O scrisoare pierdută

De Ion Luca Caragiale

-caracterizare de personaj-
IONESCU si POPESCU

I.L. Caragiale este considerat cel mai mare dramaturg român, fiind integrat în epoca
marilor clasici, alături de Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici și Titu Maiorescu. Este
recunoscut drept un mare autor de comedii, din această specie făcând parte opere, precum:
„Conu Leonida față cu reacțiunea”, „D-ale carnavalului”, „O noapte furtunoasă” și „O scrisoare
pierdută”.
Opera literară „O scrisoare pierdută” este o piesă de teatru reprezentată pentru prima dată
pe scena Teatrului Național din București în anul 1884 și este este inspirată din evenimentele
politice care au avut loc cu ocazia alegerilor parlamentare din 11- 13 mai 1883. Fiind o specie a
genului dramatic, textul păstrează  o serie de trăsături specifice, precum: împărțirea textului în
acte si scene, apariția indicațiilor scenice, modul predominant de expunere este dialogul
dramatic, iar acțiunea este generată de o serie de conflicte, în care apare categoria estetică a
comicului. Comicul este o categorie estetică înrudită cu umorul sau ironia și care provoacă râsul
prin surprinderea contrastului dintre aparență și esență, dintre ceea ce vor să pară personajele și
ceea ce sunt de fapt, prin satirizarea moravurilor sau prin surprinderea unor defecte omenești,
personajele fiind astfel caricaturizate.
Cuplul comic, Ionescu și Popescu, este format din două personaje colective, episodice ce
apar doar în actul al treilea și în finalul piesei reprezentând dăscălimea. Aceștia fac parte din
grupul susținător al lui Cațavencu fiind caracterizați atât direct, prin intermediul didascaliilor, cât
și indirect prin limbaj, gesturi, mimică, mișcarea scenică și relația cu celelalte personaje, lucruri
ce reies din comic.
Comicul de nume încadrează cele două personaje în categoria „-eștilor” cu scopul de a
nu-i deosebi și de a-i reprezenta ca un tot unitar ce se completează unul pe celălalt, ca fiind o
frescă socială. Numele acestora sunt unele comune în societatea românească prin prezența
sufixului „escu” care are semnificația de : „fiul lui”, astfel cele două nume ajung să aibe sensul
de „fiul lui Ion„ și „fiul popii”.
Comicul de caracter prezintă defectele general-umane pe care autorul le satirizează și
compune structura morală, ce reiese, în mod indirect, din atitudinea, faptele și vorbele cuplului
comic, iar în mod direct din didascalii. Pe deoparte, cei doi „-ești” definesc tipul atotștiutorului
deși nivelul de cunoștințe era unul minim. Aceștia adoptă o atitudine superioară în timpul
cuvântării lui Tache Farfuridi, legată de semnificația termenului „plebiscit” dar pe care ei îl
denumesc „plebicist”: „Ionescu: Ştim ce este plebicistul! Mersi de explicaţie!”. Pe de altă parte,
alte două tipuri pe care aceștia le reflectă sunt: tipul credulului și tipul naivului. Tipul credulului,
se conturează în secvența din pauza de cinci minute a ședinței, unde cei doi dascăli sunt mișcați
de discursul opozantului, Farfuridi, în care acesta vorbea de istoria țării: „Cațavencu: Voi
dascălii sunteţi băieţi buni, dar aveţi un cusur mare: cum vă vorbeşte cineva de istorie, s-a
isprăvit, are dreptate.” Tipul naivului, reiese din secvența imediat următoare, unde Cațavencu își
susține propria opinie referitoare la istorie, care este de altfel formulată greșit, iar pe care cei doi
bărbați o aprobă: „Cațavencu: Or, mai întâi şi-ntâi istoria ne învaţă anume că un popor care nu
merge înainte stă pe loc, ba chiar dă înapoi, că legea progresului este aşa, că cu cât mergi mai
iute, cu atât ajungi mai departe.” ,,Ionescu: Asta așa e.” „Popescu: Nici nu mai încape vorbă.”
 Comicul de limbaj este o modalitate, prin care autorul, scoate în evidență incultura celor
două personaje folosindu-se de atracția paronimică a cuvântului „plebiscit” care înseamnă
referendum, dar pe care aceștia îl denumesc „plebicist”: „Ionescu: Ştim ce este plebicistul! Mersi
de explicaţie!”.
Comicul de situație reiese din împrejurările în care sunt puse personajele, de încurcături,
confuzii și situații echivoce. Astfel, în cazul lui Ionescu și Popescu, comicul de situație este
evidențiat prin scenele unde „-eștii” își fac apariția, ca de exemplu: cea în care cei doi îl aclamă
pe susținătorul lor, Nae Cațavencu, în timpul discursului acestuia: „Cațavencu: Voi progresul şi
nimic alt decât progresul: pe calea politică...” „Popescu: Bravo!” „Caţavencu: Socială...”
„Ionescu: Bravo!” „Caţavencu: Economică...” „Popescu: Bravo!” „Caţavencu: Administrativă...”
„Ionescu: Bravo!” „Caţavencu: Şi... Şi...” „Ionescu, Popescu, grupul: Bravo! Bravo!”. O altă
scenă reprezentativă comicului de situație este ilustrată de cea în care Zaharia Trahanache
numește candidatul susținut de comitetul lor, și anume Agamiță Dandanache, timp în care,
Ionescu, fiind ferm convins că este vorba de Nae Cațavencu, începe să îi silabisească numele
înaintea faptului împlinit: „Trahanache: Stimabil! Candidatul pe care-l susţine comitetul nostru,
este domnul...” „Ionescu: Nae Caț...” „Trahanache: Ai puțintică răbdare...(...) Domnul...Agamiță
Dandanache!”
În cocluzie, prin crearea celor două personaje colective, Ionescu și Popescu, autorul
urmărește evidențierea unei clase sociale de mijloc ce este ușor de influențat de oamenii politici
prin discursuri, de cele mai multe ori patriotice. Astfel, în operă ca și în viața cotidiană, accentul
nu cade pe cuplul comic, reprezentant al societății și al omului de rând, ci pe politicieni care doar
se folosesc de societate pentru a-și îndeplini țelurile.