ROMANITATEA ROMANILOR ÎN VIZIUNEA

ISTORICILOR DIN SPAŢIUL ROMÂNESC

1. Cronicarii medievali

Cronicarii români - misionari naţionali ai romanităţii românilor - au realizat nuanţat şi gradat

o sinteză referitoare la
elucidarea acestei probleme, acţionând în două direcţii:

♦ în sânul propriului neam, urmărind, informarea conaţionalilor şi

♦ în afara cadrului politico-geografic românesc, urmărind combaterea teoriilor greşite

apărute în străinătate.

Nicolaus Olahus (1493 -1568) a fost primul român care a susţinut unitatea de neam, limbă,
obiceiuri şi religie a romanilor.Una din cele mai importante lucrări scrise este lucrarea
Hungaria. '

Grigore Ureche (c 1590-1647) a fost primul cronicar umanist moldovean din secolul XVII
care în Letopiseţul Ţării Moldovei a afirmat şi demonstrat romanitatea românilor, latinitatea
limbii române.

Miron Costin (1633-1691) - cronicar moldovean acordat o atenţie deosebită originii

românilor, a scris primul tratat savant consacrat originii neamului – „De neamul moldovenilor”
în care afirma că:

• istoria românilor începea cu cea a dacilor antici, cuceriţi de romanii lui Traian considerat
descălecătorul cel dintâi.

• după retragerea romanilor din Dacia a rămas pe loc multă populaţie care a rezistat
năvălirilor barbare şi din aceste elemente s-a format poporul român;

• originea poporului român era atestată de:

♦ numele pe care ei şi străinii l-au dat populaţiei care locuia în toate ţinuturile române;

♦ latinitatea limbii române;

♦ urmele lăsate de romani în Dacia.

Stolnicul Constantin Cantacuzino (c 1640-1716) - din Ţara Românească în lucrarea Istoria

Ţării Româneşti:
• susţine că românii au credinţa că sunt urmaşii romanilor şi se mândresc cu descendenţa lor.

Dimitrie Cantemir (1673-1723) - scrie Hronicul romano-moldo-vlahilor,cea mai întinsă

lucrare istorică de analiză a originii românilor, care inaugurează efortul istoriografiei române de
a determina şi fixa locul românilor în istoria universală:

♦ descendenţa pur romană din Traian {„săditorul şi răsăditorul nostru");

♦ stăruinţa neîntreruptă şi unitatea romano-moldo-vlahilor în spaţiul carpato-dunărean;

♦ dăinuirea elementului roman în Dacia şi după retragerea aureliană

2. Cronicarii saşi din Transilvania

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea cronicarii saşi au adoptat o teorie umanistă germană:

- cu scopul de a demonstra presupusa lor origine dacă;

- confuzia lor a provenit de la identificarea dacilor cu goţii;

Teoria lor a fost desfiinţată de comiele saşilor, Valentin Frank von Frankenstein. în secolul al
XVII-lea şi a dispărut definitiv în secolul al XVIII-lea.

Ei au continuat să afirme în lucrările lor originea latină a românilor:

- istoricul braşovean Martin Schmeitzel - a contribuit la răspândirea teoriei originii romane a

românilor în străinătate.

În lucrări secuieşti de la începutul secolului al XVIII-lea se afirmă că toţi românii din cele
trei ţări române sunt urmaşii romanilor.

3. Ideea romanităţii românilor în epoca modernă şi contemporană

Ideea romanităţii în epoca modernă a devenit oarmă politică în revendicări naţionale.

• În a doua jumătate a secolului al XVIII-leaea este prezentă în Transilvania - la urmaşii lui

Ioan Inochentie Micu;

· În Ţara Românească şi Moldova - în memoriile unor boieri.

• În secolul al XlX-lea - Şcoala Ardeleană are o contribuţie deosebită în afirmarea ideii

romanităţii românilor:
♦ luptă pentru emanciparea românilor transilvăneni, ţinuţi în inferioritate de elita
conducătoare maghiară, luptă la care s-au angajat urmaşii lui Ioan Inochentie Micu (care
invocau exterminarea şi alungarea dacilor din noua provincie, inexistenţa căsătoriilor mixate
etc);

♦ militează pentru drepturi politice şi culturale;

• în Principate, istoricii greci stabiliţi aici (Daniel Philiphide, Dionisie Fotino), şi români
(Ienăchiţâ Văcârescu. Naum Râmniceanu) - abordează ca pe un fenomen natural fuziunea daco-
romană.

• în secolul al XlX-lea, în Principate, Şcoala Latinistă avea ca reprezentant pe August

Treboniu Laurian:

♦ considera că istoria românilor începe de la fondarea Romei;

♦ urmărea „purificarea" limbii române pentru a o apropia cât mai mult de limba latină
originară (între 1871-1876 scoate Dicţionarul limbii române, în care sunt eliminate elementele
nelatine) - tentativă de a crea o limbă artificială, care a discreditat şcoala latinistă.

• Reprezentanţii romantismului au evidenţiat curajul şi spiritul de sacrificiu al dacilor.

• Odată cu formarea statului naţional român şi dobândirea independenţei teza originii pur
latine a poporului român a început să fie considerată o eroare:

♦ B.P. Hasdeu a scris o serie de lucrări:

Pierit-au dacii ? (1860) - în care demonstra că Şcoala Ardeleană şi urmaşii ei au făcut o

interpretare forţată a izvoarelor antice referitoare la exterminarea neamului dac şi la colonizarea
Daciei cu romani puri. Dacii nu au pierit, iar colonizarea s-a făcut cu romani de diverse origini.
Deci poporul român s-a format din câteva elemente din care nici unul nu a fost predominant.

demonstrează că substratul dacic al poporului român nu poate fi contestat;

a formulat teoria circulaţiei cuvintelor, arătând că structura unei limbi este dată de circulaţia
cuvintelor, nu de numărul lor.

• Istorici care susţineau că dacii au avut o pondere limitată în sinteza românească: Grigore
Tocilescu. Dimitrie Onciul şi chiar A.D. Xenopol şi N. Iorga.
Arheologul Vasile Pârvan a reuşit să fixeze sinteza daco-romană într-un echilibru perfect -
românii sunt în cel mai înalt grad şi daci şi romani.

C.C. Giurescu (în 1935) susţinea că majoritatea locuitorilor Daciei romane au constituit-o dacii
şi că „românismul a biruit în Dacia fiindcă el a câştigat pe autohtoni".

Evidenţierea rolului dacilor a cunoscut şi forme exagerate:

♦ Nicolae Densusianu - în Dacia preistorică (1913) - Dacia înainte de cucerirea romană a fost
centrul unei mari civilizaţii, care s-a revărsat asupra întregii lumi.

În etapa prosovietică a comunismului în România - a fost exagerată influenţa slavă, nefiind

negată romanitatea românilor (Mihai Roller).

Istoriografia după 1989 a readus echilibrul în problema romanităţii (istoricul Lucian Boia în
lucrarea Istorie şi mit în conştiinţa românească):

♦ singura raportare incontestabilă la origini este oferită de limbă;

♦ esenţa romanică a limbii române, la care se adaugă şi numele de român înclină balanţa spre
romani.