Postmodernismul

Constituie o mişcare culturală, manifestată în a doua jumătate a secolului al XX-lea,

conştientizată şi accentuată în anii '80, deşi termenul a fost utilizat încă din deceniul al IV-lea.
Acest curent se defineşte prin raportare la modernism, atât ca o continuare a acestuia, cât şi în
opoziţie faţă de anumite tendinţe ale acestuia.
În lucrarea Postmodernismul românesc, Mircea Cărtărescu preciza: „Despre o atitudine
explicit şi conştient postmodernă se poate vorbi însă în lumea românească abia după 1980 […]
Putem constata doar că este primul concept teoretic important, denumind un curent literar, intrat
în limbajul critic românesc după ultimul război (onirismul se definea el însuşi ca un
neosuprarealism) şi că frecvenţa folosirii lui, pozitive sau negative, este în continuă creştere.
Deja termenul pare să fie ataşat solid promoţiilor ’80 şi ’90 din literatura română şi e folosit cu o
anumită constanţă şi în muzică şi artele plastice.”
Postmodernismul este, după definiţia lui Eugen Simion, „o etică şi o estetică a seducţiei,
a jocului şi a impurităţii, adică un fel de modernism fără transcendenţă, asemănător
manierismului şi barocului, adică un postmodernism fără postmodernitate.” Din punct de vedere
etic, postmodernismul ar fi un fel de nou umanism, construit pe mitul unei (imposibile, de fapt, -
consideră Mircea Cărtărescu ) întoarceri: „promisiunea de a se întoarce cu o conştiinţă lucidă şi
mai înţelegătoare, la ceea ce un romancier de azi numeşte codul existenţial al omului şi de a da o
imagine unitară şi verosimilă a omului uitat în haosul unei istorii iraţionale”.
După Nicolae Manolescu, postmodernismul este un modernism mai tolerant, care
împrumută criteriul poeticului din poezia modernă, arătându-se mai îngăduitor în preferinţele şi
idiosincraziile lui.
Trăsăturile postmodernismului au fost formulate şi dezvoltate de criticul Ihab Hassan,
citat de Mircea Cărtărescu în Postmodernismul românesc cu lucrarea Pluralism în
postmodernism. Perspective.

IDEEA DE ARTĂ
Dacă modernismul răspândea ideea de artä pură și act creator pur, ceea ce făcea ca arta să se
manifeste doar în spațiile elitiste, închise (precum sala de spectacol, teatre sau muzee) în mediile
restrânse, evoluate, educate ale inițiaților, postmodernismul dizolvă arta în social prin
intermediul mass-mediei, renunțându-se la mitul artei democratizându-se. Ideea de artä este
valorizatä dintr-o perceptie ambientalä, utilitarä, decorativä, arta nemaifiind privitä (prin
conceptul de unicitate) pentru că tehnica actuală o reproduce peste tot conferindu-i efect de
masificare, de popularizare, ceea ce face ca de multe percepția asupra ei sä fie una distractivä.
Într-o astfel de societate care încearcă inserarea operelor de artä la orice nivel al vietii cotidiene,
în orice sociale, etice, politice sau religioase, omul are de-a face cu un permanent consum de
bunuri „entertainment", iar lumea cotidiană devine dezordonatä, valoarea näscându-se și
desträmându-se permanent. Așadar, arta coboară în cotidian, are aspect comercial, are imagine,
culoare, forme în continuă mișcare, este artă de suprafață, vizibilă, palpabilă, care se hrănește din
propria-i moarte, dizolvându-se în mass-media.
Postmodernismul românesc
Postmodernismul românesc a devenit, începând cu anii '80, dominant în cultura românä, ca
după 1989, sä tindä și să elimine total modernismul. În anii '80 face apariția o nouă generație de
scriitori care se vor numi în spiritul acestui deceniu, optzeciști în Junimea și Cenaclul de luni, care
au devenit nucleele bucureștene ale generației lor.
 Unul din aspectele cele mai fericite ale acestor cenacluri a fost acela că grupurile
optzeciste au fost coordonate de personalități cu renume în lumea literarä a momentului (Nicolae
Manolescu, Eugen Simion, Ion Pop, Marian Papahagi, Ovid. S. Crohmälniceanu). Optzeciștii au
putut debuta cu volume personale și colective, impunând o nouä direcție literaturii române,
dovadä cä trei volume colective celebre aveau sä definească literatura optzecistă: Aer cu
diamante (autorii fiind Mircea Cärtärescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Ion Stratan); Cinci
(Bogdan Ghicu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Romulus Bucur, Alexandru Mușina);
Desant (proză scurtă a șaisprezece autori tineri).
Proza optzecistä s-a dezvoltat mai lent, dezväluindu-și coerența odatä cu aparitia grupului
desantiștilor, scrierile lor conturând o lume märuntä, marginalä, extrem de concretä selectatä din
mediile noi ale existentei comuniste șoferi de camioane, coafeze, țigani, studenți, locatari ai
cäminelor de nefamiliști, toti aceștia dovedind puterea de a rezista unei realități ostile. Prozatorii
optzeciști au creat un roman cu totul diferit de romanul românesc postbelic, scrierile lor fiind
considerate niste ciudätenii: Zmeura de cámpie si Tratament fabulatoriu, de Mircea Nedelciu;
Tainele inimei, de Cristian Teodorescu; Partial color, de Sorin Preda; Dus-întors, de Nicolae
Iliescu. Ingeniosul bine temperat, de Mircea Horia Simionescu; Coaja lucrurilor sau Dansând
cu Jupuita, de Adrian Otoiu; Amantul Colivăresei, de Radu Aldulescu; Alexandru, de Ion
Manolescu.

Trăsături ale poeziei postmoderne

1) sinteză între vechi și nou;
2) evidențierea unui univers al obiectelor animate, umanizate, al unui spațiu poetic
supraaglomerat; poezia devine un adevärat carnaval fantasmagoric;
3) limbajul este unul torsionat;
4) poetii se folosesc de ironie și umor inteligent, precum și de registrul grotesc, ceea ce
transformă lirica în experiment
5) versurile par împrumutate din numärätoarele sau strofele absurde ale jocurilor copiilor
6) textele reunesc inedit colaje variate (citate din lirism eminescian, decupaje din faptele eroilor
greci, versuri ale pușcăriașilor, colind de Cräciun);
7) poetii se folosesc de imagini bizare, jocuri de cuvinte, torsionäri sintactice;
8) receptorul nu este invitat să deslușească adevăratele sensuri ale poemului, ci pe acelea ale
propriei sale minți în contact cu poemul.

Trăsături ale prozei postmoderne

1) cultivarea ironiei, a autoironiei, a umorului intelectual; grotescul, parodicul, carnavalescul,
kitsch-ul, parodia farsa, ceea ce transformä textul într-un adevärat spectacol caleidoscopic al
lumii;
2) preferințä pentru fragment, pentru realitatea cotidianä, experienta nemijlocitä a condițiilor
vietii zilnice;
3) abordarea prozei scurte (schita, nuvela, povestirea scurtä) ca frondä la adresa romanului scris
pânä atunci;
4) abandonarea macrostructurilor sociale și a macroistoriei pentru a se elimina exhaustivitatea
oglindirii sociale specifice romanului;
5) sunt investigate medii marginale;
6) este abordat un nou realism, al sordidului, al cenușiului;
7) textul produce o atmosferä exuberantä de carnaval prin autoreferențialitatea, metalimbajul,
intertextualitatea, metafictiunea de care se folosesc prozatorii;
8) logica este aceea a diverselor îmbinäri, a ciocnirilor întâmplätoare și a contrastelor;
9) refacerea ordinii artistice (adică o mare parte din travaliul presupus de actul creator) îi va
reveni cititorului în triada autor-operä-receptor, accentul deplasându-se pe realitatea dintre
ultimii doi termeni;
10) cititorul este invitat sä fie personajul principal al operei, în timp ce naratorul iese din text
pentru a sta de vorb[ cu personajele și ceilalti receptori;
11) enumerările nesfârșite și färä sens usucă discursul, blochează cuvintele în ele însele,
dezarticulează, sterilizeazä.