TESTAMENT – TUDOR ARGHEZI

Tudor Arghezi este unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai

modernismului interbelic (poet, prozator și gazetar), remarcându-se printr-o
accentuată diversitate a universului poetic. Scriitorul revoluționează atât limbajul
poetic al vremii sale, cât și tematica poeziei, lirica lui fiind reprezentativă pentru
perioada interbelică, în care literatura este dominată de două direcții principale:
tradiționalismul și modernismul. T. Arghezi realizează prin volumul de
debut ,,Cuvinte potrivite” (1927) o adevărată reformă a liricii românești. Criticul
literar T. Vianu identifică patru etape în evoluția liricii scriitorului: poezia
filosofică (lirica existențială, tema confruntării omului cu moartea, arta poetică);
poezia socială; poezia erotică; poezia ,,boabei și-a fărâmei’’.

Poezia ,,Testament’’ este o artă poetică modernă care deschide

volumul de debut ,,Cuvinte potrivite’’ (1927) și completează seria artelor poetice
interbelice moderne (,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii’’ L. Blaga, ,,Joc
secund’’ Ion Barbu). Poezia este un manifest literar care sintetizează viziunea lirică
argheziană, ceea ce-l determină pe Tudor Vianu să afirme descendența valorică a
poetului din marea familie a geniilor literaturii universale.

Modernismul este o mișcare amplă, o tendință de înnoire în arta și

literatura secolului al XX-lea, caracterizată prin negarea tradiției și prin impunerea
unor noi principii de creație. Opera literară modernă, indiferent de genul literar,
este expresia crizei existențiale, a crizei de comunicare sau a celei creatoare.

Poezia ,,Testament’’ se încadrează în estetica modernismului prin:

caracterul de artă poetică, estetica urâtului, discursul liric care reflectă conceptul de
poezie intelectualizată cu funcție de cunoaștere, cu referințe din sfera culturii
(poezia devenind un act artistic asumat), expresivitate (limbaj artistic construit cu
ajutorul metaforelor), ambiguitate voită prin tehnica sugestiei (mai multe
posibilități de interpretare), sugestie (prezența ideilor-simboluri), structura
prozodică (lipsa constrangerilor formale), limbajul șocant cu asocieri inedite,
neașteptate (termini religioși, argotici, arhaisme, regionalisme etc).
 Poezia ,,Testament’’ este ,,o arheologie’’ a eului, o redefinire, o căutare și
o reconstruire a identității prin întoarcerea la ,,temelii’’. Este o artă poetică,
deoarece autorul își exprimă propriile convingeri despre arta literară, despre
menirea literaturii, despre rolul artistului în societate.

În primul rând, dimensiunea modernistă a textului se evidențiază prin

caracterul de ars poetica. Este o artă poetică modernă, deoarece în cadrul
discursului poetic apare o triplă problematică, specifică lumii moderne:
transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului și raportul dintre inspirație și
muncă sau meșteșug (literatura are drept menire transfigurarea socialului în estetic,
estetica urâtului). Autorul optează pentru estetica urâtului, căutând să descopere
valențele estetice în aspectele urâte ale realului. (,,Din bube, mucegaiuri și
noroi/iscat-am frumuseți și prețuri noi’’).

În al doilea rând, este o arta poetica moderna prin raportul dintre

inspirație (talent) si meșteșugul creator (tehnica artistică), acestea fiind
esențiale în orice demers artistic: ,, Slova de foc și slova făurită/ Împerecheate-n
carte se mărită’’. Astfel, în actul poetic se implică, în egală măsură, cele două
elemente creatoare: meșteșugul și inspirația. Poetul este artizan, dar și creator
inspirat de harul divin. Metaforele ,,slova de foc’’ și ,,slova făurită’’ definesc
simbolic unitatea organică a operei.

Tema poeziei o reprezintă creația literară (în ipostaza de meșteșug,

creație lăsată moștenire unui fiu spiritual), raportul dintre creator și cititor;
condiția creatorului și a creației precum și misiunea acestora.

O prima idee prin care se face referire la temă este concreteţea

limbajului artistic. În viziunea lui T. Arghezi scriitorul este un artizan,
meșteșugar, ce trebuie să găsească cea mai potrivită formă pentru a-și exprima
ideile. Cuvintele par a se materializa în textul lui Arghezi, fiind de o concreteţe
uluitoare: ,,Veninul strâns l-am preschimbat în miere’’/ ,,Stăpânul… ca un ţap
înjunghiat’’, ,,Bătrânii au adunat, printre plăvani/Sudoarea muncii sutelor de ani’’.

O alta idee care subliniază tema textului este aceea a rolului pe care
artistul trebuie să și-l asume, acela de voce a poporului căruia îi aparține. El
consideră că vocea artistului trebuie să exprime durerile și năzuințele poporului
său. El este exponentul clasei sociale din rândul căreia provine: ,,Durerea noastră
surdă și amară’’: ,,Și izbăvește-ncet, pedepsitor/Odrasla vie-a crimei tuturor’’.

Semnificativ pentru construcția textului este titlul poeziei. Acesta este

sintetic, fiind alcătuit dintr-un substantive comun, nearticulat, la singular, care
anticipează mesajul poetic și sintetizează întregul discurs liric. Titlul este o
metaforă care desemnează creația. Astfel, în sens denotativ, titlul trimite la un act
juridic, în care o persoană își transmite dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după
moarte, acesta având, în general, valoare materială. Sensul conotativ, cu trimiteri
la ,,Vechiul Testament’’ și ,,Noul Testament’’ din Biblie, sugerează o moștenire
spirituală. De aceea, cartea/ creația devine moștenire spirituală lăsată de către
Creatorul-tată posterității –fiilor spirituali.

De asemenea, lirismul este subiectiv, specific artelor poetice, evidențiat prin

mărci lexico-gramaticale: pronume la pers I singular (,,am ivit’’, ,,am
prefăcut’’, ,,făcui’’, ,,am luat’’) și plural (,, să schimbăm’’), verbe la pers a II-a
singular (,,să urci’’), adjective pronominale posesive (,,(străbunii) mei’’, ,,(cartea)
mea’’, ,,(durerea) noastră’’). Subiectivitatea lirică aduce în prim-plan ipostazele
poetice: creator (,,eu am ivit cuvinte potrivite’’), rob (,,Robul a scris –o, Domnul o
citește’’), tată spiritual (,,Cartea mea-i, fiule, o treaptă’’). Astefel, eul liric apare în
mai multe ipostaze:eu/noi, eu/tatăl-fiul, Robul-Domnul

Discursul poetic este conceput ca un monolog adresat de tată unui fiu

spiritual căruia îi este lăsată drept unică moștenire ,, cartea’’, metonimie care
desemnează opera literară. Vocativul ,,fiule’’ devine o marcă a monologului
adresat.

Incipitul, construit în relație de simetrie cu finalul, evidențiază atitudinea

poetului față de lume și de sensul pe care îl dă cărții, singura sa avere: ,,Nu-ți voi
lăsa drept bunuri după moarte/Decât un nume adunat pe-o carte’’. Se configurează,
astfel, relația dintre artist (Tată) și cititor (Fiu spiritual). Aceeași relație este reluată
în final: Robul (este artistul), iar Domnul (este cititorul). (,,Robul a scris-o,
Domnul o citește’’)

În plus, simetria textului este dată de plasarea cuvântului-cheie ,,carte’’ și a

sinonimelor sale în diferitele poziții ale discursului liric
(,,carte’’, ,,hristov”, ,,cuvinte potrivite…”)
 Relațiile de opoziție se stabilesc între diversele componente ale artei
poetice. Astfel, opoziția ,,Robul’’/,,Domnul’’ evidențiază relația scriitor (robul-
poet)-cititor.

Din punct de vedere compozițional, poezia este structurată în cinci strofe

inegale, având ca element-cheie metafora cărții, termen ce se repetă sub diferite
forme în toate strofele.

Primele două strofe (secvența întâi) evidențiază legătura dintre generații:

străbuni, poet și cititor. Pentru T. Arghezi, poezia este o moștenire spirituală,
menită a sintetiza experiența trecutului ( ,,hrisovul(…) cel dintâi’’) . Cartea are o
valoare inițiatică pentru posteritate, cumulând experiența predecesorilor ,,Cartea
mea-i, fiule, o treaptă’’. Poezia își găsește sursa de inspirație în trecutul generațiilor
de străbuni. Truda, căutarea, efortul sunt exprimate printr-un imaginar tipic
arghezian, al materialității ,,Prin râpi și gropi adânci/Suite de bătrânii mei pe
brânci’’. Metafora ,,osemintele vărsate-n mine’’ conturează solidaritatea cu lumea
rurală, legătura poetului cu strămoșii.

Strofa a treia (a doua secvență poetică) surprinde rolul etic, estetic și social
al poeziei. La baza actului creator stau suferințele predecesorilor. Eul liric este
primul dintr-un șir de generatii care, prin forța cuvântului, dă glas durerii
strămoșilor și înlocuiește munca brută, materială cu munca intelectuală, spirituală.
Această idee este exprimată prin metaforele ,,sapa-n condei și brazda-n călimară’’.
Saltul la nivel cultural al generației sale are la bază suferința și acumulările în plan
material ale predecesorilor.

Arta sa presupune șlefuirea unui limbaj brut, desemnat prin epitetul ,,graiul
(lor) cu-ndemnuri pentru vite’’ în artă, ,,cuvinte potrivite’’. Arta are rol estetic:
poezia transfigurează urâtul (desemnat prin
metaforele ,,zdrențe’’, ,,venin’’, ,,ocara’’, ,,cenușa morților din vatră’’) în artă.
Această idee este reluată în versurile ,,Din bube, mucegaiuri și noroi/Iscat-am
frumuseți și prețuri noi’’. Arghezi introduce în literatura română estetica urâtului,
concept preluat de la scriitorul francez Charles Baudelaire. T. Arghezi consideră că
orice aspect al realității( frumos sau urât, sublim sau grotesc) poate constitui
material poetic.
 A patra stofă a poeziei (a treia secvență poetică) aduce în prim-plan rolul
social al poeziei. Poetul răzbună suferința predecesorilor săi (,,durerea noastră’’),
fiind un purtător de cuvânt al neamului său. El răscumpără nedreptățile la care au
fost supuși strămoșii săi ,,Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte’’.

Strofa a cincea (a patra secvență poetică) definește actul creator prin două
coordonate, exprimate prin metaforele ,,slova de foc’’ (care sugerează talentul,
inspirația) și ,,slova făurită’’ (desemnează munca artistului de șlefuire a
limbajului). Creația artistică este un produs atât al inspirației, cât și un produs al
efortului creator. Muza, arta contemplativă, „Domnița”, „pierde” în favoarea
meșteșugului poetic „Întinsă leneșă pe canapea,/Domnița suferă în cartea mea”.
Raportul autor-cititor este exprimat în versul ,,Robul a scris-o, Domnul o citește’’
care surprinde condiția poetului de supus al actului de creație (Robul) adresat unui
cititor inițiat (Domnul).

Elementele înnoitoare ale limbajului poetic pot fi relevate la fiecare nivel al

textului poetic (nivelul lexico-semantic, nivelul morfosintactic, nivelul stilistic și
nivelul fonetic).

La nivel lexico-semantic se observă acumularea de cuvinte nepoetice, care

dobândesc valențe estetice, conform esteticii urâtului(„bube, mucegaiuri și noroi”,
„ciorchin de negi”). Inedituș limbajului arghezian rezultă din valorificarea
diferitelor straturi lexicale în asocieri surprinzătoare: arhaisme(„hrisov”),
regionalisme(„grămădii”), cuvinte și expresii populare(„gropi”, „râpi”, „pe
brânci”, „plăvani”, „vite”, „zdrențe”), termeni religioși(„cu credință”, „icoane”,
„Dumnezeu”, „izbăvește”), neologisme(„obscur”).

La nivel morfosintactic dislocările topice și sintactice sugerează truda

creatorului(Și dând în vârf ca un ciorchin de negi/Rodul durerii de vecii întregi).
Folosirea frecventă a verbelor la pers. I singular, timpul trecut, pentru definirea
metaforică a actului de creație poetică, sugerează rolul artistului(am ivit, am
prefăcut, făcui, am luat, am pus-o, am făcut-o, iscat-am)

Materialitatea imaginilor artistice se realizează la nivel stilistic prin fantezia

metaforică, asocieri semantice surprinzătoare, înnoirea metaforei, comparația
inedită( Împerecheate-n carte se mărită/Ca fierul cald îmbrățișat în clește),
epitetul rar( torcând ușure, dulcea lui putere), oximoronul(Veninul strâns l-am în
miere ).

Versificația este la limita dintre tradiție și modernitate prin păstrarea

rimei împerecheate, dispunerea versurilor în strofe inegale, cu ritm și măsură
variabile(între 9-11 silabe)

Poezia ,,Testament’’ ilustrează principalele particularități ale unei arte

poetice și exprimă profesiunea de credință a unui artist complex, aflat între tradiție
și modernitate. Totodată, versurile descriu constantul efort creator al poetului de a
ilustra că grotescul și urâtul pot trezi emoții artistice prin actul transfigurării
procesului creator.

În concluzie, opera literară ,,Testament’’ ilustrează unitatea de concepție și

de viziune a lui Arghezi asupra existenței, fiind așadar o artă poetică în care poetul
definește creația artistică, misiunea poetică și crezul său literar conform căruia arta
înnobilează cuvântul și transformă urâtul în frumos artistic. Este o artă poetică de
sinteză pentru orientările poeziei interbelice, cu elemente tradiționaliste și
moderniste.