Romanizarea.

Latinitatea limbii române[modificare | modificare

sursă]
Articol principal: Romanizare.

Harta provinciei romane Dacia

Columna lui Traian de la Roma
Statuia unui dac captiv

Ruine la Ulpia Traiana Sarmizegetusa

Poarta Praetoria a castrului roman Porolissum (la 8 km de Zalău), vedere din depărtare
Mormantul a patru martiri creștini: Zotikos, Attalos, Kamasis și Filippos

Donariul găsit la Biertan, sec. al IV-lea: Ego Zenovius Votum Posui („Eu, Zenovie, am pus acest dar”)

Romanizarea reprezintă un proces istoric complex prin care civilizația romană a pătruns în toate
compartimentele vieții unei provincii, încât a dus la înlocuirea limbii populației supuse cu limba
latină. Factorii romanizării au fost administrația, armata, veteranii, coloniștii, urbanizarea, religia,
dreptul și învățământul în limba latină. Impactul asupra autohtonilor al acestor factori a fost
asimilarea, în mod conștient, a civilizației romane. În anul 271, împăratul Aurelian a retras
administrația și armata din Dacia nord-dunăreană. Dar o parte a populației romanizate a rămas
la nord de Dunăre, pentru a exploata aurul din Munții Apuseni și sarea din bazinul Târnavelor.
Între vechile centre urbane se numărau Sucidava, Dierna, Sarmizegetusa, Napoca, Porolissum,
însă cea mai mare parte a locuitorilor vechilor orașe s-au retras spre ținuturile rurale din cauza
populațiilor migratoare și au întemeiat așezări noi. Romanizarea a continuat alte câteva secole
pe un teritoriu vast în jumătatea de nord a Peninsulei Balcanice, aproximativ la nord de liniile
lingvistice propuse de savanții Skok și Jiřeček, în Daciile sud-dunărene și celelalte provincii ale
Imperiului Roman de Răsărit.
«Armata romană a avut un rol important în romanizare, ținându-se cont nu numai de prezența
legiunilor și a unităților auxiliare lor cu veteranii aferenți, ci și de dispersarea acestora în întreg
„capul de pod”, pe care îl configura Dacia în apărarea Imperiului. Astfel, apare și faptul că
româna este continuatoarea latinei militare de la frontiera daco-dunăreană a Imperiului Roman.
De altfel, viața militară intensă a Daciei, alături de prestigiul civilizației, culturii și limbii latine,
constituie principala explicație pentru rapida romanizare a acestei provincii. În istorie, se mai
cunosc cazuri de asimilare, într-o perioadă scurtă, a unei limbi de prestigiu militar și cultural, căci,
normanzii (debarcați în 841, în NV-ul Franței, și creștinați în 911), după cucerirea Angliei, în
urma bătăliei de la Hastings, în 1066, au influențat, ca vorbitori ai francezei, limba anglo-
saxonilor, ceea ce arată că franceza devenise limba lor maternă după numai cca două secole.
Deși armata Rinului, în diverse perioade, era mai mare ca aceea a Daciei, acest fapt nu a fost
esențial în romanizarea Galiei, deoarece legiunile renane, erau concentrate la limes-ul cu
triburile germanice, între Meusa și Rin, cu centre principale la Mainz, Trier, Köln, și Xantem (de
altfel, regiune în prezent neromanică). Dar nu numai Renania, ci și celelalte regiuni de frontieră
ale Imperiului Roman din Europa (ca Pannonia), Africa și Asia nu mai sunt astăzi romanice. Deci,
româna nu numai că este continuatoarea unei latine militare de frontieră, ci este și singura limbă
neolatină care conservă vestigii ale limbajului de castru (sermo castrensis).». [9]
Cuvintele românești comune cu cele albaneze, despre care s-a stabilit că aparțin substratului
autohton/preroman, întrucât au participat, alături de evoluțiile fonetice ale cuvintelor latine – ca,
de exemplu, trecerea l latin în r român între vocale, cf. lat. salem > rom. sare, lat. scala >
rom. scară, lat. solem > rom. soare etc, respectiv cf. rom. mazăre nu *mazăle (alb.
modhullë), rom. măgură nu *măgulă (alb.magulë), rom. viezure nu *viezule (alb. vjedhullë)
etc. Deci, cuvintele românești provenite din substratul tracic/preroman (ca și cele ale stratului
latin) nu au păstrat sunetul l intervocalic, ca în cazul cuvintelor din adstratul slav (postroman)
precum milă (< sl. mila), silă (< sl. sila), pilă (< sl. pila), nu *miră, *siră, *piră. Demonstrarea
apartenenței cuvintelor românești comune cu cele albaneze la substratul autohton desființează
în mod irefutabil ipoteza Roesleriană a intrării în limba română a cuvintelor albaneze prin
conviețuirea românilor cu albanezii în Peninsula Balcanică, pe perioada unei presupuse sincope
postaureliene în continuitatea românilor din Dacia. [10]
După retragerea aureliană este refăcută unitatea dacică din stânga Dunării de Jos: desființarea
frontierei romane de pe linia Carpaților a permis circulația nestingherită pe ambele
versante: dacii liberi pătrund în interiorul arcului carpatic iar daco-romanii trec la est și la sud de
Carpați. Refacerea unității dacice nu a împiedicat continuarea procesului de romanizare.
Practicarea neîntreruptă a unor activități specifice vieții sedentare, greu de desfășuat în cadrul
nomadismului și al transhumanței, ca agricultura, meșteșugurile, exploatarea minereurilor, a
menținut folosirea limbii latine ca „lingua franca” pe ambele maluri ale Dunării. În timpul
împăraților Dioclețian, Constantin cel Mare și Iustinian s-a realizat o adevărată „stăpânire
romană” la nord de Dunăre. Răspândirea creștinismului în limba latină la nordul Dunării
demonstrează romanizarea ireversibilă a populațiilor de substrat. Din limba latină provin termenii
de bază ai creștinismului: biserică < basilica; Dumnezeu – Domine deus (vocativul lui Dominus
deus); duminică < dominica dies; înger < angelus. Romanitatea din sudul și nordul Dunării a
continuat și s-a consolidat în secolele IV-VI. Autohtonii s-au integrat definitiv și deplin în
romanitatea orientală, „uitându”-și limba inițială și cea mai mare parte a elementelor culturale
proprii.
Istoricul Lucien Musset a scris că latinitatea Europei centrale din Suabia până în Transilvania ar
trebui să fie privită ca un întreg; părțile occidentale au fost germanizate, cele din mijloc
maghiarizate și numai cele din est și sud (România) și-au menținut latinitatea[11]