii
holbaţi, cu gura deschisă lacom. Pentru struguri, folosi un sfredel, rotunjind fiecare bob,
ce plesnea parcă de zeamă. Pentru blana de pe picioarele de ţap ale Satirului, ciopli
marmura în şuviţe cu muchii aspre, slujindu-se de o daltă rotunjită, care scoase la iveală
jocul ritmic al cîrlionţilor, cu fiecare smoc cizelat felurit.

15
Mai avea nevoie de încă două luni de lustruire ca să obţină reflexele vii ale cărnii, aşa
cum le voia. Deşi această muncă cerea o deosebită atenţie şi siguranţă, era totuşi o treabă
de meşteşug. Astfel că, în zilele blînde de primăvară, mintea îi putea alerga în voie la
tema viitoare, Pietă, şi la înţelesurile ei« în răcoarea serilor, începu să adîncească tîlcui
acestei ultime clipe pe care mama şi fiul o vor petrece împreună.
11 întrebă pe Jacopo Galii dacă n-ar putea încheia acum înţelegerea scrisă cu cardinalul
de San Dionigi. Galii îi spuse că, la cererea cardinalului, mînăstirea din Lucea
comandase de mult blocul, aşa cum arătase el că-i trebuie. Blocul fusese tăiat, dar cariera
din Carrara nu vrusese să-l trimită la Roma pe calea apei înainte de a fi plătit. La rîndul
ei, mînăstirea din Lucea nu vru să-l plătească pînă cînd cardinalul nu-1 accepta. Cariera
se săturase să-l ţină şi-l vînduse unui mijlocitor de vînzări şi cumpărări, in seara aceea,
Michelangelo scrise o învoială, care, socotea el, îi va fi şi lui de folos şi va fi şi pe placul
cardinalului de San Dionigi. Galii o citi şi, negăsind nimic de schimbat, spuse că o va
duce la bancă şi-o va pune la păstrare într-un loc sigur.
Pe la sfîrşitul verii, Baechus fu gata. Galii se arătă nespus de îneîntat de statuia sa.
— Mi se pare întruna că Bacchus e viu cu adevărat şi că în orice clipă va scăpa cupa din
mină. Satirul e nevinovat şi ştrengar totodată. Mi-ai făcut cea mai frumoasă sculptură
din Italia. Trebuie s-o aşezăm în grădină şi s-o sărbătorim.

16
Cei doi călugări augustini, Aurelius şi Raffaelle Lippus, îl pipăiră pe Bacchus cu
degetele lor simţitoare, plimbîndu-le pe fiecare amănunt şi mărturisind că „nu
văzuseră4* niciodată o siluetă bărbătească cu atîta forţă şi vitalitate lăuntrică. Profesorul
Pomponius Laetus, care fusese hărţuit de Inchiziţie pentru păgînismul său, fu mişcat
pînă la lacrimi, recunoscînd că statuia era cu adevărat grecească în alcătuirea şi în luciul
ei ca şatenul alb. Poetului Serafino, de la curtea Lucreziei Borgia, nu-i plăcu din capul
locului, socotind-o „urîtă, destrăbălată, fără simţ al fru- mosului“. Dar Sannazaro, poetul
care reunea în stihurile lui imagini creştine şi păgîne, o socoti „o îmbinare desăvîrşită,
greacă în formă, creştină în simţămînt, cuprinzînd ce e mai bun din amîn- două“; aceeaşi
fusese cîndva şi părerea celor patruplatonicieni despre statuia Fecioarei
cu pruncul. Peter Savinus, profesor de elocinţă la
Universitate, colecţionar de inscripţii creştine, şi prietenul
sau Giovanni Capocci, care săpa la catacombe, veniră de trei
ori ca să discute împreună însuşirile statuii, ajungînd în cele
din urmă la încheierea că, deşi nu-i atrăgeau temele antice,
acest Bacchus aducea ceva nou în arta sculpturii.
Michelangelo preţui cel mai mult părerea lui Giuliano da
Sangallo. Acesta urmări cu plăcere complicata concepţie
structurală.
— L-ai construit pe acest Bacchus în felul în care noi
ridicăm un templu sau un palat. A fost o încercare
primejdioasă şi curajoasă în acelaşi timp în ce priveşte
construcţia. S-ar fi putut foarte uşor ca materialul să se
prăbuşească. Statuia asta va rămîne în picioare atîta timp cît
se va afla un spaţiu pe care să-l înlocuiască.
In seara următoare, Galii aduse acasă un act, între
Michelangelo şi cardinalul de San Dionigi, pe care-1 scrisese
el însuşi şi pe care cardinalul îl iscălise. In el Michelangelo
se văzu pentru prima oară numit „maestro“, dar era numit de
asemenea „statuario“, făuritor de statui, ceea ce îi mai tăie
din avînt. Pentru suma de 450 de ducaţi, aur papal, se învoia
să sculpteze o Pietă din marmură, 150 de ducaţi urrnînd să-i
primească la începerea lucrului, iar restul, cîte 100 de ducaţi
la fiecare patru luni. în curs de un an, statuia urma să fie
terminată. Spre a da garanţie cardinalului pentru sumele
plătite, Galii adăugase şi el:
„Eu, Jacopo Galii, dau chezăşie că statuia va fi mai frumoasă
decît orice lucrare în marmură ce poate fi văzută azi la
Roma, aşa cum nici un alt maestru al timpurilor noastre nu
va fi în stare să făurească.“
Michelangelo se uită la Galii cu dragoste.
— Cred că v-ati gîndit la actul ăsta mai degrabă acasă decît
la bancă.
— De ce?

17
Pentru că v-aţi luat un mare risc. Dacă, după ce voi termina,
cardinalul va zice: „Am văzut sculpturi mai bune la Roma“? Ce se va
întîmpla atunci?
— Am să-i înapoiez eu sfinţiei-sale ducaţii papali.
— Şi să rămîneţi cu lucrarea pe eap!
Ochii lui Galii scînteiară.
— Am s-o pot duce, n-avea grijă!
Porni în căutarea blocului de care avea nevoie, prin depozitele de piatră din Trastevere şi
din porturi; dar un bloc de marmură de 2 metri şi jumătate lungime pe 2 metri înălţime
şi 1 metru lăţime era rareori tăiat în vreo carieră, nefiind căutat la vînzare. Ii trebuiră doar
două zile spre a face un ocol întreg; nu află nimic potrivit nici măcar pe departe, cu
blocul masiv de care avea nevoie. A doua zi, eînd se hotărîse să plece la Carrara pe
cheltuiala lui, Guffatti veni alergînd, pe uliţa din dos, la atelier şi strigă:
— ...Acum s-a descărcat un şlep... e chiar mărimea pe care o cauţi. A fost tăiat pentru o
comandă din Lucea. Dar cariera n-a primit banii, şi atunci îl vinde.
Coborî în fugă spre docul Ripetta. Se afla acolo, seînteind alb, neîntinat, în soarele de
vară, minunat tăiat de pietrari, sus, în munţi, la Carrara. Cercetat cu ciocanul şi încercat
cu apa, se dovedi desăvîrşit, avînd cristale mlădioase şi dese, cu grăunţe fine. Veni a
doua zi dimineaţă, înainte de ivirea zorilor, şi urmări razele răsăritului învăluind blocul şi
făcîndu-1 străveziu ca alabastrul trandafiriu, fără să trădeze nici un gol şi nici o
adîncitură, vreo crăpătură ori vreun nod în masivul lui volum alb.
Blocul pentru Pietă ajunsese acasă.

44
3
y Alungă din minte cele din urmă amintiri despre Bacchus şi se apucă să lucreze la
Pietă. Dar statuia lui Bacchus stîrnea discuţii aprinse. Mulţ 1 veneau s-o vadă. Galii
aducea vizitatori la atelier ori trimitea cîte-un servitor după Michelan- gelo, rugîndu-1 să
poftească în grădină. Se trezea tîrît în tot felul de lămuriri şi motivări, mai ales din pricina
adepţilor lui Bregno, care atacau concepţia lui, socotind-o „o denaturare a legendei lui
Dionysoscc. Faţă de admiratori se lăsa atras în descrierea concepţiei şi meşteşugului său.
Acum, Galii îl poftea la cină în fiecare seară şi duminica, înlesnindu-i astfel cît mai
multe legături şi cunoştinţe, o cale deschisă spre noi comenzi.
Familiile Rucellai, Cavalcanti, Altoviti se mîn- dreau cu el. Dădură petreceri în cinstea
lui, după care, a doua zi dimineaţă, se trezea obosit. Tîn- jea să scape de Bacchus, să
şteargă din minte sculptura păgînă şi să facă trecerea spre starea sufletească de care avea
nevoie ca să se gîndească la Picta. După o lună de petreceri deveni limpede că nu va fi
în stare niciodată să conceapă ori să sculpteze o Pietă în astfel de împrejurări care-1
risipeau; că, o dată cu recunoaşterea lui obştească drept sculptor, venise timpul să se
statornicească într-o locuinţă şi un atelier al lui, unde să poată trăi liniştit, însingurat, să
lucreze zi şi noapte, în voie, să ducă un trai cumpătat. Se simţea copt, stătea pe propriile
lui picioare. Altă cale nu era.
Dîndu-şi seama, Galii îl întrebă:
— Te frămîntă ceva, Michelangelo, nu?
— Da.
— E ceva greu, se pare.
— E doar teama de nerecunoştinţă.
— Nu-mi datorezi nimic.
— Toţi oamenii cărora într-adevăr 1/e datorez cel mai mult au spus acelaşi lucru, nu-
mi „datorezi nimic": Lorcnzo de Medici, Bertoldo, Aldovrandi, şi acum dumneavoastră.
— Spune-mi, ce doreşti?
— Să mă mut, îi scăpă fără voia lui. Viaţa cu familia Galii e prea plăcută... Se opri.
Simt nevoia să lucrez în casa mea. Ca bărbat mai degrabă decît ca băiat şi musafir zilnic.
Vi se pare o prostie oare?
Galii se uită la el, pe gînduri.
— Nu vreau altceva clecit să fii fericit şi să poţi dăltui cele mai frumoase sculpturi din
Italia.
— Pentru mine? e unul şi acelaşi lucru.
Fu îndrumat spre cîteva case în care parterul era liber, una recomandată de Alţoviti, în
cartierul florentin, alta lîngă Piazza del Quirinale, cu o frumoasă privelişte asupra
Romei. Erau prea luxoase şi costisitoare. In cea de-a treia^l, pe Via Sistina, peste drum
de Hanul Ursului şi la marginea lui Campo Marzio, sub digul Tibrului, găsi o odaie
mare, pe colţ, cu două ferestre, una îndreptată spre miazănoapte, cu lumina statornică,
cealaltă spre răsărit, cu lumina puternică a soarelui, de care avea uneori nevoie, în spate
se afla o odaie mai mică, cu un cămin. Plăti cîţiva scudi, chiria pe două luni, ridică
pînza uleiată de pe ramele de lemn ce serveau să acopere ferestrele şi cercetă
sărăcăcioasa privelişte: podeaua de lemn subţiată pe alocuri, spartă în altele, molozul
fărî- miţîndu-se printre pietrele pereţilor, tencuiala tavanului căzută în bucăţi şi dînd la
iveală pete bălţate de umezeală, pe unde pătrunsese apa de ploaie. Vîrî cheia în buzunar
şi se întoarse la Galii, îl găsi pe Buonarroto aşteptîndu-1. Fratele lui era fericit. Venise ca
paznic al unui convoi de catîri, şi astfel călătoria nu-1 costase nimic. Avea să se întoarcă

1
în acelaşi fel. Miehelangelo cercetă cu drag trăsăturile turtite ale lui Buonarroto, părul
pieptănat către frunte, imitîndu-1 pe-al lui. Se împlinea un an de cînd nu se văzuseră.
— Ai venit tocmai la timp! Am nevoie de o mină de ajutor, ca să mă mut în noua mea
locuinţă.
— Ţi-ai luat casă? Atunci, înseamnă că pot să stau la tine.
— Stai să vezi întîi locuinţa mea împărătească şi pe urmă o să te hotărăşti, îi spuse
Miehelangelo zîmbind. Hai cu mine la Trastevere, îmi trebuie nişte ipsos, lapte de var şi
leşie. Dar mai întîi să ţi-1 arăt pe Bacchus al meu.
Buonarroto stătu multă vreme şi se uită la statuie. Apoi întrebă:
— Le-a plăcut oamenilor?
— Multora, da.
— Mă bucur.
Atîta tot. Michelangelo înţelese: „N-are nici umbră de idee despre ceea ce înseamnă
sculptura. Singura lui dorinţă este ca oamenii să preţuiască ce-am făcut, ca să mă vadă
fericit şi să mai capăt de lucru... Dar de ce şi cum, nu va înţelege niciodată. E un adevărat
Buonarroti, orb la înţelesurile artei. Dar mă iubeşte.“
Cumpărară materialele, luară prînzul la Tratto- ria Toscana apoi îşi duse fratele în Via
Sistina. Cînd intră în odaie, Buonarroto fluieră a pagubă.
— Michelangelo, doar n-ai de gînd să trăieşti în... hruba asta! Tu nu vezi, casa asta e
gata să se prăbuşească !
—- O s-o reparăm împreună, i-o tăie Michelangelo. E un loc foarte potrivit pentru lucru.
— Tata ar fi nenorocit dacă ar şti. Michelangelo zîmbi.
— Să nu-i spui.
Aşeză o scară înaltă în mijlocul odăii.
— Hai să răzuim tavanul.

2
După ce răzuiră şi întinseră pe tavan un strat de ipsos, se apucară să repare pereţii, apoi
începură să peticească podeaua spartă, cu bucăţi de lemn de diferite mărimi. îşi
îndreptară apoi atenţia spre curte. Singura uşă spre curte era cea a odăii lui, dar ceilalţi
locatari aveau şi ei o cale spre curte, prin ferestrele lor, pe unde azvîrliseră în ea grămezi
mari de gunoaie şi resturi. Duhoarea era tot atît de grea pe cît de groase erau zidurile
împrejmuitoare. Le trebuiră două zile ca să încarce cu lopata gunoiul în saci şi să-l care,
prin odaia lui, spre un loc viran din josul Tibrului. Balducci, care ura orice muncă fizică,
îşi făcu apariţia după ce Michelangelo şi Buonarroto terminaseră reparaţiile. Cunoştea
un vînzător de mobilă de ocazie, în Trastevere, unde se tocmi, ca la tîrg, ca să scoată cu
cel mai scăzut preţ un pat, o saltea de frînghii, o masă de bucătărie, două scaune de
trestie, un scrin, cîteva oale, farfurii şi cuţite. Cînd căruţa, trasă de un măgar, ajunse după
cîteva ceasuri acasă, cei doi fraţi aşezară patul sub fereastra dinspre răsărit, unde cel ce
dormea în el urma să fie trezit la prima rază de lumină. Scrinul fu aşezat la peretele din
fund, în apropierea deschizăturii dinspre bucătărie. Sub fereastra din faţă, care dădea
spre miazănoapte, aşeză o masă din patru scînduri pe căpriori, pentru desen şi modelări
în ceară şi lut. Mijlocul odăii mari îl lăsă liber, pentru marmură. In odăiţa din fund
aşezară masa de bucătărie, două scaune, oalele şi vesela.
Balducci se întoarse, după o cercetare a împrejurimilor.
— Chiar în spatele casei tale locuieşte o potîrni- che mică dolofană: blondă, de vreo
15 ani, bine făcută, franţuzoaică cred. Nu vrei să vorbesc cu ea să vină la tine, ca
slujnică? Gîndeşte-te ce plăcut o să fie să-ţi termini lucrul la prînz şi s-o găseşti în
bucătărie pregătindu-ţi oala de supă fierbinte. Balducci schiţă cîţiva paşi de dans... şi
noaptea s-o găseşti în patul tău. Asta face parte din slujba lor; şi-o să cam ai nevoie de un
pic de căldură naturală în beciul ăsta.
Michelangelo şi Buonarroto rîseră pe înfundate de înfierbîntarea lui Balducci. Era gata
să fugă chiar atunci, pe loc, după fată.
— Ascultă, Balducci! îi strigă Michelangelo. Nu vreau încurcături şi n-am bani pentru
slujnică. Dac-oi avea nevoie ele cineva, o să urmez si eu obiceiul artiştilor: o să-mi iau
un ucenic şi-o să-l învăţ meserie, iar el o să mă ajute. Buonarroto încuviinţă.
— Am să caut la Florenţa un flăcău isteţ.
Cît rămase la Roma, Buonarroto făcu el treburile casei; tîrguia, pregătea mîncarea, făcea
curăţenie. Din clipa plecării lui, gospodăria se dădu peste cap. Absorbit de lucru,
Michelangelo nu se-ndura să piardă nici o clipă ca să gătească ori să iasă la restaurant,
sau măcar să mănînce pe stradă. Slăbi mult, iar odăile îşi pierdură şi ele înfăţişarea lor
ordonată. Nu vedea nimic în jurul său în afară de masa de lucru şi de blocul alb, uriaş,
aşezat pe grinzi în mijlocul podelei. N-avea grijă niciodată să-şi facă patul ori să spele
vasele,părăsite pe masa din bucătărie. Odăile se acoperim de
praful venit din stradă, de cenuşa de la focul din bucătărie,
unde-şi încălzea cînd şi cînd apă pentru cîte-o băutură
fierbinte. După o lună, îşi dădu seama că acest fel de trai nu
va da roade. începu chiar s-o măsoare din ochi pe mica
franţuzoaică a lui Balducci, care trecea prin faţa uşii lui mai
des decît socotea el c-ar fi fost necesar.
Dar Buonarroto găsi ieşirea din impas. Intr-o după-amiază
tîrzie răspunzînd uneji bătăi în uşă, Michelangelo văzu în
stradă un flăcău de vreo 13 ani, cu trăsături simple şi cu
pielea măslinie, murdar de pe drum, care-i întinse o scrisoare
de la fratele lui. Biletul îl recomanda pe Piero Argiento, care
venise la Florenţa în căutarea unui sculptor la care să poată
intra ucenic. Fusese trimis de cineva acasă la familia
Buonarroti, apoi făcuse lunga călătorie pînă la Roma pe jos.
Michelangelo îl pofti înăuntru şi-l cercetă în vreme ce
băiatul îi povestea despre familia lui şi despre gospodăria lor
de lîngă Ferrara. Avea un fel domol de a fi şi o voce limpede.
— Ştii să citeşti şi să scrii, Argiento?
— Călugării iezuiţi din Ferrara m-au învăţat carte. Acum am
nevoie să învăţ un meşteşug.
— Şi crezi că sculptura e un meşteşug nimerit?
— Vreau să intru ucenic pe trei ani. Cu contract, în regulă.
Michelangelo rămase mirat de hotărîrea ce-o dovedea
băiatul. Se uită lung în ochii cafenii tulburi ai flăcăului vînos
din faţa lui, la cămaşa murdară, la sandalele prăpădite, la
obrajii supţi, flămînzi.
— Ai prieteni la Roma? Vreun loc unde să stai?
— Am venit la dumneavoastră.
Rostise vorbele cu încăpăţînare.
— Eu duc un trai modest, Argiento. Nu te poţi aştepta la
mare lucru de la mine.
— Eu sînt contadino, messerc. Ce este de mîncat, mănînc.

1
Dacă tot ai nevoie de un acoperiş şi eu de un ajutor, ce-ar fi
să încercăm cîteva zile? Dacă nu merge, ne despărţim prieteni şi-ţi plătesc
drumul înapoi la Florenţa.
— Ma-nvoiesc. Grazie.
— Ia banii ăştia şi du-te la baia de lîngă Santa Maria dell’ Anima. Cînd te întorci spre
casă, opreşte-te la piaţă şi cumpără ceva de mîncare.
— Ştiu să fac o supă ţărănească bună. M-a învăţat mama, Dumnezeu s-o ierte.
Călugării îl învăţaseră pe Argiento nu numai să socotească, dar şi să fie cinstit cu
încăpăţînare. Pleca din casă înaintea zorilor şi se ducea la piaţă, luînd cu el un capăt de
creion şi hîrtie. Michelan- gelo era mişcat de felul în care ucenicul lui îşi însemna cu
trudă socotelile: atîţia denari pentru zarzavat, atîţia pentru carne, pentru fructe, pentru
pîine şi păstăi fiecare bănuţ folosit cu socoteală. Se obişnuise să-i lase o sumă, destul
de modestă, într-o ulcică: cheltuiala gospodăriei lor pe-o săptămînă. Argiento umbla
mereu după cîte- un chilipir. într-o săptămînă cunoştea toate tarabele şi dughenile mai
ieftine. Tîrguielile îi luau cea mai mare parte a dimineţii, ceea celui Michel- angelo îi
convenea întrucît rămînea singur în voia lui.
Făcură un program simplu. După prînz, alcătuit de obicei dintr-un singur fel, Argiento
deretica odăile, iar Michelangelo făcea o plimbare de un ceas de-a lungul Tibrului, spre
docuri, ca să-i asculte pe sicilieni cîntînd în timp ce descărcau corăbiile. La ora cînd se
întorcea acasă, Argiento îşi făcea riposo în patul pe rotile din bucătărie, sub spălătorul
de lemn. Michelangelo mai avea la îndemînă încă două ore de linişte, la masa lui de
lucru, înainte ca ucenicul să se trezească, să se spele zgomotos într-un lighean şi să se
înfăţişeze pentru învăţătura zilnică. Aceste cîteva ceasuri ale după- amiezii păreau să
reprezinte, de altfel, toată învăţătura pe care o dorea. La asfinţit se afla din nou în
bucătărie, punînd apa la fiert. Lăsarea nopţii îl găsea adormit în patul lui, cu pătura trasă,
ca pavăză, peste cap. Michelangelo aprindea atunci lămpile sale de ulei şi se întorcea la
masa de lucru. îi era recunoscător lui Buonarroto că i-1 tri- mlsese pe Argiento; tovărăşia
lor părea că va fi mulţumitoare, în ciuda faptului că Argiento nu arăta nici urmă de talent
la desen. Mai tîrziu, cînd va începe să cioplească marmura, o să-l înveţe cum să umble
cu ciocanul şi dalta; poate-i va prinde bine cîndva.
Citi în Biblie la capitolul 19, 38—40, din Ioan: „După aceea, Iosif din Aritmateea,
ucenic fiind al lui Isus... l-a rugat pe Pilat să-i dea voie să ridice trupul lui Isus... A venit
deci şi a luat trupul lui Isus; cu el se afla Nicodim... şi a adus, amestecate laolaltă, smirnă
şi aloe, ca la 50 de litri. Au luat deci trupul lui Isus şi l-au înfăşurat, o dată cu mirodeniile,
în fîşii de pînză de in, precum este obiceiul să se înmormînteze la iudei.“ Mai erau
pomeniţi, ca aflîndu-se de faţă la cobo- rîrea de pe cruce» Mar ia, sora Măriei, Maria
Mag- dalena, Ioan, Iosif din Arimateea, Nicodim. Ori- cît a căutat, n-a izbutit să
găsească nicăieri un loc unde să se pomenească în Biblie de vreo clipă cînd Maria a
rămas singură cu Isus. îndeobşte, scena era plină de jeluitori, ca în Lamentaţia
dramatică a lui Dell’Arca, din Bologna, unde părtaşii, adînc îndureraţi, o lipsiseră pe
Maria de sfîşietoarea clipă a supremei despărţiri, în închipuirea Iui, însă, nimeni afară de
ea nu mai putea fi de faţă.
Cea dintîi dorinţă a lui era să creeze o mamă şi un fiu singuri în univers. Dar cînd, oare,
i-a putut rămîne Măriei clipa aceea de singurătate, cu fiul în poală? Poate după ce
soldaţii l-au aşezat pe pămînt, răstimp în care Iosif din Arimateea se afla la Pilat din
Pont, cerînd trupul lui Cristos, Nicodim pregătea amestecul de smirnă şi aloe, iar ceilalţi
se duseseră acasă să jelească. Cei care vor vedea statuia terminată vor lua, de fapt, locul

2
martorilor biblici. Vor simţi ceea ce a îndurat Maria. Nu vor fi nici aureole, nici îngeri.
Vor fi doar cele două fiinţe omeneşti pe care le alesese Dumnezeu.
Se simţea aproape de Maria, căci petrecuse multă vreme meditînd asupra începutului
drumului ei.
Acum, ea trăia adine, chinuitor, clipa; fiul ei era mort. Deşi mai tîrziu va învia, în această
clipă era mort cu adevărat, trăsăturile feţei lui oglindind încercările prin care trecuse pe
cruce. Aşadar, în sculptura lui nu trebuia să redea nimic din ceea ce simţea Isus pentru
mama lui, ci numai ce simţea Maria pentru fiul ei. Trupul neînsufleţit al lui Isus va fi
ţeapăn, cu ochii închişi. Maria va trebui să dea glas înţelesului uman. Aşa i se părea
potrivit.
Simţi o adevărată uşurare să-şi mute gîndurile la problemele de meşteşug. De vreme ce
Isus al lui va fi de mărime naturală, cum îl va ţine Maria în poală, fără ca acest lucru să
pară nefiresc? Maria lui va avea mădulare subţiri şi proporţii gingaşe, şi totuşi ea trebuia
să ţină în braţe un bărbat în toată firea, la fel de sigur şi de convingător cum ar ţine un
copil.

3
Era o singură cale: să proiecteze, să deseneze scheme şi schiţe, scormonind astfel cele
mai îndepărtate unghere ale minţii, spre a stîrni idei noi, creatoare, care să dea glas
acestei viziuni noi. Desenă mai întîi la întîmplare, ca să-şi aştearnă pe hîrtie gîndurile în
imagini. Vizual, izbuti să redea ceea ce simţea în adîncul lui. în acelaşi timp, începu să se
plimbe pe străzi,cercetînd cu privirea oamenii ce treceau ori tîrguiau la tarabe şi adunînd
astfel noi imagini şi impresii în legătură cu înfăţişarea şi mişcările lor. Căuta mai ales
călugăriţe, cu feţe blajine suave, cu bonete şi văluri care le acopereau fruntea pe
jumătate, întipă- rindu-şi trăsăturile lor, pînă cînd ajungea acasă şi le aşternea pe hîrtie.
Descoperind că faldurile şi cutele puteau fi folosite şi ele în alcătuirea de bază, începu un
adevărat studiu al anatomiei faldurilor. Modelă o siluetă de pămînt în mărime naturală,
apoi cumpără cîţiva metri dintr-un material ieftin de la un postăvar, udă într-un lighean
ţesătura uşoară şi-o îmbibă cu lut, adus de Argiento de pe malul Tibrului, pînă ce căpătă
consistenţa noroiului gros. Nici o cută nu putea fi lăsată la întîmplare. Fiecare fald
trebuia să slujească, cu tot dinadinsul, spre a acoperi picioarele şi tălpile delicate ale
Fecioarei în aşa fel, încît să creeze impresia unui sprijin real al trupului lui Cristos, ori să
sugereze tulburarea ei sufletească. Cînd materialul se usca şi deveni ţeapăn, luă aminte
ce îndreptări trebuiau făcute.
— Aşadar, asta e sculptura, descoperi Argiento sec, după ce spălase podeaua timp de o
săptămînă: să faci cozonaci din noroi.
Miehelangelo zîmbi.
— Vezi, Argiento, dacă stăpîneşti felul în care sînt adunate aceste cute, ca de pildă aici,
ori lăsate să cadă, ca dincoace, poţi îmbogăţi toată ţinuta corpului. Ele pot să aibă tot atîta
valoare expresivă ca şi carnea sau oasele.
Se duse în cartierul evreiesc, cu gîndul să deseneze trăsături tipice, încît să poată ajunge
la o înfăţişare cît mai adevărată a chipului lui Cristos. Cartierul evreiesc se afla în
Trastevere, pe malul Tibrului, lîngă biserica San Francesco a Ripa. Colonia fusese mică,
pînă în 1492, cînd Inchiziţia spaniolă alungase mulţi evrei, care se aşezaseră la Roma,
unde îndeobşte erau bine priviţi, ca o „rămăşiţă a moştenirii Vechiului Testament pentru
creştinătate**; mulţi dintre ei erau bine văzuţi la Vatican, ca doctori, bancheri, muzicieni
talentaţi.
Oamenii n-aveau nimic împotrivă să se lase schiţaţi în timp ce-şi vedeau de lucru, dar nu
izbuti să convingă pe nici unul să vină la atelier si să-i pozeze. I se spuse să întrebe de
Rabi Melzi, la sinagogă, sîmbăta după masa. îl găsi pe rabin în odaia de studiu, un bătrîn
blajin, cu o barbă albă şi cu ochi cenuşii luminoşi, îmbrăcat în postav negru şi cu o tichie
pe cap. Citea din Talmud unui grup de oameni din comunitatea lui. Cînd îi arătă
scopul venirii lui, Rabi Melzi îi răspunse cu severitate:
— Biblia ne opreşte să ne facem chipuri cioplite sau să ne închinăm la ele, iată pentru
ce creatorii noştri se dedică literaturii, şi nu picturii sau sculpturii.
— Dar, Rabi Melzi, n-aveţi desigur nimic împotrivă ca alţii să facă şi sculptură?
— Nicidecum, fiecare religie are dogmele ei.
— Lucrez la o Picta, din marmură albă de Carrara. Vreau să-l fac pe Isus un evreu
adevărat. Nu văd cum aş putea să izbutesc dacă nu mă veţi ajuta. Rabinul spuse
gînditor:
— N-aş vrea ca poporul meu să aibă neplăceri cu biserica creştină.
— Dar lucrez pentru cardinalul de San Dionigi. Sînt sigur că-şi va da încuviinţarea.
— Ce fel de modele ţi-ar trebui?
— Lucrători. Intre 30 şi 40 de ani. Nu prea graşi şi voinici, dar totuşi bine făcuţi. Isteţi.
Şi simţitori.

4
Rabi Melzi îi zîmbi cu ochii lui foarte bătrîni, dar veseli.
— Lasă-mi adresa dumitale. Am să ţi-i trimit pe cei mai buni pe care i-oi găsi.
Michelangelo se grăbi cu schiţele lui spre odaia de burlac singuratic a lui Sangallo şi-l
rugă pe arhitect să-i proiecteze un postament care să imite poziţia Fecioarei stînd
aşezată. Sangallo cercetă desenele şi schiţă un fel de culcuş pe căpriori. Cumpărară nişte
resturi de cherestea şi, împreună cu Argiento, înjghebă postamentul, aco- perindu-1 cu
pături.
Cel dintîi model sosi pe la asfinţit. Şovăi o clipă cînd i se ceru să se dezbrace, aşa că
trebui să-i dea un ştergar ca să şi-l înfăşoare în jurul şalelor, ll duse în bucătărie, ca să-şi
scoată hainele. Apoi îl aşeză pe postamentul improvizat şi-l lămuri asupra rolului său: să
presupunem c-ar fi murit de curînd şi că era ţinut în poală de mama lui. Era vădit că
modelul nu-1 socotea pe meşter în toate minţile. Numai îndrumările primite de la rabin
îl opriră să n-o ia la goană. La sfîrşitul lucrului, cînd îi arătă desenele schiţate la iuţeală,
cu mama închipuită doar din cîteva linii, ţinîndu- şi fiul, modelul prinse gîndul urmărit
de Michelangelo şi făgădui să vorbească şi cu alţi prieteni de-ai lui ... Lucra cîte două ore
pe zi, cu fiecare model trimis de rabin.

5
Mar ia însă ridica o întrebare cu totul deosebită. Deşi scena înfăţişată de sculptură se
petrecea la33 de ani după clipa ei de hotărîre, nu putea s-o
înfăţişeze ca pe-o femeie între 40 şi 50 de ani, bătrînă,
zbîrcită, istovită la trup şi la faţă, de muncă şi griji.
Imaginea lui despre Fecioară fusese întotdeauna aceea a unei
femei tinere, ca şi amintirea despre mama lui.
Jacopo Galii îl duse în mai multe case romane. Schiţă acolo
fete şezînd, înveşmîntate în rochii bogate, de pînză sau
mătase, tinere care nu împliniseră încă 20 de ani, unele pe
cale de a se mărita, altele măritate de un an sau doi. Întrucît
spitalul Santo Spirito primea numai bărbaţi, nu căpătase cu
prilejul disecţiilor lui nici o învăţătură în privinţa anatomiei
femeieşti; schiţase însă cîndva femei din Toscana, pe cîmp,
sau în casele lor. In afară de asta, se pricepea destul de bine
să desluşească liniile trupului femeilor romane pe sub
veşmintele lor.
Petrecu săptămîni de trudă a minţii încercînd să îmbine cele
două siluete: o Mărie ce urma să fie tînără şi gingaşă, totuşi
destul de voinică pentru a-1 putea ţine pe fiul ei în poală, şi
un Isus care, deşi slab, trebuia să fie destul de puternic, chiar
dacă nu mai era viu... lucru de care-şi amintea foarte bine
din cercetările lui în camera mortuară din Santo Spirito. Se
apucă apoi de planul definitiv, întreg, al compoziţiei,
desenînd fără să-şi mai privească schiţele, numai din
memoria lui migăloasă şi sigură.

6
în curînd, fu gata să modeleze din pămînt o siluetă cu trei
dimensiuni. Avea acum putinţa să se desfăşoare liber, întrucît
materialul putea fi plămădit în forme diferite. Dacă voia să
reliefeze ceva sau să capete o tărie mai mare mai adăuga ori
mai scotea din pămînt. Se folosi apoi de ceară, căci între
ceară şi marmură erau unele asemănări, în ce priveşte
însuşirile tactile şi în privinţa transparenţei. Respecta cu
sfinţenie toate aceste mijloace şi încercări meşteşugăreşti,
încă de ia primele schiţe ale lucrării, şi le păstra înţelesurile
şi învăţămintele: desenele lui în peniţă aveau haşuri, imitînd
ţesutul pielii; pămîntul îl folosea în mod plastic, ca să redea,
bunăoară, mişcarea molatecă a cărnii de la ptntece cînd trunchiul este
aplecat; ceara o netezea cu grija ca să dea mlădiere suprafeţei trupului. Nu îngăduia însă
niciodată ca aceste modele să i se întipărească în minte; ele rămîneau doar nişte puncte
de plecare, nedesăvîrşite. Cînd sculpta, se simţea încărcat de o căldură nouă, creatoare,
pe care studiile în pămînt şi ceară prea amănunţite ori prea desăvîrşite ar fi silit-o să se
mărginească la o simplă reproducere a modelului.
Adevăratul imbold trebuia să se afle chiar înăuntrul marmurei, desenul şi modelele
reprezentînd doar gîndirea. Cioplirea însemna cu adevărat acţiunea, creaţia.
I U Tovărăşia cu Argiento mergea bine, în afară de faptul că uneori Michelangelo nu
putea să-şi dea seama cine era maestrul şi cine ucenicul. Argiento fusese instruit atît de
straşnic de iezuiţi, îneît nimeni nu era în stare să-i schimbe obiceiurile: era în picioare
înaintea zorilor, freca podelele, fie că erau, fie că nu erau murdare, fierbea apă pentru
spălatul rufelor în fiecare zi, curăţa oalele cu nisip din rîu după fiecare masă.
— Argiento, n-are rost, se plîngea meşterul, nepu- tînd suferi să lucreze pe podeaua
udă, mai ales pe vreme rece. Eşti prea grijuliu, dragul meu. Spală atelierul o dată pe
săptămînă. E de-ajuns.
— Nu, spunea Argiento domol, dar ferm. în fiecare zi. înaintea zorilor. Aşa am fost
învăţat.
— Ajută-1, Doamne, pe cel care încearcă să te dezveţe! mormăia Michelangelo.

453
— Ştia totuşi că n-avea nici un motiv să se supere, întrucît Argiento cerea foarte puţin
de la el. Băiatul începuse să facă cunoştinţă cu familiile de contadini care-şi aduceau
marfa la Roma. Duminica umbla ore întregi prin campagna, ca să-i viziteze şi mai
ales ca să le admire caii. Singurul lucru din gospodăria lui de pe valea Padului căruia-i
simţea lipsa erau animalele; deseori, îşi lua rămas bun de la Michelangelo spunîndu-
i:Astăzi mă duc să văd caii.
A fost nevoie de o întîmplare nenorocită care să-i dovedească meşterului că ucenicul îi
eră devotat. Intr-o zi, sta aplecat deasupra nicovalei din curte, potrivindu-şi dălţile, cînd o
ţandără de oţel îi zbură în ochi şi i se înfipse în pupilă. Se împletici pînă în casă, cu ochii
arzînd ca focul. Argiento îl întinse pe pat, aduse o cratiţă cu apă fierbinte, muie o bucată
de pînză albă curată şi i-o aşternu pe ochi ca să scoată ţandăra. Deşi durerea era mare,
Michelangelo nu era prea îngrijorat. Se gîndea că va putea scoate ţandăra afară clipind.
Dar ţandăra nu voia să iasă. Argiento nu se depărta nici o clipă de lingă el, ţinînd apa pe
foc şi punîndu-i meşterului său, toată noaptea, prişniţe calde.
A doua zi, Michelangelo începu să se neliniştească; în noaptea următoare îl cuprinse
spaima: nu mai vedea nimic cu ochiul rănit. In zori,Argiento alergă la Jacopo Galii.
Galii sosi cu chirurgul familiei, Maestro Lippi. Chirurgul aduse cu sine o colivie cu
porumbei vii. Ii spuse lui Argiento să scoată o pasăre din colivie, să-i taie o vînă mare de
sub aripă şi să lase sîngele să ţîşnească în ochiul vătămat.
Pe la apusul soarelui, chirurgul se întoarse, tăie vina unui alt porumbel, spălă din nou
ochiul. Toată ziua următoare simţi ţandăra mişcîndu-se, făcîndu-şi drum. La căderea
nopţii, îi ieşi din ochi. Argiento nu dormise vreo 70 de ore.
— Eşti obosit, îi spuse. De ce nu-ţi iei eîteva zile de odihnă?
Trăsăturile încăpăţînate ale lui Argiento se aprinseră de plăcere.
— Mă duc să văd caii.

1
Pe Michelangelo îl stînjeniseră la început oamenii care tot intrau şi ieşeau de peste drum
de la Hanul Ursului, zgomotul cailor şi al căruţelor pe calda- rîm, strigătele rîndaşilor şi
sporovăială în zeci de graiuri. Acum însă ajunsese să preţuiască lumea aceasta pestriţă
venită în pelerinaj din toată Europa, unii cu anterie lungi, unii în tunici scurte de culoare
verde sau purpurie strălucitoare, alţii,cu pălării ţepene. Erau un nesfîrşit izvor de modele
pe care le schiţa la masa lui de lucru, privind pe fereastra deschisă. în curînd ajunse să-i
cunoască pe clienţi; cînd reapărea cîte unul ştiut, scotea iute desenul, făcea îndreptări,
adăugiri, prindea trupurile într-o varietate de mişcări: descărcînd trăsurile, cărînd bagaje,
lepădînd pachetele de pe umăr, încălecînd sau descălecînd de pe catîri. Zgomotul de pe
stradă, glasurile, urările de bun venit, plecările îi ofereau acum o tovărăşie care nu-i mai
tulbura singurătatea. Trăind aşa, retras, sentimentul că mai sînt şi alţi oameni pe lume îi
făcea plăcere. Asta era tot ce-i trebuia, căci avînd marmura în mîini simţea ca nu se va
afla niciodată în afara vieţii, doar privind înăuntrul ei, ci se va afla chiar în miezul ei, de
unde va privi în afară.
în schiţele lucrate în peniţă, cu cerneală, pentru Pietă, haşurase anumite spaţii, acele
părţi ale blocului care trebuiau îndepărtate, însemnînd atît loviturile necesare, precum şi
care anume unealtă trebuia folosită. Acum, cu ciocanul şi dalta în mînă, această cioplire
în linii mari nu-1 mai mulţumi. Aştepta cu nerăbdare clipa în care se va ivi prima licărire
a imaginii ascunse, clipa cînd blocul va deveni izvorul de viaţă care să comunice cu el.
Pornind din afara blocului, pătrunse apoi în miezul compoziţiei. La terminarea
sculpturii, viaţa va fremăta în afară, pornită dinăuntrul siluetelor. Dar în această fază de
început drumul era invers: punctul de pătrundere trebuia să fie o forţă exterioară care să
soarbă spaţiul, atrăgîndu-i spre interior privirile şi atenţia. Alesese un bloc atît de mare,
tocmai ca să aibă la îndemînă marmură din belşug. Nu voia să se vadă silit să restrîngă
nici un detaliu, oricît de mărunt, aşa cum fusese nevoit să înghesuie satirul lîngă
Bacchus. Pătrunse în blocul de marmură prin partea stîngă a capului Madonei, apoi
ciopli tot spre stingă blocului, cu lumina de la miazănoapte în spate. Cu ajutorul lui
Argiento, întoarse blocul pe grinzi, izbutind să facă umbrele să cadă chiar acolo unde
urma să fie scobite adînciturile, un joc de lumini
şi umbre care sa-i arate locul de unde trebuia înlăturată piatra: căci marmura îndepărtată
era tot sculptură şi ea, creînd propriile ei efecte.
Acum trebuia să pătrundă adînc şi îndrăzneţ spre a dezvălui trăsăturile principale.
Greutatea ţesăturii care acoperea capul Fecioarei, aplecîndu-i-1 în jos, către mina dinspre
interior a lui Cristos, ce cădea de-a curmezişul inimii ei, atrăgea atenţia spre trupul fiului
întins pe genunchii mamei. Pînza petrecută printre sîni părea o mînă încordată,
strîngîndu-i şi strivindu-i inima palpitîndă. Cutele veşmîntului duceau spre mîna cu care
Fecioara îşi ţinea cu putere fiul pe sub braţ, apoi spre înfăţişarea omenească a trupului lui
Cristos, spre faţa lui cu ochii închişi senin, în somn adînc, spre nasul drept dar plin, spre
bărbia netedă şi fermă, spre mustaţa moale şi barba buclată delicat, spre gura îndurerată.
Deoarece Madona privea în jos, către fiul său, trebuia ca toţi cei care aveau să-i
privească să-şi îndrepte atenţia spre chipul ei, sa citească pe el tristeţea, mila faţă de fiii
tuturor oamenilor, întrebarea pusă cu blîndă disperare: „Ce-aş fi putut face oare pentru a-
1 salva?“ Şi, din adîncul dragostei ei: „La ce-au slujit toate astea, dacă omul nu poate fi
mîntuit?“ Toţi cei ce o vor vedea vor simţi ce nemăsurat de greu îi era, în poală, trupul
neînsufleţit al fiului, dar şi cît de grea, cu mult mai grea era povara din suflet.
Nu se mai pomenise să cuprinzi în aceeaşi sculptură două siluete în mărime naturală. Şi
era un lucru de-a dreptul revoluţionar să aşezi un 011:1 în toată firea în poala unei
femei. Pornind de la această idee, el părăsi toate concepţiile obişnuite despre Pietâ.

2
întocmai cum Ficino crezuse că Platou ar fi putut să fie cel mai iubit discipol al lui
Cristos, Michelangelo dorea şi el să împletească concepţia clasică grecească despre
frumuseţea trupului omenesc cu idealul creştin al nemuririi sufletului. înlătură, deci,
expresia de durere zguduitoare a morţii, caracteristică primelor imagini de Pietă, şi îşi
cufundă cele două siluete într-o mare linişte. Frumuseţea umană putea să exprime tot atît
de limpede sfinţenia, ca şi durerea. In acelaşi timp ea putea să şi înflăcăreze.
Trebuia să convingă marmura să redea toate acestea, ba şi mai mult decît atît. Dacă
destinul personajelor sculptate era tragic, trebuia ca siluetele să fie de două ori mai
frumoase; frumuseţe cu care propria lui dragoste şi dăruire ar fi urmat să se armonizeze
în acest bloc imaculat, neînceput. Chiar dacă va greşi, greşeala va fi săvîrşită de mîini
mînate de iubire.
Iarna veni pe neaşteptate; rece, umedă, crudă. După cum prevăzuse Buonarroto, apa
pătrundea prin tavan. Michelangelo şi Argiento mutară masa de lucru şi patul în
ungherele uscate ale încăperii şi cărară înăuntru foalele din curte. Michelangelo purta pe
cap boneta lui bologneză, trasă pînă peste urechi. Nările i se umflaseră dureros, îngreu-
nîndu-i într-una respiraţia.
Cumpără un vas de fier negru, pentru jar, ca să şi-l pună sub scaunul de lucru,
încălzindu-şi astfel spatele; dar cum se muta în altă parte a odăii, îi îngheţa tot sîngele în
vine. II trimise pe Argiento după încă două vase pentru jar şi două coşuri cu cărbuni,
cheltuieli pe care cu greu şi le puteau îngădui. Cînd degetele i se învineţeau, încerca să
lucreze îmbrăeîndu-şi mănuşi de lînă, fără degete. După o oră de lucru, se petrecu un
mic accident: o bucată de marmură căzu deodată; de spaimă, la zgomotul ciobului pe
podea, simţi pentru prima oară că i se opreşte inima.
într-o duminică, Argiento se întoarse bolnav de la plimbarea lui. Ii era rău, ardea. Pe ia
miezul nopţii, fierbinţeala crescu. Michelangelo îl mută în patul lui. Spre dimineaţă,
Argiento delira, năduşind din belşug, strigînd nume de rude, în- şirînd frînturi de
povestiri, bătăi, cine mai ştie ce întîmplări. Michelangelo îl veghe tot timpul, ştergîndu-1
de năduşeală. De cîteva ori trebui să-l împiedice să sară din pat.
In zori, chemă un trecător şi-l trimise după doctor. Doctorul se opri în prag.

3
— Ciumă! strigă el. Pune pe foc tot ce-a atins de cînd a intrat aici!Şi zicînd aşa, o luă la
fugă.
Michelangelo îl înştiinţă pe Galii. Maestro Lippi aruncă o privire, după care spuse
dispreţuitor: —Fleacuri! De unde şi pînă unde ciumă? Friguri. A fost în ultima vreme pe
la Vatican?
— S-a plimbat duminică pe acolo.
— A băut pesemne apă stătută din şanţul de sub ziduri. Du-te la călugării franciscani
de pe Es- quilin. Ştiu ei să prepare nişte pilule cleioase din mentă, sare şi citrulus
colocintis.
Rugă pe un vecin să rămînă cu Argiento. Ii trebui aproape o oră ca să străbată oraşul prin
ploaia ce răpăia necontenit; coborî strada lungă spre Forul lui Traian, trecu pe lîngă
Forul lui Augus- tus şi bazilica lui Constantin, pe lîngă Colisseu, apoi urcă dealul
Esquilin, către mînăstire. Pilulele uşurară într-adevăr durerea de cap a lui Argiento.
Crezu că merge spre însănătoşire. Două zile trecură în linişte, dar după aceea delirul
reveni.
La sfîrşitul săptămînii, Michelangelo era istovit. Adusese patul lui Argiento în odaia cea
mare şi fura cîteva clipe de somn în timp ce ucenicul dormita. Dar şi mai cumplită decît
lipsa de somn era lipsa mîncării, căci nu voia să-l lase pe băiat singur.
Balducci ciocăni la uşă.
— Ţi-am spus s-o iei pe franţuzoaica aia mică din spatele casei. Dacă se îmbolnăvea,
i-ar fi purtat de grijă familia.
— Să lăsăm trecutul, zise ostenit Michelangelo. Şi aşa e destul de greu să mergi
înainte.
— Dar nici aici nu poţi să-l ţii. Nu vezi că arăţi ca un schelet? Du-1 la spitalul Santo
Spirito.
— Să-l las să moară acolo?
— Adică de ce-ar muri mai repede la spital?
— Pentru că nu capătă nici o îngrijire.
— Şi tu ce fel de îngrijire îi dai, doctore Buonar- roti?
— îl curăţ, îl veghez... Şi el a avut grijă de mir e cînd mi-am vătămat ochiul. Cum pot
să-l las în părăsire într-un pat de spital? Nu e creştineşte.
— Dacă ţii cu orice preţ să-ţi pui capăt zilelor, am să-ţi aduc de-ale gurii în fiecare
dimineaţă, înainte de a mă duce la bancă.
Ochii lui Michelangelo se umplură de recunoştinţă.
— Balducci, tu numai te prefaci că eşti cinic. Uite nişte bani, cumpără-mi nişte
ştergare şi un cearşaf, două.
Întorcîndu-se, Michelangelo dădu cu ochii de Argiento care îl privea lung.
— Am să mor.
— Nu, n-ai să mori, Argiento. Nimic nu-1 poate omorî pe un om de la ţară, decît
poate doar o stîncă prăbuşindu-se peste el.
Trei săptămîni zăcu Argiento. Michelangelo vedea cu durere cum aproape o lună de zile
i se irosise fără lucru. începu să-l frămînte gîndul că nu va fi în stare să termine statuia la
timpul hotărît. La Roma, iarna se îndură să treacă repede. Prin martie, campagna fu
copleşită de un soare vesel, firav. Pietrele atelierului începură să se dezgheţe, îneălzindu-
se vremea, veni şi cardinalul de San Dionigi să vadă cum merge lucrul la Pietâ. De

4
cîte ori îl vedea, Michelangelo avea impresia că sub veşmintele lui se ascunde din ce în
ce mai puţin trup. Cardinalul îl întrebă dacă îşi primise regulat plata. Da, o primise.
Şedeau în faţa blocului alb, masiv, din mijlocul încăperii. Siluetele erau încă nelimpezite,
cu multă marmură păstrată drept sprijin. Dar cele două chipuri erau în bună parte gata, şi
asta îl interesa îndeosebi pe cardinal.
— Spune-mi, fiule, întrebă el domol, cum de-a ieşit faţa Madonei atît de tînără, mai
tînără decît a fiului ei?
— Sfinţia-voastră, după părerea mea, Fecioara Maria nu poate să îmbătrînească. A
fost pură, şi astfel fiind, şi-a păstrat toată prospeţimea şi tinereţea.
Răspunsul îl mulţumi pe cardinal.
— Nădăjduiesc că în august vei termina. E cea mai scumpă dorinţă a mea: să
slujesc în catedrala Sfîntului Petru, la aşezarea statuii.
11 Sculpta cu furie din zori şi pînâ noaptea, apoi cădea mort de oboseală de-a
curmezişul patului, îmbrăcat, fără să pună nimic în gură. Se trezea pe la miezul nopţii,
înviorat, cu mintea clocotind de idei, dornic să pună iarăşi mîna pe marmură. Se scula,
ciugulea dintr-un colţ de pîine, aprindea lampa de alamă, în care mai ardea drojdia
untdelemnului de măsline, şi încerca s-o potrivească într-un unghi de unde să-i lumineze
partea la care lucra. Dar lumina era prea slabă. Nu era înţelept să folosească dalta.
Cumpără nişte hîrtie groasă, îşi făcu o pălărie cu cozoroc, în jurul căreia înfăşură o
sîrmă, lăsîndu-i un laţ destul de mare cît să fixeze o lumînare. în felul acesta, cînd se afla
cu faţa la cîteva degete de marmură, lumina era vie şi statornică. Ciocă- nitul nu-1 trezea
pe Argiento, care dormea sub albia din bucătărie, cu pătura trasă peste cap. Luminările
se terminau repede, ceara topită se scurgea peste cozorocul coifului, lunecîndu-i pe
frunte, dar era încîntat de născocirea lui. într-o noapte, tîrziu, auzi o bătaie puternică în
uşă. Cînd deschise, dădu cu ochii de Leo Baglioni, îmbrăcat într-o mantie de catifea
violet-închis, înconjurat de un grup de prieteni tineri. Toţi aveau lanterne din corn, sau
torţe de ceară înfipte în prăjini lungi.
— Am văzut lumină şi-am venit să vedem ce faci la ora asta neobişnuită. Lucrezi!
Ce sînt ţurţurii ăştia de pe sprîncenele tale?
Le arătă mîndru coiful său cu luminarea. Leo şi prietenii lui izbucniră în rîs.
— De ce nu foloseşti luminări de seu de capră? Seul de capră e mai bun. N-o să-ţi
curgă toată noaptea pe ochi, strigă Leo cînd îşi recăpăta res-r piraţia.
A doua zi după cină, Argiento se făcu nevăzut. Se întoarse la vreo două ore după
căderea serii, cocoşat de povara a patru boccele, pe care le lepădă pe pat.

5
A trimis după mine Signor Baglioni. Am adus un dar din partea lui.Michelangelo
scoase din boccea o luminare galbenă, groasă.
— N-am nevoie de ajutorul lui! strigă el. Du-i-le pe toate înapoi.
— După ce m-am spetit cu ele de la Campo dei Fiori şi pînă aici? Nu i le duc. Mai
curînd le aşez în faţa uşii şi le aprind pe toate o dată.
— Dacă-i aşa, să vedem dacă-s mai bune decît cele de ceară. Dar mai întîi trebuie
să lărgesc ochiul ăsta de sîrmă.
Leo avusese dreptate: seul de capră se topea mai încet şi se sleia pe loc.
îşi împărţi noaptea în două: jumătate pentru somn şi jumătate pentru lucru; astfel, avu
mai mult spor. Sculptă faldurile exterioare, bogate, ale veşmîntului Măriei, partea de jos
a torsului lui Cristos şi picioarele acestuia, cel dinspre interior ridicat astfel încît să poată
fi văzut din faţă, avînd grijă să păstreze material de legătură între acesta şi mîna întinsă a
Măriei.
Respingea toate invitaţiile, se vedea doar cu puţini prieteni, deşi Balducci continua să-i
aducă veşti: Cardinalul Giovanni, nedorit şi nebăgat în seamă de papa Borgia, plecase în
călătorie prin Europa; Piero, încercînd să ridice o armată pentru un al treilea atac asupra
Florenţei, fusese dezavuat de colonia florentină; războiul cu întreruperi dintre Florenţa şi
Pisa izbucnise din nou; Torrigiani se alăturase trupelor lui Cezar Borgia, ca ofiţer, ca să
ajute la cucerirea Romagnei pentru Vatican. Papa Borgia excomunica într-una nobili şi
feţe bisericeşti, însuşindu-şi pămînturile lor; florentinii se întrebau cînd le va veni rîndul.
Era o frumoasă dimineaţă de vară, cu aerul atît de limpede, încît dealurile Albanului
păreau aproape de tot, parcă dincolo de piaţă, cînd Paolo Rucellai îi trimise vorbă să
treacă pe la el cît mai curînd cu putinţă. Michelangelo se întrebă ce putea să dorească
Paolo de la el atît de urgent.
— Ai slăbit mult, Michelangelo.
— Slăbesc eu, dar se îngraşă sculptura. Asta-i rînduiala firească a lucrurilor.
Rucellai îl privi cu uimire.
— Vream să-ţi spun că poşta de ieri mi-a adus o scrisoare de la varul meu Bernardo.
Florenţa deschide un concurs de sculptură.
Mina dreaptă a lui Michelangelo începu să tremure; ca să şi-o liniştească, şi-o acoperi cu
palma stingă.
— Concurs... pentru ce?
— Scrisoarea lui Bernardo spune: „Pentru desă- vîrşirea coloanei de marmură cioplită
în linii mari de Agostino di Duccio şi aflată acum în atelierul catedralei“.
— Blocul Duccio!
— îl ştii?
— Am încercat să-l cumpăr de la Signorie, pentru Hercule al meu.
— Poate că e un folos dacă-1 ţii aşa de bine minte.
— îl văd de parcă s-ar afla aici, la picioarele noastre.
— Ai putea să scoţi ceva frumos din el?
Ochii lui Michelangelo străluciră.
— Dio mio!
— Scrisoarea mai spune că marmura e socotită de consiliu ca „prost tăiată“.
— Nu, nu, e un bloc nobil. E adevărat ca n-a fost scos cum trebuie din carieră, iar
Duccio a intrat în centru prea adînc în el...
— Atunci, vrei să iei parte la concurs?

6
— Mai mult decît orice pe lume! Spuneţi-mi,
care-i tema: politică, religioasă? Concursul e
numai pentru sculptorii florentini? Trebuie să fiu acolo ca să pot lua parte? Vor...?
— Destul, opreşte-te! strigă Rucellai, alte informaţii nu mai am. Dar am să-l rog pe
Bernardo să-mi trimită toate datele.
— Am să vin duminica viitoare după veşti. Rucellai rîse.
— N-o să fie destul timp ca să-mi sosească răspunsul, dar vino la masă. Te vom
îngrăşa pentru concurs.
— îngăduiţi-mi s-aştept pînă cînd veţi primi răspunsul.
Trecură trei săptămîni pînă să-l cheme Rucellai. Urcă în fugă treptele bibliotecii.
— Sînt ceva veşti, dar nu prea multe. Data concursului n-a fost încă hotărîtă. Oricum,
nu se ţine mai devreme de un an. Temele pot fi prezentate de sculptori din Florenţa...
— Va trebui, deci, să mă întorc acolo.
— Tema lucrării n-a fost încă hotărîtă, nici de sfatul Breslei Lunarilor, nici de epitropii
catedralei.
— Ai catedralei? înseamnă, deci, că va trebui să fie o sculptură religioasă. După
Pietă speram să lucrez altceva.
— De plătit, plăteşte Breasla Lînarilor, aşa încît presupun că ea are să aleagă. Ii cunosc
eu pe lînari. 0 să fie o sculptură florentină.
— Florentină? Ca Marzocco?
îngrijorarea lui Michelangelo îl înveseli pe Ru- cellai.
— Nu, nu tot un leu. Cred că un simbol care să reprezinte noua republică, sau poate...
Michelangelo se scărpină în cap nedumerit, slu- jindu-se de degete ca de o daltă dinţată.
— Şi ce fel de statuie ar reprezenta republica?
— Poate că tocmai asta va face parte din concurs. Artistul să fie cel care să propună.
Paolo continuă să-i trimită ştiri, pe măsură ce-i soseau de la Florenţa. Concursul avea să
aibă loc în anul 1500, spre a sărbători a o suta aniversare a concursului iniţiat pentru
uşile Baptisteriului. Breasla Lînarilor spera ca, asemeni concursului la care participaseră
cu un veac în urmă Ghiberti, Brunelleschi şi Della Quercia, blocul Duccio va atrage
sculptori din toată Italia.
— Şi sîntem în vara lui ’99 Iar la Pietă mai am de lucru, nu glumă! Era îngrijorat. Şi
nici nu pot să-i dau zor, e un lucru prea însemnat, prea drag mie. Dacă n-aş isprăvi-o la
timp...
Paolo îi trecu un braţ pe după umeri. Umerii lui Michelangelo tremurau.
— Am să te ţin în curent tot timpul. Breasla Lînarilor va ţine adunări peste adunări,
luni de zile, pînă să hotărască termenul.

7
Cardinalul de San Dionigi pierdu întrecerea cu timpul. Sfinţia-sa nu apucă să-şi vadă
terminată sculptura, deşi ultima sută de ducaţi o trimi-sese Băncii lui Galii
încă de la începutul lui august, cînd opera ar fi urmat să fie
aşezată la locul ei. Cardinalul se stinse liniştit, în timpul
slujbei religioase pe care o oficia. Jacopo Galii luă parte la
înmormîntare, împreună cu Michelangelo. Şedeau alături de
catafalcul dintre coloanele bisericuţei, lungă doar de cinci
metri şi lată de trei, cu corul aşezat în spatele altarului
principal. Intorcîndu-se acasă la Galii, Michelangelo întrebă:
— Acum, cine hotărăşte dacă Pietă este sau nu „mai
frumoasă decît orice altă statuie de marmură care se poate
vedea astăzi la Roma“.
— Asta a hotărît-o chiar cardinalul, după ce te-a vizitat în
mai. A spus atunci că-ţi îndeplineşti datoria. Asta mie mi-e
de-ajuns. Cînd crezi că o vei termina?
— Mai am de lucru la ea vreo şase sau opt luni de zile.
— Prin urmare, tocmai la timp, pentru sfîrşitul nostru de
veac. Asta are să atragă lume din toată Europa.
Michelangelo se mişcă, stînjenit, pe scaun.
— Dacă aţi vrea să trimiteţi ultima sută de du- caţi familiei
mele. 0 duc iarăşi cam greu. Galii îl privi stăruitor.
— Asta e ultima rată. Mai ai încă şase sau opt luni de lucru,
şi pînă acum am trimis la Florenţa aproape toţi ducaţii
cardinalului. începe să cam semene cu un sac fără fund.
— Aş vrea să investesc toţi banii ăştia într-o prăvălie pentru
fraţii mei Buonarroto şi Giovan- simone. După cîte văd,
Buonarroto încă nu şi-a găsit rostul, iar Giovansimone, de la
moartea lui Savonarola, schimbă slujbă după slujbă, apoi
dispare zile întregi. Dacă ar putea găsi o prăvălie bună, mi-ar
reveni şi mie o parte din cîştig, şi...

8
Păi bine, Michelangelo, dacă zici că nici unui dintre ei nu se
pricepe în negoţ, cum crezi că or să poată cîştiga ceva? Galii
era scos din fire. Dar imediat adăugă plin de bunăvoinţă: Nu
pot să te las să-ţi zvîrli ultimii bani într-o groapă. Fii şi tu
prevăzător şi pune-te la adăpost pentru viitor. Optzeci Ia sută din banii
primiţi pentru Bacchus şi Pietă au ajuns în mîinile familiei tale. Am dreptul s-o ştiu,
căci doar sînt bancherul tău.
Michelangelo îşi lăsă capul în jos şi şopti:
— Buonarroto nu vrea să lucreze pentru nimeni, aşa că trebuie să-i înfiripez un negoţ.
Iar dacă pe Giovansimone nu-1 aduc acum pe calea cea dreaptă s-ar putea să nu mai am
niciodată prilejul ăsta. Banii fură trimişi la Florenţa, Michelangelo păs- trîndu-şi doar
cîţiva ducaţi. Curînd după aceea, începură să-i lipsească multe lucruri: unelte de
sculptură, de-ale casei, haine, pentru el şi Ar- giento. Făcu economii, dîndu-i lui Argiento
bani doar pentru cea mai modestă hrană. îmbrăcămintea începu şi ea să se zdrenţuiască.
Apoi, o scrisoare sosită de la Lodovico îl făcu să-şi vină în fire:
„Scumpul meu fiu,
Buonarroto îmi spune că duci o mizerie cumplită. Mizeria e un păcat, de vreme ce în
ochii lui Dumnezeu şi ai aproapelui nostru trece drept un viciu. Ea vatămă şi sufletul, şi
trupul... Trăieşte cumpătat, dar ai grijă să nu duci lipsă şi să nu trăieşti în sărăcie... înainte
de toate, îngrijeşte-ţi capul, păstrează-1 la o căldură potrivită şi nu te spăla niciodată pe
el. Lasă-te frecat, dar nu te spăla.“ Se duse la Paolo Rucellai, împrumută cei 25 de fiorini
pe care îi înapoiase cu doi ani în urmă şi se duse împreună cu Argiento la Trattoria
Toscana ca să mănînce un bistecca alia florentina. în drum spre casă, cumpără
pentru el şi pentru Argiento cîte-o camaşă nouă, două perechi de ciorapi lungi şi sandale.
A doua zi de dimineaţă, Sangallo se înfiinţă la atelier într-o stare de nespusă frămîntare.
Mustaţa blondă îi era zbîrlită.
— S-au apucat să-ţi distrugă biserica ta preferată, San Lorenzo in Damaso. Au scos
afară toate cele o sută de coloane sculptate.
în primul moment, Michelangelo nu pricepu mare lucru.
— Ia stai jos. Aşa... Acum ia-o de la capăt. Ce zici că se întîmplă cu San Lorenzo?
— Bramante, noul arhitect din Urbino. A intrat în graţiile cardinalului Riario... I-a dat
ideea să scoată coloanele din biserică şi să-şi completeze cu ele curtea palatului.
Sangallo îşi frîngea mîi- nile, tînguindu-se. Ce crezi, ai cum să-l împiedici pe Bramante?
— Eu? Cum să-l împiedic? N-am nici o putere asupra cardinalului, nu l-am mai văzut
de aproape doi ani...
— Dacă te-ai duce la Leo Baglioni? Cardinalul ascultă de el.
— Plec chiar acum.
Îndreptîndu-se spre Campo dei Fiori, încercă să-şi amintească tot ce i se povestise
despre Bramante: avea 55 de ani, era din Urbino, lucrase ca arhitect pentru ducele din
Milano şi venise la Roma la începutul acelui an, hotărît să trăiască din economiile făcute
în Lombardia, pînă cînd va studia şi stăpîni meşteşugul arhitectural al vechilor romani.
Intr-o oarecare măsură, gîndi Michelan- gelo, cam tot aşa făcuse şi Sangallo. îl aşteptă
pe Baglioni cîteva ceasuri bune. Leo îl ascultă liniştit, fără să-i tresară măcar un muşchi
pe faţă, aşa cum îi era obiceiul să primească izbucnirile altora. Apoi spuse calm:
— Vino să vorbim cu Bramante. E prima lui comandă primită la Roma. Ambiţios
cum e, mă îndoiesc că vei fi în stare să-l convingi să renunţe. Pe drum, pînă la curtea
palatului, Leo i-1 descrise pe Bramante:

9
— Un om foarte cumsecade, zău, e plăcut să te afli în tovărăşia lui. E veşnic vesel,
bine dispus şi se pricepe grozav să spună snoave şi ghicitori. Nu l-am văzut niciodată
lipsit de bunăvoinţă, îşi face o mulţime de prieteni la Roma. Se uită apoi pieziş la
Michelangelo. N-aş putea spune acelaşi lucru şi despre tine!
Se apropiaseră de palat. Leo zise:
— Uite-1 acolo, măsoară baza coloanelor. Michelangelo se opri la intrare, privindu-1
pe Bramante. De la prima vedere fu neplăcut sur-
prins de capul pleşuv al acestuia, doar cu cîteva rămăşiţe de bucle pe ceafa bombată, de
fruntea osoasă şi sprîncenele stufoase, de ochii de un verde spălăcit, de nasul cîrn şi de
gura mică, semănînd cu un boboc de trandafir, pierdută în dimensiunile uriaşe ale
capului. In timp ce-1 privea, Bramante dădu cîteva pietre la o parte. Gîtul lui de taur şi
umerii vînjoşi arătau o forţă de atlet.
Leo făcu prezentările. Bramante îl salută vesel pe Michelangelo, apoi le turnă pe loc o
anecdotă hazlie. Leo rîse din toată inima. în schimb, Michelangelo nu se înveseli de loc.
— Nu-ţi place să rîzi, Buonarroti? întrebă Bramante.
— Să prefaci San Lorenzo într-un talmeş-balmeş nu mi se pare ceva hazliu.
Bramante îşi ridică umerii pînă în apropierea fălcilor, ca un pugilist în poziţie de apărare.
Amîndoi priviră spre Leo. Baglioni rămase neutru.
— Ce te priveşte pe dumneata ce se-ntîmplă cu coloanele astea? întrebă Bramante
tot politicos. Eşti arhitectul cardinalului Riario?
— Nu. Nu sînt nici măcar sculptorul lui. Dar, întîmplător, socotesc această biserică
una dintre cele mai frumoase din Italia. E un adevărat vandalism s-o distrugi.
— Dimpotrivă, coloanele astea sînt ca o monedă împărătească. Ştii că au fost luate
din teatrul Pompei, în anul 384, şi aşezate în biserică? întreaga Romă nu e decît o carieră
pentru cei ce ştiu cum să-i folosească piatra. Aş dărîma totul dacă mi s-ar ivi prilejul să
clădesc ceva mai frumos în loc.
— Dar piatra aparţine locului pentru care a fost concepută şi sculptată.
— Asta e o idee învechită, Buonarroti. Piatra aparţine oricărui loc unde un arhitect
are nevoie de ea. Tot ce e vechi moare.
— Iar o mulţime de lucruri noi se nasc moarte! Bramante îşi cam pierdu răbdarea.
— De cunoscut nu mă cunoşti. Nu cred să fi venit aici din proprie iniţiativă. Cred
că te-a îndrumat cineva. Spune-mi, cine e acest adversar al meu?
— Acest aşa-zis adversar al dumitale e cel mai bun
arhitect din Italia, cel care a construit vila Poggio a Caiano, a lui Lorenzo de Medici, şi a
proiectat palatul ducelui de Milano: Giuliano da Sangallo. Bramante izbucni într-un rîs
batjocoritor.
— Giuliano da Sangallo? Ce-a făcut el la Roma? A restaurat tavanul unei biserici! Iată
la ce e bună o fosilă bătrînă ca el. Intr-un an de zile am să-l alung din Roma pentru
totdeauna. Şi-acum, dacă ai să te dai la o parte din drum, o să-mi pot vedea de lucru ca
să creez cea mai frumoasă curte din toată lumea. Vino peste cîtva timp, ca să vezi cum
construieşte Bramante.
Mergînd spre casă, Baglioni spuse:
— Asar cum cunosc eu Roma, să ştii că Bramante va ajunge sus de tot. E primejdios
să-ţi faci duşman dintr-un asemenea om.
— Ceva îmi spune că mi l-am şi făcut duşman, spuse Michelangelo cu înverşunare.
I Z Menirea lui era să insufle marmurii spiritul pur. Totuşi, chiar cînd avea de tratat o
temă religioasă, simţea o adîncă înţelegere faţă de om, în întregimea lui, viu, prin toţi

10
nervii, muşchii, vinele, oasele, prin pielea, părul, degetele, ochii şi gura lui. Dacă voia să
creeze forţă şi măreţie, totul trebuia însufleţit prin transpunerea în marmură a forţei
omului. Inaintă cu cioplitul de jos în sus, folosindu-se de buna cunoaştere a formelor
eliberate în partea inferioară a lucrării, precum şi de o intuiţie la fel de veche şi de
profundă ca şi marmura ce zăcuse atîta timp îngropată. Astfel, expresia Madonei reieşea
nu numai din emoţia ei, dar şi din concepţia întregii opere. Michelangelo îşi ţinea capul
mai jos decît al Măriei, cu mîinile în dreptul frunţii si cu uneltele îndreptate în sus,
pătrunzînd cît se putea mai aproape de esenţa dramatică a temei. Blocul de marmură îl
privea drept în faţă; sculptorul şi sculptura îngemănîndu-se într-o blinda şi tainică tristeţe.
Lăsase mult în urmă vechea concepţie a statuilor Pielâ, sumbre, cu neîndurătorul lor
mesaj de dragoste întunecat de sînge. Nu voia să reprezinte agonia. Găurile piroanelor
din palmele şi picioarele lui Cristos apăreau doar ca nişte puncte neînsemnate. Nici o
urmă de violenţă. Isus dormea împăcat, în braţele mamei sale. Cele două reliefuri
iradiau luminozitate. Acest Crist al lui trebuia să trezească compătimire adîncă, nu ură
împotriva celor ce nu apăreau în sculptură, dar purtau răspunderea.
Credinţa sa religioasă o exprima prin mijlocirea frumuseţii personajelor; armonia dintre
ele era mijlocul lui de a înfăţişa armonia universului creat de Dumnezeu. Nu tindea să-l
arate pe Cristos divin, căci n-ar fi ştiut cum, ci adînc uman. Capul Fecioarei ieşi la iveală
delicat, cu trăsături florentine, un chipj;înăr, cu o tăcută şi discretă stăpînire de sine. în
expresia ei realizase o diferenţiere a divinului de sublim. Pentru el, sublimul însemna
suprem şi desăvîrşit. Se gîndi: „Semnificaţia siluetelor stă în însuşirile lor omeneşti,
frumuseţea feţei şi a formelor redă măreţia spiritului lor“.
Băgă de seamă că realiza astfel o bogăţie palpabilă, cu forme ce oglindeau zilele pline
de iubire, devotate creaţiei.
Balducci îi aduse vestea că Sansovino, tovarăşul său de ucenicie din grădina Medici, se
întorsese la Florenţa după ce lucrase un şir de ani în Portugalia. I se comandase un grup
de marmură pentru Baptîsteriu: sfîntul Ion botezîndu-1 pe Cristos. Sansovino era socotit
ca avînd toate şansele să obţină comanda blocului Duccio.
— E un sculptor bun, recunoscu cinstit Michel- angelo.
— Mai bun decît tine?
înghiţi în sec înainte de a răspunde.
— Termină cu bine tot ceea ce începe,
— Crezi că poate cîştiga concursul, în locul tău? Din nou făcu un efort ca să răspundă.
— Ne vom da şi unul şi altul toată silinţa.
— Niciodată nu te-am pomenit atît de modest. .Miehelangelo roşi. Era ferm hotărît să-
l întreacă pe Sansovino şi să cîştige întrecerea; dar să-l bîrfească nu se simţea în stare.
— Leo Baglioni susţine că am puţini prieteni. Sansovino mi-e prieten. Am de gînd să-l
păstrez.
— Torrigiani participă şi el la concurs şi spune tuturor că va obţine blocul de marmură
Duccio, întrucît a fost împotriva Medici-lor. In ce te priveşte, zice că de vreme ce l-ai
susţinut pe Piero, nu ţi se va îngădui să concurezi. Paolo Rucellai e de părere că trebuie
să te întorci din timp la Florenţa, ca să te pui bine cu S ignor ia.
Vestea asta îl costă cîteva nopţi de nesomn. Avu prilejul să-l binecuvînteze pe Baglioni
pentru uriaşa provizie de luminări din seu de capră pe care i le dăruise.
La jumătatea lunii ianuarie, începu să ningă. Zăpada căzu din belşug timp de două zile,

11
întovărăşită de vîntul dinspre miazănoapte. Frigul pătrunzător stărui mai multe
săptămîni. Curtea interioară a lui Miehelangelo se acoperi pînă sus de zăpadă. înăuntru,
odăile erau de gheaţă. Nu exista nici un mijloc de a împiedica vîntul îngheţat de la nord
să pătrundă prin obloanele de lemn şi pînză. Cele trei vase cu jăratic nu încălzeau de loc.
Lucra cu boneta trasă peste urechi^ şi cu o pătură prinsă cu ace în jurul umerilor. în
februarie, zăpada şi îngheţul se abătură din nou. Oraşul era mort, pieţele părăsite,
prăvăliile închise din cauza gheţii, a lapoviţei şi a noroiului îngheţat, care făcea ca
străzile să fie de neumblat. Miehelangelo şi Argiento o duceau foarte greu.
Miehelangelo îl lua pe băiat din patul lui, ca să se încălzească unul pe altul. Umezeala se
infiltrase prin tencuiala pereţilor. Zăpada îndesată pătrundea mai încet, dar umezeala
dura mai mult. Cărbunii se găseau anevoie, iar preţul lor urcă atît de mult, îneît abia
izbutiră să cumpere o grămăjoară. Argiento petrecea ore întregi scormonind zăpada de
pe cîmpurile înconjurătoare, în căutare de vreascuri şi lemne pentru foc.
Apoi, Michelangelo răci şi căzu la pat cu febră. Argiento făcu rost de două cărămizi de
la o construcţie întreruptă, le încinse în foc, le înfăşură în ştergare şi i le puse una cîte una
la picioare, ca să alunge răceala. II hrănea cu supă fierbinte de carne. Michelangelo nu
mai putea lucra de loc; cîte zile trecură astfel, nici el nu mai ştia. Din fericire, îi mai
rămăsese doar lustruitul. Pentru munca grea cerută de daltă nici n-ar mai fi avut putere.
Pentru această Pietâ spera să obţină un lustru puternic, căruia calitatea bună a
marmurii să-i dea o desăvîrşită catifelare.
în prima zi mai călduroasă, se repezi pînă la Trastevere şi cumpără cîteva bucăţi mari de
piatră ponce. Le sparse cu ciocanul, căutînd feţele mai netede. Astfel, putea să apuce
bucăţile în palmă, folosindu-se de fibrele lungi, paralele, mătăsoase, ca să lustruiască
suprafeţele largi ale veşmîntului Fecioarei, ale pieptului şi picioarelor lui Cristos: încet,
cu nesfîrşită răbdare, zile şi săptămîni îndelungi.
Apoi, avînd nevoie de muchii mai ascuţite, despică piatra ponce cu dalta, o tăie în forme
potrivite pentru a pătrunde în adîncituri şi scobituri, în ondulaţiile părului, printre haine,
pe la unghii, în cele din urmă, făcu nişte ţăndări colţuroase, care semănau cu vîrfurile de
săgeţi primitive, ca să lustruiască rotunjimea nărilor lui Cristos. Spatele Măriei nu-1
termină, de vreme ce statuia urma să stea într-o firidă, şi lăsă marmura nelustruită, aşa
cum erau şi stîncile brute pe care Fecioara era aşezată. Lustrul strălucitor al marmurii
neîntinate lumina odaia întunecoasă, dîndu-i înfăţişarea unei capele cu vitralii. Artistul
cel urît crease într-adevăr o operă de mare frumuseţe. Primul care văzu sculptura
terminată fu Sangallo. Nu spuse nimic despre conţinutul religios al statuii, dar în schimb
îl felicită pe Michelangelo pentru arhitectonica triunghiulară a compoziţiei, pentru
echilibrul liniilor şi al maselor.
Jacopo Galii veni la atelier şi studie statuia în tăcere. După un timp murmură:
— Mi-am ţinut făgăduiala faţă de cardinalul de San Dionigi: e cea mai frumoasă
lucrare în marmură ce poate fi văzută astăzi la Roma.
— Mă nelinişteşte aşezarea statuii la locul ei, spuse Michelangelo. Actul nostru nu
prevede că avem dreptul s-o aşezăm în catedrala Sfîntul Petru. Or, murind cardinalul...
— N-o să întrebăm pe nimeni. O aşezăm fără zarvă. Faţă de ceva despre care nu se
ştie nimic, nimeni nu poate obiecta.
Michelangelo se înspăimîntă.
— Cu alte cuvinte, să instalăm statuia pe furiş?
— Nu pe furiş, ci doar fără zarvă. O dată ce va fi pusă în firida ei, nimeni nu se va mai

12
sinchisi s-o scoată de acolo.
— Dar papa ţinea la cardinal. Trei zile de doliu s-au închinat memoriei lui. I-a îngăduit
să aşeze sculptura în capela regilor. De ce s-ar gîndi cineva s-o mute?
— Sînt sigur că nu o vor face, zise Galii pe un ton liniştitor. Dacă i-ai tocmi pe prietenii
aceia ai tăi, pietrarii, ca să te ajute? Mîine după masă, în timp ce oraşul se odihneşte.
Erau atîtea părţi ieşite în afară: mîini, picioare, falduri, încît — cu oricîta grijă ar fi
înfăşurat-o — nu îndrăzni să încredinţeze barelor şi răngilor deplasarea marmurii. De
aceea, îl rugă pe Guffatti să vină pînă la atelier, îi arătă Pietă şi se sfătui cu el. Guffatti
rămase tăcut în faţa sculpturii, apoi spuse:
— Mi-aduc familia.
Familia lui se dovedi a fi alcătuită nu numai din cei trei fii voinici, dar şi dintr-o droaie de
veri. Nu-1 lăsară pe Michelangelo să atingă statuia, ci o înfăşurară ei în vreo şase pături
zdrenţuite, şi apoi, însoţiţi de un întreg cor de strigăte, împotriviri şi porunci, o ridicară,
ţinînd-o de soclu. Cărară statuia, opt inşi, pînă la o vechitură de căruţă aşternută cu un
strat de paie, şi o legară cu frînghii. Cu Michelangelo la spatele căruţei, o luară cu grijă
pe Via Posterula, pietruită, peste podul Sant’Angelo, apoi în jos, pe neteda Via
Alessandrina, de curînd deschisă, pe care papa o refacuse pentru a sărbători anul 1500.
Pentru prima dată de cînd venise 3a Roma, Michelangelo avea prilejul să-l laude pe
papa Borgia.
Ai lui Guffatti opriră căruţa Ia picioarele celor treizeci şi cinci de trepte. Doar faptul că se
urne- reau cu o povară sfîntă îi împiedică să înjure în timp ce cărau marmura grea în sus,
pe primele trei grupuri de cîte şapte trepte; o lăsară jos ca să se mai odihnească, îşi
şterseră năduşeala de pe frunte, apoi se opintiră din nou, ca să o ducă pe lîngă fîntîna
ţîşnitoare, în atrium, spre poarta bisericii.
Acolo, în timp ce familia Guffatti se opri încă o dată ca să-şi tragă sufletul, Michelangelo
avu prilejul să observe că bazilica era şi mai înclinată decît pe vremea cînd se apucase el
de lucru. Acum arăta atît de părăginită, încît părea cu neputinţă de reparat. I se puse un
nod în gît la gîndul că minunata lui Pietă va rămîne într-o biserică ce abia se mai ţinea
pe picioare. Mai mult ca sigur că se va surpa la prima pală de vînt năpustită la vale
dinspre Munţii Albani. Se şi vedea tîrîn- clu-se în patru labe printre dărîmături, încercînd
să regăsească bucăţile statuii sfărîmate. Se linişti abia cînd îşi aduse aminte de desenele
lui San- gallo care arătau cum putea fi sprijinită cu proptele catedrala Sfîntul Petru.
Guffatti apucară din nou statuia. Michelangelo îi conduse în lăcaşul sfînt, cu cele cinci
nave comunicînd între ele şi cu sutele ei de coloane adunate din toată Roma. De aici,
trecură în capela regilor Franţei, în stînga unei siluete uriaşe repre- zentîndu-1 pe Cristos
aşezat în jilţ. Oamenii depu- seră cu băgare de seamă povara în faţa firidei goale,
desfăcură păturile, îşi şterseră mîinile de sudoare şi aşezară cu veneraţie statuia la locul
ei. Michelangelo o potrivi în poziţia dorită. Familia Guffatti cumpără lumînări de la o
bătrînă înveşmîntată în negru şi le aprinse în faţa statuii. Nici un singur scudo nu vrură
să primească pentru truda lor.
— O să ne luăm plata în ceruri, zise tatăl.
Era cel mai frumos omagiu pe care-1 putea primi autorul statuii. Avea să fie, de altfel, şi
singurul. Jaeopo Galii intră în capelă întovărăşit de Bal- ducci. Era vădit încîntat. Din
mijlocul neamurilor sale, Guffatti întrebă:
— Asta-i tot? Fără nici o slujbă? Fără bineeu- vîntarea preotului?
— A fost binecuvîntată prin însăşi dăltuirea ei, răspunse Galii.

13
Familia Guffatti şi Argiento îngenuncheară în faţa Fecoiarei, se închinară şi murmurară
o rugăciune. Miehelangelo îşi ridică privirea către Pielă, trist şi dezamăgit. Cînd
ajunse la uşa capelei şi se întoarse să mai arunce o ultimă privire, văzu că şi Fecioara era
tristă şi singură; cea mai singură fiinţă omenească hărăzită de Dumnezeu pe acest
pămînt.
Zilnic se abătea pe la Catedrala Sfîntul Petru. Puţini dintre pelerinii din oraş binevoiau să
viziteze capela regilor Franţei. Cei care, totuşi, treceau pe acolo îngenuncheau grăbiţi în
faţa proaspetei Pietă, se închinau şi plecau mai departe. Deoarece Galii recomandase
să nu se facă zarvă, puţini ştiau de instalarea statuii. Miehelangelo nu putu afla nici o
părere, nici măcar de felul celor auzite în grădina Galii de la poeţi şi academicieni. Paolo
Rucellai, Sangallo, Cavalcanti vizitară Sfîntul Petru; restul coloniei florentine, indignată
de uciderea lui Savonarola, refuză să pătrundă între zidurile Vaticanului.

14
După aproape doi ani de muncă plină de dăruire, Miehelangelo şedea abătut în camera
lui posomorită, acum goală, apăsătoare. Nimeni nu venea să-i vorbească despre
sculptură. Era atît de istovit, îneît nici măcar nu se mai putea gîndi la blocul Duccio. Nici
Galii nu socotea că ar fi fost momentul să-i pomenească de vreo nouă lucrare. Intr-o
după-amiază, intrînd în catedrala Sfîntul Petru, văzu o familie cu mai mulţi copii mari
— din Lombardia, după cum îşi dădu seama judecind după hainele şi dialectul lor —
stînd în faţa statuii sale şi gesticulînd larg cu mîinile. Curios, se apropie sa tragă cu
urechea.
— Află că recunosc lucrarea asta! striga mama. E a omului ăluia din Osteno, care face
toate pietrele funerare.
Soţul ei flutură, răşchirate, degetele mîinilor, scu- turîndu-se de această idee cum se
scutură un cîine de apă.
— Nu, nu. E făcută de unul de-ai noştri, Chris- toforo Solari, de-i zice „cocoşatuF, din
Milano. Cîte de-astea n-a făcut el!
In noaptea aceea, Michelangelo trecu prin oraş cu un sac verde de pînză în mînă. Intră în
catedrala Sfîntul Petru, luă o lumînare din sac, o fixă în ochiul de sîrmă al pălăriei, apoi
vîrî din nou mîna înăuntru, după ciocan şi daltă. Ridi- cînd uneltele, se aplecă peste
silueta lui Cristos, aşa încît luminarea să arunce o lumină statornică pe pieptul Fecioarei,
şi pe fîşia petrecută peste sîni ciopli cu litere cursive, ormanentate:
MICHAEL • AGLVS • BONAR0VS • FL0ENT FAGEBAT (Făcută de Michelangelo
Buonarroti din Flo-
rent a)
După aceea se întoarse acasă şi-şi împachetă lucrurile. Azvîrli sutele de desene făcute
pentru Bacchus şi Pietă, în focul aprins de Argiento, în timp ce acesta era plecat
după Balducci. Balducci sosi, cu cămaşa strîmbă şi părul zbîrlit, şi-i făgădui că va vinde
înapoi mobila negustorului din Trastevere.
Chiar înainte de a se lumina, purtînd fiecare cîte-un sac de pînză, Michelangelo şi
Argiento se îndreptară spre Porta del Popolo. Inchiriară doi catîri şi, alăturîndu-se
convoiului de mărfuri, la prima geană de lumină porniră spre Florenţa.