I.

ROMANITATEA
românilor în viziunea istoricilor

Romanitatea românilor se referă la originea romană a poporului român.

→ pe lângă această idee centrală, romanitatea românilor trimite şi spre alte 4 idei adiacente:
-CONTINUITATEA unei populaţii romanizate pe teritoriul fostei provincii romane-dace;
-UNITATEA tuturor teritoriilor locuite de români;
-ORIGINEA LATINĂ a limbii române;
-TRADIŢII ŞI OBICEIURI moştenite de la romani;
→ motivul discuţiei despre romanitatea românilor este dat de absenţa surselor istorice care să
ateste continuitatea unei populaţii romanizate la N de Dunăre între sec. al III-lea şi al XIII-lea.
→ se cunoaşte faptul că Dacia a fost provincie romană în perioada 106-271 şi că pe teritoriul ei a
existat procesul de romanizare (preluarea de către autohtoni a limbii şi civilizaţiei romane).
→ după retragerea aureliană, teritoriul Daciei este traversat de popoarele migratoare care sunt
menţionate în surse.
→ o posibilă explicaţie pentru absenţa românilor din surse este că erau dominaţi politic de
popoarele migratoare.
→ ca orice limbă romanică, limba română este formată din trei straturi:
- substratul autohton (traco-geto-dac)
- STRATUL (latina)
- Adstratul migrator (slav)
→ trecerea slavilor la S de Dunăre în sec. al VII-lea a dislocat romanitatea existenta acolo; astfel,
au apărut cele 4 dialecte ale limbii române:
- dialect nord-dunărean/dacoromân
- dialect sud-dunărean : aromân, meglenoromân, istroromân
→ în absenţa surselor scrise, continuitatea daco-romană după sec. al III-lea poate fi demonstrată cu
ajutorul descoperirilor arheologice: Donariul de la Biertan, sec. al IV-lea.
→ există totuşi şi surse istorice scrise care atestă “romanii” la N de Dunăre, în a doua jumătate a
mil. I :
- lucrarea “Strategikon”, scrisă de împăratul bizantin Mauricius în sec. al VII-lea;
- lucrarea “Despre administrarea imperiului”, scrisă de împăratul Constantin VII
Porfirogenetul, în sec. al X-lea

→ la sfârşitul mil. I, în E Europei începe să se răspândească numele de “vlahi” pentru popoarele

romanizate:
 - Vasile al II-lea, în corespondenţa sa îi menţionează pe vlahi la sf. sec. al X-lea – înc. sec.
XI
- în sec. al XII-lea, apare cronica notarului anonim al regelui Bela al Ungariei : Faptele
ungurilor/ Gesta Hungarorum (povesteşte momentul pătrunderii maghiarilor în spațiul
carpatic; se găsesc vlahi, formaţiuni politice)
→ una din aceste formaţiuni este condusă de Gelu, care este român.
→ aceeaşi idee apare şi în lucrarea numită “Faptele ungurilor şi hunilor”, scrisă de Simon de
Keza în sec. al XIII-lea
→ din sec. al XIV-lea, când apar statele medievale româneşti (Ţ.R., Moldova), încep să se
înmulţească referirile la români şi la originea lor.
→ în sec. al XV-lea, originea romană a românilor este evocată de mai mulţi cărturari umanişti
italieni: Poggio Bracciolini, Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini
→ în sec. al XVI-lea, umanismul se extinde în afara Italiei (Nicolaus Olahus, în lucrarea
“Hungaria” explică originea comună a locuitorilor din toate ţările române.
→ în sec. al XVI-lea, Johannes Honterus, umanist sas redactează o hartă în care toate teritoriile
locuite de români sunt trecute sub acelaşi nume : DACIA
→ în sec. al XVII-lea, umanismul pătrunde în ţările române
→ problema originii comune a locuitorilor din ţările române este abordată de reprezentanţii
umanismului românesc: Grigore Ureche, “Letopiseţul Ţării Moldovei” şi Miron Costin, “De
neamul moldovenilor”.
→ aceeaşi idee apare la înc. sec. al XVIII-lea în cronica lui Constantin Cantacuzino, “Istoria
Ţării Româneşti”
→ tot la înc. sec. al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir foloseşte o argumentaţie complexă pentru a
explica originea romană a locuitorilor din Ţările Române : “Descrierea Moldovei”
→ în aceeaşi perioadă, apar şi primii istorici care contestă romanitatea românilor : istoricul
maghiar Szamoskozy Istvan afirmă la sf. sec. al XVI-lea că românii sunt urmaşi ai romanilor,
pentru a nega acelaşi lucru la înc. sec. al XVII-lea
→ în sec. al XVIII-lea, se dezvoltă teoria imigraţionistă, conform căreia poporul roman s-a
format la S de Dunăre de unde a migrat mai târziu spre N
→ reprezentant al acestei teorii este istoricul Franz Sulzer, în “Istoria Daciei Transalpine”, 1781
→ problema romanităţii românilor este abordată de reprezentanţii iluminismului românesc :
membrii Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai, Samuel Micu, Petru Maior redactează la 1791 un
memoriu numit Supplex Libellus Valachorum; ei folosesc originea romană ca argument
pentru disputa politică privind drepturile românilor din Transilvania
→ secolul al XIX-lea = “secolul naţionalităţilor”
→ romanitatea este din nou folosită ca argument în disputa privind apartenenţa Transilvaniei
→ 1867, are loc Dualismul Austro-Ungar; Transilvania îşi pierde autonomia, fiind integrată în
regatul Ungariei
→ 1871, istoricul Robert Roesler scrie “Studii româneşti”, în care reia teoria imigraţionistă
aducând noi argumente în favoarea ei.
 → în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, mai mulţi istorici români răspund teoriei, formulând
argumente în favoarea continuităţii: Bogdan Petriceicu Haşdeu, 1860 “Pierit-au dacii?”
contestă teza exterminării Dacilor; A.D. Xenopol, 1884 “Teoria lui Roesler. Studiu asupra
stăruinţei românilor în Dacia Traiană”

ARGUMENTELE LUI R. ROESLER ARGUMENTELE LUI A.D. XENOPOL

-poporul român este rezultatul sintezei dintre elementul

traco-dac şi elementul roman la care se adaugă influenţa
-dacii au fost exterminati în urma cuceririi romane slavă

-după retragerea aureliană, toţi locuitorii au părăsit Dacia - după retragerea aureliană, nu toţi locuitorii au părăsit Dacia

-poporul român s-a format la S de Dunăre (de aici și -asemănarea cu limbile din S Dunării se explică prin
asemănarea cu limbile din Pen Balcanică) contactele economice şi culturale ale românilor

-ortodoxia românilor -odată cu venirea migratorilor, locuitorii s-au retras în munţi

-caracterul migrator al poporului roman dat de ocupaţia -ocupaţia principală a românilor este agricultura
principală: păstoritul

-inexistenţa surselor istorice scrise despre români la N de -există totuşi surse istorice care menţionează români la N de
Dunăre, până în sec. XIII Dunăre până în sec. XIII

-argumente arheologice şi toponimice

→ tot în a doua jumătate a sec. XIX, Dimitrie Onciul explică în scrieri istorice că poporul roman
s-a format şi la N şi la S de Dunăre.
→ în sec. al XX-lea, alţi istorici români aduc noi argumente în favoarea continuităţii:
- Vasile Pârvan, “Începuturile vieţii romane la gurile Dunării”
- Nicolae Iorga, “Istoria românilor”
- Gheorghe Brătianu, “O enigmă şi un miracol istoric : poporul român”
→ disputa privind romanitatea românilor are un motiv politic: în sec. XVIII, este legată de lupta
românilor pentru drepturi, iar în sec. XIX este legată de apartenenţa Transilvaniei
→ 1918, Transilvania se uneşte cu România
→ istoricii au accentuat în mod diferit ponderea elementelor în formarea poporului român :
membrii Şcolii Ardelene şi Latiniştii consideră că românii au o origine pur romană
→ la înc. sec. XX, Nicolae Densuşianu, în “Dacia Preistorică” explică faptul că întreaga
civilizaţie, inclusive Roma a fost creată de daci, idee preluată şi în perioada naţional-comunistă
→ în timpul stalinismului, istoricul oficial al regimului, Mihai Roller explică faptul că cea mai
importantă pondere în formarea poporului roman au avut-o slavii.