Plitizarea ideii romanitatii românilor

În secolul al XVIII-lea romanitatea românilor devine o armă politică în contextul luptei

pentru drepturi a românilor din Transilvania.
– Reprezentanții Școlii Ardelene (Inochentie Micu-Klein, Samuil Micu, Gheroghe Șinai, Petru
Maior, Ion Budai-Deleanu) au promovat idea originii latine a poporului român, a vechimii și a
continuității. Aceste idei s-au regăsit într-un memoriu înaintat de Școala Ardeleană Curții de la
Viena în 1791, intitulat Supplex Libellus Valachorum.

Sec. XIX-XX – reprezentanții școlii istorice moderne: A.D. Xenopol, Bogdan Petriceicu-Hasdeu,
Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Nicolae Iorga

Unii cronicari și istorici nu au fost constanți în afirmațiile lor, fiind influențați în mod direct de
factorul politic. Este vorba, printre alții, de cronicarul maghiar Stefan Szamoskozy, în sec. al
XVI-lea, care susține că românii sunt urmașii coloniștilor romani; după unirea realizată în
1600 de Mihai Viteazul, Szamoskozy își schimbă opinia, susținând contrariul.

- Sec. XVII - > apare cronica lui Ioan Lucius care nu neaga continuitatea elementului
roman in Dacia, dar a sustinut ca el a fost sporit printr-o imigrare provocata de
Bulgari de la sud la nord de Dunare.

Sașul Franz Joseph Sulzer, care scrie la 1781-1782 “Istoria Daciei Transalpine” susține că
românii nu se trag din colonistii romani si ca poporul s-ar fi format la sud de Dunare de unde ar
fi migrat in sec XII

Teoria imigraționistă

– a fost sistematizată în sec. al XIX-lea de austriacul Robert Roesler, numita si teoria

roesleriană -> sustine ca poporul româm si limba lui s-au format la sud de Dunăre, de unde
o mare parte a emigrat la nord de fluviu

-a aparut dupa relizarea dualismului austro-ungar, a avut un character interesat si nestiintific