Curs 1

INTRODUCERE

Obiectul şi structura cursului

Cursul de faţă are ca obiect de studiu perioada cea mai îndepărtată în timp a istoriei
umanităţii, numită Antichitate. Prin urmare, începuturile Antichităţii coincid cu începuturile
istoriei şi se încheie odată cu trecerea la Evul mediu sau epoca medievală. Trebuie subliniat că
termeni ca Antichitate sau Ev Mediu nu reprezintă de fapt decât rezultatul unei divizări
didactice a timpului istoric şi că trecerea de la o epocă la alta s-a făcut gradual.
Istoria este disciplina care studiază trecutul umanităţii din toate punctele de vedere,
interpretând izvoarele istorice, atât cele scrise, cât şi cele nescrise. Altfel spus, nu putem vorbi
despre istorie în absenţa izvoarelor, fără acestea reconstituirea trecutului fiind imposibilă. În
general se consideră că începuturile antichităţii se leagă de apariţia scrisului. Sensul acestei
afirmaţii nu este acela că nu au existat evenimente istorice demne de luat în considerare sau
civilizaţie în lipsa scrisului, ci acela că ele, dacă au existat, ne sunt necunoscute în absenţa
izvoarelor narative care să le menţioneze. Deşi se acceptă astăzi că unele dintre cuceririle
importante ale civilizaţiei ca sedentarismul, urbanizarea, statalitatea preced în măsuri diferite
apariţia scrierii, începuturile istoriei continuă să fie legate de apariţia izvoarelor scrise, chiar
dacă ele sunt uneori puţin inteligibile. Această convenţie lasă în seama unei alte discipline,
preistoria, trecutul omenirii situat înaintea apariţiei scrierii. Aceasta reconstituie viaţa
oamenilor exclusiv pe baza izvoarelor arheologice.

Fig. 1. Apariţia sistemelor de scriere antice

Dar când au apărut primele izvoare scrise şi unde? Deşi astăzi se discută problema
utilizării de către multe societăţi preistorice a unor simboluri sau semne pictografice, cea mai
timpurie apariţie a scrierii s-a produs cu certitudine în regiunea mesopotamiană, unde primele

3
tăbliţe cu pictograme şi simboluri numerice au fost descoperite în nivelurile arheologice datate
începând cu secolul al XXXIV-lea. Urmează, la un nivel cronologic apropiat, Egiptul, unde a
început să fie folosit un sistem de scriere coerent începând cu secolul al XXXI-lea. Pe locul al
treilea ar trebui să plasăm scrierea descoperită în Valea Indusului, datată cel mai timpuriu în
secolul al XXVI-lea, dar, din nefericire, nedescifrată. Rând pe rând şi popoare din alte regiuni
orientale sau europene inventează sisteme de scriere, mai mult sau mai puţin originale: cretanii
în sec. al XVIII-lea, chinezii în sec. al XVII-lea, hitiţii în sec. al XV-lea, fenicienii în sec. al XI-
lea, grecii în sec. al VIII-lea, etc.
Rezultă de aici că acest fenomen nu a fost unul general şi nici simultan şi că unele
societăţi care fac obiectul studiului antichităţii au fost contemporane cu altele, care reprezintă
obiectul de studiu al preistoriei. Într-adevăr, nu trebuie să înţelegem antichitatea ca fiind o
perioadă, ci mai degrabă ca fiind un tip de societate, o societate care foloseşte scrierea mai ales
în domeniul administrativ.
Totuşi, nu întotdeauna istoria unui popor începe odată cu apariţia unei scrieri proprii.
Atrăgeam atenţia mai sus că istoria, deci şi antichitatea, este legată de posibilitatea de a
reconstitui trecutul pe baza izvoarelor. Ele nu trebuie să fie neapărat proprii şi nici scrise
folosind o scriere proprie. De fapt, intrarea unui popor pe scena istoriei este un caz particular.
În unele cazuri, un sistem de notare a informaţiilor este preluat şi de alte popoare decât cel care
l-a inventat. Astfel, scrierea cuneiformă a fost folosită şi de locuitorii Canaanului, ai Iranului
sau Anatoliei. Mai mult, unele popoare au intrat în istorie nu pentru că au folosit scrierea, ci
pentru că au intrat în contact cu civilizaţii literate şi au fost menţionate de către acestea. Chiar
şi aşa, nu se poate vorbi despre un început comun al istoriei nici măcar pentru Orientul Apropiat,
regiune care prezintă un grad oarecare de uniformizare culturală în Antichitate.
Deşi se acceptă ca reper pentru începutul istoriei secolul XXXIV şi, prin urmare, şi al
Antichităţii, ca şi în alte cazuri, acest jalon cronologic nu coincide în realitate cu cel care
marchează apariţia primelor izvoare care pot fi folosite în reconstituirea istorică.
În legătură cu sfârşitul Antichităţii, lucrurile sunt cu atât mai complicate cu cât nu se
poate vorbi despre un sfârşit brusc, catastrofic, al unei epoci, ci mai degrabă despre o suită de
evenimente care au transformat societatea antică în cea medievală. Sfârşitul dinastiei
Antoninilor (192 AD), începutul anarhiei militare (235 AD), începutul dominatului (285 AD),
acordarea libertăţii creştinismului (313 AD), scoaterea în afara legii a cultelor păgâne (391 AD),
căderea Imperiului roman de apus (476 AD), căderea liniei Dunării (600 AD) sunt toate repere
cronologice importante care marchează această transformare. În general, se consideră, tocmai
datorită importanţei jucate de Imperiul roman, că detronarea ultimului rege al Romei reprezintă
un reper acceptabil, chiar dacă discutabil, pentru sfârşitul Antichităţii, reper pe care îl vom
prelua şi noi. Trebuie să ţinem însă seama de faptul că în regiunile est-europene structurile
antice au persistat o perioadă mai lungă, după 476 AD, până la anul 600 AD
Aceste consideraţii de natură cronologică sunt cele care conduc către structura pe care
am ales-o pentru acest curs. Faptul că nu se poate vorbi în toate etapele istorice despre o evoluţie
comună a societăţilor umane antice, că legăturile unor zone cum sunt China, India cu restul
arealelor civilizate au fost sporadice şi dat fiind caracterul introductiv al cursului am considerat
că cea mai potrivită manieră de prezentare a informaţiilor ar fi aceea regională. Altfel spus, am
decis ca fiecare regiune geografică unitară să beneficieze de o prezentare generală a ţării şi
populaţiei, izvoarelor, precum şi a istoriei politice, economiei, culturii şi religiei, urmând etape
cronologice. Astfel, în afară de cursul introductiv, cele care vor urma vor fi dedicate
Mesopotamiei, Egiptului, Canaanului, Anatoliei, Iranului. Ulterior, istoria Greciei şi Romei vor
fi tratate mult mai amănunţit, având în vedere sursele de documentare mult mai numeroase şi
impactul pe care aceste civilizaţii l-au avut asupra lumii contemporane. Şi în cazul acestora,
vom proceda aşa cum se obişnuieşte în lucrările de specialitate, la o prezentare care ţine cont
de etapele importante ale istoriei, fiecăreia dintre aceste două civilizaţii.

4
 Trebuie să menţionăm că în cazul regiunilor orientale am fi avut la dispoziţie şi o altă
soluţie de prezentare a informaţiilor şi anume aceea de a urma o structura cronologică comună
pentru întreg Orientul. În această situaţie este preferată de obicei o periodizare arheologică,
având ca perioade principale: Epoca bronzului timpuriu (3300-2200 BC ), Epoca bronzului
mijlociu (2200-1550 BC), Epoca bronzului târziu (1550-1200 BC), pentru fiecare în parte fiind
necesară o prezentare individuală a fiecărui stat sau regiune în parte. Am considerat că acest tip
de prezentare ar fi dăunat înţelegerii realităţilor regionale orientale antice.

Mediul natural şi populaţia

O privire aruncată pe hartă conduce la simpla observaţie că regiunile unde se trece de la

preistorie la istorie în mileniul al III-lea BC sunt situate la o latitudine asemănătoare (între
Tropicul Racului şi paralela de 40°) şi au caracteristici geografice similare. Vorbim despre
Egipt, Mesopotamia, India de nord-vest, China, zone traversate de mari cursuri de apă: Nil,
Eufrat, Tigris, Indus, Râul Galben. Majoritatea cercetătorilor consideră că aceste regiuni au fost
determinante pentru dezvoltarea unei agriculturi irigate, de unde şi conceptul de societăţi
hidraulice. De fapt, sistemul agricol se baza pe gestionarea resurselor de apă prin captarea şi
păstrarea surplusului de apă din timpul primăverii în sisteme de canale şi folosirea apei în timpul
verii, când debitul fluviilor scădea. În acest fel era asigurată şi fertilizarea solului prin aportul
de aluviuni aduse de cursurile de apă de pe cursul superior, unde aveau loc intense procese de
eroziune. Această agricultură de succes a determinat o importantă creştere a populaţiei, atât prin
natalitate şi scăderea mortalităţii infantile, cât şi prin imigrare. Asta pentru că văile acestor râuri
sunt înconjurate de spaţii cu mult mai puţin fertile, chiar neospitaliere. Forţaţi să trăiască în
număr mare în regiuni limitate geografic, oamenii au căutat noi modalităţi de organizare,
ajungându-se la apariţia oraşului şi ulterior a statului, în diverse forme.
Apariţia statului nu este în această viziune o regulă în istoria societăţilor umane, ci mai
degrabă o excepţie cauzată de factori care au stăvilit uniformizarea demografică. Este posibil
ca în alte regiuni ale Orientului, statul să fi fost adoptat prin influenţa exercitată de cultura din
zonele marilor râuri, unde această formă de organizare exista deja. Odată acceptată această
soluţie în privinţa organizării, ea s-a impus şi în spaţiile apropiate, suficient de bogate pentru a
susţine instituţiile caracteristice acesteia.
Până la sfârşitul epocii bronzului, marcat de migraţia popoarelor mării, statalitatea şi
limitele geografice ale antichităţii ajunsese să ocupe Egiptul, Canaanul, Mesopotamia,
Anatolia, Iranul, China şi Grecia continentală. Ne aflăm în faţa unei răspândiri care pare
independentă de factorul geomorfologic, dar rămâne în aceleaşi coordonate latitudinale, prin
urmare tributară unei clime asemănătoare. Acest spaţiu este de o mare diversitate. Nu lipsesc
alături de văile râurilor, spaţii deşertice ca cele din Egipt, semideşertice cum este Canaanul,
platouri înalte ca Anatolia şi Iranul, regiuni de coastă ca Fenicia sau insulare ca Cipru sau
insulele greceşti.
Începând cu secolul al VIII-lea BC şi Peninsula Italică şi apoi şi alte regiuni din jurul
Mediteranei intră în sfera de interes a disciplinei istorice. Scrierea, urbanizarea şi statul sunt
promovate de greci şi romani dincolo de barierele geografice ale Orientului, în ecosisteme
diferite, către nord de paralela de 40°, până în arhipelagul britanic.
În privinţa populaţiilor care au locuit în regiunile orientale şi europene în antichitate,
cele mai multe dintre ele au făcut parte din familiile etnico-lingvistice semitice, hamitice şi
indo-europene. O excepţie este considerată pe deplin justificat limba sumeriană, care nu se
aseamănă cu limbile cunoscute din Orient sau Europa. Din acest motiv originea sumerienilor
rămâne o necunoscută.
Semiţii par a origina cu toţii undeva în regiunea Orientului Apropiat, despărţirea lor
producându-se înainte de debutul Antichităţii. Numele acestei familii de limbi a fost ales

5
pornind de la tradiţia biblică, mai precis de la numele unuia dintre fiii lui Noe. Izvoarele scrise
ne permit să separăm limbile semitice în funcţie de asemănările dintre ele în mai multe grupuri.
Grupul semitic de est, localizat în Mesopotamia, este reprezentat de limba akkadiană,
prima limbă semitică transpusă în scris. Cu trecerea timpului această limbă a evoluat sub forma
a cel puţin două dialecte, separate geografic: babiloniana în sud şi asiriana în nord. Grupul
semitic de nord-vest, având ca patrie Canaanul este alcătuit în principal din limbile canaanită,
aramaică şi ugaritică. Din limba canaanită au derivat limbile feniciană şi ebraică. Grupul central
semitic îşi are originea în Arabia, cea mai cunoscută limbă din acest grup fiind araba, datorită
evoluţiei sale de la începutul evului mediu. În sudul Peninsulei Arabice şi în Etiopia s-au vorbit
limbi semite ale grupului sudic, din care limba etiopiană este cea mai importantă.
O altă familie de limbi şi popoare, familia hamitică, a ocupat în timpul Antichităţii nord-
estul Africii. Cea mai cunoscută limbă din această familie este limba egipteană, dar ei i se
adaugă limbile libico-berbere, vorbite în regiunea de la vest de Egipt sau cele cuşitice de la sud
de acesta.
Mult mai complexe sunt legăturile existente între limbile şi popoarele indo-europene.
Termenul care denumeşte această mare familie etno-lingvistică derivă de la două regiuni
geografice care acoperă parţial arealul ocupat de reprezentanţii acestei familii în Antichitate.
Momentul separării indo-europenilor este disputat, ca şi patria de origine, dar ipoteza cea mai
plauzibilă rămâne începutul epocii bronzului (3500 BC ) şi stepa nord-pontică. Au mai fost
propuse ca repere cronologice începutul Neoliticului sau chiar Paleoliticul superior.
Cert este că strămoşii indo-europenilor s-au separat iniţial în două popoare apropiate,
vorbind două limbi al cărui nume nu ne este cunoscut. Din aceste două popoare şi limbi au
derivat ulterior două grupuri de familii de limbi numite centum şi satem, după termenii folosiţi
pentru a desemna numeralul o sută în limbile latină şi persană. Din grupul de familii indo-
europene centum fac parte familia limbilor italice, familia limbilor celtice, familia limbilor
germanice, familia limbilor baltice şi familia limbilor slave, primele două şi ultimele două fiind
mai apropiate între ele. După alte clasificări familiile slavă şi baltică nu sunt incluse aici, în
locul lor figurând familia limbilor balcanice. Din grupul familiilor de limbi şi popoare satem
fac parte familia limbilor balcanice, sud-caucaziene, din care au derivat cele anatoliene şi
toharice şi familia limbilor indo iraniene.
Familia limbilor italice s-a răspândit în Peninsula Italică, italicii pătrunzând probabil
dinspre nord. Doar o parte din limbile care s-au vorbit aici sunt din această familie: latina,
falisca, piceniana, umbriana, osca. Limbile celtice s-au vorbit pe un areal vast, situat în Europa
centrală, Peninsula iberică şi Insulele britanice. În Europa nordică s-au vorbit în Antichitate
limbile germanice, popoarele din această familie migrând treptat către sud est şi vest.
Considerăm că o trecere a lor în revistă ar fi poate prea mult la acest nivel. Limbile şi popoarele
slave îşi au originea în nord-estul Europei de unde au coborât spre sud şi spre vest, dând naştere
popoarelor slave medievale şi moderne. Familia limbilor baltice a ocupat ţărmurile mării cu
acelaşi nume, unde se află şi astăzi vorbitorii acestora.
Limbile balcanice sunt reprezentate în istoria antică de limba greacă, iliră şi tracă, dar
şi venetă şi mesapică, două limbi care s-au vorbit în Peninsula Italică. Deşi încadrarea nu este
cea mai sigură, armeana ar face şi ea parte din această familie sau este apropiată ei, dar armenii
au migrat probabil către sudul Caucazului, traversând Podişul Anatoliei.
Cercetările sugerează că un grup indo-european a traversat Caucazul şi a ajuns în Orient.
Este vorba despre grupul anatolian, format din limbile hitită (de fapt nesită, hati fiind numele
populaţiei pre-indo-europene), luvită, palaită, lidiană, cariană. Nu ştim dacă kasiţii, care au
invadat Mesopotamia în secolul al XVI-lea erau indo-europeni şi dacă limba lor făcea parte din
această familie sau nu. Un alt grup a părăsit zonele sud-caucaziene şi s-a îndreptat către Asia
centrală, unde limba lor, numită toharică s-a păstrat în documente scrise în secolele V-IX,
descoperite mult mai târziu.

6
 Limbile iraniene din Antichitate constituiau un grup numeros, ocupând mare parte din
Orientul Mijlociu. Majoritatea au fost vorbite de popoarele Imperiilor persan sau part: persană,
partă, scită, sogdiană, bactriană. Un grup cel puţin la fel de important este grupul indian, din
care cea mai cunoscută este limba sanscrită, limba Vedelor.

7
Curs 2

I. MESOPOTAMIA

I. 1. Mediul natural şi populaţia

Termenul Mesopotamia desemnează în accepţiunea cea mai strictă regiunea situată

între fluviile Eufrat şi Tigris. Prin extensie desemnează şi teritoriul de la est de Tigris, până la
Munţii Zagros şi malul vestic al Eufratului. Deşi în mare parte din istoria regiunii ţinutul prin
care trec Eufratul şi Tigris-ul a format sau a făcut parte din acelaşi stat, în Antichitate nu s-a
impus un termen local care să desemneze această realitate geografică. Mesopotamia este un
cuvânt grecesc care înseamnă „între râuri” şi cea mai veche lucrare care îl menţionează este
Anabasis, scrisă de Arrian şi dedicată istoriei lui Alexandru cel Mare. Ceea ce numim
Mesopotamia reprezintă un teritoriu care face astăzi parte în mare măsură din Irak, dar şi din
statele vecine Siria, Turcia şi Iran.
Din punct de vedere hidrologic Mesopotamia este parte a unui sistem unitar. Însă
trebuie amintit faptul că de la începutul antichităţii şi până astăzi el a evoluat semnificativ.
Aluviunile depuse de Eufrat şi Tigris în Golful Persic au condus la colmatarea unui sector
important al acestuia (lung de peste 200 km). Diferenţele sunt cu atât mai vizibile cu cât cele
două fluvii nu se mai varsă astăzi independent în golf, ci se unesc formând fluviul Shatt-el-
Arab (Ţărmul arabilor).
În ciuda unităţii sistemului hidrologic mesopotamian, din punctul de vedere al
peisajului, se remarcă diferenţe notabile între nordul şi sudul regiunii, chiar mai evidente în
Antichitate. Limita între cele două ecosisteme, deşi nu este una tranşantă, se află undeva în
regiunea oraşului modern Bagdad, un sector unde văile Eufratului şi Tigrisului se apropie una
de alta. Mesopotamia de la nord de Bagdad a fost totdeauna favorizată de ploi sezoniere, care
au condus la dezvoltarea unei agriculturi timpurii. Apropierea de zonele montane a facilitat şi
accesul la resurse minerale, materiale de construcţie etc. Partea sudică a Mesopotamiei era în
antichitate o zonă mlăştinoasă, răvăşită de inundaţii periodice şi de secete îndelungate.
Practicarea agriculturii aici necesita o stocare a apei fluviilor când debitul lor era mare, pentru
a diminua efectele secetei în lunile care urmau. Resursele acestei câmpii aluvionare se
reduceau la solul împrospătat mereu de aluviuni şi de vegetaţia specifică zonelor cu exces de
umiditate. Este de înţeles de ce legăturile cu exteriorul au fost vitale mereu şi producţia
agricolă trebuia să depăşească necesarul intern pentru a face parţial obiectul schimbului.
Din punct de vedere uman, cele două râuri au reprezentat importante artere de
comunicaţie, de-a lungul cărora s-a făcut legătura între nordul şi sudul Mesopotamiei şi s-au
vehiculat bunuri foarte variate pe mare sau pe uscat. Sudul Mesopotamiei a fost iniţial locuit
de sumerieni. Alături de ei, poate din cauza unor fenomene naturale catastrofale cum ar fi
secetele prelungite, s-au aşezat în valuri succesive populaţii semitice care locuiau în apropiere
şi erau crescători de animale: akkadieni, amoriţi, aramei sau de altă origine: gutti, kassiţi,
huriţi.

I. 2. Izvoare

Apariţia scrisului încă din sec. al XXXIV-lea BC în Sumer a determinat producerea

unui număr mare de documente inscripţionate pe lut, piatră sau metal. Deşi tăbliţele de lut
erau rareori arse intenţionat, incendiile care au însoţit distrugerile centrelor urbane

3
mesopotamiene au contribuit la conservarea acestora. Din păcate, textele scrise până la
jumătatea mileniului al III-lea sunt în mare parte nedescifrate, din cauza numărului foarte
mare de semne şi al caracterului pictografic al scrierii.
Considerăm că o enumerare succintă a principalelor colecţii de documente
mesopotamiene este necesară. Astfel, adevărate arhive de texte din diverse perioade de timp
din istoria Mesopotamiei au fost recuperate de la Assur, Babylon, Eresh, Eshnunna, Girsu,
Lagash, Huzirina, Nimrud, Ninive, Nippur, Nuzi, Puzrish-Dagan, Tell-al-Rimah, Sippar,
Shuruppak, Ur, Uruk. Un babilonian care a trăit în sec. al III-lea BC, Berossos, a scris o
lucrare intitulată probabil Babyloniaca, o istorie a ţării sale, din care au ajuns la noi numai
fragmente, citate de Eusebius din Cesareea şi Flavius Josephus.
Acestor numeroase surse interne li se adaugă, pentru reconstituirea istoriei
mesopotamiene începând cu Imperiul Nou din Babylon şi documente externe, în special
lucrări istorice greceşti şi romane. Pentru secolele VI-V BC Herodot oferă în lucrarea sa
Istorii informaţii deosebit de interesante. Pentru epoca elenistică, sugestive sunt lucrările lui
Arrian Anabasis sau Plutarh – Vieţi Paralele. Pentru perioada romană/partă avem la dispoziţie
surse de informare aparţinând acestor popoare: Ammianus Marcelinus - Istoria romană, Res
gestae divi Sapori.

I. 3. Istoria

Mesopotamia nordică a făcut parte în neolitic din zona Semilunei fertile, regiunea
unde se pare că a fost adoptat modul de viaţă sedentar. În acest timp sudul era un teren
mlăştinos şi inospitalier. Cele mai vechi aşezări umane din Mesopotamia de sud aparţin unei
civilizaţii chalcolitice numite Ubaid (Obeid), întemeiată către mijlocul mileniului al VI-lea
BC În nordul Mesopotamiei acesteia îi corespund, la începutul aceleiaşi epoci, Hassuna şi
Samarra în bazinul Tigrisului şi Halaf în bazinul Eufratului. Spre sfârşitul acestei civilizaţii,
responsabilă de crearea sistemului de canale din sudul Mesopotamiei, aşezările ei se
răspândesc spre nord, ocupând văile celor două fluvii.
Perioada Uruk (3700-2900 BC)
O aridizare severă a climei a fost probabil cauza dispariţiei civilizaţiei Ubaid, care
este urmată de prima perioadă a epocii bronzului, numită Uruk, după oraşul cu acelaşi nume.
Între 3700 şi 2900 BC, inclusiv în timpul etapei finale numită Jemdet Nasr, în Mesopotamia
apare scrierea, mai întâi în formă pictografică, şi urbanizarea şi se intensifică procesul de
diferenţiere socială. Deşi este destul de clar că perioada Uruk este opera sumerienilor, nu se
poate spune acelaşi lucru cu certitudine despre civilizaţiile chalcolitice anterioare, datorită
unui hiatus cultural.
Perioada dinastică timpurie (2900-2334 BC)
Începutul acestei perioade este marcat de inundaţii catastrofale în unele centre urbane
sumeriene, evenimente care au condus la conturarea legendelor despre potop. Mesopotamia
de sud era organizată în mai mult de 30 de state relativ egale ca putere şi dimensiune, conduse
de lideri laici sau religioşi. Fiecare oraş era patronat de un zeu şi avea un templu dedicat
acestuia. Principalele centre de putere ale acestei perioade erau: Adab, Akkad, Akshak, Bad-
Tibira, Eridu, Girsu, Hamazi, Isin, Kish, Lagash, Larsa, Mari, Nippur, Sippar, Shurrupak,
Umma, Ur, Uruk. În conformitate cu documentele epocii, în special Lista regilor sumerieni,
putem afirma că unul dintre ele era desemnat ca arbitru al conflictelor interstatale, având un
rol politic superior.
Echilibrul statelor sumeriene s-a destrămat spre sfârşitul perioadei dinastice timpurii,
când izvoarele menţionează mai multe iniţiative care ar fi condus la apariţia unor imperii
efemere. Cert este cazul lui Lugalzaggesi, regele Ummei, care a ocupat majoritatea statelor

4
din Mesopotamia de sud, afirmând că Enlil i-a dăruit întreg ţinutul dintre Golful Persic şi
Marea Mediterană. În afara Sumerului această autoritate era probabil pur nominală.
Imperiul din Akkad (2334-2200 BC)
Statul lui Lugalzaggesi a fost o creaţie destinată eşecului. După circa două decenii de
succese militare el a fost înfrânt de Sargon, rege în Akkad, un semit. De altfel, numele
primilor semiţi, prezenţi în Sumer încă de la începutul istoriei mesopotamiene, provine de la
numele acestui oraş, care avea să devină capitala unui imperiu. Inscripţii păstrate în copii
târzii menţionează extraordinarele realizări ale lui Sargon. Sprijinindu-se pe o armată
permanentă, bine organizată, acesta reuşeşte nu doar să subjuge statele sumeriene, ci şi să
pună bazele unui stat durabil, în care rolul preponderent pare să fi revenit akkadienilor.
Autoritatea lui Sargon şi a urmaşilor săi s-a extins şi asupra Elamului, Mesopotamiei de nord,
sudului Anatoliei, Siriei, Libanului şi Omanului. În acest fel, imperiul nou creat avea acces la
resursele de lemn de cedru, argint, cupru de care avea nevoie, fără a oferi nimic în schimb. În
urma unor revolte numeroase şi a atacurilor din afară, statul akkadian a căzut în cele din urmă
lovit de guti, o populaţie de păstori din Munţii Zagros, care au devenit stăpânii Mesopotamiei.
Este posibil ca adevărata cauză a acestor evenimente să fi fost un nou episod de secetă, care să
fi forţat triburile de păstori din regiunile limitrofe Mesopotamiei să pătrundă în zona celor
două fluvii, pentru a căuta noi păşuni, intrând astfel în conflict cu agricultorii sedentari.
A treia dinastie din Ur (2111-2004 BC)
Literatura sumeriană îl creditează ca eliberator al Sumerului pe Utu-hegal (Utu-
hengal) din Uruk, care a reuşit să îi alunge după aproape o sută de ani pe guti înapoi în zonele
muntoase din estul Mesopotamiei. Totuşi, regii din Ur au fost cei care au luat puterea după
acest succes, a treia dinastie a acestui stat devenind stăpâna teritoriilor controlate de
invadatori şi care aparţinuseră cândva Imperiului akkadian. Moştenitori ai ideii imperiale,
regii din Ur au reintrodus însă limba sumeriană în administraţie, ca urmare a întâietăţii acestui
element etnic. Ur-Nammu, primul rege din a treia dinastie din Ur este primul dinast din
timpul căruia se păstrează un cod de legi. Documentele sugerează că Mesopotamia acestei
perioade era organizată sub forma unui imperiu centralizat excesiv. Sfârşitul acestei dinastii a
fost cauzat de o invazie elamită.
Perioada Isin-Larsa/a dinastiilor amorite (2004-1763 BC)
Slăbirea imperiului sumerian cu capitala la Ur a deschis oportunităţi neaşteptate
pentru un grup etnic semit care se infiltrase în Mesopotamia în vremurile tulburi ale
dominaţiei gutilor. Este vorba despre amoriţi, „oamenii din vest”, originari din Siria nordică.
Este dificil de înţeles cum, deşi numeric inferiori, dar probabil bine organizaţi, amoriţii iau în
stăpânire centre de putere ale statului sumerian şi se instalează ca dinaşti. Vorbind o limbă
asemănătoare cu cea akkadiană, amoriţii se integrează în lumea mesopotamiană, dar intervin
semnificativ în organizarea politică. În scurtă vreme, ţinuturile dintre Mediterana şi Golful
Persic sunt împărţite între regatele amorite, care păstrează între ele relaţii strânse de
colaborare. În Mesopotamia sudică cele mai importante regate sunt cele cu capitala la Isin şi
Larsa. În nord, profitând de slăbirea influenţei politice a elementului sumerian se afirmă Assur
(capitala viitoarei Asirii) şi Eshnunna. Un alt regat important are capitala la Mari, pe Eufrat,
iar în nordul Siriei Yamkhad şi Qatna sunt principalii pioni politici.
Imperiul vechi din Babylon (1763-1595 BC)
Unul dintre regatele amorite mesopotamiene mai puţin importante era şi Babylonul,
dar statutul său s-a schimbat în al treisprezecelea an al domniei lui Hammurabi, când acesta
reuşeşte să cucerească Larsa, fostul său aliat în războiul contra Elamului. După ocuparea
Larsei, Hammurabi devine stăpânul întregii Mesopotamii de sud şi cu ajutorul lui Zimri-Lim
din Mari îşi îndreaptă armatele către nord, cucerind Eshnunna şi Assur. Mari este următorul
pas către constituirea Imperiului babylonian, dintre toate regatele amorite numai Yamkhad şi
Qatna rămânând independente.

5
 Probabil cea mai cunoscută faptă a lui Hammurabi rămâne inscripţionarea unui cod
de legi pe o stelă de piatră, care oferă posibilitatea reconstituirii cu fidelitate a societăţii
mesopotamiene din timpul dinastiilor amorite.
Imperiul a scăzut în autoritate în timpul urmaşilor lui Hammurabi, până când, în
1595 BC Mursilis I, regele din Hatti, a devastat Babylonul, provocând răsturnarea dinastiei
amorite.
Imperiul kasit al Babylonului (1594-1156 BC)
Kasiţii au o origine etnică neclară, locuiau iniţial în zona Munţilor Zagros şi au atacat
de mai multe ori Imperiul babylonian în cursul istoriei sale. Profitând de devastarea
Babylonului de către armatele hitite, kasiţii au preluat controlul asupra statului slăbit şi s-au
instalat în calitate de elită conducătoare pentru câteva secole. Sub guvernarea kasită, imperiul
a controlat numai Mesopotamia sudică, oferind pentru prima dată Asiriei posibilitatea de a se
afirma în plan politic. În afară de Babylon, redenumit Karanduniash, noii stăpâni au exercitat
puterea din noua capitală Dur-Kurigalzu. Imperiul babylonian a devenit un stat teritorial, un
regat stabil, în care disputele interne s-au estompat. Puţinele documente interne sugerează o
perioadă de prosperitate şi pace, ceea ce explică şi stabilitatea acestei dinastii. În secolul al
XIII-lea Babylonul devine vasal Asiriei şi ultimul rege kasit este îndepărtat de elamiţi în 1156
BC. Regatul este condus în secolele următoare de dinaşti locali, mai întâi din Isin, fiind pentru
perioade limitate de timp sub dominaţie asiriană.
Regatul Hurii/Mitanni/Hadigalbat (sec. XV-XIV BC)
După expediţia hitită de jaf asupra Babylonului, nordul Siriei nu mai este controlat
de puterile timpului. În aceste condiţii, aici se formează un regat nou, având ca fundament
etnic pe hurriţi, o populaţie de origine discutabilă, dar cu certe influenţe, dacă nu elemente,
indo-europene. În primul secol al existenţei sale, acest stat controlează nordul Siriei şi
Mesopotamiei, concurând puterea egipteană şi cea hitită. Asiria este adusă la statutul de
vasalitate faţă de Mitanni. Însă politica de blocare a hitiţilor în Anatolia nu a mai funcţionat în
secolul al XIV-lea când regii hitiţi împart regatul mitannian cu asirienii, provocându-i
dispariţia.
Imperiul nou asirian (934-627/608 BC)
După migraţia popoarelor mării din jurul anului 1200 BC şi decăderea Babylonului,
Imperiului hitit şi egiptean, Asiria rămâne singurul stat mai mare din regiunea siro-
mesopotamiană. Totuşi, expansiunea sa este frânată de aramei, un popor semit, care păstrează
tradiţia micilor oraşe stat şi care se extinde nu prin dominaţie, ci printr-o pătrundere lentă spre
răsărit. Asiria a investit enorm în domeniul militar, marii regi ai acestui stat organizând
campanii anuale în ţările vecine, reducându-le la statutul de vasal şi solicitând tributuri
enorme. Acestea se revoltau însă mereu şi uneori redeveneau independente.
Această stare de fapt s-a schimbat odată cu domnia lui Tiglath-Pileser (745-727), un
mare reformator, care a recucerit multe din teritoriile pierdute în anii de slăbiciune ai statului
şi a organizat aceste teritorii sub forma unor provincii. Armata asiriană devine din ce în ce
mai mult un factor de teroare, acţionând cu brutalitate împotriva duşmanilor. Pentru a
uniformiza populaţia este instaurată politica deportărilor populaţiilor învinse. La moartea sa
Asiria stăpânea Mesopotamia şi Siria nordică. Urmaşii săi au extins dominaţia asiriană în
Armenia, Palestina şi Liban, culminând cu ocuparea definitivă a Egiptului de către
Esarhaddon în 671 BC Totuşi, dominaţia asiriană era mereu contestată şi menţinerea statului a
cerut eforturi militare foarte mari.
Imperiul Nou din Babylon (627/608-539 BC)
La moartea lui Ashurbanipal în 627, Asiria a devenit teatrul unor războaie interne
pentru succesiune. Pe acest fond, are loc o nouă rebeliune în Babylon, condusă de
Nabopalassar. Nu numai că acesta a rezistat atacurilor asiriene, dar, aliindu-se cu mezii,
perşii, elamiţii şi sciţii a reuşit să ocupe toate oraşele asiriene mai importante, momentul

6
hotărâtor fiind căderea capitalei Ninive în 612 BC În anii ce au urmat, autoritatea babiloniană
s-a extins şi consolidat asupra teritoriilor deţinute de asirieni, mai puţin asupra Egiptului, cu
care se află în conflict pentru Canaan. Ca şi administraţia asiriană Imperiul babylonian s-a
menţinut prin costisitoare campanii anuale de reprimare a rebeliunilor şi, ca şi predecesorii lor
au fost nevoiţi să apeleze la deportări pentru a menţine liniştea.

Fig. 2. Imperiul nou asirian

Dominaţiile străine
În 539 BC Cyrus, un persan, devine regele Mediei. Aceasta a pus bazele Imperiului
persan, prima achiziţie a noului stat fiind Mesopotamia. În 331 BC Imperiul persan a fost
învins definitiv de Alexandru la Gaugamela, ţinutul dintre tigris şi Eufrat devenind parte a
Imperiului macedonean. Babylonul l-a primit pe Alexandru ca pe un eliberator, motiv pentru
care acesta l-a ales drept capitală a statului său. La moartea sa, în 323 BC, Mesopotamia a
devenit o parte din regatul Seleucid, dar centrul de greutate al regiunii s-a mutat la Seleucia.
În 129 BC Mesopotamia a fost definit pierdută în favoarea parţilor, aflaţi la cârma unui nou
imperiu iranian.
Siria de nord a fost una din regiunile disputate de Imperiile part şi roman în sec. I-II
AD Ofensiva romană a culminat cu crearea de către Traian în 116 AD a provinciilor Armenia,
Asiria şi Mesopotamia, care au încorporat în statul roman regiunile amintite. După numai un
an însă aceste ţinuturi au fost părăsite de Hadrian, care a retras armatele romane pe linia
Eufratului. Abia în timpul lui Septimius Severus un teritoriu restrâns din nordul
Mesopotamiei a fost ocupat şi organizat în provinciile Osrhoene şi Mesopotamia. Din secolul
al III-lea AD parţii sunt înlocuiţi la graniţa Imperiului roman de către perşii din Imperiul

7
sasanid, conflictele pe valea Eufratului continuând până la ocuparea regiunii de către arabi în
prima jumătate a sec. al VII-lea.

8
Curs 3

II. EGIPTUL

II. 1. Mediul natural şi populaţia

Istoria Egiptului este legată în mod direct de cursul Nilului. Puţine regiuni ale lumii
sunt caracterizate de un asemenea contrast cum este cel dintre valea Nilului şi spaţiile
deşertice saharian şi arabic de la vest şi est. Explicaţia acestei diferenţe este că Nilul nu
depinde de precipitaţiile din regiunea egipteană, deoarece izvoarele sale se află în Etiopia şi
Sudan. Apele, care provin din topirea zăpezii din munţi şi din circulaţia vânturilor regulate,
sunt apoi transportate de către Nil spre nord şi se varsă în Marea Mediterană printr-o Deltă.
Limitele naturale ale Egiptului erau, la nord marea, iar la sud prima cataractă (cascadă) din
cele şase pe care le are fluviul, care făcea imposibilă circulaţia şi controlul în amonte.
Egiptenii făceau diferenţa între Valea Nilului, considerat Egiptul de Sus şi Delta
Nilului, Egiptul de Jos. O altă diviziune era aceea dintre pământul fertil, o fâşie lată de doar
câţiva zeci de km de o parte şi de alta a fluviului, numit „pământul negru” şi pământul
deşertului, „pământul roşu”. Existau şi excepţii de la aceste reguli şi anume oazele, regiuni
situate în deşert, dar care beneficiau de apă din surse subterane. Cea mai importantă dintre
oazele egiptene antice a fost Fayum, situată în apropierea cursului fluviului.
Ca şi în alte regiuni ale Orientului practicarea agriculturii era organizată în funcţie de
debitul şi revărsările Nilului. Debitul său creştea pe parcursul verii, din iunie până în
septembrie, după care urma sezonul agricol, când era folosită apa stocată în canale. Studiile
legate de evoluţia debitelor Nilului de-a lungul istoriei arată că perioadele cu debite mari au
fost marcate de stabilitate statală, iar cele cu debite mici de instabilitate, foamete şi haos.
Egiptenii sunt descendenţi ai populaţiilor nord-africane preistorice, făcând parte din
familia etnolingvistică hamitică. Înfăţişarea lor era asemănătoare cu cea a nord-africanilor
actuali. Frescele egiptene îi prezintă ca având un ten mai deschis decât cel al populaţiei
nubiene, aparţinând rasei negroide. Totuşi unele personaje importante din Egipt par a avea
trăsături negroide, probabil datorită unor amestecuri rasiale.

II. 2. Izvoare

Pentru reconstituirea trecutului egiptean putem apela la un număr mare de izvoare

scrise şi nescrise. Un factor care a contribuit la această situaţie favorabilă l-a constituit
folosirea scrierii pe scară relativ largă, cu caractere hieroglifice, hieratice şi demotice,
începând cu sec. XXXII BC Mai mult, un număr mare de texte cu caracter religios şi laic au
fost inscripţionate pe suporturi de piatră, care au rezistat timpului şi au ajuns până la noi. Un
alt material pe care s-a scris în Egipt a fost papirusul, de fapt coli obţinute prin presarea
tulpinilor desfăşurate ale acestei plante. Deşi sunt perisabile, condiţiile aride ale Egiptului au
permis păstrarea unor texte de acest tip, unele de o mare valoare. Cel mai mare lot de
asemenea documente sunt papirusurile de la Kahun/Lahun datând din regatul Mijlociu şi care
se referă la diverse aspecte din viaţa Egiptului. Tot în Egipt, la Amarna, capitala lui
Akhenaton s-a descoperit un lot de tăbliţe cu caractere cuneiforme reprezentând
corespondenţa diplomatică a faraonilor din dinastia a XVIII-a. Din perioada elenistică datează
o lucrare scrisă în limba greacă cu privire la istoria Egiptului, păstrată doar fragmentar, citată
în alte lucrări, şi anume Aegyptiaca de Manethon.

9
 Surselor interne, de o mare varietate şi bogăţie, li se adaugă şi opere ale unor scriitori
greci sau din epoca elenistică, în care se găsesc informaţii numeroase despre Egiptul şi istoria
sa târzie: Herodot - Istorii, Diodor din Sicilia – Biblioteca istorică, Strabon – Geografia,
Plutarh – Despre Isis şi Osiris etc.

II. 3. Istoria

Faraonii Egiptului au fost grupaţi de Manethon în 30 de dinastii, sistem care mai este
folosit şi astăzi, deşi au existat şi alte dinastii înainte de acestea şi cu toate că ele nu sunt în
mod necesar succesive. Istoria Egiptului se împarte în câteva perioade care reflectă alternanţa
unor intervale de prosperitate cu altele de decădere în viaţa acestei regiuni.
Perioada predinastică (5500-3100 BC)
Perioada dinastică timpurie (dinastiile I-II, 3100-2686 BC)
Regatul Vechi (dinastiile III-VI, 2686-2181 BC)
Prima perioadă intermediară (dinastiile VII-X, 2181-2055 BC)
Regatul Mijlociu (dinastiile XI-XII, 2055-1795 BC)
A doua perioadă intermediară (dinastiile XIII-XVII, 1795-1550 BC)
Regatul Nou (dinastiile XVIII-XX, 1550-1069 BC)
A treia perioadă intermediară (dinastiile XXI-XXV, 1069-664 BC)
Regatul târziu (dinastia a XXVI-a, 664-525 BC)
Ocupaţia persană (dinastiile XXVII-XXXI, 525-332/323 BC)
Egiptul Ptolemaic (dinastia a XXXII-a, 332/323-50 BC)
Perioada romano-bizantină (50 BC – 646 AD)
Perioada predinastică (5500-3100 BC) este marcată de importante transformări
climatice şi socio-politice în regiunea egipteană. Aridizarea constantă a climei a determinat ca
regiunile de la vest de Nil să se transforme dintr-o savană propice vieţii într-un deşert
inospitalier. Oamenii şi animalele s-au retras către Valea Nilului şi către oazele din apropiere.
Însă, locuirea în valea inundabilă a fluviului a presupus construirea unui sistem de canale şi
gestionarea resurselor de apă, imposibilă fără o ierarhizare socială şi apariţia statului.
Arheologic vorbind, această perioadă corespunde calcolithicului şi începutului epocii
bronzului. Pentru o lungă perioadă de timp Egiptul de Sus şi cel de Jos evoluează separat.
Abia în perioada 3200-3150 BC se constată o unificare a Egiptului, faza a treia a culturii
Naqada răspândindu-se din Valea Nilului către Deltă. Există indicii că deja la 3150 BC se
poate vorbi despre un sistem de scriere şi despre primii faraoni, din aşa numitele dinastii 0 şi I
predinastică, ale căror nume nu le cunoaştem, şi care sunt desemnaţi prin simbolurile din
cartuş: Regele Scorpion, Herihor şi Ka. Mormintele acestora au fost descoperite în necropola
de la Abydos. În Egiptul de Sus se constată o rapidă urbanizare: Hierakonpolis, Naqada,
Thinis şi se constituie setul de simboluri ale regalităţii.
Conform tradiţiei transmise de Manethon, primul faraon şi unificator al Egiptului a
fost Menes. Numele lui nu apare însă pe nici un document descoperit arheologic. Deşi există
indicii că Egiptul a fost unificat în timpul epocii predinastice, prima certitudine în acest sens
este o paletă, descoperită la Hierakonpolis, care îl înfăţişează pe faraonul Narmer, pe o parte
purtând coroana Egiptului de Sus, iar pe alta coroana Egiptului de Jos. Este mai probabil ca
Menes să fie aceeaşi persoană cu primul faraon al dinastiei I, Aha.
Perioada dinastică timpurie (dinastiile I-II, 3100-2686 BC)
Se mai numeşte şi Perioada Thinită, de la oraşul Thinis, unde s-a aflat capitala
Egiptului la începutul primei dinastii. Statul se întinde din Deltă până la prima cataractă a
fluviului. Pentru un mai bun control asupra întregii ţări se pare că oraşul capitală a devenit
Memfis, situat între Deltă şi Valea Nilului. Regii sunt îngropaţi în necropolele de la Saqqarah
sau Abydos, mormintele fiind de tipul mastabalelor. Faraonii locuiesc în palate construite din

10
cărămizi de lut, reprezentate pe stelele funerare, dar distruse de trecerea timpului. S-ar părea
că divinitatea cea mai venerată a fost acum Horus, al cărui simbol însoţeşte cartuşul cu
numele faraonului. Din această perioadă datează şi primele exemple de folosire a pietrei, mai
ales la nivelul fundaţiilor.
Regatul Vechi (dinastiile III-VI, 2686-2181 BC)
Această epocă este caracterizată în interior printr-o creştere a autorităţii faraonilor şi
o reală evoluţie pozitivă în domeniul economic. În afară de o creştere a producţiei agricole se
înregistrează o creştere a populaţiei. Statul egiptean devine interesat de resursele situate în
afara teritoriului său şi nu ezită să organizeze expediţii prin care procura cupru din Sinai,
lemn, aur, piatră din Nubia. Este posibil ca valea Nilului dintre prima şi a doua cataractă să fi
fost controlate încă din această perioadă. Sunt administrate eficient şi oazele mai îndepărtate,
altele decât Fayum. Faraonii continuă să locuiască în palate, dar ceea ce atrage atenţia în
privinţa arhitecturii este explozia construcţiilor funerare din piatră. Dacă templele acestei
perioade sunt puţin cunoscute, datorită faptului că au fost suprapuse de altele mai noi,
mormintele faraonilor fac dovada puterii conducătorilor Egiptului.
Faraonul Djoser este cel care dă tonul acestei mode, construind la Saqqarah o
piramidă în trepte, care are forma unor mastabale suprapuse. Este urmat de Snefru, care a
construit mai multe piramide până când s-a hotărât asupra formei clasice a monumentului cu
patru feţe şi unghi de 45º între acestea şi bază. Celebre sunt însă cele trei piramide de pe
platoul de la Giza, construite de Khufu, Khafra şi Menkhaure. Divinitatea cea mai respectată
este Ra, zeul soarelui.
Prima perioadă intermediară (dinastiile VII-X, 2181-2055 BC)
Spre sfârşitul dinastiei a şasea situaţia Egiptului se complică. Deja din dinastia a
cincea conducătorii nomelor (provinciilor), nomarhii, puteau transmite funcţia ereditar. Acum
însă, în timpul lui Pepi al II-lea, autoritatea statală scade şi mai mult. Temple şi provincii nu
mai plătesc impozit către stat, devenind autonome. Bătrâneţea faraonului şi perioada
prelungită de incapacitate a acestuia de a guverna ţara a consolidat această situaţie. La
moartea sa se succed cu repeziciune numeroşi faraoni din dinastiile a VII-a şi a VIII-a.
Guvernatorii din Herakleopolis iau puterea în nordul Egiptului (dinastiile a IX-a şi a X-a), fără
a o putea extinde şi în sud. Un alt centru de putere se naşte la Teba, de unde conduc din 2125
BC faraonii dinastiei a XI-a. Perioada se remarcă printr-o decădere a calităţii vieţii, sărăcie şi
insecuritate.
Regatul Mijlociu (dinastiile XI-XII, 2055-1795 BC)
În 2055 BC Mentuhotep al II-lea, faraon la Teba reuşeşte să cucerească Egiptul de
Jos şi să reunifice statul. Tendinţa generală este aceea de revenire la situaţia din Regatul
vechi. Sunt reluate contactele cu Byblosul, Siria, Palestina şi insulele din Marea Egee. După
refacerea stabilităţii economice, atenţia statului Egiptean se mută către Nubia. Necesitatea de
a exploata în condiţii de siguranţă resursele acestei regiuni au condus la ocuparea cursului
fluviului până la a doua cataractă şi fortificarea zonei. Cel mai important centru fortificat era
cel de la Buhen. Faraonii continuă să îşi construiască piramide ca monumente funerare, dar
ele sunt calitativ inferioare celor din Regatul vechi. Oraşul care se bucură de cea mai mare
prosperitate este desigur Teba. În dinastia a XII-a capitala se mută la Itjawi. Divinitatea care
capătă un rol preponderent în dinastia a XI este Montu, zeul cel mai important al Tebei, iar
mai târziu Ammon.
A doua perioadă intermediară (dinastiile XIII-XVII, 1795-1550 BC)
În perioada 1795-1650 BC s-a produs o nouă slăbire a autorităţii regale. La Teba au
domnit în această perioadă circa 70 de faraoni. Pe acest fond, în regiunea deltei răsăritene s-a
aşezat începând din 1750 BC un grup etnic de o altă origine decât cea egipteană, numiţi de
Manethon hicsoşi – „conducători ai ţărilor străine”, probabil semiţi. Aici a condus în această
perioadă dinastia a XIV-a. Din 1650 hicsoşii îşi întemeiază un regat propriu cu capitala la

11
Avaris de unde vor conduce Egiptul de Jos (dinastia a XV-a), direct sau prin intermediari
(dinastia a XVI-a). Egiptul de Sus continuă să fie condus de la Teba de către faraonii dinastiei
a XVII-a.
Hicsoşii au preluat majoritatea elementelor culturii egiptene, dar au preferat cultul lui
Seth, pe care îl asemănau cu Baal, divinitate semită. Provenind din lumea Canaanului, mult
mai agitată politic, au avut acces la inovaţii în domeniul militar necunoscute Egiptului. Ei au
adus în valea Nilului carul cu două roţi, tras de cai şi sabia seceră. Starea de relativ echilibru a
Egiptului s-a rupt către 1550 BC când Avaris şi Teba au intrat în conflict. Ahmosis, faraonul
Egiptului de Sus, a reuşit să îi alunge pe hicsoşi şi să întemeieze Regatul Nou.

Fig. 3. Egiptul în timpul Regatului Nou

Regatul Nou (dinastiile XVIII-XX, 1550-1069 BC)

Perioada Regatului Nou a fost o perioadă de mare prosperitate pentru Egipt. Statul a
fost extins prin cuceriri succesive atât în nord, spre Canaan, cât şi în sud, spre Nubia. Regina
Hatşepsut a rămas în istorie datorită unei expediţii în Ţara Punt. În timpul faraonului
Thutmosis al III-lea Egiptul a ajuns la expansiunea sa maximă. Fiind un mare conducător
militar, acesta a extins graniţa statului său până dincolo de Eufrat. În 1457 BC în bătălia de la
Megiddo a învins o coaliţie a statelor din Canaan şi a devenit stăpânul acestei regiuni. A jefuit

12
chiar regatul Mitanni, unul din statele puternice din epocă. În sud, de asemenea, Egiptul a
anexat un nou sector nubian ajungând până la cataracta a patra.
Primii faraoni ai dinastiei a XVIII-a au fost îngropaţi în Valea regilor, în temple
mortuare săpate în piatră, pe celălalt mal al Nilului faţă de Teba. Oraşul în sine a fost
împodobit cu temple maiestuoase, ca de exemplu templul lui Ammon, un complex deosebit
fiind construit la Karnak, în apropiere.
O experienţă neobişnuită pentru Egipt s-a petrecut în timpul lui Amenofis al IV-lea,
care şi-a schimbat numele în Akhenaton, a interzis cultele zeilor tradiţionali şi a instituit
monoteismul adorând discul soarelui, Aton. În plus, a abandonat Teba şi a construit o nouă
capitală, lângă localitatea actuală El-Amarna. Probabil i-a succedat la conducerea statului
Nefertiti, soţia sa, după care a urmat domnia scurtă a lui Tutankhamon, devenit cunoscut
datorită păstrării în condiţii excelente a mormântului său. În timpul acestuia, experimentul lui
Akhenaton a fost abandonat, revenindu-se la cultul zeilor tradiţionali, în special Amon şi la
capitala tebană.
Un alt faraon deosebit de important, de această dată din dinastia a XIX-a, a fost
Ramses al II-lea. Acesta a condus Egiptul 66 de ani, reuşind să consolideze autoritatea
Egiptului în Canaan. A înfruntat hitiţii în bătălia de la Kadeş, ajungând la crearea unui
echilibru internaţional fără precedent, prin semnarea unui tratat de pace cu Hattusilis al III-lea.
A construit un oraş în Deltă, Pi Ramses, şi un mare templu mortuar la Abu-Simbel, pentru
sine şi soţia sa Nefertari.
În jurul anului 1200 BC Egiptul s-a confruntat cu o invazie de populaţii străine,
numită de obicei popoarele mării, de origini diferite, care distruseseră deja regatele
contemporane din Anatolia şi Canaan. În urma mai multor campanii dificile, Ramses al III-lea
a reuşit să îndepărteze pericolul. Frescele din templul construit de el la Medinet-Habu
ilustrează acest moment dificil din istoria Egiptului.
A treia perioadă intermediară (dinastiile XXI-XXV, 1069-664 BC)
După domnia lui Ramses al XI-lea statul egiptean decade din nou. Unitatea statală se
destramă. Egiptul de Sus este condus de preoţii de la Karnak, iar cel de jos de viziri, începând
cu Smendes. Dinastia a XXI-a din regiunea Deltei a fost înlocuită în 945 BC de una libiană (a
XXII-a), întemeiată de Şeşonk I un general de mercenari. Acesta a dorit să refacă unitatea
statului egiptean şi chiar a reuşit, recucerind chiar teritoriile asiatice pierdute în timpul
migraţiei popoarelor mării. După un secol de unitate, Egiptul se destramă din nou, dinastia a
XXII-a de la Tanis fiind contemporană cu altele de la Leontopolis, Herakleopolis, Magna,
Sais sau Teba. O nouă unificare se produce sub dinastia a XXV-a kuşită/etiopiană, întemeiată
de generalul Piy.
În anul 671 BC asirienii ocupă o parte din Egipt, inclusiv Memfis. În 664 BC dinastia
etiopiană reuşeşte să îi respingă pe asirieni până la Deltă, dar este înfrântă şi alungată din
Egipt. Abia în anii care au urmat 664-654 BC Psametic din Sais, un oraş din Deltă, reuşeşte să
îi alunge pe asirieni şi să pună bazele unei noi dinastii, dinastia saită şi unei perioade prospere
pentru Egipt.
Regatul târziu (dinastia a XXVI-a, 664-525 BC)
Încercările faraonilor saiţi de a se afirma în Asia s-au lovit de creşterea puterii
Babilonului. Elementul grecesc începe să fie din ce în ce mai influent în regiunea Deltei. Nu
numai că aceştia erau folosiţi ca mercenari, dar se întemeiază o colonie grecească la
Naukratis, care permitea acestora să îşi vândă produsele în Egipt.
Ocupaţia persană (dinastiile XXVII-XXXI, 525-332/323 BC)
În anul 525 BC Cambises al II-lea l-a învins pe ultimul faraon egiptean, Psametic al
III-lea la Pelusium şi a devenit conducătorul Egiptului. Desigur, ţara a devenit satrapie
persană, alături de Fenicia şi Cipru şi era condusă de un satrap. În prima jumătate a secolului
al IV-lea mai multe regiuni egiptene s-au răsculat succesiv şi au ieşit de sub autoritatea

13
persană, reprezentând dinastiile XXVIII-XXX. Din 343 BC ocupaţia persană a fost
reinstaurată, dar numai pentru 11 ani, pentru că în 332 BC Egiptul a fost cucerit de Alexandru
cel Mare, regele Macedoniei.
Egiptul Ptolemaic (dinastia a XXXII-a, 332/323-30 BC)
După moartea lui Alexandru, care a survenit în 323 BC la Babilon, Egiptul a fost
administrat şi apoi condus oficial de Ptolemeu, unul din generalii acestuia. Astfel s-a pus
bazele dinastiei greceşti, din epoca elenistică, care a refăcut gloria acestui stat. Capitala
regatului Ptolemaic a fost Alexandria, oraşul întemeiat de Alexandru pe ţărmul Mării
Mediterane.
Perioada romano-bizantină (30 BC – 646 AD)
În anul 30 BC Cleopatra, ultima regină din dinastia Ptolemeilor, pierdea alături de
Marcus Antonius bătălia de la Actium, Egiptul devenind provincie romană. Dominaţia
romană a însemnat iniţial păstrarea tradiţiilor egiptene, până la creşterea rolului
creştinismului. În urma edictului din 391 AD al împăratului Teodosius cultele păgâne sunt
interzise, iar scrierea hieroglifică nu mai este folosită. Limba egipteană, numită acum coptă,
continuă să fie folosită. Din 395 AD Egiptul face parte din Imperiul roman de răsărit şi apoi
din cel bizantin până în anul 646 AD, când este ocupat de către arabi.

14
Curs 4

III. CANAANUL

III. 1. Mediul natural şi populaţia

Canaan este un termen antic care desemna regiunea situată cu aproximaţie între
Egipt, Mesopotamia, Anatolia şi Marea Mediterană. Altfel spus, această realitate geografică
acoperă teritoriul statelor contemporane: Israel, Liban, parţial Siria, Egipt şi Iordania. Uneori
acest spaţiu este desemnat prin termenul de regiune siro-palestiniană.
Această terminologie, care poate părea inexactă, încearcă să acopere nevoia de a
desemna unitatea etnico-lingvistică şi culturală a acestui teritoriu, în condiţiile în care cea
politică a lipsit adeseori. De fapt, lipsa de unitate politică se poate explica prin complexitatea
peisajului. Dacă în Mesopotamia sau Egipt populaţia s-a coagulat pe valea unor fluvii, aici
doar Mediterana a jucat un rol similar. Canaanul este un spaţiu care face trecerea de la ţărmul
mării către deşertul sirian, cantitatea de apă din sol şi atmosferă scăzând de la vest către est. Şi
peisajul se modifică pe aceeaşi direcţie. După zona ţărmului, cea mai fertilă, urmează o fâşie
muntoasă, de-a lungul său, cu importante rezerve subsolice şi lemn de construcţii. Către est
şirul de munţi este urmat de o fâşie depresionară şi aridă, însă fără a fi deşertică.
Pe de altă parte, Canaanul este spaţiul de legătură între regiunile cu un grad mai mare
de uniformitate ale Orientului Apropiat. Pe aici au trecut drumurile de uscat care au legat
Egiptul, Mesopotamia, Arabia şi Anatolia între ele, în timp ce pe ţărmul Mediteranei s-au aflat
porturile ce intermediau contactele maritime. Astfel se explică dezvoltarea şi bogăţia regiunii,
dar şi rivalitatea marilor puteri pentru a o controla.
Cercetările recente arată din ce în ce mai mult cât de apropiate au fost legăturile
dintre populaţiile canaanite, în pofida fragmentării reliefului şi a structurilor politice.
Majoritatea locuitorilor Canaanului au fost semiţi, după cum arată izvoarele scrise interne şi
externe. Totuşi, relaţia lingvistică dintre aceste populaţii este încă subiect de dispută. Probabil
că majoritatea dintre limbile şi popoarele care au trăit aici fac parte din grupul nord-vest
semitic, apartenenţa limbii eblaite fiind cea mai controversată.
În mileniul al II-lea BC convieţuiesc în Canaan, mai multe populaţii, cu limbi
diferite. În măsura în care ne permit izvoarele scrise locale putem bănui că majoritatea
populaţiei era alcătuită din canaaneni, elementele conducătoare aparţinând unui alt grup etnic
semit şi anume amoriţii. La Ugarit însă se vorbea o limbă semită aparte, ceea ce ar indica
faptul că populaţia ce trăia pe ţărmul Mediteranei s-a separat chiar de la acest nivel.
După 1200 BC tabloul etnic al Canaanului este vizibil modificat. Câteva popoare
înrudite au derivat din poporul canaanean iniţial: fenicieni, israeliţi, moabiţi, amoniţi, edomiţi.
Regiunea nordică este locuită de aramei, care nu sunt urmaşii canaanenilor, ci, mai probabil,
ai amoriţilor. Poate şi din cauza absenţei unui stat centralizat, locuitorii oraşelor de pe coastă
au continuat să se numească canaaneni, numele de fenicieni fiind unul grecesc. Lor li se
adaugă filistenii, aşezaţi pe coasta sudică a Mediteranei.

III. 2. Izvoare

Începutul istoriei Canaanului este mai greu de reconstituit decât cel al Egiptului sau
Mesopotamiei. Motivul principal este acela că în această regiune nu s-a produs o unificare

15
politică timpurie, din lipsa unor factori constrângători, şi nu s-a constituit o administraţie
centralizată şi, prin urmare, nu s-a inventat un sistem propriu de scriere.
Cronologic, primele izvoare interne sunt produse la Ebla (Tell Mardikh), în secolul al
XXIV-lea. Se poate vorbi despre o adevărată arhivă însumând circa 3000 de documente scrise
majoritar în eblaită, folosind scrierea cuneiformă. Cele mai multe dintre texte au un caracter
administrativ, dar există şi documente diplomatice, de o inestimabilă valoare. Din nefericire,
descoperirile de la Ebla nu sunt egalate de nici unul dintre oraşele contemporane din spaţiul
canaanit. Izvoarele nescrise, puse în valoare de către arheologi, au contribuit substanţial la
înţelegerea gradului de dezvoltare al acestor regiuni în mileniul al treilea, dar alte texte interne
lipsesc.
Venirea la conducerea unor oraşe din regiunea siriană a unor dinastii amorite, la fel
ca în spaţiul mesopotamian, şi colaborarea dintre regii epocii a condus la generalizarea
utilizării scrierii cuneiforme. Cercetările arheologice au condus la descoperirea unor alte
arhive, sau loturi de inscripţii din mileniul al II-lea BC. La Alalakh (Tell Atchana) au fost
descoperite peste 500 de texte, din perioadele sec. XVIII-XVII şi al XV-lea BC, dintre care se
remarcă inscripţia autobiografică a regelui Idrimi. Lucrurile sunt mai complicate în ceea ce
priveşte descoperirile de la Ugarit (Ras Shamra şi Ras Ibn Hani), unde au fost descoperite
importante loturi însumând circa 1500 de texte scrise în ugaritică, akkadiană şi alte limbi.
Printre ele există texte scrise folosind alfabetul ugaritic sau scrierea silabică cipro-minoică.
În mileniul I BC semiţii din Canaan elaborează şi alte alfabete consonantice,
fenician, aramaic şi ebraic, folosite pentru a redacta diferite tipuri de documente. Din
nefericire, noile tipuri de scriere au fost asociate unor suporturi perisabile, piele sau
pergament, deşi nu lipsesc inscripţiile pe piatră sau fragmente de vase. Această situaţie face
ca, în ciuda apariţiei unor scrieri locale, volumul informaţional să nu se ridice la cotele la care
ne-am aştepta. Tocmai datorită uşurinţei cu care se învăţa şi scria aramaica, ea devine limba
oficială în Imperiul asirian şi cel persan, concurând scrierea cuneiformă. Soluţia păstrării
documentelor oficiale scrise pe pergament sau piele era copierea, proces care presupune,
uneori, alterări nedorite ale textului iniţial, mai ales în cazul scrierilor care nu marchează
vocalele. Astfel de documente, care ne-au parvenit prin copiere sunt cărţile biblice, de o mare
importanţă pentru reconstituirea unor secvenţe din istoria Canaanului. Trebuie totuşi avut în
vedere faptul că majoritatea cărţilor Vechiului Testament au fost scrise sau definitivate după
perioada secolelor VII-VI BC şi că informaţiile cu caracter istoric conţinute sunt cu atât mai
nesigure cu cât sunt mai vechi.
În aceste condiţii, este de înţeles faptul că istoricii trebuie să apeleze şi la izvoare
externe pentru a reconstitui trecutul acestei regiuni. Informaţii cu privire la această zonă există
în sursele mesopotamiene, egiptene sau hitite, elaborate de puterile care au încercat să îşi
subordoneze porţiuni din Canaan de-a lungul istoriei. Celebre sunt în acest sens stela lui
Merneptah, călătoria lui Wen-Amon sau prisma lui Sennacherib. Mai mult, documente emise
de aceste puteri au fost descoperite în oraşele din regiune, contribuind şi ele la reconstituirea
trecutului. Pentru perioada conflictelor cu Roma de mare importanţă sunt lucrările lui
Josephus Flavius, participant la aceste conflicte şi promotor al culturii iudaice în lumea
romană.

III.3. Istoria

Mileniul al III-lea î. Hr.

În cursul mileniului al III-lea Canaanul era organizat sub forma unor oraşe-stat, de
dimensiuni variabile, dintre care doar Ebla folosea scrierea începând din secolul al XXIV-lea.
Celelalte state din regiune, deşi prezintă numeroase atribute ale unei astfel de forme de
organizare, nu au un aparat birocratic atât de sofisticat, încât să aibă nevoie de înregistrarea

16
informaţiilor sau aveau o formă nedescoperită încă. Dintre acestea merită menţionate Arad,
Megiddo, Jerichon, Numeira, Hazor, Ugarit, Byblos, Hamoukar etc. Sunt certe legăturile pe
care oraşele din sudul Canaanului şi de pe coastă le aveau cu Egiptul. Produsele canaanite
ajungeau frecvent încă din această perioadă în Valea Nilului. Sunt evidente şi legăturile
strânse pe care Siria le are cu Mesopotamia, dacă ţinem seama chiar şi numai de preluarea la
Ebla a scrierii cuneiforme.
La sfârşitul secolului al XXIV-lea Siria de nord este invadată de akkadieni şi va face
parte sau va fi dependentă pentru o perioadă, cel puţin în timpul lui Sargon şi Naram-Sin de
Imperiul akkadian. După distrugerea acestui stat şi invazia guttilor în Mesopotamia, ţinuturile
din văile râurilor Tigris şi Eufrat sunt reorganizate sub conducerea oraşului Ur. În această
perioadă este posibil ca o parte din statele din Canaanul de nord să fi fost dependente de
elementul sumerian.
Perioada 2000 – 1200 î. Hr.
Decăderea acestui stat a fost sincronă cu infiltrări în Canaanul de nord ale unor
grupuri de huriţi, de pe valea Eufratului nordic, unde se va constitui mai târziu regatul
mitannian. Dar cel mai important eveniment al începutului mileniului al doilea este migraţia
din zona deşertului sirian, către Canaan şi Mesopotamia, a amoriţilor. Dinastiile amorite aduc
un suflu nou regiunii nord-siriene. Ţinutul se organizează sub forma unor regate din care
unele sunt mai importante şi devin suzeranele celor mai mici. Cele mai cunoscute dintre ele
sunt Ebla, Yamhad cu capitala la Halap (Alep), Mukis cu capitala Alalakh (Tell Atchana),
Amurru, Qatna (Tell el Misriffe), Kadesh/Qadesh/Kinza (Tell Nebi Meud),
Gubla/Gebal/Byblos, Susku, Ugarit, Hazor (Tell el Qedah), Megiddo. Probabil că în acest
context o parte dintre locuitorii Canaanului de sud migrează către Egipt, unde sunt cunoscuţi
sub numele de hicsoşi.
O perioadă de relativă linişte guvernează istoria acestei regiuni până când, în 1595
BC, Hattusilis I organizează o campanie militară care a avut ca finalitate jefuirea Babylonului.
În cursul acestei campanii, cad victime agresiunii hitite, Ebla, Yamhad şi Mukis, alături de
alte state din Mesopotamia învecinată. Dintre acestea, Ebla va dispare din istorie definitiv.
După acest eveniment, hicsoşii sunt alungaţi din Egipt de Ahmosis I, iar faraonii Regatului
Nou îşi extind dominaţia asupra întregului Canaan. 300 de prinţi din regiunea siriană s-au
opus în 1457 BC dominaţiei egiptene. Bătălia s-a dat în apropiere de Megiddo între egiptenii
conduşi de Thutmosis al III-lea şi canaaniţii conduşi de regele din Kadeş. Faraonul a fost
învingător şi dominaţia egipteană a ajuns până la Eufrat.
Totuşi, până la sfârşitul secolului al XV-lea BC Mitanni va cuceri statele din nordul
Siriei. În perioada domniei lui Supiluliuma în regatul hitit, regatul mitannian este divizat între
Hatti şi Asiria, iar Siria nordică revine celei dintâi. La începutul sec. al XIII-lea, poate 1275
BC, are loc bătălia de la Kadesh, dintre hitiţi şi egipteni, în urma căreia graniţa dintre cele
două state se fixează pe râul Orontes. Astfel, Yamhad, Mukis, Amurru, Kadesh, Ugarit rămân
sub dominaţie hitită, în timp ce Megiddo, Byblos, Qatna, Hazor şi toată Palestina sunt teritorii
egiptene.
Perioada 1200 – 900 î. Hr.
În jurul anului 1200 BC au loc importante mişcări de populaţie în tot Orientul
Apropiat, cunoscute sub numele de „migraţia popoarelor mării”. Populaţii situate la periferia
civilizaţiilor, unele din Anatolia sudică, altele din insulele greceşti, nordul Africii sau chiar
Sardinia forţează graniţele marilor regate. Imperiul hitit este distrus, dominaţia Egiptului
asupra Canaanului încetează, încât popoarele din acest spaţiu redevin libere. După atacul
filistenilor asupra Egiptului aceştia se aşează în sudul Canaanului, constituind o confederaţie
de cinci oraşe: Gaza, Ashdod, Ekron, Ashkelon şi Gath.
În regiunea de coastă a Mediteranei, rolul Ugaritului şi al Byblosului scade, lăsând
loc afirmării altor oraşe, obscure anterior: Tyr, Sidon şi Arvad. Se produce de asemenea o

17
delimitare etnică şi lingvistică a locuitorilor ţărmului faţă de ceilalţi semiţi, locuitorii de pe
teritoriul Libanului fiind singurii care vor continua să se numească cananeeni. Cunoscuţi sub
numele de fenicieni, aceştia vor profita de dispariţia puterii cretane şi vor deveni pentru câteva
sute de ani principalii negustori din Marea Mediterană.
Se pare că cel puţin de la începutul mileniului I BC statele feniciene au fost vasale
Tyrului. Fiecare în parte erau conduse de aristocraţia comercială, prin diverse instituţii
reprezentative. Protejate de lanţurile muntoase de la est, statele feniciene au evitat să se
implice în politica continentală, preferând să se transforme în diseminatori ai culturii
canaanite către vest.
După ce au construit corăbii rezistente, fenicienii au întreprins numeroase expediţii
maritime, cu scopul de a vinde ţesături, podoabe, sticlă, ceramică, vin şi a căuta materii prime,
mai ales metale: aur, argint, cositor. În paralel, au fost întemeiate colonii autonome faţă de
statele din care proveneau întemeietorii: Citium (Cipru), Utica, Cartagina (Africa de Nord),
Panormos, Motya (Sicilia), Nora, Sulci (Sardinia), Tartessos, Malaka, Abdera (sudul
Peninsulei Iberice). În afară de mărfurile amintite, fenicienii au vehiculat şi au transmis
alfabetul caracteristic, poate derivat din cel ugaritic, care a stat la baza alfabetului grecesc.
Fenicienii au rămas în istorie şi datorită călătoriilor întreprinse, care au deschis rute
comerciale importante. Alianţa regelui Hiram al Tyrului cu regele Solomon al Israelului,
descrisă în cărţile Vechiului Testament, a condus la organizarea unor expediţii în Ofir (Africa
ecuatorială) sau India, mai ales în căutarea aurului.
După Herodot, în anul 600 BC câteva corăbii feniciene au fost angajate de faraonul
Nechao pentru a înconjura Africa, ceea ce au şi reuşit plecând din Marea Mediterană şi
ajungând în Marea Roşie. În jurul anului 450. BC amiralul Himilco ajunge din Mediterana
până în Britannia, probabil pentru a achiziţiona cositor, care venea în Europa sudică
parcurgând drumurile de uscat. O altă expediţie este cea a amiralului cartaginez Hanno, care
în 425 BC a pătruns în Oceanul Atlantic şi a călătorit către sud, ajungând până în Golful
Guineii.
Restul Canaanului este împărţit între mici regate semitice: Israel, Aram, Ammon,
Moab, Edom, din care cunoaştem cel mai bine istoria regatului Israel, datorită păstrării
cărţilor Vechiului Testament.
După o perioadă tribală se întemeiază statul evreu, în contextul conflictelor cu
filistenii, în jurul anului 1030 BC Primul rege al celor 12 triburi evreieşti este Saul, din tribul
Beniamin, cu o domnie de o dimensiune discutabilă. Îi urmează pentru doi ani, fiul său, Ish-
baal, care moare asasinat.
La conducerea statului Israel ajunge David (1008-970 BC), din tribul Iuda, care a
cucerit Ierusalimul şi toate celelalte regate înconjurătoare din Canaan, punând bazele
Imperiului evreu. Este discutabil raportul între regele israelit şi statele Edom, Moab, Ammon
şi Aram, adică dacă acestea erau vasale sau administrate direct; probabil prima variantă este
mai aproape de adevăr. Oricum, domnia sa şi a fiului său, Solomon (970-931 BC), reprezintă
epoca de aur a statului Israel.
În timpul lui Solomon este construit Templul din Ierusalim şi Palatul regal. Regele
promovează o politică externă curajoasă, stabilind legături cu Egipt sau Tyr. Interesele
Imperiului israelit se întind dincolo de graniţele Canaanului şi conduc la îmbogăţirea şi
creşterea puterii acestui stat. Israelul ajunge o putere de prim rang în Orientul Apropiat.
Statul începe să decadă după moartea lui Solomon. Zece dintre triburile evreieşti au
refuzat să îl recunoască rege pe fiul său, Roboam. Dimpotrivă, au ales un alt rege, Ieroboam,
sprijinit de Egipt. După ani de conflicte regatul Israel se divide. Triburile Iuda şi Beniamin
vor forma în sud regatul Iuda, cu capitala la Ierusalim, în timp ce celelalte zece vor forma în
nord regatul Israel cu capitala la Samaria. Teritoriile străine, încorporate de David în statul
Israel au redevenit independente.

18
 Perioadele asiriană, babiloniană și persană
Anii care au urmat au fost martori ai creşterii puterii asiriene. La începutul secolului
al IX-lea au loc primele campanii ale regelui Ashurnasirpal al-II-lea în nordul Canaanului.
Shalmaneser al-III-lea a reuşit să ocupe Alepul, dar expansiunea sa a fost oprită de o coaliţie
de 12 regi în bătălia de la Karkar, din 853 BC Printre aceştia au putut fi identificaţi regele
Hadadezer al Damascului/Aramului, Irhuleni al Hamathului şi Ahab al Israelului. În a doua
jumătate a secolului al IX-lea şi prima jumătate a sec al VIII-lea statele canaanene reuşesc să
îşi păstreze libertatea, dar plătesc tribut Asiriei. Aram şi Israel organizează în 732 BC o
revoltă pentru a elibera Canaanul de sub vasalitatea asiriană. Regele Ahaz din Iuda refuză să
se alăture şi, aflat sub ameninţare, cheamă în ajutor pe regele asirian Tiglat-pileser al III-lea.
Israel şi Aram sunt învinse şi o parte din populaţie deportată şi înlocuită. Abia în 722 BC
Israelul este desfiinţat ca stat şi au loc noi deportări. În 701 BC singura regiune din Canaan
neocupată de asirieni era Iuda. Regele Sennacherib nu reuşeşte să ocupe Ierusalimul, probabil
din cauza unei boli, care i-a nimicit armata.

Fig. 4. Regatul Israel în timpul regilor David şi Solomon

19
 După căderea capitalei Ninive în anul 612 BC, teritoriile canaanite sunt mărul
discordiei între Egipt, care oficial dorea să ajute Asiria, şi Babylon, care iese în final victorios.
Regatul Iuda este cucerit în 597 BC de către Nabucodonosor al II-lea. În anii următori, mare
parte din populaţie este deportată la Babylon.
Când Imperiul Nou din Babylon este cucerit de către perşi, Cyrus le îngăduie
israeliţilor să se întoarcă în patrie şi să reconstruiască templul (538 BC). Canaanul intră sub
dominaţie persană, apoi sub cea macedoneană.
Dominația elenistică. Regatul Macabeilor. Ocupația romană
Între 323 şi 198 BC Palestina face parte din Egiptul elenistic, apoi din Regatul
Seleucid alături de regiunea siriană.
Începând cu anul 165 BC încercările regatului seleucid de a îngrădi libertăţile
religioase ale evreilor au determinat Răscoala Macabeilor în fostul regat Iuda. Slăbirea
statului seleucid, lovit de romani şi parţi a făcut ca iudeii să obţină după 25 de ani de relativă
autonomie , independenţa. Astfel un nou regat evreu se constituie în anul 140 sub dinastia
Hasmoneilor sau a Macabeilor şi va rezista până în 64 BC Aceştia încearcă să reconstituie
statul evreu aşa cum fusese în vremea regilor David şi Solomon şi anexează regiunile care
făcuseră parte sau fusese vasale ale acestuia. Din anul 64 BC regatul iudeu devine client al
Romei şi va avea acest statut în intervalele 63 - 46 BC, 37 BC – 6 d. Chr, 41 - 44 AD În
intervalele 46 – 37 BC, 6 – 41 AD, 44 – 66 AD Iudeea, cum se numea acum, s-a aflat sub
control roman direct, adică era condusă de un procurator şi apoi prefect şi depindea de
provincia Siria. Capitala sa era oraşul Caesarea.
În anul 66 AD a izbucnit o revoltă iudaică, care a putut fi reprimată abia în anul 70,
când Titus, fiul împăratului Vespasian, a ocupat Ierusalimul. Templul, simbolul religiei
iudaice a fost distrus. Mai mult de un milion de evrei au murit în acest război, ultimii
combatanţi sinucigându-se în fortăreaţa Massada. Un număr mare dintre supravieţuitori au
ales să părăsească Iudeea. O nouă revoltă, condusă de Bar Kokhba, considerat Mesia de către
evrei, a izbucnit în anul 132 AD. Ca urmare, împăratul Hadrian a redenumit în 135 provincia
ca Siria Palestina şi Ierusalimul - Aelia Capitolina. Mulţi israeliţi, care nu au fost ucişi sau nu
au devenit sclavi în această perioadă au fost alungaţi din Iudeea. Mai târziu, regiunea a
devenit provincie bizantină şi a fost ocupată de arabi în 634.

20
Curs 5

IV. ANATOLIA

IV. 1. Mediul natural şi populaţia

Peninsula Anatolia este situată în extremitatea vestică a continentului asiatic, în

apropierea Africii şi Europei, fiind suprapusă de statul contemporan Turcia. Numită uneori şi
Asia Mică, termen impus în perioada romană, este mărginită la nord de Marea Neagră, la vest
de Marea Egee, iar la sud de Marea Mediterană. Anatolia este delimitată clar de Canaan şi
Mesopotamia în sud-est prin lanţul Munţilor Taurus şi valea superioară a Eufratului.
Legăturile cu continentul european se fac traversând cele două strâmtori, Bosfor şi Dardanele,
între care se află Marea de Marmara. Dincolo de câmpiile litorale fertile şi văile râurilor,
interiorul provinciei este unul muntos şi fragmentat. De fapt, în cea mai mare parte a istoriei
ei, indiferent cum s-a numit, această peninsulă a fost fragmentată în regiuni cu un grad ridicat
de individualitate. În mileniile III - II BC acestea erau: Hatti, Kaska, Pitassa, Hapalla, Wilusa,
Masa, Arzawa, Mira, Lukka, Tarhuntassa, Kizzuwadna, Isuwa. Mai târziu, în mileniul I BC,
ele au fost înlocuite de Mysia, Lydia, Caria, Lycia, Bithynia, Phrygia, Pisidia, Pamphylia,
Paphlagonia, Galatia, Cappadocia, Cilicia, Pontus. De fapt unele dintre aceste unităţi
geografice nu şi-au schimbat decât numele.
În Anatolia ariditatea creşte dinspre vest către est, ceea ce explică prosperitatea
agricolă a centrelor de pe coasta occidentală, în detrimentul celor răsăritene. Însă podişurile
înalte anatoliene adăpostesc importante resurse metalifere, care au făcut ca acest spaţiu să fie
de timpuriu inclus în circuitele de schimburi ale Orientului Apropiat. Clima este una
temperată şi vizibil mai excesivă decât cea a Canaanului. Iernile sunt geroase, iar verile
fierbinţi. În ciuda acestei excesivităţi, Anatolia a fost populată de timpuriu. Proximitatea de
aşa numita „Semilună fertilă” a făcut ca neoliticul să se instaleze aici relativ devreme. De fapt,
la Çatal Höyük a existat cea mai mare aşezare neolitică cunoscută, un important centru
economic şi spiritual din secolele LXXIV-LXII BC
Problematica originii locuitorilor peninsulei este legată direct de fenomenul
indoeuropenizării. Cele mai vechi documente scrise cu privire la spaţiul anatolian conţin şi
cele mai vechi nume de origine indoeuropeană, care pot fi atribuite vorbitorilor limbilor hitită
(nesită), luvită şi palaită. Este însă foarte greu de stabilit dacă cei care au folosit aceste limbi
erau autohtoni şi, dacă nu, când au populat această regiune. Există argumente pentru a susţine
atât autohtonismul, cât şi o migraţie dinspre Europa peste Bosfor sau peste Munţii Caucaz a
acestora, la momente diferite. Ceea ca este cert este că la nivelul primelor texte scrise mai
exista un alt element etnic anatolian, vechii locuitori ai „Ţării Hatti”, de la care grupul etnic
indoeuropean cel mai numeros a preluat numele regiunii.
Acestor popoare, care au trăit în Anatolia în mileniul al II-lea BC li se adaugă din
secolul al XII-lea BC alţi indoeuropeni, greci în regiunea ţărmului mediteranean şi traci în
spaţiile centrale, modificând tabloul etnic şi aşa compozit al acestor ţinuturi. Elenismul a prins
rădăcini extrem de puternice în aceste regiuni după moartea lui Alexandru, ocupaţia romană
nereuşind să transforme definitiv din punct de vedere cultural acest spaţiu.

IV. 2. Izvoare

21
 Ca în cazul tuturor civilizaţiilor de la începutul istoriei, arheologia are un rol de
neînlocuit în recuperarea informaţiilor de tot felul cu privire la constituirea şi evoluţia
societăţilor umane. Nici Anatolia nu se află într-o situaţie diferită, mai ales că abia recent
potenţialul său deosebit a fost descoperit şi a început să fie valorificat.
Spre deosebire de alte regiuni ale Orientului Apropiat, scrierea a fost folosită în
Anatolia relativ târziu. Cele mai vechi texte scrise în regiune provin de la începutul mileniului
al II-lea (sec. XX-XVIII BC), din coloniile comerciale asiriene. Majoritatea, circa 20 000 de
documente, au fost descoperite la Kanesh (Kültepe), în circa 70 de arhive personale ale
familiilor de negustori asirieni. Majoritatea covârşitoare a textelor reprezintă corespondenţă şi
contracte comerciale, redactate într-un dialect al limbii akkadiene. În absenţa altor documente
ele ne oferă informaţii vitale cu privire la structura etnică şi politică a Anatoliei înainte de
formarea statului hitit.
O altă categorie importantă de documente a fost descoperită în capitala statului hitit,
Hattusha (Bogazköy), reprezentând probabil arhiva regală. Circa 5000 de documente,
redactate în limbile anatoliene, în hurită sau akkadiană, cu caractere cuneiforme pe tăbliţe de
lut, metal sau lemn sunt numeroase şi foarte variate: texte juridice, religioase, diplomatice sau
narative. Această arhivă nu este singura, ei adăugându-i-se altele, de mai mică importanţă, de
la Tapikka, Sapinuwa şi Sarissa.
Nu sunt singurele documente scrise produse de către locuitorii Anatoliei în mileniul
al II-lea BC. Poate sub influenţa scrierii egiptene, poate independent, a fost elaborată o scriere
hieroglifică, special pentru limba luvită. Majoritatea textelor sunt inscripţii pe piatră,
comemorând evenimente majore din viaţa celor ce vorbeau această limbă. Deşi a fost folosită
în paralel cu scrierea cuneiformă, scrierea hieroglifică a fost folosită mult mai intens după
dispariţia statului centralizat şi apariţia statelor siro-hitite.
Documentelor scrise propriu-zise li se adaugă un număr impresionant de sigilii cu
legende folosind diverse sisteme de scriere şi limbi, care completează informaţiile din alte
surse cu privire la cele mai variate aspecte ale vieţii anatoliene din această perioadă.
Surselor interne din mileniul al II-lea li se adaugă cele externe, egiptene şi
mesopotamiene, care contribuie mai ales la înţelegerea relaţiilor externe ale hitiţilor cu
celelalte mari puteri ale epocii.
Perioada cuprinsă între migraţia popoarelor mării şi ocuparea Anatoliei de către perşi
este o perioadă mai dificil de reconstituit şi numai pe baza unor surse asiriene, babiloniene sau
greceşti. Între acestea, Istoriile lui Herodot ocupă un loc deosebit. Izvoarele grecești și
romane acoperă mulțumitor perioadele în care această regiune a fost divizată între regatele
elenistice și a fost ulterior înglobată în Imperiul roman.

IV.3. Istoria

În istoria antică a Anatoliei pot fi identificate câteva perioade distincte:

Perioada hitită (2300 - 1200 BC)
Perioada neo-hitită (1200 - 546 BC)
Perioada persană (546 - 330 BC)
Perioada elenistică (330 BC – 133 BC-43 AD)
Perioada romană (133 BC-43 AD – 600 AD)
Perioada hitită (2300 - 1200 BC)
La începutul istoriei sale Anatolia era împărţită în mici regate independente, aşa cum
arată o inscripţie a lui Naram Sin, păstrată în copie târzie, şi descoperirile arheologice. În
secolul al XXIV-lea, o coaliţie de regi s-a răsculat împotriva autorităţii, probabil formale, a
regelui akkadian. Printre ei se aflau şi cei din Hatti, Kanesh, Kursaura sau Purushanda.

22
 Din a doua jumătate a secolului al XX-lea BC regii asirieni au căutat să organizeze
comerţul cu regiunile anatoliene într-o formă complexă. Între Assur, capitala Asiriei, şi
Anatolia centrală au fost organizate 11 puncte de schimb principale şi alte 10 puncte
secundare. Punctele de schimb erau de fapt colonii comerciale, înfiinţate în proximitatea
capitalelor regatelor anatoliene din acea perioadă. Dintre ele, cel mai cunoscut centru este
Kanesh, dar ca importanţă lui i se adaugă Hattush (viitoarea capitală a regatului),
Burushattum, Wahsusana sau Zalpa. Regii locali taxau produsele care le traversau teritoriul,
aveau întâietate în cumpărarea produselor asiriene, puteau limita circulaţia unor bunuri, dar, în
schimb, ofereau comercianţilor asirieni dreptul de a rezida în teritoriul lor, de a se
autoguverna şi le ofereau protecţie pe traseele caravanelor stabilite de comun acord.
După aproape un secol de colaborare avantajoasă, comerţul asiriano-anatolian a
decăzut din cauza lăcomiei unor dinaşti hitiţi, dornici să îşi subordoneze cât mai multe din
activităţile comerciale în desfăşurare. În acest context regele Pithana din Kushara ocupă
oraşul Kanesh, iar fiul său, Anitta, încearcă să ocupe toate principatele din regiunea râului
Kizil Irmak. Un text copiat într-o epocă ulterioară, Cronica lui Anitta, povesteşte cum prinţul
i-a învins pe conducătorii din Hattus, Zalpa, Salatiwara şi Burushattum. În absenţa altor
documente scrise, care să descrie perioada imediat următoare, nu putem decât să presupunem
o decădere a statului întemeiat de Anitta, întrucât Kanesh este ars la scurtă vreme, iar
negustorii asirieni părăsesc coloniile anatoliene.
Istoria regatului hitit reîncepe cu domnia lui Labarna/Tabarna, un rege din timpul
căruia nu ne-au parvenit izvoare scrise. Tradiţia hitită, transmisă începând cu fiul său,
Hattushili I, îl prezintă ca fiind întemeietorul dinastiei regale hitite şi a Regatului Vechi. Ca şi
Anitta, Labarna era din Kushara, dar nu ştim dacă exista vreo legătură de rudenie între ei. Cert
este că numele său a devenit după moartea sa titlu regal, fiind purtat de dinaştii hitiţi ca mijloc
de a-şi cinsti antecesorul şi a-şi afirma legitimitatea.
Hattushili I (1650-1620 BC) este primul rege din timpul căruia s-au păstrat
documente şi, în multe sensuri adevăratul întemeietor al statului. Probabil este cel care a ales
capitală Hattusha, în pofida faptului că locul fusese blestemat de Anitta. Pe de altă parte este
cel care reface unitatea statului şi extinde dominaţia hitită şi asupra unor regate din nordul
Siriei. Pe plan intern este cel care a creat pankus, o instituţie cu caracter judecătoresc, un gen
de tribunal, format din membri ai birocraţiei, care aplicau hotărârile monarhului şi îl sfătuiau.
Statul este centrat pe regiunea Hatti, căreia îi sunt subordonate direct Ţara de Sus şi Ţara de
Jos. Celelalte provincii anatoliene sunt provincii vasale, conduse de dinastii locale. Urmaşul
lui Hattushili, Mursili I, după ce supune Yamhadul, jefuieşte Babilonul în 1595 BC, gest care
a atras atenţia lumii asupra puterii hitite.
Domnia lui Mursili este urmată de o perioadă de instabilitate a autorităţii monarhilor.
La rândul ei, decăderea autorităţii a fost urmată de foamete, insecuritate, revolte în Arzawa şi
Kaska, precum şi atacuri din partea regatului mittanian.
Domnia lui Telipinu (1525-1500 BC) a fost o perioadă de relativă linişte, acest rege
fiind considerat întemeietorul Regatului Nou. Motivele sunt legate de faptul că a încercat să
prevină conflictele interne prin stabilirea unor reguli clare de sucesiune. Din perioada sa
datează primul tratat hitit cunoscut, încheiat cu regele din Kizzuwatna. Rezultatele reformelor
sale nu au fost vizibile imediat, deoarece Telipinu însuşi nu a avut urmaşi.
Istoricii îl consideră ca întemeietor al imperiului pe Tudhaliya I/II, care a domnit în
anii dinainte de 1400 BC şi care a reuşit să readucă sub ascultarea hitită regiunile vestice,
coalizate împotriva hitiţilor şi să subordoneze Kizzuwatna, pierdută anterior în favoarea
Regatului Mittani. Dar, către 1350 BC statul hitit se afla în cădere liberă. Atacat din toate
părţile de foştii vasali, Tudhaliya III a trebuit să abandoneze capitala şi să se refugieze.
Hattusha a fost arsă şi integritatea statului compromisă. Faraonul Amenhotep al III-lea
coresponda cu regele din Arzawa, crezând că acesta va deveni stăpânul Anatoliei.

23
 Refacerea statului, iniţiată de Tudhaliya III, a fost continuată de fiul său,
Suppiluliuma I (1350-1322 BC), cel mai important dintre regii hititţi. Acesta nu numai că a
readus la statutul de vasalitate teritoriile pierdute, dar a găsit noi soluţii politice şi
administrative, menite să întărească controlul hitit. Una dintre acestea a fost instalarea fiilor
săi la conducerea provinciilor nesigure din Siria. O altă soluţie a fost desfiinţarea regatului
mittanian, cauza instabilităţii statului hitit în regiunea sudică şi subordonarea unei jumătăţi din
el. Văduva faraonului Tutankhamon i-a solicitat în 1327 BC lui Suppiluliuma pe unul din fiii
săi pentru a deveni regele Egiptului. Chiar dacă prinţul hitit a fost asasinat pe drum,
evenimentul a reprezentat confirmarea puterii hitite din partea Egiptului.

Fig. 5. Statul hitit

Relaţiile statului hitit cu Egiptul aveau însă să devină conflictuale. În timpul domniei
lui Muwatalli al II-lea a avut loc o primă bătălie cu egiptenii conduşi de Seti I, miza fiind
controlul asupra Siriei. Conflictul a fost tranşat definitiv abia în 1275 BC în bătălia de la
Kadesh, de data aceasta cu Ramses al II-lea. Bătălia a stopat înaintarea egiptenilor în Siria şi a
făcut ca regatul Amurru să devină vasal al hitiţilor. Tronul hitit a trecut la moartea lui
Muwatalli, în mâinile fiului său Urhi-Teshub (Mursili III), dar a fost uzurpat la scurtă vreme
de unchiul acestuia, Hattushili III, fratele lui Muwatalli. Acesta a semnat cunoscutul tratat cu
Ramses al II-lea care va instaura pacea în regiune în următorii ani.
După moartea lui Hattushili al III-lea statul hitit intră din nou pe un trend descendent.
Conflictele interne între ramurile familiei regale se înteţesc. Tudhaliya IV pierde o bătălie cu
asirienii la Nihriya şi controlul asupra regiunii mitanniene. În schimb câştigă, în urma unui
atac naval, controlul asupra regatului Alashiya, din insula Cipru. În timpul ultimului rege hitit,
Suppiluliuma al II-lea, conflictele interne se intensifică, foametea afectează cele mai multe
regiuni şi unele dintre acestea sunt pierdute. Grupuri de populaţii greceşti şi vest-anatoliene
scapă de sub controlul statelor din care fac parte şi migrează, în căutarea unor surse de hrană,

24
către sud şi est. Capitala este abandonată şi statul se dezintegrează. O parte din populaţia hitită
se refugiază în regatele din nordul Siriei.
Perioada neo-hitită (1200 - 546 BC)
Primele secole de după migraţia popoarelor mării sunt mai puţin cunoscute. În
secolul al IX-lea Anatolia este o regiune fragmentată etnic şi politic. Hatti a fost ocupată
probabil de locuitorii din Kaska, profitorii imediaţi ai părăsirii oraşelor mai importante.
Regiunea central-vestică a peninsulei a fost ocupată de tracii frigieni, veniţi cel mai probabil
din zona dobrogeană, poate în contextul migraţiilor greceşti. Aparent, regiunile sudice ale
Anatoliei au fost mai puţin afectate de aceste evenimente. Lydia (fosta Arzawa), Lycia (fosta
Lukka) sau Cilicia (fosta Kizzuwatna) par să se fi bucurat de o oarecare continuitate etnică şi
culturală. Astfel un grup de mici regate din Cilicia apare în documentele asiriene sub numele
colectiv de Tabal (printre ele Khilakku şi Que).

Fig. 6. Regatele neo-hitite din Siria

Mai la est, în Siria nordică, erau localizate regatele Melid/Kammanu, Kummuh,

Gurgum, Karkemish şi Bit-Adini. La nord de Orontes se aflau Unqi/Pattina, Samal şi Bit-
Agusi/Arpad, iar la sud de acest râu Lu’as/Luhuti şi Hamath. Mai la sud, în proximitatea
regiunii israeliene se afla Aramul cu capitala la Damasc. Regatele nord siriene au păstrat
limba luvită şi scrierea cuneiformă, religia şi obiceiurile hitite. Probabil că unele din dinastiile
din aceste state sunt direct înrudite cu familia regală din Hattusha, căci se autointitulează
continuatori ai regatului hitit.
În decursul secolului al IX-lea aceste regate au devenit vasale Asiriei, dar s-au
răsculat de fiecare dată când au avut ocazia. Inscripţiile asiriene, care prezintă campaniile
victorioase ale regilor sunt cele mai importante izvoare care ne permit să reconstituim această
epocă.
În secolul al VIII-lea izvoarele asiriene menţionează ţara Mushku condusă de Mita,
probabil Phrygia lui Midas, aşa cum apare el în izvoarele greceşti. Iniţial duşmană a Asiriei şi
protectoare a statelor siriene, Phrygia a trecut în tabăra asiriană odată cu ocuparea Armeniei

25
de către cimerieni, având nevoie de aliaţi. Cimerienii au ocupat Phrygia la începutul secolului
al VII-lea, iar Midas s-a sinucis. În jurul anului 650 cimerienii au atacat Lydia, cucerind-o cu
excepţia citadelei. La scurtă vreme Alyattes, regele lidian, i-a alungat pe cimerieni şi a ocupat
Caria şi unele state greceşti. Între timp însă Asiria a fost împărţită între Media şi Babylon şi
Alyattes a trebuit să facă faţă unei noi provocări. Mezii au ocupat Anatolia răsăriteană şi au
intrat în conflict cu Lydia. După mulţi ani de război, ultima bătălie s-a dat pe râul Kizil Irmak
în 585 BC şi s-a încheiat cu o pace durabilă datorită unei eclipse totale de soare care a
impresionat ambele părţi.
Perioada persană
În perioada următoare Media a fost ocupată de perşi, conduşi de Cyrus al II-lea.
Acesta a atacat Lydia, condusă de fiul lui Alyattes, Cresus, pe care a ocupat-o în anul 546 BC
Perioada elenistică şi romană
După cucerirea Imperiului persan de către Alexandru, Anatolia a fost împărţită între
numeroase şi schimbătoare regate elenistice. Începând cu anul 133 BC aceste regate au fost
ocupate de romani devenind provincii ale Republicii şi apoi ale Imperiului.

26
Curs 6

V. PLATOUL IRANIAN

V.1. Mediul natural şi populaţia

Platoul Iranian, denumit uneori Podişul Iranian sau Persia Mare este o regiune
întinsă situată aproximativ între Mesopotamia la vest, India la est, Oceanul Indian în sud şi
stepele Asiei centrale în nord. Împreună cu Mesopotamia formează un spaţiu geografic şi
cultural denumit uneori Orientul Mijlociu. Pentru o mai bună înţelegere a arealului despre
care vorbim, este util să amintim că el se suprapune peste cea mai mare parte a statelor actuale
Iran şi Afganistan şi peste vestul Pakistanului.
Platoul Iranian s-a format în perioada în care microplăcile tectonice ale Arabiei şi
Indiei s-au lipit de continentul asiatic. Aceste puternice ciocniri telurice au provocat formarea
unor lanţuri muntoase în zonele de contact, care străjuiesc platoul la vest şi est. La Vest este
vorba despre Munţii Zagros, iar la răsărit de Munţii Kirthar şi Suleiman. În nord alte lanţuri
muntoase, de înălţimi mari, închid podişul: Alborz (Elburs), Kopet-Dag şi Hindukuş, în timp
ce regiunile centrale sunt traversate de creste mai puţin înalte.
O problemă particulară o prezintă o regiune de câmpie aluvionară situată la poalele
Munţilor Zagros, către Mesopotamia, udată de râul Karun, Această regiune, numită azi
Khuzestan, deşi nu face parte din punct de vedere geografic din Podişul Iranian, a fost legată
întotdeauna de acesta şi de aceea o vom considera, din punct de vedere cultural, ca aparţinând
lui.
Regiunea iraniană nu este un spaţiu uniform. Regiunile montane, menţionate mai
sus, au oferit numeroase şi bogate resurse subsolice: minereuri metalifere, roci de construcţie,
pietre preţioase, lemn, păşuni, în timp ce spaţiile cu altitudini mici cad frecvent pradă
uscăciunii. Deşerturile Kavir şi Lut în Iran şi Margo în Afganistan sunt printre cele mai aride
din lume. Aşa se explică de ce zonele cele mai locuite şi drumurile comerciale au fost
amplasate la poalele lanţurilor montane şi nu în zonele deschise.
Cunoaşterea populaţiilor care au locuit în spaţiul iranian este facilitată de studierea
documentele interne şi externe. Interpretarea lor a condus la o înţelegere diferenţiată, dar din
păcate parţială, a istoriei acestor ţinuturi. Dintre popoarele pre-indo-europene care au locuit
aici avem informaţii certe doar despre elamiţi, locuitorii de pe o parte şi cealaltă a Munţilor
Zagros de Sud şi care nu au o origine prea bine stabilită. Cu certitudine nu erau semiţi şi nici
indo-europeni. Textele păstrate ne ajută să presupunem că în mileniul al doilea a avut loc în
stepele caspice separarea iranienilor de indieni şi migraţia unora dintre ei dinspre zona Asiei
centrale către Iran. Fenomenul a avut ca urmare răspândirea pe întreg platoul a unor grupuri
de populaţie înrudite: mezi, perşi, parţi, bactrieni, sogdieni etc., în timp ce sciţii, cimerienii,
alanii sau sarmaţii au rămas în Asia centrală şi au migrat ulterior către vest sau est.

V.2. Izvoare

Cele mai vechi texte care ne-au parvenit din zona iraniană sunt cele redactate în
vechiul Elam, o regiune având Munţii Zagros pe post de coloană vertebrală. Scrierea a apărut
în Elam la un moment istoric foarte timpuriu, probabil sub influenţă mesopotamiană, dar
trebuie subliniat că majoritatea semnelor primului sistem de scriere sunt diferite de cele

27
sumeriene. Această primă scriere, numită proto-elamită, este încă nedescifrată. Ceea ce
surprinde este faptul că, deşi cele mai multe tăbliţe provin de la Susa, altele s-au descoperit la
distanţe mari, până centrul Iranului. Derivată sau nu din scrierea proto-elamită, în Elam s-a
folosit şi o scriere numită elamită liniară, dar nu se cunosc decât circa douăzeci de inscripţii
redactate în acest mod.
În a doua jumătate a mileniului al III-lea BC elamiţii adoptă scrierea cuneiformă din
Mesopotamia, folosind-o până în secolul al IV-lea BC Numeroase documente au fost
redactate folosind acest sistem, dar la fel de importante pentru reconstituirea istoriei Elamului
sunt documentele mesopotamiene din mileniile III-I BC Nu se ştie cu siguranţă care este
limba scrierilor proto-elamită şi elamită liniară, dar scrierea cuneiformă a fost folosită pentru
a nota limba elamită, deşi s-au produs şi texte akkadiene sau babiloniene.
Istoria Mediei şi a Imperiului Persan Ahemenid a fost reconstituită în primul rând pe
baza izvoarelor scrise greceşti şi ne referim aici la lucrările lui Herodot, Xenofon, Diodor din
Sicilia, Arrian. Un alt document extern care prezintă episoade ale istoriei persane este Vechiul
Testament. Documentele interne, deşi au existat, au fost redactate în mod majoritar pe
suporturi perisabile. Excepţie de la această regulă fac inscripţia comemorativă de la Behistun,
inscripţia de pe cilindrul lui Cyrus sau colecţia de circa 30 000 de tăbliţe de la Persepolis,
reprezentând înregistrarea de bunuri intrate în palat. Inscripţia de la Behistun s-a dovedit a fi
valoroasă şi din alt punct de vedere, pentru că, fiind o inscripţie trilingvă: persană, elamită şi
babiloniană a permis descifrarea scrierii cuneiforme.
Perioada elenistică a istoriei iraniene, mai exact a regatului seleucid s-a aflat în
atenţia istoricilor greci şi romani, ca de exemplu Arrian sau Plutarh.
Imperiile Part şi Persan Sasanid ne sunt cunoscute tot din surse europene, mai exact
romane. Printre puţinele documente interne păstrate se numără inscripţiile de la Naqsh-e
Rustam ale regilor sasanizi.
O menţiune aparte trebuie să fie făcută în legătură cu Avesta, o lucrare religioasă
complexă, adevărată colecţie de cărţi reprezentând textele religiei zoroastriene. Acestea au
circulat pe cale orală în Imperiul Ahemenid, au fost fixate în scris în timpul celui Sasanid,
după care, prin copieri succesive şi parţiale ale textelor s-a ajuns la o deteriorare şi
fragmentare a Avestei. Chiar şi aşa, ea reprezintă principalul izvor care facilitează înţelegerea
religiei persane antice.
Documentelor scrise li se adaugă, după cum am văzut şi în cazul istoriei altor regiuni
orientale, contribuţia cercetărilor arheologice. Săpăturile realizate în marile oraşe ale Iranului
antic, la Susa, Persepolis, Pasargade, Ecbatana au dezvelit complexitatea şi valorile culturii
multimilenare iraniene.

V.3. Istoria

Elam
Începuturile istoriei regiunilor iraniene sunt legate de proximitatea faţă de lumea
mesopotamiană. În cursul mileniului al IV-lea BC, sub influenţa evoluţiilor înregistrate în
văile Tigrisului şi Eufratului au loc importante transformări şi în regiunea Kuzestan, Munţii
Zagros şi chiar dincolo de aceştia. Astfel, apar aici importante centre urbane, care preiau din
Mesopotamia o parte dintre sistemele de înregistrare a bunurilor şi în cele din urmă scrierea,
pe care o adaptează la nevoile proprii. Centrele mai importante care participă la acest proces
sunt Susa şi Tal-i Ghazir în Kuzestan, Anshan în provincia Fars, Tepe Sialk în provincia
Isfahan, Tepe Yahya şi Jiroft în provincia Kerman, Shahr-i Sokhta în Seistan.
La începutul mileniului III BC sursele mesopotamiene menţionează termenul Elam,
cu semnificaţia de ţinuturi înalte (Munţii Zagros), astfel că este greu de stabilit dacă se referă
la regiunea de la est de câmpia celor două fluvii sau la statul de mai târziu.

28
 Abia din sec. al XXV-lea BC, Elam şi Awan, două entităţi politice de la răsărit de
Mesopotamia apar în „Lista regilor sumerieni”, ca adversare ale statelor sumeriene.
Documente păstrate în copii târzii la Susa oferă chiar liste dinastice pentru entităţile politice
de la Awan şi Simash. Documentele sumeriene atestă ocuparea Elamului în timpul Imperiului
akkadian, perioadă în care este preluată şi adoptată scrierea cuneiformă.
Ultimul rege al dinastiei din Awan, Kutik-Inshushinak, a reuşit să îndepărteze
dominaţia akkadiană şi să introducă, în paralel cu scrierea cuneiformă, scrierea liniară elamită.
Această perioadă de relativă independenţă se încheie cu instaurarea în Elam şi în
Mesopotamia a dominaţiei gutilor. Recăpătarea independenţei Mesopotamiei sub a treia
dinastie din Ur a însemnat în anumite intervale şi subordonarea unor părţi din Elam. Însă
tocmai elamiţii au fost cei care au adus sfârşitul puterii Ur-ului. Pe fondul fărâmiţării puterii
politice în Mesopotamia şi a instalării dinastiilor amorite, Elamul devine un factor important
în Orient până la victoria lui Hammurabi asupra lui Siwe Palar Huppak.
Din secolul al XV-lea conducătorii Elamului se intitulează „rege în Anshan şi Susa”
şi statul se află în relaţii când conflictuale când de pace cu Babylonul kassit. Din sec. al XI
BC Elamul are un nou duşman în persoana statului asirian, împotriva căruia se aliază frecvent
cu babylonienii.
În secolul al IX-lea perşii, care se aflau în regiunea din sudul Armeniei au avansat
către sud aşezându-se şi devenind elementul etnic dominant în regiunea Anshanului, vechea
patrie a elamiţilor.
Imperiul med (Media)
În secolul al IX-lea mezii şi perşii sunt menţionaţi în izvoarele asiriene, ca supuşi ai
Imperiului, sub numele de „parsua” şi „mada”. În această perioadă cele două grupuri etnice
erau conduse de regi, dar erau mai degrabă uniuni tribale. Abia în secolul al VIII-lea se
accentuează sedentarizarea mezilor. Conform tradiţiei greceşti, regele Deioces a unit triburile
mede din centrul Iranului de astăzi şi a stabilit capitala la Ecbatana, cândva în a doua jumătate
a secolului al VIII-lea. Însă statul med nu era independent, ci se afla sub dominaţia asiriană.
Situaţia se păstrează şi în timpul lui Phraortes, cel care a organizat statul, administrativ şi
militar.
La moartea lui Phraortes, survenită în timpul unui conflict cu Asiria, devine rege al
mezilor Cyaxares. Acesta, după ce luptă cu sciţii care controlau acum Media, supune alte
grupuri iraniene, printre care perşii, se aliază cu Nabopalasar, guvernatorul şi apoi regele
Babylonului şi se ridică împotriva Asiriei. Între 627 şi 605 BC aliaţii înving rând pe rând
armatele asiriene şi iau în stăpânire teritoriile foştilor suzerani. Mezii devin stăpâni peste
Platoul Iranian, Armenia şi Anatolia până la fluviul Halys. Urmaşul lui Cyaxares, Astyages,
intră în conflict cu regatul Lydiei pentru Anatolia, dar eclipsa de soare din 585 BC face ca
între cele două state să se încheie pace. În anul 550 BC Astyages este înfrânt de regele persan
Cirus, după Herodot nepotul său, care se va intitula „rege al Persiei” şi nu al Mediei, statul
med fiind practic desfiinţat.
Imperiul Persan Ahemenid
Cirus, Cirus al II-lea sau Cirus cel Mare, a fost fondatorul Imperiului Persan şi cel
mai important reprezentant al dinastiei Ahemenide. Inscripţiile îl prezintă ca descendent al
unei dinastii care domnea deja în Persia, actuala provincie Fars din sudul Iranului şi în
Anshan, sub vasalitate medă. Cirus schimbă acest raport de forţe, dinastia sa devenind
conducătoare peste neamurile iraniene, care fuseseră vasale mezilor. În 547 BC Cirus reuşeşte
să ocupe în întregime Anatolia, iar în 538 BC ocupă Babilonul, devenind stăpânul Imperiului
Babilonian, adică al Siriei, Palestinei şi Mesopotamiei. Politica sa surprinde prin toleranţă şi
chiar favorizarea unor popoare, în vederea obţinerii unui prestigiu care să-i permită
menţinerea statului şi chiar extinderea sa. Sfârşitul domniei - 530 BC - l-a găsit luptând pentru
controlul provinciilor orientale, ocupate după 538: Aria, Parţia, Sogdiana, Margiana. La

29
Pasargade, în Fars, Cirus şi-a construit un palat şi un mormânt, înconjurate de o fabuloasă
grădină cu plante din toate provinciile Imperiului, udate de apă adusă printr-un sistem de
canale.

Fig. 7 Imperiul Persan Ahemenid

I-a succedat la tron, fiul său, Cambise, care reuşeşte să ocupe Egiptul în anul 525 BC
şi să subordoneze Nubia şi Libia. Domnia sa nu a fost prea lungă, regele murind în Egipt în
522 BC
La moartea lui Cambise puterea este luată de o altă ramură a familiei ahemenide,
care domnise înainte de Cyrus. Reprezentantul său, Darius I, era la acel moment guvernatorul
Parţiei şi accederea sa la putere a stârnit un val de revolte cu greu înăbuşite. Inscripţia de la
Behistun îl arată primind autoritatea supremă în stat de la Ahura-Mazda, divinitatea supremă a
religiei zoroastriene.Prin expediţii militare de anvergură Darius a reuşit să extindă graniţele
Imperiului înglobând Sciţia şi nord-vestul Indiei. Bun administrator, Darius a investit în
îmbunătăţirea administraţiei, a drumurilor şi a vieţii economice. A adăugat noi construcţii la
Ecbatana şi Susa, precum şi la Pasargadae, începând construcţiile la o nouă capitală,
Persepolis. Acest oraş, un centru ceremonial şi religios nu era folosit decât în martie, când
regele primea delegaţii din tot Imperiul. Nu a fost terminat niciodată. Darius este cunoscut şi
pentru începutul conflictelor cu statele greceşti, dar probabil că pentru perşi primul război
medic nu a însemnat decât un conflict minor.
În anul 486 BC devine rege Xerxes, cunoscut datorită războiului din 480 BC cu
statele greceşti, de această dată o campanie care viza ocuparea Greciei. Deşi planurile sale în
Grecia continentală au eşuat, iar cetăţile greceşti din Asia Mică au devenit independente,
regele persan a făcut faţă cu bine unor revolte apărute în Egipt sau Babilon.
Cu domnia lui Xerxes se încheie etapa de expansiune a Imperiului persan, care intră
într-o perioadă de maturitate şi consolidare. După domnia lui Artaxerxes I şi a lui Darius al II-
lea are loc un conflict între Artaxerxes al II-lea (435-359 BC), regele persan şi Cirus cel
Tânăr, pretendent la tron. Povestea sa şi tragicul său sfârşit din anul 401 BC au fost relatate de
Xenofon în lucrarea Anabasis. La scurtă vreme perşii pierd Egiptul, dar prin „Pacea Regelui”
din 387 BC recâştigă oraşele greceşti din Asia Mică. Succesorul său, Artaxerses al III-lea

30
recucereşte Egiptul, şi după o domnie de doi ani a lui Artaxerses al IV-lea pe tronul persan
urcă Darius al III-lea (336-330 BC), ultimul rege persan, învins în mai multe bătălii de
Alexandru Macedon.
Imperiile Macedonean şi Seleucid
Începând din anul 330 BC, adică de la asasinarea lui Darius al III-lea de către
satrapul Besus, Podişul iranian devine parte a Imperiului macedonean. La moartea lui
Alexandru din 323 BC are loc o primă înţelegere între urmaşii săi, conform căreia Perdiccas
era regent, iar satrapiile iraniene erau guvernate de persoanele care deja primiseră aceste
demnităţi de la regele macedonean.
După asasinarea lui Perdiccas sistemul anterior este abandonat şi prin înţelegerea de
la Triparadeisos din 320 BC Seleucos primeşte Babilonia, de unde îşi extinde autoritatea către
est şi vest ocupând mare parte din Imperiul macedonean, din Frigia până la Indus. A renunţat
însă la o parte dintre teritoriile de la vestul Indusului, pe care le-a dat Imperiului Maurya în
urma unei alianţe matrimoniale, primind la schimb 500 de elefanţi. După bătălia de la Ipsus
din 301 şi moartea lui Lisimachos din 281 Seleucos a ocupat şi Anatolia şi Siria de nord, unde
a fondat oraşul Antiohia.
În timpul urmaşilor lui Seleucos, Bactria a devenit independentă sub conducerea
unei dinastii macedonene, situaţie care s-a păstrat până în 208 când a fost recâştigată de
Antiochus al III-lea. Alte teritorii pierdute au fost cele din Asia Mică, dar şi Parţia, în care se
instalează din 247 BC parnii.
După bătălia de la Magnesia şi Tratatul de la Apamea (188 BC) seleucizii au fost
forţaţi să renunţe la Anatolia în favoarea Romei şi imperiul lor a intrat într-un evident declin.
Imperiul Part (Arsacid)
În jurul anului 245 BC satrapul Andragoras al Parţiei a devenit independent de
autoritatea seleucidă. Însă, la scurtă vreme, parnii, o populaţie iraniană din stepele de la est de
Marea Caspică, au pătruns în Parţia sub conducerea lui Arsaces I şi au ocupat-o. Profitând de
slăbiciunea Imperiului Seleucid, aflat în conflict cu Egiptul, parţii, adică noii locuitori ai
Parţiei, au ocupat posesiunile iraniene în deceniile următoare. Abia în 209 BC Antiochus al
III-lea recâştigă controlul asupra Iranului, Parţia devenind vasală.
După bătălia de la Magnesia, pe fondul slăbirii Imperiului Seleucid, parţii au devenit
independenţi şi au ocupat din nou satrapiile iraniane. Cel mai capabil rege part a fost
Mitridate I (171-139 BC) care în 148 a invadat Media, iar în 141 BC a cucerit Seleucia
devenind stăpân peste întreaga Mesopotamie. În 139 parţii au înregistrat o nouă victorie,
capturându-l chiar pe regele seleucid Demetrius al II-lea.
Capitala noului imperiu a devenit Ctesifon, un oraş situat pe râul Tigris. Deşi parţii
se considerau urmaşii perşilor la conducerea Orientului, diferenţele faţă de statul persan erau
semnificative. Se pare că autonomia provinciilor din cadrul Imperiului part era foarte mare,
exemple de acest fel fiind Hatra în nordul Mesopotamiei, Dura-Europos pe Eufrat sau
Palmyra în deşertul sirian. Ca şi perşii, nu au impus limba proprie provinciilor supuse, în
imperiu folosindu-se frecvent aramaica sau greaca. Se pare că parţii preferau să exercite un
control redus decât să piardă de tot autoritatea asupra provinciilor supuse, mai ales în
condiţiile beneficiilor pe care le aducea tranzitul mărfurilor chinezeşti spre lumea romană.
Ascensiunea Romei şi ocuparea ultimelor teritorii seleucide de către aceasta, a făcut
din statul roman vecinul Imperiului part. În contextul războaielor mitridatice cu regatul
Pontului, Roma a trecut Eufratul, ocupând câteva teritorii parte. În 53 BC şapte legiuni
romane conduse de Crassus au fost învinse de parţi în apropiere de Carrhae/Harran. Mulţi
soldaţi au fost ucişi sau deportaţi. Parţii au înapoiat stindardele romane abia în timpul domniei
lui Octavianus, ca urmare a încheierii unei păci. În privinţa Armeniei parţii au acceptat
întronarea unui rege supus Romei, în schimbul neamestecului în problemele parte. Un conflict
desfăşurat în timpul domniei lui Nero şi Vologeses a avut un final asemănător, pe tronul

31
Armeniei fiind aşezat Tiridates I, un membru al familiei regale parte, care a fost încoronat de
împăratul roman.

Fig. 8 Imperiile Part Arsacid şi Persan Sasanid

În secolele I-II AD conflictele între romani şi parţi s-au desfăşurat pentru Siria şi
Mesopotamia de nord. În 116 AD Traian a creat la est de Eufrat provinciile Armenia, Asiria şi
Mesopotamia, părăsite de Hadrian după numai un an. Un nou conflict s-a soldat cu ocuparea
de către Septimius Severus a capitalei parte Ctesifon şi a unui teritoriu din nordul
Mesopotamiei, unde au fost organizate provinciile Osrhoene şi Mesopotamia.
Imperiul Persan Sasanid
În anul 224 AD Ardaşir, guvernatorul Persiei, s-a răsculat împotriva autorităţii parte
şi după ce l-a înfrânt pe Artaban IV a întemeiat al doilea imperiu persan, numit şi sasanid
după Sasan, numele unui strămoş al său. Ardaşir I a extins graniţele imperiului către nord-
vest, dar mai ales către est, unde au fost adăugate noi provincii: Sistan, Gorgan, Khorasan,
Margiana, Balkh, Chorasmia.
Urmaşul său, Şapur I, a ocupat Bactria şi porţiuni din Imperiul Kushan. A înregistrat
succese militare şi pe frontul occidental, în conflictele cu Roma. Deşi ocupase iniţial Carrhae
şi Nisibis, ulterior le-a pierdut. Totuşi, câştigă un nou război cu Roma (244), care a condus la
asasinarea împăratului Gordian al III-lea de către trupele sale. Pacea încheiată între Şapur şi
Filip Arabul a fost foarte avantajoasă pentru perşi, care au primit 500 000 de denari. Un nou
conflict s-a încheiat prin bătălia de la Barbalissus din 252, când perşii au fost din nou
învingători. La scurtă vreme, o nouă armată romană a fost asediată şi capturată la Edessa,
împăratul Valerian fiind făcut el însuşi prizonier. În ciuda succesului său, celebrat în
reliefurile de la Naqsh-e Rustam şi Bishapur, Şapur nu a reuşit să ocupe Anatolia, fiind învins.
Şapur a fost un monarh tolerant, acceptând în afară de zoroastrism şi creştinismul şi mai ales
maniheismul în imperiul său, religii care au fost persecutate de urmaşii săi.
O altă serie de conflicte romano-parte s-au desfăşurat între Galerius şi Narseh între
294-299, încheiate cu o pace care prevedea abandonarea de către parţi a provinciilor deţinute
la vest de Tigris.

32
 O epocă de glorie a fost pentru perşi domnia lui Şapur al II-lea (309-379), regele
care după multe campanii militare a reuşit să recâştige provinciile pierdute dintre Tigris şi
Eufrat. A securizat de asemenea căile de comunicaţie cu China, cucerind noi teritorii în nordul
Afganistanului. În timpul său s-a încheiat redactarea Avestei şi creştinii au fost persecutaţi
pentru că statul roman recunoscuse această religie.
Urmaşii lui Şapur au făcut pace cu Imperiul roman de răsărit, dar au avut de
înfruntat un nou duşman, hunii albi sau heftaliţi. La jumătatea secolului al VII-lea Imperiul
sasanid a fost cucerit de arabi şi înglobat în califatul islamic.

33
Curs 7

VIII. LUMEA GREACĂ

VIII.1. Mediul natural şi populaţia

Nu a existat niciodată în antichitate un stat unitar cu numele Grecia. Cu toate acestea,

din rațiuni didactice, termenul este folosit pentru a desemna teritoriile locuite de către greci,
teritorii care au suferit modificări importante în antichitate, fie prin expansiune, fie prin
restrângere. Grecia antică cuprinde trei zone cu caracteristici diferite: Grecia continentală,
Grecia insulară și Grecia microasiatică.
Grecia continentală este situată în Peninsula Balcanică între Marea Adriatică şi
Marea Ionică la vest și Marea Egee la est. La nord de teritoriul grecesc locuiau în aceeași
peninsulă, de la vest la est, iliri, macedoneni, paioni și traci. Peninsula Balcanică se termină în
sud printr-o altă peninsulă de dimensiuni mai mici, numită Peninsula Pelopones. Aceasta este
legată de restul continentului prin Istmul Corint. O altă peninsulă importantă, situată în nordul
Mării Egee este Peninsula Chalcidică, sub forma degetelor unei mâini.
Regiunea este extrem de accidentată şi fragmentată. Majoritatea lanţurilor montane
din estul peninsulei au o orientare est-vest. Cele situate în regiunea vestică sunt orientate
nord-vest – sud-est: Munții Pind. Există şi câteva regiuni de câmpie situate pe văile unor râuri
în Tracia, Macedonia sau Thessalia, vegheate de masive montane înalte: Olimp, Ossa.
Fragmentarea reliefului a făcut ca grecii să se orienteze către stabilirea unor legături maritime
între regiunile de coastă, în defavoarea unora de uscat, ceea ce a încurajat dezvoltarea
navigaţiei. Proporţia mare a reliefului accidentat a determinat populaţia să crească cornute
mici, mai puţin pretenţioase şi mai puţin cornute mari. În unele perioade istorice a fost
încurajată cultivarea măslinului şi viţei de vie şi importarea masivă a cerealelor.
În Antichitate pe teritoriul Greciei continentale s-au structurat regiuni cu
caracteristici geografice şi demografice distincte. În nordul peninsulei Balcanice se află Tracia
către est, Paionia în regiunea centrală şi Illiria la vest. Urmează, către sud, regiunile
tradiţionale greceşti: Macedonia şi mai la sud Epirul şi Thessalia. Și mai la sud cele mai
importante regiuni sunt Acarnania, Etolia, Beoţia şi Attica. În Peninsula Pelopones
fragmentarea reliefului a separat Elis, Achaia, Arcadia, Argolida, Messenia şi Laconia.
Direct asociate Peninsulei Balcanice, în Marea Egee se găsesc foarte multe insule,
din care unele sunt legate genetic de Europa, iar altele de Asia. Ele formează Grecia insulară:
Creta, la sud de Peninsula Balcanică, Eubeea, situată foarte aproape de Atica, insulele argo-
saronice, din golfurile Argos şi Saronic (Salamina), Sporadele, de la nord de Eubeea,
Cicladele (Santorini), care continuă lanţurile muntoase de pe continent, Insulele din Egeea de
nord (Samos, Thasos, Samothrace) şi Dodecanes-ul (Rodos). În partea de vest a Peninsulei
Balcanice există câteva insule numite Insulele Ionice, datorită apartenenţei la această mare
(Ithaca, Corfu, Kythera). Un alt grup important de insule se află în apropierea ţărmului croat
al Mării Adriatice.
Țărmul microasiatic cuprindea trei regiuni locuite de vorbitori ai unor dialecte
diferite ale limbii grecești. Acestea erau de la nord la sud: Eolia, Ionia și Doris. Aceste regiuni
se aseamănă cu spațiul grecesc în ceea ce privește fragmentarea reliefului și a țărmului,
motive pentru care instalarea populației grecești s-a făcut cu ușurință.
Demografia Greciei Balcanice a evoluat de la o epocă la alta, motiv pentru care ea
trebuie prezentată luând în considerare aceste transformări. Pe de altă parte, cunoaşterea

3
populaţiilor care au locuit acest spaţiu depinde direct de izvoarele pe care le avem la
dispoziţie.
Cele mai vechi texte din regiune, textele liniarului A şi texte hieroglifice arată că în
Creta şi în insulele Ciclade a locuit înainte de sec. al XVI-lea o populaţie literată. Din păcate,
limba acestor texte este încă de neînţeles pentru specialişti, neexistând nici măcar un acord
dacă este vorba despre o limbă greacă sau nu. În mod convenţional această limbă se numeşte
minoică sau cretană.
Atât textele liniarului B, un sistem de scriere care transpune o limbă greacă, cât şi
izvoarele egiptene sau hitite arată că din secolul al XVI-lea BC în sudul Peninsulei Balcanice
locuiau grecii. Probabil că în acelaşi timp se aşezaseră deja tracii şi ilirii în nord. Dacă este să
dăm crezare autorilor greci din epoca clasică, de exemplu lui Thucidides, atunci trebuie să
acceptăm că grecii nu sunt autohtoni în Balcani, ci au migrat din regiunea dunăreană la un
moment neprecizat de la începutul istoriei, lăsând în urmă o parte din triburile grecești.
Istoriografia tradiţională consideră că primii greci s-au aşezat în peninsulă începând cu anul
2100 BC şi că ar fi vorba despre ionieni şi eolieni. Un nou val grecesc ar fi pătruns pe la 1600
BC, de data aceasta numele noilor veniţi fiind acela de ahei. Începând cu 1200 BC grupuri de
dorieni au coborât din regiunea Dunării şi au definitivat structura etnică a regiunii. În această
perioadă a avut loc şi o emigrație către ţărmul Asiei Mici, care a fost ocupat de populaţii
vorbitoare de dialecte ale limbii greceşti.
În concluzie, după secole de rearanjări etnice a rezultat o structură mozaicată
dialectală în Grecia clasică, care va fi valabilă până în secolul al IV-lea. Dialectul ionic era
vorbit în Atica, Eubeea, Sporade, nordul Cicladelor, sudul insulelor egeice de nord, coasta
centrală a Asiei mici. Dialectul eolic s-a vorbit în epocile arhaică şi clasică în Thessalia,
Beoţia, insulele nord egeice şi costa nordică a Asiei Mici. Dialectul arcado-cipriot, cel mai
apropiat de greaca miceniană se vorbea în Arcadia şi în insula Cipru. Greaca de nord-vest este
un dialect care a fost folosit în Epir, Focida, Locrida, Etolia. Dialectul doric este caracteristic
Laconiei, Meseniei, insulei Creta, sudului Cicladelor, Dodecanesului şi coastei sudice a Asiei
Mici.
Mai puţin clară este problema limbii care se vorbea în Macedonia antică. În legătură
cu acest subiect există două variante: una este că macedoneana era o limbă indo-europeană
înrudită cu greaca, iar o alta este aceea că ar fi fost un dialect al limbii greceşti. Puţinele
descoperiri epigrafice par a susţine a doua variantă, care de altfel, este şi cea logică, având în
vedere legăturile strânse între Macedonia şi Grecia.
Începând cu domnia lui Alexandru Macedon în regatele elenistice s-a vorbit o limbă
greacă, derivată din dialectul ionic, numită greaca comună (koine). După dispariţia statelor
elenistice, ea a fost folosită în provinciile estice ale Imperiului roman şi a stat la baza limbii
greceşti medievale.

VIII.2. Periodizarea istoriei Greciei

Epoca bronzului/Helladic, Cicladic, Minoic – 3500-1100 BC

Epoca bronzului timpuriu 3500-2000 BC
Epoca bronzului mijlociu 2000-1600 BC
Epoca bronzului târziu 1600-1100 BC
Epoca geometrică/Epoca fierului - 1100-750 BC
Epoca arhaică – 750-500/480 BC
Epoca clasică – 500/480-336/323 BC
Epoca elenistică – 336/323-146 BC
Epoca romană – 146 BC-600 AD

4
 VIII.3. Izvoarele istoriei Greciei

Pentru a reconstrui istoria lumii grecești specialistul face apel la mai multe categorii
de surse care, doar împreună pot să ne aducă mai aproape tabloul realităților de altădată. Cele
mai importante dintre ele sunt, fără îndoială, cele scrise, dar, din păcate, majoritatea nu sunt
surse primare, adică informația este transmisă de scriitori care folosesc, la rândul lor, lucrări
mai vechi. Procesul de transmitere a informației mai are o latură la fel de nefericită, aceea a
faptului că aceste documente inestimabile reprezintă doar o mică parte din ceea ce a produs
societatea greacă. Restul a fost eliminat în cadrul unui proces oarecum normal de selecție,
prin copierea selectivă a celor considerate valoroase de către cărturarii greci, eleniști, romani,
bizantini sau arabi. Toate acestea fac obiectul unui act de interpretare pentru a putea fi extrasă
informația istorică cu o cât mai mare fidelitate față de realitatea de altădată.
O altă categorie de izvoare sunt cele obținute pe cale arheologică, între ele
numărându-se o sumedenie de situri, structuri constructive, opere de artă, obiecte uzuale sau
de factură religioasă, inscripții, monezi etc. Deși aceste surse sunt surse primare și obiective,
ele sunt mai greu de interpretat decât cele scrise.
Literatura greacă (în sensul de sumă a tot ce s-a scris) cuprinde o mare varietate de
genuri, acoperind domenii ca poezia, teatrul, filosofia, istoriografia, oratoria. Una din
particularitățile acestei producții este aceea că unele lucrări sunt mai vechi decât adoptarea
scrierii, pentru că au circulat pe cale orală. Desigur, ne referim aici la poezie, care prin
caracteristicile sale a permis memorarea și transmiterea versurilor de la o generație la alta.
Aceste producții domină epoca arhaică, fiind cântate în public sau la banchete, cu
acompaniament muzical. Unele creații au subiecte legate de existența cotidiană a oamenilor
(Homer, Hesiod), dragostea (Alcman, Sapho), politica (Simonide, Solon, Pindar). Producțiile
mai vechi au fost transpuse în scris la sfârșitul perioadei arhaice, fiind ulterior copiate și
transmise pe această cale generațiilor viitoare. În epoca clasică importanța poeziei a scăzut. În
cea elenistică și romană a devenit savantă și didactică, fiind apanajul cercurilor intelectuale de
la curtea monarhilor elenistici (Apollonios din Rodos).
Un alt domeniu remarcabil al producției intelectuale grecești a fost filosofia. Aceasta
a apărut în Ionia în sec. al VII-lea din necesitatea de a răspunde la întrebări pentru care tradiția
sau religia nu ofereau explicații acceptabile. Chiar dacă explicațiile filosofilor din acea vreme
pot părea astăzi naive, ceea ce este remarcabilă este disponibilitatea grecilor din acele vremuri
de a folosi rațiunea pentru a găsi răspunsuri la întrebările care au măcinat mereu societatea
umană.
Într-un mod asemănător cu poeziile, piesele de teatru s-au transmis multă vreme pe
cale orală. Deși apărut în sec. al VI-lea, genul dramatic a căpătat o formă scrisă două sute de
ani mai târziu. În ciuda faptului că aceste lucrări trebuiau să aibă subiecte mitologice sau
religioase, autori și actori deopotrivă făceau des aluzii la situații, moravuri și persoane din
viața publică a cetăților spre deliciul oamenilor. Astfel au devenit celebri, Eschil, Sofocle,
Euripide sau Aristofan.
Războaiele medice de la debutul epocii clase declanșează conturarea, pe baza unor
lucrări anterioare de mai mică importanță, afirmarea istoriografiei. Din păcate au ajuns până la
noi în întregime doar lucrările a trei istorici: Herodot, Tucidide și Xenofon, care s-au aplecat
cu dăruire asupra evenimentelor politice majore care au cuprins lumea greacă în sec. V-IV î.
Hr. În afară de aceste domenii, mai bine reprezentate, în această epocă debutează și alte
domenii, ca oratoria, medicina, astronomia și altele.
De la sfârșitul sec. al IV-lea statele grecești își pierd independența, chiar dacă se
bucură uneori de perioade de autonomie. Guvernările macedoneană și romană nu au însemnat
însă și sfârșitul culturii de limbă greacă. Textele elenistice sau romane contribuie la

5
reconstituirea celor clasice care din păcate s-au pierdut, pentru că citează, uneori substanțial,
informații din ele.
Izvoarele arheologice
Preocupările pentru trecutul grecesc își au începuturile în perioada anticarilor, când
obiecte aparținând unor vremuri trecute erau colecționate și uneori interpretate în sensul
reconstrucției istorice. Astfel, călători străini vizitează ruinele monumentale ale cetăților
grecești căzute în uitare. Însă cele mai vechi săpături au început să se desfășoare după 1870,
vizând inițial celebrele centre religioase de la Delfi, Olympia sau Delos. În scurtă vreme, sunt
redescoperite și ruinele unor importante centre urbane din Asia Mică, cum ar fi Efes, Milet,
Pergam. Curând, descoperirile s-au îndreptat către epocile anterioare celei clasice, prin
descoperirea civilizației miceniene de către H. Schliemann și minoică de către A. Evans. În
perioada interbelică au debutat cercetările în Atena, cu rezultate remarcabile. Abia după 1960
atenția s-a îndreptat către lumea greacă occidentală.
Pe măsură ce arheologia a evoluat ca știință au apărut noi direcții de cercetare și în
ceea ce privește antichitatea greacă. Astfel, din anii 70 au început să fie investigate domenii
neglijate până atunci cum ar fi mediul rural sau zonele submerse și epavele scufundate. În
contemporaneitate sunt abordate teme noi cum ar fi reconstituirea peisajelor sau rolul femeii
în societate.
Arheologia greacă a scos la lumină unele categorii de izvoare atât de importante și
care necesită cunoștințe atât de aprofundate încât au devenit obiectul unor științe de sine
stătătoare.
Izvoarele epigrafice, de exemplu, sunt fundamentale pentru înțelegerea antichității
grecești din epocile arhaică și clasică. Neavând acces la documentele pe suporturi perisabile
care au fost produse de această societate, putem să reconstituim viața politică internă și
externă a polisurilor și chiar părți din viața cotidiană bazîndu-ne în mare parte pe inscripții.
Chiar dacă scrisul în Grecia a pătruns încă de la sfârșitul sec. al IX-lea, sub forma
unei adaptări a abjadului nord-semitic, acest fenomen a fost probabil unul necontrolat de
autorități și mai ales neunitar. Așadar, epigrafistul se confruntă în citirea textelor atât cu
complexitatea dialectală a limbii grecești, cât și a variantelor de alfabet din polisurile elene.
Multe din monumentele artei și arhitecturii grecești antice au putut fi studiate
nemijlocit de către specialiști, nefiind distruse de trecerea timpului. Altele au fost dezvelite
sau cunoscute mai bine în urma cercetărilor arheologice. Statuile, picturile, mozaicurile antice
grecești reprezintă pentru noi adevărate ferestre către mentalitățile epocii. Dintre toate,
sculptura, cu rol de cult, religios, uneori funerar a jucat un rol important în societatea
timpului. Săpăturile arheologice au scos din toate zonele circummediteraneene mii de vase din
epoca greacă, pictate cu scene de o mare varietate, mitice, religioase, de viață cotidiană, care
păstrează un bagaj informațional foarte valoros.
Izvoarele numismatice sunt, mai mult decât în cazul altor civilizații cheia către
înțelegerea relațiilor complexe dintre polisuri, în condițiile diversității mari a producției de
monedă. Cetățile elene au folosit producțiile monetare nu doar ca pe un instrument al
schimburilor de mărfuri, ci și ca pe un mijloc de propagandă, prin ștanțarea acestora cu
simbolurile statului emitent și al sistemului politic ales.
Această scurtă trecere în revistă a categoriilor mai importante de izvoare ale istoriei
Greciei antice este suficientă după părerea noastră pentru a sublinia complexitatea producției
intelectuale și materiale a societății grecești antice, dar și necesitatea studierii comparate a
acestora pentru a ne apropia de realitatea epocii.

VIII.4. Civilizația minoică (2100-1400 î. Hr.)

Izvoarele

6
 Civilizația minoică a fost descoperită la sfârșitul secolului al XIX-lea de britanicul
Arthur Evans. Săpăturile făcute de acesta la Knossos, de italieni la Phaestos și Haghia Triada,
de francezi la Mallia, de greci la Zakros și Galatas au dezvelit minunatele palate cretane, în
care se aflau, printre altele, cele mai vechi documente scrise europene. O parte dintre ele
reprezintă inscripţii pe obiecte, mai ales capace de piatră sau sigilii într-o scriere numită de
descoperitorul lor, Arthur Evans, hieroglifică şi o limbă necunoscută. Cea mai lungă inscripţie
este cea de pe discul de la Phaistos, ştampilată în spirală. Numărul mic al textelor a făcut
imposibilă descifrarea acestora. În paralel cu scrierea hieroglifică, pentru necesităţile palatelor
a fost folosită o scriere silabică, numită liniar A. Semnificația unor semne este cunoscută, dar
limba în care au fost scrise nu.
Aceste documente se adaugă informațiilor despre Creta, cunoscute anterior,
transmise de scriitorii greci din epocile clasică, elenistică sau romană: Tucidide, Plutarh,
Diodor, Platon, care prezintă episoade din istoria insulei. Caracterul fantastic al legendelor
despre Creta și timpul care s-a scurs până la fixarea lor în scris, fac ca ele să fie privite cu
neîncredere. Destul de rar documente externe ale acestei perioade menţionează Creta sau pe
cretani, ca de exemplu cele egiptene. În aceste condiții, descoperirile arheologice ocupă un rol
important în înțelegerea realităților cretane din prima jumătate a mileniului al II-lea î. Hr.
Cronologia
Civilizația minoică a evoluat în perioada cuprinsă între 2000 și 1450, adică
aproximativ în epoca bronzului mijlociu și prima parte a celui final. Acest interval cronologic
a fost separat în două etape distincte: perioada paleopalațială și cea neopalațială despărțite de
un eveniment catastrofal: erupție vulcanică sau cutremur, ce a avut loc în jurul anului 1700 î.
Hr. Palatele de la Knossos, Phaistos, Mallia și Kato Zakros au fost distruse, dar refăcute
ulterior. Alte evenimente catastrofale au survenit în jurul anilor 1600 și 1450 î. Hr. De acest
din urmă eveniment par a fi profitat grecii micenieni, care devin de la această dată stăpânii
Cretei, ocupând majoritatea centrelor de putere.
Organizarea politică
Structurile politice cretane sunt greu de reconstituit, dar putem spune că puterea
trebuie să fi fost exercitată de la nivelul palatelor, pentru că acestea sunt cele mai impunătoare
construcții descoperite în insulă. Construite în jurul unor curți centrale, acestea cuprind spații
a căror destinație poate fi stabilită ipotetic pe baza obiectelor descoperite: sala tronului,
capele, sală de primire, magazii, ateliere. Scări interioare, porticuri sprijinite pe coloane, leagă
aceste încăperi. Pereții interiori sunt uneori acoperiți cu fresce admirabile, cu subiecte din
mediul natural sau din viața cretanilor: procesiuni, întreceri cu tauri etc.
Deși este evident că fiecărui palat îi revine un teritoriu corespunzător dimensiunilor
sale, rolul acestora este greu de stabilit. Ipotezele cel mai des exprimate consideră aceste
construcții palate, temple, centre administrative sau juridice, sau toate la un loc. Evans nu a
ezitat să considere că palatele erau centrele politice ale unor regate care au fost subordonate
de regele din Knossos în perioada neopalațială. Din păcate această ipoteză, oricât de
plauzibilă, nu poate fi demonstrată. Oricum, aceste palate au fost centre de putere, în jurul
cărora era organizată viața cretanilor sub toate aspectele sale. Această realitate rezistă
indiferent de categoria în care dorim să le includem.
Istoria
Obiecte de certă factură cretană au fost descoperite în mai multe zone din bazinul
Mediteranei: Egipt, Ugarit, insulele Ciclade și Lipari. Întrucât frescele arată că locuitorii
Cretei cunoșteau secretele navigației, suntem înclinați să credem că aceste produse au ajuns la
destinație transportate de chiar cei care le-au fabricat. Dar cea mai dificilă întrebare rămâne
aceea a relației pe care regatele sau regatul cretan le avea cu aceste regiuni. Societatea
insulară nu pare a fi una militarizată pentru că palatele nu sunt fortificate, în morminte și
locuințe armele nu sunt obiectele cele mai numeroase, iar frescele ilustrează imagini mai

7
degrabă din viața civilă și religioasă. Legenda luptei lui Teseu cu Minotaurul prezentată de
scriitori greci de mai târziu descriu un regat condus de la Knossos de către regele Minos, care
ar fi instalat colonii în Ciclade și ar fi impus dominația sa asupra regiunilor de coastă grecești.
Arheologii sunt de acord că în cazul unor localități: Rodos, Enkomi în insula Cipru și chiar
Ugarit este vorba despre comunități compacte de cretani. În alte cazuri, cum ar fi Phylakopi
din insula Melos sau Akrotiri din insula Santorini, interpretările ezită între influență sau
colonizare cretană. Dacă astăzi interpretarea bazată pe izvoarele scrise grecești este contestată,
rămâne faptul că influența Cretei era suficient de mare pentru ca Cicladele să imite, măcar,
forme culturale din insulă și ca, după cum arată fresce tebane din epoca lui Tutmosis al III-
lea, ambasade din Creta să fie primite de către faraon.
La mijlocul sec. al XV-lea toate palatele cretane în afară de Knossos sunt distruse și
nu au fost reocupate decât episodic. Pentru încă o jumătate de secol la Knossos se instalează o
dinastie greacă și viața continuă în forme marcate atât de tradițiile locale, cât și de cultura de
pe continent. După 1400 î. Hr și acest centru decade pentru totdeauna și civilizația minoică
dispare.
Societatea
Cercetările arheologice au condus și la descoperirea unor orașe, ca cele de la Gournia
sau Mallia, din care unele în proximitatea palatelor. Din păcate, orașul care trebuie să fi
existat lângă palatul de la Knossos este acoperit de construcții contemporane. Aceste așezări
aveau străzi pavate, piețe publice și case cu una sau două încăperi. La Mallia specialiștii au
putut constata conceperea tramei stradale după un plan prestabilit. În același timp, vile
somptuoase erau amplasate în regiuni mai izolate: Gortyne, Tylissos, Vathypetro, ca și
ateliere de artizanat. Societatea nu era așadar una egalitară, dar e dificil de precizat gradul de
dependență al populației față de palat sau existența sclavajului.
Economia
Principala activitate economică a cretanilor era probabil agricultura. Producțiile de
cereale și de ulei de măsline estimate de către specialiști depășeau nevoile populației. La
acestea se adăugau cultivarea legumelor și creșterea animalelor, cornute mari și mici. Hrana
era completată prin pescuit, resursele marine fiind la îndemâna unei populații de navigatori.
De altfel, motivele marine decorează frecvent ceramica din Creta. Destul de timpuriu,
populația insulei s-a afirmat în domeniul meșteșugurilor, excelând în privința vaselor de
piatră, a vaselor de lut, a prelucrării metalelor și a bijuteriilor, într-un cuvânt a bunurilor de
lux. Această orientare a meșteșugurilor trădează faptul, demonstrat și de alte surse, că
producția era orientată parțial către export. Astfel, una din activitățile predilecte ale cretanilor
a fost negustoria, mărfurile lor: șofranul, ceramica, lingouri de cupru și cositor, bijuterii din
metal prețios, circulând în tot bazinul mediteranean.
Religia
Viața religioasă pare a se desfășura și ea în jurul palatului unde există spații în care
pot să fie organizate ceremonii fastuoase. Un rol important îl joacă însă și sanctuarele în aer
liber, mai ales în vârfurile munților. Populația frecventa și peșteri, considerate fără îndoială
sacre, unde depuneau ofrande, ca și cripte, care poartă semnul securii duble. Știm însă mai
puțin despre divinități în sine. Este evident că reprezentările feminine sunt dominante, dar nu
știm dacă este vorba despre o singură zeiță,venerată sub forme diferite: stăpâna animalelor,
zeița cu șerpi etc. sau divinități diferite. Complicată este și problema luptelor cu tauri și a
reprezentărilor de bovine, pentru că nu este clar dacă ele sunt reminiscențe ale unui cult al
unui zeu taur sau ofrande aduse unei divinități cu atribute necunoscute nouă. Singura scenă
explicită care prezintă o ceremonie religioasă, cu libații și sacrificarea unui animal provine de
pe un sarcofag din sec. al XIII-lea, descoperit la Haghia Triada. Însă nu există certitudinea că
realitățile ilustrate pe acest obiect pot fi atribuite și epocilor mai vechi.

8
Curs 8

VIII. LUMEA GREACĂ

VIII. 5. Civilizația miceniană (1400-1150 î. Hr.)

Izvoarele
În contextul cuceririi Cretei, grecii din epoca bronzului târziu adaptează scrierea de
tip liniar A pentru a transpune limba proprie și astfel se naște scrierea de tip liniar B. Aceasta
era o scriere mixtă, cu circa 87-89 de semne silabice, ideograme și determinative. Toate
tăbliţele au fost descoperite în palate miceniene sau ocupate de micenieni: Knossos (3500),
Pylos (1100), Micene (peste 50), Tiryns, Teba, Chania. Inscripţii sau semne aparţinând
liniarului B au mai fost descoperite pictate pe vase, produse în centrele unde au fost
inscripţionate şi tăbliţele. Din păcate pentru istorici, cele câteva mii de tăbliţe descoperite
până în prezent au toate un caracter administrativ, nefiind altceva decât înregistrări de bunuri.
Chiar și așa ele sunt principalul izvor care ne permite să reconstituim viața economică, socială
religioasă cotidiană a epocii. O problemă aparte o prezintă epopeile homerice. Chiar dacă
subiectul Iliadei este războiul troian, care ar fi putut să se desfășoare la sfîrșitul epocii
bronzului, epopeile au fost compuse foarte probabil în sec. al VIII-lea și nu reflectă cu
fidelitate realitatea din epoca miceniană, ci mai degrabă pe cea din epoca geometrică. Câteva
izvoare externe, mai exact hitite menţionează în această perioadă un regat numit Ahhiyawa, o
ţară a aheilor, precum şi persoane particulare din acest stat, implicate în politica imperiului
anatolian. Aceste texte sunt valoroase din perspectiva reconstituirii relației pe care grecii o
aveau în această perioadă cu Asia mică.
Nu în ultimul rând, imaginea societății miceniene este completată de cercetările
arheologice, mai ales cele din palatele timpului, locul de unde au fost recuperate și tăblițele
liniarului B, dar care au permis reconstituirea unor aspecte importante cu privire la viața
politică și militară a acestei epoci.
Organizarea politică
Grecia continentală se uniformizează din punct de vedere cultural începând cu sec. al
XIV-lea, dar din punct de vedere politic spațiului grec îi lipsește unitatea. Este greu de stabilit
cât de mare era numărul regatelor care împărțeau teritoriul grecesc, dar cu siguranță domnea
pluritatea statală. O dovadă a acestei lipse de unitate o constituie vestigiile centrelor de unde
era exercitată puterea în epoca miceniană, citadelele fortificate și palatele lor. Unele,
abandonate și nefolosite ulterior au fost totdeauna cunoscute grecilor, care le credeau
construite de ciclopi. Cercetările arheologice, care au avut în vedere mai ales Micene, Pylos,
Tyrint, Teba, Atena, Gla, Orchomenos etc. au condus la cunoașterea acestor structuri și a
înțelegerii modului de funcționare a acestor state. Palatele miceniene se diferențiază vizibil de
cele cretane prin faptul că sunt înconjurate de incinte fortificate suficient de spațioase pentru a
putea cuprinde o așezare urbană, dar în care se putea refugia populația regiunii în caz de
război.
Istoria
Cunoaștem puține evenimente din istoria civilizației miceniene. Primul dintre ele este
cel care a condus la căderea Cretei sub dominație greacă. Pentru ruinarea palatelor din insulă
au fost propuse mai multe cauze. Indiferent dacă admitem sau nu faptul că un eveniment
natural catastrofal a produs slăbirea puterii cretane, acest eveniment a fost urmat de o invazie
greacă și ocuparea palatului din Knossos de o dinastie continentală. Nu știm dacă influența

9
politică și comercială miceniană a fost impusă prin organizarea de campanii asemănătoare. Nu
putem în acest context să nu punem în discuție problema războiului troian. Cercetările
arheologice au arătat că Troia VII, un oraș cu certe legături cu lumea miceniană a fost distrus
în jurul anului 1260 î. Hr. în urma unei invazii violente. Însă descoperirile nu ne permit să
stabilim identitatea agresorilor și nici a motivelor care i-au determinat pe aceștia să atace
orașul relativ modest din apropierea țărmului anatolian. Prin urmare, problema războiului
troian rămâne discutabilă, daca avem în vedere neîncrederea care planează asupra veridicității
informațiilor din poemele homerice.
Societatea
Tăblițele scrise cu liniar B ne ajută să reconstituim societatea miceniană în multe
aspecte, inclusiv în domeniul social. Astfel, în fruntea regatului se află monarhul, wanax,
secondat de un alt personaj numit lawagetas. Persoane importante din societate, probabil
aristocrații, poartă numele de telestai. Satele sunt conduse de funcționari numiți korete, în
paralel cu șefi locali cu numele de basileus. Documentele mai vorbesc despre prezența demos-
ului ca entitate juridică, dar și despre existența sclavilor. Oamenii liberi ocupă locuri precise
în societate în funcție de meseria pe care o practică.
Economia
Documentele scrise ne permit să stabilim faptul că pământul era lucrat în regim
bienal, adică după un an era lăsat să se refacă anul următor. Așa se explică de ce pământul
făcea obiectul unor redistribuiri temporare. În fapt reiese din tăblițele liniarului B că existau
două categorii de terenuri, însă interpretarea acestora diferă de la un istoric la altul. Unii sunt
de părere că cele două categorii sunt deosebite în funcție de regimul de proprietate: particular,
al aristocraților și comun, al satelor. Alții susțin că este vorba despre pământ cultivabil și
pământ lăsat să se refacă.
Majoritatea populației era implicată în domeniul producției, mai ales cultivarea
terenurilor cu cereale, vie sau măslini sau creșterea cornutelor mari și mici.În afară de acestea
unele persoane erau specializat în activități de tipul meșteșugurilor, pe care le practicau în
interes propriu, fiind în aceste condiții impozitați sau ca obligație pentru palatul regal, situație
în care acesta asigura materia primă. Oricum statul reușește în ambele situații să fie cel care
colectează surplusul și stabilește direcția în care acesta este reinvestit. Anumite zone se
specializează pentru că produc pentru export: lână la Knossos, in și bronz la Pylos, obiecte de
lux la Micene etc. Nu doar că aceste state exportă mărfuri în celelalte entități politice din
Grecia, ci și în afara ei. Mărfurile miceniene ajung în număr mare la Tarent în Peninsula
Italică, la Thapsos în Sicilia, la Kos, Samos, Rodos în Egeea, la Kition și Enkomi în Cipru,
Ugarit pe coasta siriană. În unele cazuri s-a vorbit despre posibilitatea existenței unor
adevărate colonii miceniene, ca în Italia, dar de cele mai multe ori obiectele miceniene sunt
rezultatul unor activități comerciale în care micenienii îi înlocuiesc pe minoici.
Religia
O parte din divinitățile grecești din epoca clasică: Zeus, Hera, Poseidon, Atena,
Artemis, Hermes apar în textele inscripționate cu caracterele liniarului B, în contextul
inventarierii unor substanțe ce urmau să fie oferite ca ofrande. Altele au dispărut mai târziu:
Posideea sau au apărut sub alte nume: Potnia, probabil o predecesoare a zeiței Demeter. Preoți
și preotese oficiau ceremoniile dedicate acestor divinități, dar informațiile cu privire la
locurile de cult sunt mult mai puține. Cercetările arheologice au identificat doar câteva
sanctuare, iar pe obiecte prețioase sunt reprezentate scene legate de cultul arborilor, coloanei,
munților. Frapează, pe de altă parte diversitatea mormintelor, care poate fi explicată printr-o
diversitate socială mai pregnantă decât sugerează alte surse. Alte aspecte ale religiei acestei
epoci rămân și ele obscure, cum ar fi forma pe care o lua la acest moment reprezentarea
divinităților.
Sfârșitul civilizației miceniene

10
 Către anul 1200 sistemul politic și social controlat de palatele miceniene intră în
disoluție. Cele mai multe dintre centrele politice cad pradă incendiilor. În unele cazuri, ca la
Atena, urmele violențelor lipsesc, în alte situații, ca la Micene și Tirint, locuitorii revin pentru
scurtă vreme, dar deznodământul este în final același: abandonarea palatelor și dizolvarea
întregului sistem politic, social și economic, poate cu excepția structurilor rurale. Explicațiile
emise de cercetători pentru această decădere rapidă și inexorabilă sunt: migrația triburilor
grecești ale dorienilor, revolte interne sau catastrofe naturale. desigur că aceste ipoteze nu se
exclud, dar cu siguranță prima este cea mai îmbietoare, având în vedere că la sfârșitul sec. al
XIII-lea tot bazinul mediteranean a fost afectat de mari mișcări de populație ce au cauzat
instabilitate politică.

VIII. 6. Civilizația greacă în epoca geometrică/ epoca întunecată/ arhaismul

timpuriu (1100-750 î. Hr.)
Izvoarele
După căderea sistemului palatelor miceniene scrierea nu a mai fost folosită de către
greci, cu excepția unor grupuri care au dus cu ei în insula Cipru această tradiție. Din acest
motiv nu avem la dispoziție izvoare interne contemporane epocii pentru a reconstitui lumea
greacă în secolele XI-IX î. Hr. Deși istoricii greci din epoca clasică menționează câteva
evenimente majore petrecute în acest interval, aceste situații sunt doar excepții care nu rezolvă
deficitul informațional.
În această epocă grecii, lipsiți de posibilitatea de a transpune în scris informații
demne de a fi transmise posterității, au păstrat vie amintirea epocilor trecute prin compunerea
și recitarea unor lucrări epice în versuri, epopeile, care glorificau eroii militari ai epocii
miceniene. Dintre aceste epopei, doar două, Iliada și Odiseea, au fost transpuse în scris în
epoca arhaică și au ajuns până în epoca contemporană. Conform tradiției, autorul lor ar fi fost
poetul orb Homer, originar din Ionia. În lipsa altor informații, epopeile homerice au fost
folosite ca izvor istoric în reconstituirea epocii miceniene sau geometrice. Comparând
informațiile cuprinse în ele cu cele oferite de arheologie și cercetând modul de transmitere a
unor asemenea lucrări la barzii contemporani, cercetătorii au conchis că Iliada și Odiseea sunt
alcătuite din elemente ce aparțin unor etape diferite din perioada secolelor XI-VIII, cele mai
numeroase provenind de la sfârșitul acestui interval, când evoluția lor a încetat. Prin urmare,
cele două texte nu descriu nici unul din momentele acestui interval, ci redau o lume
compozită, eroică și în parte imaginară. Astfel, ele nu pot fi folosite pentru a reconstitui nici
una din epocile istorice care ne interesează.
Arheologii au încercat să compenseze lipsa de informații istorice care caracterizează
această epocă printr-o cercetare minuțioasă a siturilor și artefactelor descoperite. Unul din
obiectivele arheologiei a fost acela de a descoperi situri ocupate neîntrerupt din epoca
miceniană până în cea arhaică: Lefkandi (Eubeea), Kalapodi (Focida), Atena (Atica), Kavusi
(Creta). Chiar dacă sunt rare, acestea au permis ca cercetătorii să înțeleagă mai bine cum s-a
produs trecerea de la o epocă la alta în diferite zone ale Greciei. Un alt obiectiv a fost acela de
a construi o cronologie cât mai exactă a epocii pe baza ceramicii. Așa se explică de ce unul
din termenii care desemnează intervalul cronologic cuprins între secolele XI-VIII, acela de
epocă geometrică provine de la decorul caracteristic al ceramicii pictate. Eforturile făcute în
această direcție au condus la construirea unei cronologii neașteptat de precise și la urmărirea
mișcărilor grecilor în bazinul mediteranean, dar multe aspecte ale vieții grecești au rămas încă
neelucidate.
Cronologia
Arheologii au descoperit curând după etichetarea acestei epoci drept geometrică
faptul că ea a fost marcată, după căderea sistemului palațial micenian, de o evoluție pozitivă,
graduală și uneori întreruptă de sincope. De aceea, a fost necesar ca intervalul cronologic de

11
circa patru secole care marchează perioada să fie împărțit în perioade mai scurte care reflectă
mai fidel această evoluție, a ceramicii dar și a societății grecești: submicenian (1065/1050 -
1015), protogeometric (1015 - 900), geometric timpuriu (900 - 850), geometric mijlociu (850
- 760), geometric târziu (760 - 700).
Istoria
Chiar dacă izvoarele nu sunt suficiente pentru o reconstituire completă a perioadei,
câteva fenomene istorice au fost suficient de importante pentru ca, pe baza uneia sau alteia
dintre categoriile de surse să poată fi reconstituite. Cel mai important este desigur fenomenul
migratoriu care a urmat decăderii civilizației miceniene. Mai întâi a avut loc o depopulare a
regiunilor vestice și sudice ale peninsulei Balcanice, cele mai afectate fiind Mesenia și
Laconia. Populația pare să se fi refugiat în Atica și în insulele Eubeea, Chios sau Cipru, care
au devenit adevărate refugii și au beneficiat de un aport de populație important. După 1050 se
poate observa o lentă ocupare de către greci a tuturor insulelor din Marea Egee și a țărmului
microasiatic, fenomen care se încheie la sfârșitul sec. al IX-lea. Ulterior, la o dată greu de
precizat a avut loc așezarea în vestul și sudul Greciei a triburilor doriene. Aceste mișcări sunt
confirmate de dispunerea ulterioară a vorbitorilor dialectelor grecești, putând fi reconstituite
traseele urmate de vorbitorii fiecărui dialect în parte. Fenomenul nu a fost trecut cu vederea de
tradițiile orale grecești, transmise posterității de istoricii greci. Explicațiile au desigur o nuanță
mitică, cum este cazul explicării venirii dorienilor ca urmare a prezicerii făcute de Heracles că
urmașii săi, numiți heraclizi, se vor întoarce după moartea sa în ținuturile grecești.
Dincolo de aceste realități, identificabile arheologic și lingvistic, rămân câteva
întrebări importante care nu au găsit până acum un răspuns definitiv. Cea mai importantă
dintre ele este care a fost cauza care a condus la aceste mișcări de populație. Contrar opiniilor
mai vechi, a devenit evident că distrugerea și abandonarea majorității palatelor miceniene nu
poate fi asociată venirii dorienilor, ceea ce lasă întrebarea deschisă pentru alte răspunsuri. Cel
mai probabil scenariu este acela în care din cauze interne, greu de stabilit, societatea
miceniană a intrat în criză, o parte a populației căutând alte zone mai sigure din bazinul
mediteranean. Nu este clar în ce măsură fenomenul micenian este determinat, determină sau
este asociat „migrației popoarelor mării”.
Societatea
În cursul secolului al XI-lea regatele miceniene se descompun. Oamenii se grupează
în mici comunități cu caracter rural, preponderent izolate unele de altele și puține numeric.
Astfel s-a ajuns probabil ca termenul care desemnează regele epocii arhaice, basileus, să
derive din cuvântul prin care erau desemnați conducătorii satelor miceniene. Abia din secolul
al X-lea comunitățile umane învecinate au început să se unească pentru a forma unități
politice mai mari. Regii își justifică autoritatea prin genealogii care conduc la eroii din
mitologie sau din Iliada și Odiseea.
Odată cu decăderea orânduirii miceniene și cu întreruperea legăturilor cu lumea
exterioară populația sărăcește și diferențele de avere se estompează. Puține descoperiri ne
ajută să înțelegem cum evoluează relațiile sociale și majoritatea sunt funerare. Descoperirea
care marchează refacerea diferențelor sociale este descoperirea din secolul al X-lea de la
Lefkandi. Aici arheologii au descoperit o reședință princiară sau un mormânt în formă de
reședință, în care a fost îngropat un defunct cu un inventar bogat și variat. În același timp, în
cimitirele ateniene mormintele par a fi organizate mai degrabă în funcție de sex și vârstă,
decât în funcție de înrudire, ceea ce arată că nu exista încă, în ciuda diferențelor de avere, o
ierarhizare a societății bazată pe avere.
Ceea ce pare mai degrabă o excepție se generalizează în Atena secolului al IX-lea, ca
și la Lefkandi, prin creșterea bogăției mormintelor, ca reflex al reluării schimburilor cu
Orientul. În plus familiile ateniene încearcă să iasă în evidență prin crearea de grupuri de
morminte cu trăsături specifice: bogăție, înclinații artistice, preferința față de rituri funerare

12
mai puțin obișnuite în epocă, cum ar fi înhumația. Deschiderea unor noi cimitire la periferia
unor orașe atestă extinderea acestora, cum este cazul Atenei.
Economia
În perioada submiceniană economia decade simțitor, ca urmare a dispariției centrelor
politice care controlau producția și distribuirea bunurilor. Majoritatea zonelor Greciei, cu
excepția Cretei sunt izolate de restul bazinului mediteranean. În ciuda acestei crize, mișcările
de populație și lipsa autorității au facilitat pătrunderea metalurgiei fierului, probabil dinspre
Valea Dunării. Primele obiecte de fier sunt de calitate proastă, motiv pentru care metalurgia
bronzului continuă să fie principala tehnologie folosită pentru producerea de unelte și arme.
Cu toate acestea, calitatea fierului crește constant până la sfârșitul epocii geometrice.
În secolul al X-lea, în Atica, Eubeea și Argolida apare o ceramică nouă, de calitate
bună, pictată cu motive miceniene simplificate, cunoscută în arheologie prin termenul
protogeometrică. În același timp, în vestul Greciei și în Thesalia ceramica este de o calitate
inferioară și de un alt tip. Aceste deosebiri subliniază lipsa de unitate culturală a spațiului
grecesc. Tot acum în mormintele din Lefkandi sunt îngropate primele obiecte de origine
siriană. Probabil la acest nivel cronologic aceste obiecte sunt aduse de negustori străini și nu
de negustori greci.
Abia în secolul al IX-lea începe să fie fabricată ceramica tipic geometrică, mai întâi
la Atena, Corint, Megara, în Beoția și Argos, în timp ce Tesalia, Eubeea continuă să producă
ceramică protogeometrică, aceste stiluri lipsind din celelalte spații grecești. Noua ceramică se
răspândește rapid de pe țărmul sirian până în Sicilia, ceea ce arată extinderea comerțului
grecesc în Mediterana. Aceste activități au contribuit la scoaterea Greciei din izolare și au
condus la îmbogățirea regiunilor participante în detrimentul celorlalte. Dintre acestea, un rol
important l-a avut Eubeea, grecii de aici stabilind, începând cu ultimul sfert al sec. al IX-lea
un trafic regulat de mărfuri cu portul sirian Al Mina.
O situație aparte este aceea în care s-a găsit Creta în toată această perioadă.
Cercetările arheologice au arătat că regiunea Cnossosului s-a aflat alături de Cipru și Rodos
pe un traseu comercial fenician. Deși la început era doar o escală pe acest drum, prezența
feniciană se intensifică cu timpul, fiind vorba despre rezidenți levantini cu o cultura materială
și spirituală proprie.
Religia
Religia acestei perioade este puțin cunoscută. Pentru că tăblițele liniarului B din
epoca miceniană menționează divinitățile grecești pe care le cunoaștem și din izvoarele scrise
din epoca clasică putem fi siguri că ele au fost venerate și în timpul scurs între aceste două
intervale, adică și în epoca geometrică. Cu toate acestea, nu ne sunt cunoscute spațiile în care
sau în apropierea cărora se desfășoară ceremoniile religioase. Toate spațiile sacre din epoca
miceniană încetează a mai fi folosite în secolul al XI-lea, iar cele din epoca arhaică nu
debutează înainte de jumătatea sec. al VIII-lea. De altfel, pare puțin probabil ca temple de tip
arhaic să fi fost ridicate în geometric atâta vreme cât cercetările de la Lefkandi arată că
arhitectura sacră arhaică își are originile în cea civilă geometrică. Modelele acestora par a fi
clădirile princiare de la Lefkandi (prima jumătate a sec. al X-lea) sau cea de la Nichoria, din
Mesenia (a doua jumătate a sec. al IX-lea).
În relație cu manifestările religioase se înscriu cele funerare. Dacă la începutul epocii
geometrice se constată perpetuarea și amestecarea unor tradiții funerare diferite, spre sec. IX-
VIII pare să se generalizeze incinerația.

13
Curs 9

VIII. LUMEA GREACĂ

VIII. 7. Civilizația greacă în epoca arhaică (750 – 500 î. Hr.)

Izvoarele
În această epocă trăsăturile generale ale societății grecești pot fi deduse, spre
deosebire de cele anterioare, și pe baza unor izvoare contemporane. Dintre izvoarele scrise
precumpănitoare sunt operele poetice, dintre care s-au păstrat integral doar poemele lui
Hesiod. Acesta a trăit la sfârșitul sec. al VIII-lea și este cunoscut datorită lucrărilor „Munci și
zile”, importantă pentru informațiile pe care le transmite cu privire la viața în mediul rural, dar
și „Theogonia”, care are ca subiect nașterea zeilor.
Opera altor poeți s-a păstrat sub formă de fragmente în lucrări posterioare sau pe
papirusuri păstrate incomplet ce provin din Egiptul elenistic și roman. Poeții lirici, Arhiloh,
Alceu din Mytilene și Sappho din Lesbos au descris societatea contemporană lor, poeții
didactici, Callinos din Efes, Mimnerm din Smirna, Tyrteu din Sparta, Alcman din Sardes au
fost preocupați de probleme politice. Unii poeți, precum Solon, care s-a referit în poemele sale
la problemele statului atenian, au fost și oameni politici importanți.
În paralel, în Ionia sunt redactate primele lucrări în proză. Nici una dintre ele nu ne-a
parvenit în întregime, dar s-au păstrat fragmente din lucrările filosofilor Thales, Anaximandru
și Anaximene sau ale geografului Hecataios, toți din Milet.
Mai multe informații istorice conțin operele scriitorilor din epoca clasică: Herodot,
Tucidide, Aristotel, Pausanias, care fac uneori referiri la persoane sau evenimente din
perioada arhaică. Trebuie să avem însă în vedere faptul că nu a existat o preocupare pentru
scrierea istoriei în Grecia arhaică și de aceea aceste informații au fost transmise pe cale orală.
Din acest motiv, când utilizăm aceste surse trebuie să ținem seama de modul în care
transmiterea informației a putut afecta conținutul.
Inscripțiile păstrate din această perioadă sunt relativ puține și de cele mai multe ori
fragmentare. Cu toate acestea, câteva inscripții din epoca clasică se referă la perioade mari de
timp și cuprind și informații din epoca arhaică. Așa stau lucrurile cu listele de magistrați sau
lista învingătorilor de la Olympia a lui Hippias din Elis.
Tabloul epocii a fost și este mereu completat de cercetările arheologice efectuate în
centrele urbane din Atena, Argos, Corint, Eretria, ca și în importante centre religioase ca de
exemplu la Delphi, Olympia, Samos. Astfel, au fost aduse din uitare unele complexe
arheologice extrem de valoroase, cum ar fi mormântul cu platoșă și heroonul din Argos sau
sacrificiile umane de la Eleutherna.
Organizarea politică
Forma de organizare statală cea mai caracteristică Greciei arhaice a fost polisul.
Existau însă și regiuni în care monarhia de tip tribal a continuat să fie sistemul politic preferat:
Thesalia, Etolia, Macedonia sau Epir. Esența polisului, spre deosebire de alte forme de
guvernământ nu era teritoriul său, ci comunitatea cetățenilor. Teritorial, polisul era alcătuit din
oraș și ținutul din afara lui, chora, în care se puteau găsi sate, ferme izolate, porturi și alte
tipuri de habitat. Comparativ cu alte societăți nu se poate vorbi despre o opoziție între urban și
rural, mulți dintre cetățeni desfășurând activități în ambele medii.
Instituțiile principale ale unui polis erau magistrații, consiliul și adunarea cetățenilor,
dar trebuie ținut seama de faptul că de la un caz la altul și de la o epocă la alta raporturile de
putere dintre acestea au fost diferite, ca și numărul și calitatea membrilor lor.

14
 Magistrații poartă de obicei numele de arhonte, polemarh sau prytan. Aristotel
explică apariția acestora prin reducerea autorității regale, ca în cazul Atenei, dar este destul de
evident că în alte situații, de exemplu la Sparta, acest fenomen nu a avut loc.
Consiliul (boulé) are de obicei un rol juridic și controlează magistrații, prezidând
adunările populare. Foarte important ni se pare faptul că reguli stricte guvernează accederea în
acest organism, chiar dacă ele sunt foarte diferite de la un stat la altul. În general aristocrația
controlează această instituție, membrii săi primindu-și locurile prin drept sau prin alegere, pe
viață sau pentru un interval determinat, cu limită de vârstă sau fără.
Adunarea (ekklesia) era alcătuită numai din cetățeni, uneori cu condiția ca aceștia să
participe la război. Puterea adunării a crescut odată cu trecerea timpului, dar nu ne este clar
dacă subiectele care privesc dezbaterile trebuiau să se discute obligatoriu în cadrul ei sau
opțional. Oricum, adunarea discuta și vota probleme de interes general: război, pace, alianțe,
alegerea magistraților, a membrilor consiliului, serbări, fondarea de colonii, urbanism,
monedă etc.
Instituțiilor menționate mai sus trebuie să le adăugăm și altele, care nu aveau un
caracter permanent, ci erau folosite sau se impuneau în situații de criză. Este vorba despre
regimuri politice autoritare individuale, care se regăsesc în izvoarele epocii sub nume diferite:
nomothet, asymnet și tyran. Acești lideri politici sunt expresia unor situații de criză prin care
au trecut majoritatea statelor grecești în secolele VII-VI î. Hr., cauzate de conflictele dintre
clasele sociale pentru drepturi politice și proprietate asupra resurselor. Primii doi termeni
acoperă realități apropiate, poate din zone diferite: nomothet în Grecia continentală și asymnet
pentru Asia Mică și se pot traduce prin legislator. Este vorba despre oameni politici aleși în
fruntea statului într-o funcție existentă, dar cărora li se conferă puteri excepționale în
domeniul legislativ pentru a rezolva un conflict intern. La sfârșitul mandatului aceștia nu pot
transmite puterea care le-a fost încredințată și redevin simpli cetățeni. Lucrurile nu stau la fel
în ceea ce privește tirania, care s-ar putea traduce prin guvernare autoritară. Tiranul este o
persoană care reușește să controleze toate pârghiile puterii politice, acțiune pe care o
desfășoară cu concursul păturilor sărace, care speră ca prin intermediul său să-și atingă
scopurile. De cealaltă parte a conflictului se poziționează aristocrația, care încearcă să
recâștige controlul asupra instituțiilor. Tiranul ocupă o funcție legală în stat, dar le controlează
pe toate prin metode ilegale. Uneori, tiranii reușesc să transmită autoritatea urmașilor lor,
după cum a fost cazul celebru al atenianului Pisistrate.
Istoria
Fenomenul politic cel mai important al epocii arhaice este cel al colonizării. Tocmai
pentru că termenul care desemnează acest proces poate fi înșelător, din cauza folosirii sale
pentru a desemna fenomene din epoca modernă este necesară o descriere a lui. Astfel,
întemeierea unei colonii grecești era făcută de către un grup expediționar, alcătuit din cetățeni,
conduși de viitorul întemeietor. Coloniștii puteau proveni dintr-un singur polis sau din mai
multe. Ajunși la destinația aleasă anterior, participanții la expediție căutau o modalitate prin
care să intre în posesia pământului necesar întemeierii, de obicei prin bună înțelegere cu
autohtonii, care îi cunoșteau deja. Apoi terenul agricol și suprafața destinată construirii
locuințelor era împărțită coloniștilor de către întemeietor. Astfel era întemeiat un nou polis,
care păstra de obicei forma de guvernământ a polisului de origine și zeii acesteia, dar care era
un stat independent.
Cauzele acestui fenomen se află desigur în interiorul societății grecești. Izvoarele
antice nu ezită să identifice lipsa pământului, altfel spus proasta lui distribuție între membrii
societății, ca fiind principalul motiv care îi determina pe grecii epocii arhaice să-și părăsească
locurile de baștină. Acest dezechilibru a fost de multe ori accentuat de sistemul autarhic al
economiei grecești și, după cum ne spun izvoarele, de evenimente climatice catastrofale, cum
ar fi episoadele de secetă severă. Acestei cauze, cu siguranță importante, i se adaugă

15
conflictele interne între diverse facțiuni politice sau sociale, mai ales pe fondul creșterii
puterii aristocrației în detrimentul celorlalți cetățeni. În egală măsură, trebuie să avem în
vedere mirajul pe care l-a exercitat asupra oamenilor, mai ales asupra celor tineri, posibilitatea
de a începe o viață nouă, într-un stat în care toți cetățenii aveau același statut și avere funciară
egală.
În funcție de polisurile care participă la colonizare și regiunile vizate au putut fi
sesizate două etape sau valuri în cadrul colonizării. Astfel, prima etapă acoperă cu
aproximație intervalul 770 - 675 î. Hr. și a presupus în principal participarea polisurilor
Chalcis, Megara, Corint. Majoritatea coloniilor înființate în această perioadă sunt amplasate în
Italia sudică și Sicilia (regiune numită Grecia Mare) și Peninsula Calcidică, regiuni relativ
apropiate de Grecia și cunoscute de către marile puteri comerciale grecești. După 675 și până
aproape de anul 500 colonizarea se extinde concentric spre spații mai îndepărtate. De data
aceasta se pare că au primat interesele comerciale în defavoarea celor funciare. Una dintre
direcții este către nord: țărmul tracic și bazinul Mării Negre unde un rol foarte important l-a
jucat Miletul, la care se adaugă Megara. Surprinzător, Milet, Samos și Thera reușesc să
implanteze elementul grec în Africa, prin întemeierea Naucratisului și a Cyrenei. O altă
direcție a vizat țărmul nordic al Mediteranei occidentale, aici Phoceea fiind polisul cel mai
activ, colonia cea mai viabilă fiind Massalia. În această etapă, multe din coloniile fondate
anterior au devenit metropole la rândul lor, participând la întemeierea de noi state în regiunile
unde se aflau. Sfârșitul colonizării surprinde și participarea, cei drept puțin importantă, a
Atenei la răspândirea grecilor în bazinul mediteranean.
Economia
Agricultura constituie în continuare principala ramură economică. Pământul
reprezintă nu doar o garanție a supraviețuirii familiilor, ci asigură și participarea la viața
cetățenească, mai ales în sec. VIII-VII, când moneda lipsește. Din aceste motive marile
proprietăți, care să dispună de capital, își fac loc cu greu în societatea greacă. Producția
agricolă urmează tipare autarhice, fiecare gospodărie încercând să producă tot ceea ce era
necesar pentru supraviețuire. Orientarea producției agricole către domeniile cu un randament
mai mare și cu cerere pe piețele exterioare se face cu dificultate. Numai proprietarii bogați își
puteau permite să treacă la cultivarea unor suprafețe cu vie sau măslini, în detrimentul
cerealelor, fără ca acestea să aducă vreun profit până la maturizarea acestor specii, care are loc
după câțiva ani.
În paralel cu această orientare, grecii continuă să producă ceramică de calitate, din
care o parte este destinată să păstreze produse agricole destinate schimbului, ca vinul și uleiul
de măsline. Ei i se adaugă numeroase alte obiecte de artizanat, arme și podoabe din metal,
destinate unei clientele cu dare de mână. În schimbul unei părți din această producție, grecii
își procurau pe calea schimburilor o parte din metale: argint, cupru, cositor, pește, dar mai ales
cereale, de care Grecia avea atâta nevoie.
Majoritatea coloniilor au jucat la început rolul de intermediari între centrele de
producție grecești și barbari, dar odată cu trecerea timpului au devenit ele însele centre
meșteșugărești. În Orient grecii au stabilit legături comerciale cu Cipru, cu porturile de pe
coasta siriană, mai ales cu Al Mina, și prin intermediul acestui centru, cu interiorul
continentului. O situație aparte este aceea a relației grecilor din Asia Mică cu Egiptul, care
este mijlocită de Naucratis. În regiunile occidentale, câteva centre grecești au distribuit către
interior mărfurile elene: Massilia în Gallia, Emporion în Hispania, Aleria în Corsica, Velia în
Italia. Una din zonele predilecte unde au ajuns produsele grecești a fost Etruria, aici
comercianții greci găsind o aristocrație suficient de bogată și educată pentru a aprecia
mărfurile lor. O situație oarecum asemănătoare se înregistrează în bazinul Mării Negre unde
numeroasele colonii milesiene sunt întemeiate la gurile de vărsare a unor fluvii, care
reprezintă căi comerciale pentru transportarea mărfurilor grecești către interior.

16
 În prima parte a epocii arhaice comerțul se făcea prin intermediul unor bunuri care
jucau rolul de etaloane: boi, cai, sau metale sub formă de lingouri, talanți, trepiede, securi
duble etc. Moneda a apărut în Lydia la sfârșitul secolului al VII-lea și a ajuns mai întâi în
polisurile microasiatice și apoi la Egina, Corint, Atena sau în Eubeea. Inițial piesele au avut
valoare mare, fiind făcute din argint sau electrum, ceea ce sugerează că prestigiul politic al
statului emitent a jucat un rol mai important decât necesitățile comerciale, care ar fi solicitat
mai degrabă monede divizionare din bronz. Cu siguranță monedele au folosit pentru plata
mercenarilor, finanțarea unor lucrări publice, colectarea taxelor etc. și apoi nevoilor de
schimb.
Societatea
Unitatea de bază a societății este familia lărgită, care alcătuiește împreună cu toate
bunurile sale gospodăria, oikos. În condițiile în care administrația lipsea, apartenența la o
anumită familie era importantă pentru a stabili locul individului în societate. Mai multe familii
înrudite alcătuiau un clan, genos, descendente dintr-un strămoș comun, de cele mai multe ori
mitic. Teritoriul genos-ului se afla de obicei în aceeași regiune, în felul acesta familiile
înrudite care îl alcătuiau puteau beneficia de puterea lor însumată. Familiile se mai grupau și
în fratrii, care reprezentau asociații bazate pe practicarea în comun a unor sacrificii și
celebrarea unor sărbători. Desigur că în acest caz legăturile de sânge puteau lipsi. Unitatea
superioară de organizare a societății grecești era tribul, phyle, o reminiscență a preistoriei,
care a rămas importantă în privința organizării militare și politice. În mod tradițional, în
statele doriene populația era împărțită în trei triburi, iar în cele ioniene în patru. Toate aceste
structuri, îl legau pe individ de ceilalți oameni și facilitau relația dintre acesta și stat.
Nu toți locuitorii unui polis aveau drepturi cetățenești. Existau în primul rând un
număr important de persoane, în cele mai multe cazuri în creștere, care nu beneficiau de
aceste drepturi și nici de libertate personală: sclavii. Însă în cadrul acestei categorii existau
importante diferențe în funcție de modul în care au dobândit acest statut. Sclavii născuți în
casa stăpânului, ca și cei cumpărați de acesta, reprezentau o categorie specială, căci ei făceau
parte din gospodărie, la fel ca celelalte mijloace de producție, fără posibilitatea schimbării
statutului. Într-o situație diferită se aflau oamenii care și-au pierdut libertatea în urma
îndatorării. Aceștia continuau să lucreze pământul, fiind legați de acesta, cu posibilitatea
revenirii la statutul de om liber în situația ștergerii datoriilor.
Chiar dacă informațiile pe care le avem sunt insuficiente, ne dăm seama că nici
oamenii liberi nu formau un corp social unitar. În primul rând, este de presupus că încă din
această epocă integrarea străinilor se făcea cu greutate. În plus, majoritatea resurselor funciare
și a funcțiilor importante se aflau în mâna unei clase privilegiate: aristocrația. Membrii săi
erau numiți aristoi (cei buni), esthloi (cei nobili) sau eupatrizi (de origine bună). Această clasă
favorizată își permiteau să ducă un mod de viață diferit față de ceilalți membri ai comunității,
pentru că beneficiau de venituri mai mari: participau la banchete, erau iubitori de poezie,
gestionau cultele, participau la apărarea polisului, își formau relații cu familii din alte polisuri.
În unele situații unele familii reușeau să își subordoneze în întregime viața politică a unui
polis, dar fără a putea să mențină controlul vreme îndelungată.
Puterea acestei clase a fost contestată și s-a diminuat treptat prin alegerea cetățenilor
obișnuiți în organismele politice și judiciare ale statului. Acest fapt a fost posibil odată cu
modificările survenite în domeniul militar începând cu sfârșitul secolului al VIII-lea, când
strategia de luptă de tip eroic cu încleștări individuale între dușmani începe să facă loc
falangelor de infanteriști, care angajează dușmanul în formație. Aceste unități militare erau
formate din cetățeni cu o avere modică, pentru că echipamentul necesar nu era foarte scump.
Participarea majorității cetățenilor la apărarea statului alături de aristocrați, care își rezervau
pentru ei cavaleria, nu a rămas fără consecințe în domeniul politic, pentru că a permis

17
poporului să solicite o prezență mai importantă în viața cetății, corespunzătoare sacrificiului
pe care îl făcea pe câmpul de luptă.
Religia
Expresiile cele mai frecvente ale vieții religioase grecești erau sacrificiile. Ele
urmăreau să atragă bunăvoința divinităților, prin respect și recunoștință și erau mai puțin parte
a unei relații contractuale. Credinciosul oferea divinității prin acest gest o parte din hrana sa.
Sacrificiile puteau fi diferite în ceea ce privește ritul, în funcție de caracterul divinității cărora
li se adresau. Astfel, dacă divinitatea era una supraterană, sângele victimei trebuia să
țâșnească spre cer, măruntaiele și grăsimea animalului erau arse pe un altar, pentru ca fumul și
mirosul să ajungă la zeu, iar carnea era preparată și consumată de către participanți. Atunci
când divinitatea era una subpământeană, acvatică sau intra în categoria eroilor defuncți,
sângele trebuia să ajungă pe un altar puțin înalt sau într-o groapă pregătită anterior. În plus,
animalul era ars în întregime, metodă numită holocaust adică ardere integrală.
Ofrandele cuprindeau o gamă largă de bunuri oferite divinității, de la statuete de lut
și semințe de cereale oferite de oamenii obișnuiți până la statui de piatră și obiecte de metal
prețios oferite de particulari bogați sau de state. Aceste practici ofereau polisurilor și
particularilor posibilitatea de a ieși în evidență în fața celorlalți prin bogăția ofrandelor, făcând
să pălească importanța gestului religios în fața celui social.
Un aspect demn de menționat în privința relației omului cu divinitatea în lumea
greacă este cel legat de puritate/impuritate. Diverse împrejurări din viața credincioșilor puteau
să afecteze puritatea acestora, fără de care ei nu puteau să ia legătura cu divinitatea. Din
fericire existau ritualuri de purificare, dintre care cel mai simplu era spălarea cu apă.
Una din caracteristicile cele mai interesante ale riturilor grecești este aceea că ele
erau colective, grupând, în funcție de situație, persoane din aceeași categorie socială: familia,
fratria, armata, femeile, tinerii, dar cel mai des întreaga comunitate cetățenească. În mod
excepțional, la întrecerile panelene, erau prezenți concurenți din toată lumea greacă. Aceștia
participau împreună la procesiunea care preceda sacrificiile, la sacrificarea propriu-zisă și
desigur la ospățul care urma. Prin urmare, ceremonia religioasă era integrată vieții cetățenești,
lucru atestat și de caracterul funcției sacerdotale. Cu excepția profesionalizării funcției
oraculare, preoții erau cetățeni obișnuiți, aleși de comunitate pentru o perioadă limitată de
timp.
Desigur că ceremoniile nu puteau avea loc decât într-un spațiu sacru, delimitat de cel
profan. Delimitarea a devenit tot mai evidentă odată cu trecerea timpului. Acest spațiu
cuprindea templul și anexele sale, dar, spre deosebire de alte religii, cea greacă nu avea nevoie
de templu, care era casa zeului și nu era folosit în timpul ceremoniilor, fiind, de fapt, o
ofrandă adusă zeului de către comunitate.
Panteonul grecesc cuprindea un număr mare de divinități, dar dintre ele se disting cei
doisprezece zei olimpieni. Unii sunt copiii lui Cronos și ai Rheei: Zeus, Poseidon, Hades,
Hera, Demeter, Hestia, iar alții sunt copiii lui Zeus: Afrodita, Artemis, Apollo, Athena,
Hermes sau ai Herei: Hefaistos. În jurul acestor divinități și a celorlalte s-a construit de-a
lungul timpului o bogată mitologie, menită să explice trăsăturile lumii umane și divine. În
afară de aceste culte, cu un caracter oarecum oficial, lumea greacă cunoaște și culte cu un
caracter secret și mistic: cultele lui Dionysos, orfismul și misteriile.
Legate direct de viața religioasă, în Grecia au înflorit în epoca arhaică practicile
oraculare. Unele sanctuare: Delphi, Dodona, Klaros, Delos, Cume au devenit celebre pentru
interpretarea mesajelor transmise de zei, în urma unor interpelări umane sau în lipsa acestora.
În general, răspunsurile erau suficient de ambigue încât prestigiul zeului să nu fie afectat în
nici o situație, dar, chiar și în aceste condiții, celebritatea acestor centre era foarte mare. Unele
dintre ele organizau, odată la patru sau la doi ani întreceri sportive, secondate de concursuri de
poezie, cântec sau dans. Cele mai celebre aveau loc la Delphi, Nemea, Istmul Corint și

18
desigur la Olympia. Aceste întreceri erau dedicate divinităților, iar premiile erau simbolice,
căci prestigiul dobândit era cea mai importantă răsplată.
Cultura
În istoriografia modernă s-a acreditat ideea că Grecia arhaică parcurge o adevărată
revoluție artistică. Această impresie este dată de utilizarea tot mai frecventă a pietrei în
arhitectură și sculptură, care a forțat meșterii să adopte alte soluții tehnice, dar a permis și
păstrarea unui număr mai mare de monumente, fie ele și în ruină, până astăzi. Din punct de
vedere al arhitecturii sacre, din sec. al VII-lea se răspândește templul peripter, alcătuit în
general din naos, pronaos și opisthodome. Transpunerea în piatră a acestor monumente a găsit
două forme de expresie în ordinul ionic și cel doric, de origini și cu o răspândire diferite.
Astfel, în jurul anului 600 sunt introduse primele coloane de piatră în templul Herei din
Olympia, este construit primul portic la Samos. Primele temple dorice din piatră sunt realizate
acum: templul Atenei de la Marmaria, al Artemisei din Corfu, ale lui Apollo din Delfi,
Siracuza sau Corint. Nici cele ionice nu întârzie să apară: templul Herei din Samos, ale
Artemisei din Efes sau Milet.
Aceste monumente au constituit suportul dezvoltării reliefurilor sculptate, care au
acoperit spațiile disponibile pe frizele și frontoanele templelor. Subiectele acestora erau de tip
mitologic sau inspirate de viața religioasă, pentru că expresia artistică era subordonată vieții
religioase. La începutul sec. al VI-lea sunt sculptate și primele statui colosale, cum ar fi
colosul naxienilor de la Delos sau cea din Samos și sunt definite canoanele de realizare tipului
kouroi/korai.
Ceramica pictată reprezintă și ea o formă de expresie artistică, temele cele mai
frecvente fiind cele mitologice. Aceleași teme erau prezente pe reliefuri sculptate în fildeș sau
pe obiectele de metal.
Secolul al VI-lea se remarcă și prin dezvoltarea gândirii raționale abstracte, la Milet
și în general în Ionia. Acest fenomen este marcat de apariția primilor gânditori, Thales,
Anaximandru, Anaximene, probabil ca urmare a influenței babiloniene. Gândirea critică s-a
extins treptat spre Grecia insulară, unde a activat Pythagoras din Samos, exilat mai târziu la
Crotona.

19
Curs 10

VIII. LUMEA GREACĂ

VIII. 8. Civilizația greacă în epoca clasică - sec. al. V-lea (500 – 404 î. Hr.)
Izvoare
Perioada secolului al V-lea este una dintre cele mai cunoscute etape ale istoriei
antice, cu toate că, pentru anumite perioade de timp, trebuie să ne bazăm pe o singură sursă.
Principalul izvor pentru perioada războaielor medice este desigur lucrarea Istorii a lui
Herodot. El este continuat pentru intervalul de până la Războiul peloponesiac și pentru o parte
din acesta de Războiul peloponesiac, scris de către Thucydide. În ciuda calității apreciabile a
lucrării, trebuie menționat că autorul a tratat perioada 479-431 ca pe o introducere la
conflictul dintre Atena și Sparta, consacrându-i, prin urmare, un spațiu mai restrâns. Pentru
sfârșitul războiului și, implicit, ultimii ani ai intervalului analizat aici, sursa noastră principală
de informare este Xenofon, mai precis lucrarea sa, Helenicele. A existat un alt continuator al
lui Thucydide, pe care criticii îl consideră mai valoros, din lucrarea căruia, numită arbitrar
Hellenicele din Oxyrhynchus, s-au păstrat doar fragmente pe papirus.
Informații rezumative cu privire la acest secol se găsesc în lucrarea Biblioteca
istorică a lui Diodor din Sicilia, scrisă însă în sec. I î. Hr. O altă sursă târzie este reprezentată
de biografiile unor oameni politici din sec. al V-lea, care fac parte din culegerea Vieți
paralele, alcătuită de Plutarh. Aceste biografii au ca subiect viața și activitatea atenienilor:
Temistocles, Aristides, Cimon, Pericles, Nicias, Alcibiades precum și a spartanului Lysander.
O altă lucrare importantă, deși nu aparține istoriografiei, este Constituția ateniană a lui
Aristotel, o analiză a evoluției sistemului politic din acest stat. Tragediile și lucrările de
oratorie sunt și ele folositoare ocazional, pentru a lămuri probleme obscure ale reconstrucției
istorice.
În epoca clasică a fost produs un număr important de documente epigrafice, care
completează informațiile pe care le avem la dispoziție din documentele literare. Cu toate
acestea, datarea lor pune probleme importante, cel puțin în prima parte a sec. al V-lea.
Organizarea politică
Transformările prin care a trecut Atena în cursul sec. al V-lea ne obligă la o scurtă
descriere a sistemului său politic. Între 508, anul întoarcerii familiilor exilate de Pisistrate și
constituirea Ligii de la Delos, Clisthenes introduce o serie de reforme care constituie așa
numitul regim isonomic, adică o societate egalitară.
Magistrații principali atenieni sunt arhonții și strategii. Arhonții, cu atribuții
administrative și judecătorești sunt în număr de zece și sunt aleși în Adunare, câte unul de
fiecare trib, dar are loc o selecție prealabilă la nivel de demă sau trib. După 487, arhonții sunt
trași la sorți, așa cum se întâmpla în cazul magistraturilor mai puțin importante. Strategii, și ei
în număr de zece, erau aleși inițial la fel ca arhonții, iar după 460, doar de Adunare. Rolul lor
îl depășește spre sfârșitul secolului pe cel al arhonților. În principiu, magistraturile principale
nu pot fi ocupate decât cu condiția deținerii unei averi anume, dar acest principiu este păstrat
doar pentru strategi și câteva alte funcții.
Pentru a proteja regimul politic egalitar de abuzurile unor persoane care ar dori să
acapareze puterea în mod ilegal, este inventat ostracismul. O dată pe an, adunarea poate
decide dacă dorește să exileze pe cineva, pe timp de zece ani, fără confiscarea averii sau
ridicarea cetățeniei. Dacă da, cu condiția atingerii unui cvorum de șase mii de membri,

20
cetățenii votează prin zgîrierea numelui celui nedorit pe un ciob de vas, iar cel care întrunește
majoritatea voturilor trebuie să părăsească Atena.
Instituția cea mai influentă în viața politică a Atenei era Consiliul celor cinci sute,
trași la sorți, anual, câte cincizeci de fiecare trib, dintre bărbații cu vârsta mai mare de treizeci
de ani, care nu au mai fost membri anterior. Rolul acestui organism era acela de a pregăti
ședințele Adunării poporului, redactând proiecte legislative numite probouleuma. Consiliul
are însă și atribuții judecătorești, în privința unor delicte minore și administrative,
supraveghind magistrații. Pe măsură ce activitățile s-au dovedit tot mai numeroase, începând
cu o dată necunoscută, reprezentanții unui trib, numiți prytani, au început să lucreze
permanent în numele Consiliului, timp de o prytanie (a zecea parte dintr-un an). Unul dintre ei
era președinte al Consiliului timp de o zi.
După anul 461 o parte din atribuțiile Areopagului sunt preluate de către Tribunalele
populare și de către Consiliul celor cinci sute. Din 457 și cei mai săraci membri ai societății
pot ocupa funcția de arhonte, ceea ce limitează puterea aristocrației și transformă regimul într-
unul cu adevărat democratic.
Istoria
Secolul al V-lea î. Hr. este mărginit de războaiele cu perșii, așa numitele războaie
medice și de cel peloponesiac, desfășurat între ligile conduse de Atena și Sparta. Între ele, se
întind cei „cincizeci de ani” de pace, o perioadă de înflorire a Atenei, care devine cel mai
cunoscut polis grecesc.
Războaiele cu perșii au la origine ocuparea polisurilor din Asia Mică de către Cyrus,
încă în 546. Deși guvernarea persană era puțin constrângătoare, grecii trebuind doar să
participe cu contingente la campaniile militare și să plătească un tribut, situația a devenit mai
apăsătoare după ce Darius I a ocupat Lemnos, Lesbos și Chios și a numit tirani în polisurile
aflate sub controlul său. În ciuda tensiunii existente, declanșarea conflictului s-a datorat mai
degrabă ambițiilor lui Aristagoras, tiranul Miletului, care a provocat o expediție persană
împotriva Naxosului în 499, expediție care a eșuat. Pentru a nu fi înlăturat, a provocat apoi o
revoltă antipersană în Ionia, solicitând ajutor în Grecia. Cu sprijinul Atenei și Eretriei, grecii
au cucerit în anul 498 Sardes, dar au fost învinși la Efes. Totuși, revolta s-a răspândit în
Propontida și Caria, unde, în final, carienii i-au învins pe perși într-o ambuscadă, în 496.
Războiul a trenat până în 494, când revolta a fost înăbușită prin distrugerea Miletului și a
flotei ioniene din insula Lade.
Acest episod nu a fost decât o prefață a evenimentelor ce aveau să vină. Darius,
deranjat de opoziția Atenei și Eretriei în privința intereselor sale în Egeea, a organizat în anul
490 o expediție prin care a dorit să supună aceste polisuri. Acesta este considerat primul
război medic. Armata a fost îmbarcată pe corăbii în Cilicia și a plecat către Grecia sub
comanda amiralului Datis și a lui Artaphernes. Mai întâi perșii au pedepsit și supus Naxosul,
care se opusese cu zece ani mai înainte ofensivei persane și apoi Eretria, pentru participarea la
revolta ioniană. Prădând și alte insule, armata persană s-a îndreaptat către Atena. Armata
ateniană era condusă de Miltiade, un general care cunoștea tactica persană și care a anticipat
debarcarea armatei dușmane la Maraton, blocând ieșirea de pe plajă. Bătălia decisivă s-a dat
în condițiile în care perșii au început să îmbarce cavaleria, probabil pentru a debarca în altă
parte a Aticii. Profitând de superioritatea echipamentului și dând dovadă de mai multă
determinare, atenienii au câștigat o victorie nesperată și cu multă energie s-au grăbit să ajungă
în Atena lăsată fără apărare. Efortul soldaților a meritat, perșii renunțând la o altă debarcare în
fața orașului.
În cei zece ani care au urmat, doar Atena pare să fi înțeles cât de serioasă este
amenințarea persană și a făcut eforturi constante de a se înarma. Sub conducerea lui
Temistocle au fost construite 200 de trireme, corăbii cu trei rânduri de vâslași. După urcarea
pe tron a lui Xerxes, în anul 486, a devenit evident că perșii pregăteau o nouă campanie

21
împotriva grecilor: se construiau poduri peste Hellespont și fluviul Strymon, se pregătea
aprovizionarea armatei etc. În 481, polisurile dispuse să opună rezistență s-au întâlnit la
Corint pentru a decide căile de urmat în noul război. Spartanii au fost aleși să comande forțele
comune, dar nu s-a ajuns la un consens în privința locului unde trebuiau opriți perșii. În 480
armata persană de uscat și flota s-au întâlnit în nordul Greciei, în timp ce 6-7000 de greci i-au
așteaptat în trecătoarea de la Termopile, sub comanda lui Leonidas, iar flota ateniană a apărat
capul Artemision. După două zile, un trădător a dezvăluit perșilor o cărare pe care armata
invadatoare putea să înconjoare trecătoarea. Leonidas a ordonat retragerea armatei, rămânând
cu circa 1000 de soldați, spartani, tebani și plateeni să apere trecătoarea până la moarte, pentru
a permite regruparea grecilor. La capul Artemision furtunile au scufundat o parte din flota
persană, în timp ce vasele ateniene s-au retras către sud. Armata greacă a decis să apere doar
Peninsula Pelopones, lăsând Atena fără apărare. În aceste condiții Atica a fost în mare parte
părăsită, iar flota ateniană i-a așteaptat pe dușmani în Golful Salamina. Provocați de
Temistocle, care a lansat zvonul unei retrageri grecești, flota persană s-a aventurat în spațiul
îngust dintre insulă și continent, unde un număr mare de vase au fost scufundate de greci sau
din cauza lipsei spațiului de manevră. Xerxes a plecat să ierneze în Asia și l-a lăsat pe
Mardonios cu armata în Tesalia. În anul următor, 479, Mardonios a invadat din nou Atica și a
înfruntat armata greacă la Plateea. Deși inferiori numeric, grecii au ieșit învingători, aici, pe
uscat, ca și la capul Mycale în Ionia. Insulele grecești și polisurile asiatice au fost eliberate.
Războiul a scos în evidență determinarea și puterea Atenei, care a ieșit din război cu
un prestigiu mult mai mare decât avusese înainte. Ca urmare, în anul 478 un grup de polisuri,
mai ales ioniene, a constituit la Delos o alianță, sub hegemonie ateniană. Alianța, numită și
Liga de la Delos, avea ca scop inițial apărarea comună împotriva perșilor și pedepsirea
acestora pentru distrugerile provocate în Grecia. Fiecare polis trebuia să contribuie cu corăbii
sau financiar la constituirea unei flote comune, care să asigure siguranța Greciei. Sub
conducerea lui Cimon, Liga a învins flota persană pe fluviul Eurymedon, puterea Atenei
devenind de neegalat. Unele polisuri au dorit să părăsească alianța, pentru că interesele le erau
concurate de Atena. Au descoperit curând că părăsirea alianței nu este posibilă. Naxos în 469
și Thasos în 465 au fost violent pedepsite pentru insubordonare, Liga devenind un adevărat
imperiu. După eșecul unei expediții organizate în 454 în Egipt, tezaurul strâns din
contribuțiile polisurilor a fost mutat la Atena, care a folosit cel puțin o parte din bani pentru a
reface Acropolea. Pacea lui Callias din 449/448, încheiată cu Imperul persan și Pacea de
treizeci de ani încheiată cu Sparta au consolidat puterea ateniană.
Dar această din urmă înțelegere cu Sparta nu a făcut decât să clarifice situația în care
se găsea lumea greacă. Aceasta era împărțită în două blocuri politice: Liga peloponesiacă
condusă de Sparta și Liga de la Delos, al cărei hegemon era Atena. Cum interesele celor două
părți se întâlneau prea frecvent, războiul nu a putu fi evitat la nesfârșit. După ce Atena a
interzis accesul Megarei în piețele proprii și după ce a susținut Corcyra în detrimentul
Corintului, atacul Tebei asupra Plateei, aliata Atenei, a reprezentat evenimentul care a
declanșat conflictul inevitabil. În primii zece ani de război nici una dintre părți nu a fost
victorioasă într-un mod convingător: Atena s-a retras în spatele Zidurilor Lungi, spartanii au
devastat Atica, Plateea a fost asediată și distrusă de tebani, Lesbos s-a revoltat contra Atenei,
orașul Mytilene a fost distrus de atenieni, Corcyra a cerut ajutor Atenei, flota deliană s-a oprit
la Pylos, armata spartană trimisă în ajutor a fost blocată pe insula Sphacteria. Sparta a cerut
pace, Atena a refuzat, dar pacea s-a încheiat în 421 (pacea lui Nicias), după ce Atena a pierdut
în Beoția și la Amphipolis. În 416 războiul s-a reluat pentru că Atena a ales să sară în ajutorul
Segestei, un polis din Sicilia. Expediția s-a dovedit un eșec și atenienii și-au refăcut flota la
Samos. După o serie de succese militare, Sparta a obținut ajutorul Persiei în schimbul
polisurior din Asia Mică și a câștigat bătălia de la Aigos Potamoi. Aliații au abandonat Atena,
care s-a predat în 404, Liga de la Delos fiind desființată.

22
 Economia
Gospodăria (oikos) a rămas în această perioadă structura de bază a societății, în
cadrul căreia se desfășurau majoritatea activităților legate de producție, depozitare și consum,
activități în care erau implicați bărbații, femeile, copiii și sclavii. La Atena, gospodăria era
concurată în epoca clasică de alte structuri organizatorice. Una dintre ele era dema, o unitate
administrativă cu un grad mare de omogenitate, de dimensiuni diferite, în funcție de
caracteristicile peisajului.
O parte din societatea greacă a continuat să trăiască într-un mod asemănător epocii
arhaice, în sensul că în Beoția, Eubeea, Thesalia, existau mari proprietăți de teren, care
susțineau o viața patriarhală, dusă în autarhie. În cazul Spartei, cetățenii primeau terenuri în
administrare, dar nu le munceau ei înșiși. La Atena proprietățile nu erau atât de mari și nici nu
erau unitare, dar și modul de viață al oamenilor era unul modest. Cei mai mulți dintre
proprietarii de teren dețineau loturi mici și mijlocii. Unele proprietăți aparțineau templelor,
dar nici ele nu erau de mari dimensiuni. Chiar dacă o parte a producției era vândută în afară,
vin sau ulei de măsline, activitatea agricolă nu era orientată către exterior. Textele, atâtea câte
avem la dispoziție, arată că majoritatea animalelor domestice erau crescute în afara
localităților, și că erau păstorite de copii sau de către sclavi.
O serie de produse, de larg consum, ca de exemplu ceramica, erau fabricate în
ateliere specializate, care, nu sunt alcătuite din mai mult de 10 persoane. Este posibil ca aceste
ateliere să fi fost itinerante, echipele lucrând într-o localitate până la satisfacerea nevoilor
clienților, după care plecau altundeva. Lucrurile stau la fel în ceea ce privește atelierele unde
se produc obiecte metalice, preponderent de bronz, în tehnica cerii pierdute. Cu toate acestea,
în unele zone au existat și ateliere mari, în care lucrau sclavi, și care produceau obiecte de
serie, ceramică sau obiecte de podoabă, ba chiar și arme, în contextul desfășurării unor
războaie importante.
Datele despre minele ateniene de la Laurion ne arată că în acest domeniu mâna de
lucru era mai numeroasă și era reprezentată de sclavi. Erau săpate galerii înguste, în care
minerii săpau cu ciocanul. Minereul era scos la suprafață, spălat, și erau selectate bucățile mai
grele, care erau apoi reduse în furnale. Un număr mare de muncitori era implicat și în
construcțiile publice, oameni liberi, meteci și sclavi, deopotrivă. Așa numitele profesiuni
liberale: profesorii, medicii, actorii sau cântăreții puteau fi atât itinerante, cât și angajate pe
termen lung.
În ceea ce privește comerțul, situația Atenei este cel mai bine cunoscută.
Comercializarea produselor agricole nu avea mare amploare, cu excepția cerealelor, a căror
distribuție era controlată de către stat. Celelalte produse erau vândute în piață, la tarabe în aer
liber. De multe ori schimburile se făceau încă în natură, chiar dacă moneda era și ea prezentă.
În piață mai puteau fi întâlniți și cei care schimbau monede și primii bancheri, persoane care
împrumutau bani celor care au nevoie. Adevăratele instituții care contau pe piața financiară
erau însă templele, care aveau capital mult mai mare și care împrumutau state și particulari,
dar din alte motive decât cele negustorești: asigurarea zestrei, plata unor sacrificii la templu,
etc. și nu acumularea de capital sau creșterea economică. Comerțul era în mâna particularilor,
care transportau cu corăbiile proprii mărfurile dintr-o parte în alta a lumii. Statul se implica
puțin în aceste activități, dar controla prețurile și taxa circulația mărfurilor. În ceea ce privește
mărfurile care erau vândute la exterior, vinul și uleiul de măsline jucau un rol important.
Totuși, nu exista în această epocă cu adevărat o industrie alimentară, mărfurile nu sunt
păstrate perioade mai mari de un an și nu există intermediari între producător și vânzător.
O serie de modificări au survenit în această lume preponderent agrară: deținerea, pe
căi dificil de înțeles de pământ în afara polisului atenian, crearea de spații de locuit pentru
străini, investiții în exploatarea argintului, cumpărarea de case în Atena de către oamenii
politici.

23
 Societatea
Cetățenii sunt recunoscuți ca atare prin naștere, mai exact prin recunoaștere de către
tată, în cadrul fratriei la Atena, în fața bătrânilor la Sparta. Femeile nu sunt cetățeni în sens
politic, ci transmițătoare ale cetățeniei, dar sunt integrate în societate din punct de vedere
civic. Însușirea nemeritată a cetățeniei era pedepsită prin decăderea la statutul de sclav.
Cetățenii sunt cei care, alături de stat, pot fi proprietari de pământ, pot primi avantaje
bănești sau materiale din partea statului. De asemenea cetățenii sunt singurii care beneficiază
de drepturi politice și exercitarea acestora. Dar o parte din drepturile politice pot fi pierdute
dacă cetățeanul nu își îndeplinește obligațiile. În majoritatea polisurilor, un comportament
lipsit de onoare sau nesatisfacerea serviciului militar putea aduce cu sine pierderea acestora.
La Sparta, nefurnizarea cotei parte din masa comună, la Teba, exercitarea unor activități
meșteșugărești sau comerciale, etc.
Străinii aflați în trecere printr-un polis au fost multă vreme obiectul abuzurilor de tot
felul, însă cu timpul statele grecești au încheiat acorduri pentru a-i proteja și a-i feri de dreptul
la răzbunare (androlepsia).
După o lună străinii trebuie să se înregistreze ca meteci. La Atena plăteau taxe, erau
înregistrați și participau la multe dintre activitățile comunității, puteau apela la tribunale
speciale, dar nu puteau deține proprietăți imobiliare. Atunci când se căsătoreau cu cetățeni,
copii care rezultau din căsătorie nu aveau cetățenie. Pentru servicii excepționale aduse
statului, adunarea putea acorda cetățenie străinilor.
Există în lumea greacă și alte motive pentru care unele categorii de persoane nu
aveau cetățenie. Un exemplu este cel al cetățenilor decăzuți din drepturile politice din motive
pe care le înțelegem destul de puțin. În ținuturile doriene regăsim comunități de perieci, care
provin din populații învinse și care, deși se bucură de autonomie internă, nu pot desfășura o
politică externă proprie și sunt lipsite de cetățenie și drepturile politice asociate.
Sclavii erau lipsiți de libertate, drept de proprietate sau familie. În această epocă cei
mai mulți dintre ei erau cumpărați. Stăpânul este cel care decidea asupra vieții sau morții
acestora, deși existau legi care interziceau lovirea unui sclav în public sau tocmai uciderea de
către stăpân. Deși lipsiți de drepturi juridice, sclavii puteau fi audiați ca martori. Eliberarea
sclavilor putea fi făcută prin testament sau prin răscumparare, dar aceste cazuri sunt destul de
rare în cursul acestui secol, din cauza prețului ridicat. De altfel, legăturile cu fostul stăpân
rămân destul de puternice. Polisurile se obligau prin tratate să returneze sclavii care fugeau,
dar aceștia puteau căuta refugiu în anumite sanctuare, care le căutau alți stăpâni.
Deși poziția femeilor în societate este diferită de la un polis la altul, există câteva
linii generale care pot contura statutul acestora în lumea greacă. Astfel, ele se află mereu în
stare de dependență față de un bărbat, care poate fi, după caz, tatăl, fratele, soțul sau fiul.
Femeile care, prin forța împrejurărilor, rămâneau singure spre sfârșitul vieții, erau integrate în
familia tatălui, prin căsătorie. Motivul principal al acestei preocupări era gestionarea averii, pe
care femeile o puteau recupera în urma unui divorț, de exemplu, dar numai pentru a le
transmite unui nou stăpân. La fel ca în cazul cetățeniei, femeile nu sunt proprietare ale
bunurilor funciare, ci transmițătoare ale acestora. Doar la Sparta, în condițiile absenței soților,
femeile puteau avea un rol mai activ în problemele gospodărești.
Organizarea socială ateniană suferă modificări prin introducerea, începând cu
509/508, în paralel cu structurile tradiționale: familie (oikos), genos, fratrie, trib, a unui sistem
nou alcătuit din demă, tritie, trib. Demele funcționau ca niște polisuri în miniatură, având
instituții proprii, culte și festivaluri și beneficiind de un grad mare de autonomie. Cele 139 de
deme atice alcătuiau 30 de tritii, situate, câte zece în cele trei regiuni delimitate de Clistene:
orașul, țărmul și ținutul din interior. Acestea erau însă mult mai puțin importante în
funcționarea socială a Atenei. Ele alcătuiau, câte trei, câte una din fiecare din cele trei regiuni,

24
cele zece triburi atice. Acestea erau importante pentru a alege un număr mare de magistrați,
inclusiv cei zece generali, pentru mobilizarea armatei, organizarea festivalurilor etc.
Cultura
Arta greacă în secolul al V-lea a parcurs câteva etape stilistice generale, care se
regăsesc, deși nu simultan, în toate domeniile artistice: stilul sever și stilul liber. Cercetătorii
sunt de acord cu faptul că, în secolul al V-lea î. Hr., Atena atrage cele mai influente
personalități în domeniul cultural. Regimul politic atenian, deschiderea sa spre exterior,
resursele pe care le investește în această direcție, fac din realizările acestui polis, cele mai
strălucite exemple ale clasicismului grec.
Evoluția arhitecturii în cursul epocii clasice este legată în primul rând de programul
constructiv demarat pe Acropole, la Atena, care a permis construirea unui număr mare de
monumente într-un timp relativ scurt. Față de templele ridicate în epoca arhaică, cele clasice
sunt de dimensiuni mai mici, dar mai echilibrate. Cel mai mare este Parthenonul din Atena,
urmat de templele Herei din Paestum și al lui Zeus din Olympia, templul Herei din Lacinia, al
Bunei înțelegeri din Akragas, templul A din Selinonte. Apariția stilului sever la începutul
perioadei clasice a încurajat folosirea stilului doric în arhitectură. În paralel devine evidentă
preocuparea pentru armonizarea dimensiunilor, corectarea iluziilor optice și alte detalii
constructive. Dacă Parthenonul și Propileele au fost realizate în stil doric cu elemente ionice,
templul Zeiței Victoriei și Erechteionul, au fost realizate în stil ionic. De altfel aceasta este și
ordinea în care au fost realizate aceste monumente, construcția lor întinzându-se pe o perioadă
de aproape jumătate de secol.
Și în domeniul sculpturii sau poate mai ales, își face loc stilul sever. Ochii îngustați și
surâsul caracteristic epocii arhaice sunt abandonate în favoarea unei expresii impasibile. Deși
lipsit de rigiditate, corpul omenesc este reprezentat cu precizie și fără intenție estetică.
Principalele lucrări, care provin din această epocă și pe care le putem studia astăzi sunt
reliefurile de pe metopele templului lui Zeus din Olympia, statuia lui Zeus sau Poseidon de la
Artemision, conducătorul de car de la Delfi, Discobolul de Myron, Purtătorul de lance de
Polyclet, dar mai ales reliefurile Parthenonului sculptate de și sub îndrumarea lui Fidias.
Deși izvoarele menționează unele dintre picturile în frescă care au împodobit clădiri
publice din secolul al V-lea: Amazonomahia și Căderea Troiei din Porticul pictat de la Atena,
Căderea Troiei și Lumea morților din Sala de reuniune a cnidienilor din Delfi (Polygnotos),
de exemplu, niciuna dintre ele nu a supraviețuit până astăzi. Totuși, influența acestora asupra
picturii pe vase, pe care o cunoaștem mult mai bine este incontestabilă. Încă de la sfârșitul
secolului al VI-lea apar primele vase pictate cu figuri roșii și fond negru, modalitate care va
domina întreg secolul al V-lea, dar și în cadrul stilului liber, tendința de a etaja personajele,
căutarea detaliilor etc. Spre sfârșitul acestuia sunt introduse în pictura vaselor idei noi: pictura
pe fond alb, destinată unor vase funerare, precum și gustul pentru căutarea decorativului.
Reprezentantul cel mai important al poeziei a fost în acest secolul thebanul Pindar,
care prin poezia sa elogiază valoarea, gloria și victoria, trăsături aristocratice prin excelență.
de fapt, lucrările sale care s-au păstrat sunt elogii aduse învingătorilor la concursurile
panhelenice. Mult mai evidentă este contribuția secolului al V-lea la dezvoltarea istoriografiei.
Herodot, de origine din Halicarnas, deși folosește anchetele de tip etnografic, la fel ca
Hecataios, scrie prima istorie a unui război. Trăsături arhaice încă se regăsesc în Istoriile sale:
voința divină influențează evenimentele, la fel ca faptele oamenilor și este prevestită de vise și
oracole, digresiunile, amestecul istoriei cu etnografia, etc. Mult mai apropiat stilului sever și
istoriografiei în adevăratul sens al cuvântului este Tucidide, care scrie Războiul peloponesiac,
o lucrare de o mare finețe, în care autorul demonstrează o profundă înțelegere a cauzalității
istorice.
Dar cea mai importantă evoluție în domeniul artistic o înregistrează reprezentațiile
teatrale la Atena. Având la origine epopeile homerice ca subiect și ditirambul ca stil,

25
tragediile au apărut încă în sec. al VI-lea. La Atena această manifestare este, simultan, o
ceremonie religioasă, o sărbătoare populară și o activitate cetățenească. Reprezentațiile
teatrale aveau loc în timpul Dionysiilos orășenești și câmpenești, deci într-un cadru religios de
sărbătoare și debutau cu sacrificarea unui animal în teatru. Statul atenian a făcut din
reprezentațiile teatrale o manifestare civică și acest caracter reiese din modul în care erau
organizate. Autorii sunt aleși de un juriu, dar statul îi platește pe dramaturg și pe actori, direct
sau indirect și subvenționează o parte a „biletelor”. La Dionysiile orășenești în prima zi avea
loc o procesiune, în următoarele cinci (apoi patru) reprezentații teatrale. trei zile erau dedicate
tragediilor si dramelor satirice, iar ultima, comediilor. Cei mai celebri dramaturgi ai acestui
secol sunt Eschil, cunoscut pentru rolul său în dezvoltarea tragediei, prin adăugarea celui de-al
doilea actor, Sofocle, prin adăugarea celui de-al treilea actor și limitarea rolului corului și
Euripide, care face trecerea către secolul al IV-lea prin nevoia de a experimenta și depăși
șabloanele existente.Lor li se adaugă, desigur Aristofan, singurul autor de comedii ale cărui
opere ni s-au păstrat.
Nu putem încheia această scurtă prezentare a culturii secolului al V-lea fără a aminti
transformările survenite în domeniul filosofiei. Școala sofistă a reprezentat în același timp un
pericol și o realizare a Greciei antice. Sofiștii și mai mult decât ei, Socrate, renunță la căutarea
adevărului absolut și sunt interesați de locul omului în societate. Profesori itineranți de cele
mai multe ori, îi învață pe tineri să se îndoiască de toate lucrurile și să discute în
contradictoriu, ceea ce nu este mereu pe placul autorităților, care consideră această atitudine o
punere în discuție a valorilor tradiționale. Condamnat la moarte pentru coruperea tineretului,
Socrate lasă în urmă discipoli valoroși, care au influențat profund gândirea secolului următor.

26
Curs 11

VIII. LUMEA GREACĂ

VIII. 9. Civilizația greacă în epoca clasică - sec. al. IV-lea (404 – 356 î. Hr.)
Izvoare
Singura sursă contemporană pentru evenimentele politice din prima jumătate a
secolului al IV-lea este lucrarea „Helenicele” a lui Xenofon. Lucrarea este diferită de cele ale
predecesorilor săi, din mai multe motive. În primul rând Xenofon, deși atenian ca origine,
simpatizează cu Sparta și nu reușește mereu să fie obiectiv în prezentarea evenimentelor. Însă
autorul este mult mai bine documentat în privința Peloponesului și a polisurilor mai puțin
importante, ceea ce este un câștig pentru istoriografie. El este și autorul unor lucrări extrem de
interesante „Despre economie”, „Despre venituri”, „Despre echitație”, care dezvăluie
informații despre domenii mai puțin cunoscute ale epocii clasice.
Ceea ce aflăm de la Xenofon este completat de ceea ce ne-au transmis autorii mai
târzii: Diodor din Sicilia în „Biblioteca istorică”, dar și Plutarh, care a scris biografiile
spartanilor Agesilaos și Lysander, ale syracuzanilor Dion și Timoleon, a spartanului
Artaxerses, precum și cea a thebanului Pelopidas. Câteva biografii ateniene ajunse la noi au
fost scrise de Cornelius Nepos. Este vorba despre Trasibulos, Conon, Ificrates, Cabrias și
Timoteus. Tot lui îi aparțin și biografiile tebanilor Epaminondas și Pelopidas, persanului
Datames și ale syracuzanilor Dion și Timoleon.
O sursă mai greu de interpretat o reprezintă discursurile oratorilor din secolul al IV-
lea, din care doar cele ale lui Andocide, Lysias, Isaeus și Isocrates se referă la perioada pe
care dorim să o reconstituim în rândurile ce urmează.
Acestor izvoare li se adaugă un număr mare de inscripții, mai multe decât cele
păstrate din secolul al V-lea, care completează uneori în mod decisiv textele literare.
Istoria
După victoria asupra Atenei, Sparta sprijină ridicarea la putere a regimurilor
oligarhice în multe polisuri egeene și le controlează prin intermediul unor garnizoane conduse
de comisari (harmostes). Unii dintre foștii aliați, Teba și Corint, consideră periculoasă
creșterea puterii spartane, după cum probabil a considerat și Persia. Ca urmare, împotriva
Spartei se constituie o alianță destul de neașteptată, care aduce alături Teba, Corint, Atena,
Argos în Războiul Corintului. Persia a sprijinit inițial această alianță, dar a revenit de partea
Spartei, pentru a menține un echilibru în lumea greacă și pentru a împiedica revenirea Atenei
pe scena politică. În ciuda victoriei Spartei, Atena își recapătă independența, reface Zidurile
Lungi și își construiește o flotă nouă. Pacea încheiată în anul 386 între Sparta și Persia, numită
pacea regelui sau pacea lui Antalkidas, este considerată prima dintre păcile comune, pentru că
prevederile aveau ca scop stabilirea unui echilibru politic cât mai durabil, pentru întreaga
lume greacă. Astfel, Persia păstra polisurile din Asia Mică, Atena primea insulele Lemnos,
Imbros și Skyros, ocupate în timpul războiului, Sparta primea Mantineea și relua politica de
control asupra multor polisuri, în calitate de garant al păcii.
În anul 379 Teba se revoltă, alungă garnizoana spartană și reorganizează Liga
beoțiană, în fruntea căreia se plasează. Atena se simte amenințată de această ascensiune a
Tebei și constituie, în 377, o a doua Ligă ateniană, care grupează polisurile din Egeea și de pe
țărmul tracic. Această ligă este îndreptată, prin definiție, împotriva ambițiilor Spartei. Atena
încearcă să evite greșelile comise în timpul Ligii de la Delos: nu sunt introduse garnizoane,
nici tribut, Atena nu este reprezentată în consiliu, dar propunerile trebuie aprobate de

27
Adunarea poporului. Sparta încearcă să readucă Teba sub ascultare, care a distrus Plateea. Dar
Atena o susține și chiar ocupă Corcyra. Ca urmare a epuizării resurselor militare, în 371 se
încheie o nouă pace comună. Sparta se obligă să retragă garnizoanele, dar tebanii refuză să
jure. Ca urmare, Sparta își păstrează armata în Beoția cu intenția de a presa Teba. Armata
tebană îi atacă pe spartani și obține o victorie decisivă la Leuctra, în același an.
După această victorie, Teba devine și hegemonul ligii tesaliene și puterea sa este
suficient de mare pentru a ataca Sparta la ea acasă. Campania sa în Peloponez conduce la
eliberarea Meseniei și a Arcadiei, dar și la coalizarea celorlalte forțe împotriva sa. Cu toate
acestea, Teba este din nou învingătoare la Mantineea în 362, dar această victorie aduce cu sine
și moartea lui Epaminonda, artizanul evoluției politice tebane și nu schimbă raportul de forțe
deja existent. Este posibil ca Liga peloponesiacă să fi fost desființată cu acest prilej. Atena, de
asemenea, trece printr-o perioadă grea după Mantineea, pentru că, sub influența Persiei și a
Tebei, aliații Atenei sunt din ce în ce mai interesați să părăsească alianța. În urma a ceea ce s-
a numit războiul aliaților, Cea de-a doua ligă ateniană este dizolvată.
Societatea
Spre deosebire de secolul al V-lea, putem folosi o informație importantă care susține
că la sfârșitul sec. al IV-lea la Atena ar fi avut loc un recensământ, în urma căruia au fost
înregistrați 21 000 de cetățeni, 10 000 de meteci și 400 000 de sclavi. Foarte probabil, în
categoriile cetățeni și meteci au fost luați în considerare doar bărbații majori, în timp ce în
categoria sclavi, ambele genuri și toate vârstele. Chiar și așa, numărul sclavilor este foarte
mare și raportul este susținut de numeroase alte informații indirecte. Creșterea numărului de
sclavi poate fi explicată prin numărul mare de străini vânduți pe piață la preț mic, în condițiile
creșterii puterii economice a statelor grecești. Unii dintre ei sunt sclavi ai statului, fiind
folosiți în administrație. O situație a cărei frecvență nu o putem aprecia este aceea în care unii
sclavi, în pofida legii, dar cu concursul stăpânilor, reușesc să strângă bani și să își răscumpere
libertatea. Un alt fenomen al secolului al IV-lea este acela al scăderii numărului de sclavi de
tip hiloți, cei care nu puteau fi vânduți în străinătate, în condițiile în care aceștia devin cetățeni
ai unor noi polisuri, prin eliberare globală (cazul Meseniei eliberate de Teba) sau sunt primiți
în rândul cetățenilor în condițiile scăderii corpului cetățenesc. Mai mult, se pune problema
legitimității sclaviei, existând voci care se pronunță împotriva ei.
Situația femeii nu se schimbă cu mult în cursul secolului al IV-lea, dar, la fel ca în
cazul sclavilor, rolul femeilor în societate devine un subiect de discuție în lucrările de filosofie
sau în cele dramatice.Nici situația metecilor nu se schimbă simțitor la Atena, ca de altfel nici
în celelalte polisuri, această realitate fiind în legătură cu tendința cetățenilor de a-și păstra
statutul. Pentru anumite perioade de timp, cetățenilor atenieni le este interzisă căsătoria cu
metecii, dar prezența străinilor era încurajată prin acceptare la numeroase activități civice.
Economia
În ciuda bulversărilor pe care le aduce cu sine Războiul peloponesiac, situația
repartiției pământului nu pare a se schimba mult la Atena, unde proprietățile rămân de
dimensiuni mici. Situația este mult mai complicată la Sparta, unde egalitatea dintre cetățeni
este încălcată. Loturile de teren, care ipotetic nu puteau fi vândute, ajung să fie înstrăinate prin
ipotecare. În acest fel, unele familii beneficiază în fapt de teren mai mult. Acest fenomen
generează și alte dezechilibre în sânul familiilor: introducerea poliandriei sau eliminarea unor
persoane din corpul cetățenesc.
Însă în privința exploatării terenurilor lucrurile nu s-au schimbat în mod substanțial.
Singura ameliorare este legată de modul în care este organizată munca, cum sunt folosite
îngrășămintele etc. Au loc extinderi ale spațiilor cultivate prin desecarea mlaștinilor și
reintroducerea în sistemul agricol a terenurilor abandonate în timpul războiului peloponesiac.
Producția de bunuri nu cunoaște nici ea modificări importante, în sensul că doar intensificarea
urbanizării determină creșterea producției, dar la un nivel mic. Din punctul de vedere al

28
producției ceramice rolul Atenei scade, probabil din cauza dificultăților create de Războiul
peloponesiac.
Schimbări importante survin în privința circulației mărfurilor: crește importanța
monedei și a băncilor, crește posibilitatea de a specula pe seama prețurilor și a schimburilor
de monedă, crește importanța legăturilor cu Marea Neagră și Mediterana occidentală. Apare o
clasă de oameni care acumulează resurse financiare importante, dar care nu reinvestesc banii
în domeniul comercial, ci îi folosesc pentru a epata prin ceremonii somptuoase și monumente
funerare exorbitante.
Cultura
În cursul sec. al IV-lea se construiesc mai puține temple decât în secolul anterior, dar
acest lucru nu reflectă o scădere a interesului pentru cultele civice, ci reflectă scăderea
resurselor financiare și lipsa unei nevoi stringente, în condițiile în care polisurile își
construiseră temple în cursul sec. al V-lea. Atunci când unele monumente religioase au fost
distruse, ele au fost reconstruite cu păstrarea structurii vechi. Apare însă și un tip nou de
monument sacru, templul circular de tip tholos, așa cum sunt cele de la Delfi, Epidaur sau
Olympia. O altă caracteristică a secolului al IV-lea este construcția de teatre, pe măsură ce
reprezentațiile devin tot mai populare, cel mai mare și celebru datorită acusticii sale, fiind cel
din Epidaur. La Megalopolis este construită o clădire specială destinată ședințelor adunării
poporului, Ecclesiasterion. Orașele întemeiate în această perioadă, s-au construit după un plan
prestabilit, model introdus de Hippodamos din Milet, cum a fost cazul Megalopolisului,
precum și al orașelor întemeiate de Alexandru.
O altă trăsătură specifică epocii este fastul monumentelor funerare, acest
comportament ostentativ fiind limitat la Atena prin lege. Apogeul acestui comportament a fost
atins de monumentul funerar al regelui Mausolos, regele Cariei, considerat una din cele șapte
minuni ale lumii antice. Dintre toate artele, sculptura a avansat cel mai vizibil în sec. al IV-
lea, prin reprezentarea nudului feminin, expresivitate crescută, reprezentarea personajelor
alegorice: Pacea, Victoria, Democrația. Cei mai celebri sculptori ai secolului sunt Scopas
(Meleagru și Menada), Praxiteles (Afrodita din Cnidos, Satir odihnindu-se, Hermes
Dionysophorul) și Lisip (Atletul, Alexandru cu lancea).
Față de pictura din sec. al V-lea care ne este cunoscută doar din descrieri, din sec. al
IV-lea s-au păstrat picturile din mormintele regale de la Aigai, precum și copii, cum ar fi
mozaicul din Pompeii care reprezintă Bătălia de la Issos.
Teatrul continuă să reprezinte o manifestare culturală majoră în spațiul grecesc, după
cum arată construirea de spații destinate reprezentațiilor, dar tragediile noi nu reușesc să le
eclipseze pe cele vechi. Așa se explică de ce lucrările celebrilor Eschil, Sofocle și Euripide
continuă să fie jucate. Comedia nouă, al cărei cel mai ilustru reprezentant a fost Menandru,
inovează suficient pentru a se impune, cel puțin prin alegerea subiectelor din cotidian și
îndepărtarea de viața politică.
Chiar dacă tradiția sofistă a profesorilor itineranți se pierde în cursul sec. al IV-lea,
învățământul destinat tinerilor nu dispare. Discipolii sofiștilor întemeiază școli de retorică sau
de filosofie, unde se înscriu tinerii din familiile bogate, pentru a se pregăti pentru o carieră
politică. printre cele mai celebre se numără școala de retorică a lui Isocrate, „Academia” lui
Platon (de la grădina cumpărată de la Academos) sau Lyceul lui Aristotel, toate funcționând la
Atena. Mulți alți filosofi se consideră urmașii ale lui Socrate: Euclid, care întemeiază școala
megarică, Aristippos cu școala cirenaică, Antisthenes și Diogene cu școala cinică.

29