Romanitatea Românilor

Romanitatea românilor reprezintă un element esențial al identității lingvistice și

culturale a poporului român.
Românii sunt un popor romanic (neolatin), al cărui proces de formare (etnogeneză) a
cunoscut trei etape:

1. Existența civilizației geto-dace, supusă cuceririi romane, în urma războaielor daco-

romane dintre anii 101-102 și 105-106;
2. Sinteza daco-romană, realizată în urma procesului de romanizare;
3. Desăvârșirea etnogenezei în urma contopirii populației daco-romane cu migratorii
slavi în sec. V-VII.

1. Civilizația geto-dacă  se dezvoltă în timpul regelui Burebista (82-44 î.Hr.), primul

unificator al triburilor geto-dace, și atinge apogeul în timpul lui Decebal (87-106), cel
care a refăcut unitatea statului dac și în timpul căruia Dacia a fost cucerită de romanii
conduși de împăratul Traian.

2. Romanizarea geto-dacilor a fost realizată pe parcursul mai multor secole și a cunoscut

mai multe etape:
• Cea inițială (sec. I î.Hr.-sec. II d.Hr.), începută în Dobrogea (Moesia), primul teritoriu getic
ajuns sub stăpânire romană (sec. I î.Hr.)
• Cea oficială (106-271/274), realizată prin intermediul factorilor oficiali de romanizare
(administrația și armata) și al factorilor neoficiali (coloniștii, veteranii, dreptul, urbanizarea,
învățământul etc.). În procesul de romanizare, un rol important l-a avut și creștinismul,
răspândit în limba latină.
• Cea postaureliană (sec. III-VII), în timpul căreia se produce și romanizarea dacilor liberi,
care nu fuseseră integrați în provincia Dacia.

3. Desăvârșirea procesului de formare a poporului și a limbii române s-a realizat în condițiile

continuității daco-romane (după retragerea aureliană) și venirea migratorilor slavi (sec. V-
VII)
Etnogeneza românească a durat mai multe secole (II-VIII), românii formându-se atât la nord
de Dunăre, cât și la sud de Dunăre, unitatea lor fiind compromisă de trecerea slavilor la sudul
Dunării
Limba română
Caracterul limbii române este și el unul neolatin, cum o demonstrează și structura acestei
limbi care conține:
–strat latin (60%)
– substrat traco-dacic (10 %)
– adstrat slav (20%)
– preluări din alte limbi (10%)

După așezarea slavilor la sud de Dunăre, limba română cunoaște și ea o fragmentare în mai
multe dialecte:

– dialectul nord-dunărean (daco-roman)

– dialectele sud-dunărene (aromân/macedoromân; istroromân; meglenoromân).
 Romanitatea românilor în viziunea istoricilor din spațiul românesc

În secolul al XVI-lea, Nicolaus Olahus, un umanist faimos la nivel european, a

susținut latinitatea românilor. Primul cronicar român care a consemnat originea latină a
românilor a fost Grigore Ureche la mijlocul secolului XVII, urmat de Miron Costin cu
lucrarea "De neamul moldovenilor". Ambii cronicari au studiat în Polonia, cunoșteau limba
latina și au intrat în contact cu literatura străină care afirmă originea latină a românilor.
În secolul al XVII-lea, când cronicile erau scrise în limba română, originea română conferea
noblețe și prestigiu Țărilor Române, ridicând moralul populației aflate sub dominația
otomană.
Dimitrie Cantemir a susținut originea latină a românilor și i-a înfruntat pe scriitorii
care contestau continuitatea latină. Către sfârșitul secolului al XVIII-lea, Inocențiu Micu-
Klein și corifeii Școlii Ardelene i-au preluat ideile, folosindu-le în lupta pentru emancipare.
Stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1714) în lucrarea „Istoria Țării Românești” afirmă
existenței conștiinței romanității la români, susținând că românii cred că sunt urmași ai
romanilor și se mândresc cu această descendență glorioasă.
Reprezentanții Școlii Ardelene s-au pronunțat pentru originea latină a poporului
român, dar au susținut dispariția prin exterminare și alungare a dacilor. Susțin că nu au găsit
compatibilități dintre civilizația romană și daci. Aceștia au pus bazele școlii latiniste, care din
Transilvania și-a schimbat nucleul spre cele două principate. August Treboniu
Laurian susținea că istoria românilor începea cu fondarea Romei. Școală latinistă a publicat
în 1871 și 1876 un dicționar în două volume și un glosar al limbii române, latinizată.
Dicționarul a declanșat reacții împotriva stâlcirii limbii române.
Lumea științifică română nu mai contesta originea română, acceptând că
majoritatea coloniștilor aduși în Dacia cucerită proveneau din diverse părți ale imperiului, că
nu erau doar cetățeni romani și nici de sânge roman [9]), limba comună fiindu-le tuturor
coloniștilor latină. În acest mediu multietnic, latina fiind singură limba de comunicare, a
obținut poziția dominantă („lingua franca”).
A fost dezbătută poziția dacilor în discuțiile despre etnogeneza românească.
Din 1857, Ion Constantin Brătianu se pronunță pentru o origine comună din romani, traci și
celți. Bogdan Petriceicu Hasdeu a publicat în 1860 un articol intitulat „Perit-au dacii?” în care
demonstra exagerările școlii ardelene și a urmașilor ei. După 1870-1880, dacii încep să ocupe
un loc tot mai important în cercetarea originilor poporului român. Majoritatea istoricilor
ca Nicolae Iorga sau Alexandru D. Xenopol au susținut ca dacii au avut o pondere limitată în
etnogeneza românească. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea se acceptă în continuare originea
romană, însă după câștigarea independenței, când statul român era un regat recunoscut pe
plan internațional și nu mai era nevoie de legitimitate, dacismul a câștigat teren, mai ales în
perioadele regimurilor extremiste de dreapta și de stânga.
În prezent, pentru majoritatea contemporanilor, dacii au fost strămoșii românilor.
S-a dezbătut de asemenea și rolul slavilor în etnogeneza românească, însă în secolul al IX-lea,
rolul slavilor era minimalizat. Românii erau formați ca popor când au intrat în contact cu
slavii, singurul efect fiind preluarea unor termeni slavi. Cum Școală latinistă a publicat un
dicționar al limbii române latinizate, în 1870-1879, Alexandru Cihac a publicat un dicționar al
limbii române, în care 2/5 din vocabularul român erau cuvinte slave. Ioan Bogdan a susținut
rolul slavilor în etnogeneza română, iar istorici ca Petre P. Panaitescu sau Constantin C.
Giurescu au fost favorabili influenței slave în limba română și instituțiile române. În perioada
stalinistă, când influență sovietică era majoră, rolul slavilor în etnogeneza românească a luat
amploare. În perioada național-comunismului ceaușist, dacilor le-a fost conferit rolul
fondator al poporului român.