Dobroiu Ionuț-Gabriel

Facultatea de Litere
Master-Anul I-Studii de limba și literatura romană
Examen-Teorii și orientări în lingvistica actuală

Curentul latinist

Curentul latinist este un curent apărut în lingvistica și filologia română din secolul
XIX, care a continuat unele idei ale Școlii ardelene.
Limbile și culturile romanice au fost supuse în epoca Renașterii la un proces profund
și deliberat de relatinizare, care s-a manifestat în special la nivel lexical (ortografia
etimologică, împrumuturi savante, înlocuirea cuvintelor de origine non-latină).
Este vorba probabil de epoca în care latina este abandonată ca limbă de cancelarie în
favoarea limbilor neolatine. Este și cazul Transilvaniei, unde limba latină funcționase ca
limbă de statpână la momentul compromisului austro-ungar (există dovezi că latina
fusese limbă oficială și a cancelariei Moldovei și Țării Românești pentru o perioadă).
În limba română, curentul latinist are meritul de a fi contribuit la generalizarea scrierii
cu caractere latine, de a fi stimulat interesul pentru vechile texte de limbă românească și
de a fi adus noi argumente în sprijinul originii latine a limbii române.
Împrumutul lexical reprezintă indiscutabil cea mai importantă modalitate prin care s-a
realizat relatinizarea lexicului românesc (în contrast cu derivarea sau alte procedee
interne). Cu toate acestea, procesul de relatinizare lexicală a limbii române a fost mai
puțin pronunțat decât în celelalte limbi romanice, însă de dată mai recentă (secolul
XVIII):
Între reprezentanții curentului latinist s-au manifestat ciocniri între tendințele
moderate și cele extreme. Mai moderați au fost George Barițiu, Gheorghe Munteanu,
Iosif Hodoșetc, iar printre cei care au extremizat curentul latinist au fost Gheorghe
Săulescu, Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian, Ion C. Massimu, etc. Exagerările
unor reprezentanți latiniști au fost combătute de scriitori moldoveni și munteni ai epocii:
Alecu Russo, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alexandru Odobescu, Bogdan
Petriceicu Hasdeu, Titu Maiorescu.
Curentul latinist și-a încetat influența pe la anul 1880, adică după jumătate de secol de
la apariția lui.
 Curentul latinist apare în Transilvania pe la sfârşitul secolului XVIII, odată cu prima
încercare gramaticală asupra limbii noastre, cu „Elementele” părintelui Samuil Klein sau
Micul, scoase la lumina de Şincai. Părerea ambilor autori asupra limbii române este ca
aceasta e o „corupţiune” a limbii latine clasice. Acest mod de a vedea, care ne întâmpină
şi în istoria celorlalte limbi romanice, se află expus în capitolul „Gramaticii daco-
romane”, unde se tratează despre derivarea vorbelor româneşti din cele latine.
Pentru Klein-Şincai şi urmaşii lor punctul de plecare e latina clasică, în loc de acel
„sermo rusticus”, care, provenit din „prisca latinitas” ca şi „sermo urbanus” sau forma

1
literară, a încercat apoi o dezvoltare cu totul independentă: pe când una rămase staţionară
şi oarecum cristalizată în forme stereotipe ce se transmiteau pe cale educativă şi literară,
cealaltă participa la perpetua mobilitate a oricărui grai în circulaţia-i plină de viaţă,
îndepărtându-se astfel din ce în ce mai mult de idioma savantă, de latina clasică.
A reduce dar pe una la tipul celeilalte, era o întreprindere pe atât de lipsit de temei, pe
cât de periculoasă în consecinţele sale. Într-adevăr, evoluţia unei limbi nu se face conform
unui şablon literar sau clasic, ci fiecare idiomă urmează pe o cale particulară şi potrivită
cu geniul ei.
De aceea un principiu atât de arbitrar, ca cel inaugurat de şcoala etimologică, n-a putut
să producă, odată pus în aplicare, decât rezultate dezastruoase şi să impedice libera
dezvoltare a graiului.
Din capul loculul se vede dar indicat într-un mod foarte clar că misiunea viitoare a
grămăticului este a realiza o apropiere din ce în ce mai desăvârşită între formele actuale
ale limbii şi între prototipul lor, aşa cum el se oglindeşte în limba unui Cicero sau
Virgiliu. El nu se dă înapoi înaintea perspectivei de a crea un abis între limba grăită de un
neam întreg şi într-una meşteşugită şi cunoscută unui mic număr de admiratori ai
trecutului. Ba încă se admise ca indispensabilă o asemenea ruptură bruscă, între limba
literară şi cea populară, motivând-o cu rău înţeleasa zicătoare a lui Quintilian (I, 6):
„Aliud esse latine, aliud grammatice loqui”, ce o spune însă mai mult ironic contra
despotismulul de atunci al grămăticilor. Se uită că un proces identic de radicală
transformare îl încercaseră, în timpul retorului roman, analogiștii antici care, prin
mijloace artificiale de uniformizare, căutaseră de asemenea a săpa o prăpastie între
gramatica lor şi limba reală şi cum atari opintiri extreme au fost combătute şi în cele din
urmă, paralizate de adversarii lor anomaliști. Mai mult încă... Aici nu numai tendinţa era
greşită, dar însuşi punctul de plecare era cu desăvârşire fals, întrucât nu latina clasică, ci
idioma vulgară servise de substrat atât limbii române cât şi celorlalte limbi romanice. E
de mirare că acesta premiză neîntemeiată, acest „proton pseudos” a fost în genere adoptat
de către reprezentanţii etimologismului până la Cipariu. Dar să revenim la „Elementele”
publicate de Klein şi Şincai.
Întâia ediţie din 1780 n-a rămas fără de influenţă asupra contemporanilor. Oculistul
german Molnar de Müllersheim, mai târziu profesor la Universitatea din Cluj şi cunoscut
prin relaţiile sale cu revoluţionarii Horia şi Crișan (1784), o prelucra nemţeşte opt ani mai
târziu (1788) şi o apreciază ca „ein schätzbares Werk”. Scriitorul austriac Sulzer s-a
folosit de dânsa cu oarecari rezerve fundate în a sa „Istorie a Daciei transalpine” (II, 154
urm.) şi înrâurirea-i se resimte şi în „Gramatica românească” a lui Radu Tâmpea,
„directorul şcolilor neunite naţionaliceşti prin marele Prinţipat al Ardealului”, din 1797.
Iată cum judecă acesta din urmă meritul celor doi autori ai „Elementelor Daco-
romane” în interesanta prefaţă a Gramaticii sale: „Domnul Ioan Molnar, doftor şi profesor
de tămăduirea luminii ochilor, în cartea sa de „Economia stupilor” şi în „Gramatica
nemţească-rumânească”, dar mai vârtos într-a sa „Retorică”, ce cât de curând va ieşi din
tipar, şi C. Păr, S. Klein de la Sad cu desluşirea Bibliei româneşti, cu „Teologia
moralicească”, cu „Jus Natures” sau „Îndreptarea Firii”, cu „Gramatica Daco-romană”.
din Viena: sunt aceia care au adus şi aduc acum roadă şi mlădiţe limbii româneşti,
curăţind prin multele cărţi, care le-au dat şi le dau la lumină, toată neghina ce cuprinse
limba noastră, silindu-se şi de acum înainte din cât va fi cu putinţă a o apropia de
orighinalul ei. Însă, aşa ca şi cărţile bisericeşti bine să le înţelegem”.

2
 Care este acel „orighinal”? S-a văzut că pentru pentru Klein-Şincai şi urmaşii lor
punctul de plecare e latina clasică, în loc de acel „sermo rusticus”, care, provenit din
„prisca latinitas” ca şi „sermo urbanus” sau forma literară, a încercat apoi o dezvoltare cu
totul independentă: pe când una rămase staţionară şi oarecum cristalizată în forme
stereotipe ce se transmiteau pe cale educativă şi literară, cealaltă participa la perpetua
mobilitate a oricărui grai în circulaţia-i plină de viaţă, îndepărtându-se astfel din ce în ce
mai mult de idioma savantă, de latina clasică. A reduce dar pe una la tipul celeilalte, era o
întreprindere pe atât de lipsit de temei, pe cât de periculoasă în consecinţele sale. Într-
adevăr, evoluţia unei limbi nu se face conform unui şablon literar sau clasic, ci fiecare
idiomă urmează pe o cale particulară şi potrivită cu geniul ei. De aceea un principiu atât
de arbitrar, ca cel inaugurat de şcoala etimologică, n-a putut să producă, odată pus în
aplicare, decât rezultate dezastruoase şi să impedice libera dezvoltare a graiului.
Înainte de a constata răspândirea acesteii tendinţe de uniformizare, să cităm încă acest
pasaj din prefaţa Gramaticii lui Tâmpea, în care autorul pare a presimţi pericolul unei
procederi atât de artificiale: „Cu greu este şi va fi a aduce limba aceasta - cea românească
- în curăţenia orighinalui ei, adică în limba veche rumânească sau râmlenească; căci de-ar
aduce cineva în curăţenie, ar fi tocmai latineasca şi italieneasca şi cel ce ar învăţa
româneşte aşa limpede, care nu este român, cărţile bisericeşti nu le-ar putea înţelege, nici
vorba obştească de acum obişnuită. Românul neînvăţat încă socotesc c-ar zce, că-i
schimonoseşti limba părintească". Vom încerca de a urrnari pas cu pas treptata dezvoltare
a curentului latinist, de la intâiele încercări încă timide ale unui' Klein-Şincai până la
consecinţele extreme din „Tentamen criticum” şi până la absolutismul „Dicţionarului” şi
„Glosarului” academic. Prima aplicaţie a principiului de acomodare a prezentului
lingvistic cu trecutul originar o face însuşi Tâmpea, când susţine în aceeaşi prefaţă: „Nici
să te miri, iubite cititorule, căci am schimbat sau scurtat unele cuvinte, care până acum
într-alt chip s-au răspuns, căci în orighinalul limbii noastre mai întâi aşa s-au răspuns,
trăgându-se de la latineşte; de pildă „sore” (lat. sol) în loc de „soare”, „omeni” (lat.
homines) nu „oameni”, „duo” (lat. duo) nu „două” şi altele”.
Această procedere are, cum se vede, un caracter cu totul mecanic. Se şterg
particularităţile cele mai marcante, care au făcut în cursul secolelor din latina vulgară o
idiomă românească şi naţională şi în loc de a ţinea seama de spiritul limbii, se
sacrifică evoluţia-i normală, unor vederi subiective şi eronate. Făcând abstracţie de toate
schimbările şi influenţele etnice la care fusese expusă limba, se trece cu buretele peste
întregul proces al timpulul şi se redă graiului o pretinsă forma primordială.
O formă ca „soare” este românească, iar nu latină şi nu poate fi românească decât
exclusiv sub această formă: de la vulgar-latinul „sole” până la românescul „soare” au
trecut secole şi a fost cu neputinţă ca într-un răstimp atât de îndelungat, o limbă vie să nu
se modifice. Ea suferi, sub îndoita influenţă a mediului şi a elementului etnic, toate acele
schimbări, fatale în evoluţia istorică a unei idiome, care au întipărit limbii române o
fizionomie particulară şi i-au dat o proprie individualitate în complexul celorlalte limbi
romanice. În singura vorbă „soare” se oglindeşte o parte din vicisitudinile graiului
românesc : în cele două modificări care o îndepărtează de la forma-i iniţială, rezidă
caracterul ei propriu naţional. Cele două schimbări fonetice, rotacizarea lui „l” şi
diftongarea lui „o” sunt într-adevăr caracteristice pentru limba noastră şi necunoscute
limbilor surori. Ele cad în epoca de formare a limbii române, în special amplificarea sau
refracţia lui „o” ca şi a lui „e” în „ea” contribuie a-i da acea înfăţişare aparte care o

3
deosebeşte de restul grupului romanic. A zice dar „sole” în loc de „soare”, este a ne
întoarce cu secole înapoi şi a ne transporta într-un alt mediu climateric; a zice „sore” în
loc de „soare”, este a rosti o formă ce n-a răsunat poate niciodată la auzul poporului
român.
Dacă Tâmpea, după exemplul lui Klein-Şincai, se mulţumeşte cu o formă ca „sore”,
Iorgovici face, în ale sale „Observaţii”, un pas mai departe în direcţia radicalismului
latinoman: „Am descoperit că într-unele vorbe învăluite în groasa negură a necunoştinţei
regulilor gramaticești s-au schimbat unele litere mai moi în mai aspre, precum în loc de
„sole” zicem „sore”, pentru „sale” - „sare”, pentru „salire” - „sărire”. Care schimbare o
judec a fi stricătoare limbii noastre: 1. pentru că aşa schimbare a literelor e împotriva
Normei; 2. prin aşa schimbare limba s-a mai micuţelat la cuvinte. Nelegiuirile schirnbarii
acesteia şi din însăşi limba noastră, se arată în vorbele cele compozite: de la „salire”
zicem saltare, nu „sartare”, de unde însă pronunţia noastră nu rabdă schimbarea „sărire”
din „salire”. Şi acesta o susţine unul din capetele cele mai judiciose ale şcolii ardelene,
„un lingvist şi filozof adânc”, cum îl califica Papiu-Ilarian. Modificările inevitabile în
cursul dezvoltării unei limbi devin nişte „schimbări nelegluite” şi întreaga argumentare
porneşte de la o pretinsă Normă, care se învârteşte într-un cerc vicios perpetuu.
Această Normă s-a văzut că este latina literară, care, la adică vorbind, n-ar fi după
dânşii decât o veche românească”.

Teoriile genezei româneşti

Teritoriul de formare, „problema cea mai grea din istoria limbii române” după părerea
lui Ov. Densusianu, a fost sursa unor îndelungate şi energice dispute ştiinţifice. În pricipiu
dicuţia rămâne încă deschisă, în sensul că cercetările istorice, arheologice şi lingvistice
furnizează permanent noi elemente în măsură să întregească şi să nuanţeze opiniile
istoricilor şi lingviştilor. Teoriile genezei etnolingvistice româneşti pot fi repartizate în
trei grupe.

Teoria originii nord şi sud dunărene.

Procesul complex, unitar şi inseparabil de constituire a poporului român şi a limbii
române a avut loc pe un întins teritoriu romanizat, care cuprindea regiuni situate la nordul
şi la sudul Dunării: Dacia şi Dobrogea, sudul Pannoniei, Dardania, Moesia Inferioară şi
Moesia Superioară.
În această ordine de idei, important este şi faptul că pentru populaţia romanizată din
spaţiul daco-moesic, Dunărea a fost numai un hotar administrativ, „politic şi strategic”;
fluviul nu a constituit deci o frontieră etnică, lingvistică, economică sau culturală ceea ce
a permis mobilitatea populaţiei şi a favorizat menţinerea caracterului unitar de ansamblu
al limbii române.
Susţinută de istorici şi de filologi (A. D. Xenopol, N. Iorga, S. Puşcariu, Al. Rosetti),
ipoteza apariţiei şi dezvoltării limbii române în spaţiul romanizat nord şi sud dunărean
este confirmată de diversitatea dovezilor istorice, arheologice şi lingvistice.

4
Teoria originii nord-dunărene
Avansată de personalităţi ilustre ale culturii româneşti vechi şi moderne (D. Cantemir,
P. Maior, B. P. Haşdeu), această teorie nu a beneficiat de demonstraţii ştiinţifice
convingătoare; astăzi această teză are numai valoare istorică.

Teoriile originii sud-dunărene

Formarea poporului român şi a limbii române la sudul Dunării, ca urmare a părăsirii
Daciei prin retragerea aureliană, a fost suţinută şi de savanţi români, dar mai ales de
autori străini. Între ei diferenţele sunt majore, deşi acceptarea unei întinse zone sud-
dunărene drept „patrie primitivă” a românilor constituie, fără îndoială, un punct comun
deloc neglijabil. Această ipoteză a fost formulată mai întâi de Franz Josef Sulzer, care îşi
propunea să demonstreze că „actualii vlahi nu se trag din volohii ori din bulgarii lui
Nestor şi încă mai puţin din romanii din Dacia lui Traian, că, prin urmare, ei nu trebuie
consideraţi aborigeni, ci ca un popor care a venit aici în timpuri mai târzii” sau că „valahii
au luat fiinţă în Moesia, Tracia şi în regiunile de acolo de primprejur, nu în Dacia”.
În secolul al XIX-lea, Robert Roessler reia aceeaşi teorie, fixând trecerea românilor la
nordul Dunării la sfârşitul secolului al XII-lea şi în „timpul imediat următor”. Mai mult,
el clădeşte un întreg sistem de ipoteze explicative – istorice şi lingvistice.
În lucrarea sa Robert Roessler afirma că dacii au fost omorâţi în masă dupa 106.
Este evident că acest lucru nu este adevărat datorită faptului că romanii aveau nevoie
de forţă de muncă şi nu le stătea în obicei să masacreze populaţiile din teritoriile nou
cucerite. Au mai fost găsite dovezi ale continuităţii dacilor în peste 1000 de localităţi iar
nişte inscripţii din alte provincii romane atestă prezenţa soldaţilor de origine dacă.
Din acea perioadă datează toponimele şi hidronimele care au fost transmise românilor
şi au rămas până astăzi (Donaris, Maris, Alutus etc). Toate acestea dovedesc faptul că
dacii nu au dispărut după anul 106, ba mai mult şi-au continuat existenţa în acelaşi
teritoriu.
Teoria roessliană mai susţinea şi faptul că după retragerea aureliană dintre anii 271 -
274, teritoriul nord dunărean ar fi ramas pustiu, lucru ilogic având în vedere că în secolul
IV un amfiteatru din Sarmizegetuza a fost blocat şi transformat în fortăreaţă: la Porolisum
şi Apullum s-au găsit morminte de inhumaţie cu inventar daco-roman; la Napoca s-au
descoperit două cuptoare de olărit din secolul IV şi pe tot spaţiul nord dunărean au fost
găsite obiecte paleo-creştine.

Originea geto-daca a poporului roman

Romanii sunt fara indoiala urmasii directi ai geto-dacilor si spiritualitatealor are ce
sigutanta la baza pe cea a stramosilor. Traditia este reprezentata prin intregul tezaur de
valori spirituale ce se transmit pste generatii: obiceiuri, datini, credinte proprii unei
colectivitati.In notiune de traditie este cuprinsa, de asemenea, creatia culturala a unui
popor in dezvoltarea sa istorica, creatie diferentiata prin exprimarea spiritualitatii
originale a acesteia. Suntem, in generel, inclincati sa atribuim traditiei un inteles pur
material, sa o legam de forme, cand in fond ea reprezinta o spiritualitate, un mod de a
gandi si de a simti, propriu unei sensibilitati ce caracterizeaza o natiune.
O magistrala analiza a Mioritei din perspective ce ne preocupa a fost facuta de

5
Mircea Eliade. EL considera valoroasa balada drept unica in experienta spirituala a
poporului roman, o creatie populara autentica inca vie, arhetip al spiritualitatii populare
romanesti. Actiunea – dupa marele invatat – se petrece in cosmos liturgic necrestin, in
morti, in aceasta neasemuita perla a creatiei populare romanesti, inseamna resemnare dar
si pesimism.
Elementele stravechi geto-dacice se presupune a se fi pastrat in obiceiurile romanesti
de Craciu sau de Anul Nou, care s-ar fi cristalizat pe fondul stravechi autohton , la care se
adauga un important aport roman.
Gandirea si cultura populara romaneasca se transforma astfel din sursa secundara in
sursa primara de cunoastere a spiritualitatii stramosilor nostri, geto-dacii.
Mostenirile geto-dacice din cultura populara romaneasca se inscriu printre celelalte
numeroase dovezi cu privire la descendenta romanilor din geto-daci, se constituie in
dovezi cu privire la continuitatea nosatra milenara pe spatiul in care locuim si astazi.

BIBLIOGRAFIE:
Academia Republicii Populare Române, Dicționar Enciclopedic Român, Editura Politică,
București, 1962-1964.
http://enciclopediae.blogspot.com/2014/10/curentul-latinist.html