Etnogeneza romaneasca Unde? Cand? In ce imprejurari?

https://cugiralba.wordpress.com/2011/02/13/etnogeneza-romaneasca-unde-cand-in-ce-
imprejurari/

Etnogeneza romaneasca
1. Unde? Cand? In ce imprejurari?
 

Problema etnogenezei romanilor ocupa un loc important prin complexitatea sa. Ea a devenit o
problema politica din secolul al XVIII-lea, odata cu afirmarea miscarii de emancipare nationala a
romanilor din Transilvania. Este necesar sa amintim aici intrebarile retorice ale lui Constantin C.
Giurescu despre formarea poporului roman: ,, I-a trecut cuiva prin minte sa nege sau sa conteste
continuitatea poporului francez in Galia, a celui spaniol si portughez in peninsula Iberica, ori a celui
italian in Italia? A admis oare vreun istoric ca galo-romanii si-au parasit locuintele plecand din
Galia,  peste Alpi sau peste Pirinei, pentru a se intoarce mai tarziu, dupa secole, indarat acasa? Sau
ca spaniolii au trecut stramtoarea Gibraltar, in Africa, pentru a reveni, dupa 252c29c sute de ani, in
vechiul teritoriu? Simpla formulare a unei asemenea intrebari arata lipsa de temei?”.
ROMA este eterna prin mostenirea pe care a lasat-o lumii: popoarele neolatine. Nasterea acestor
popoare neolatine este rezultatul romanizarii , a unui proces istoric universal. Romanizarea s-a
infaptuit in conditiile impactului pe care l-a avut civilizatia romana superioara asupra teritoriilor
cucerite. Statul roman a schimbat soarta multor popoare antice, care, dupa cum afirma Nicolae
Iorga, vor purta ,,sigiliul Romei”. Destinul poporului nostru este legat, indisolubil, de acela al Romei
imperiale.
Cu mult inainte de razboaiele dintre romani si daci, s-au exercitat unele influente romane in Dacia
prin comert, prin armatele care pazeau drumul in aval pe Dunare, prin meseriasii romani, care
lucrau si in Dacia. In anul 102, dacii i-au trimis lui Traian un mesaj scris cu litere latine in limba daca,
inscriptionat pe o ciuperca uriasa, indemnandu-l „sa se intoarca inapoi si sa faca pace”. Acestea
demonstreaza ca a existat un alfabet dac cu semne proprii si posibilitate de a transpune mesaje in
limba daca, cu ajutorul literelor apartinand alfabetului latin. Acest fapt este confirmat de existenta
celei mai cunoscute dintre inscriptiile dacice cu litere latine, descoperita pe un vas de
lut la  Sarmizegetusa: Decebalus per Scorilo – insemnand Decebal fiul lui Scorilo.
Cucerirea dacilor (condusi de Decebal) de catre romani in urma razboiului din 105-106 este
ilustrata de scenele de pe Columna lui Traian. Informatii despre razboaiele daco – romane sunt
pastrate de basoreliefurile unui monument aflat la Roma – Columna lui Traian. Este un monument
ridicat in anul 113, in forul omonim din cetatea eterna. Acest monument a fost numit sicolumna
centenaria, caci el avea aproximativ 100 de picioare romane, adica aproximativ 40 de metri, fiind
considerat o adevarata mina de aur in privinta informatiilor oferite posteritatii cu privire la vitejia,
curajul si lupta populatiei autohtone pentru apararea propriului teritoriu, un poem figurativ sau o
cronica ideala care povestea lumii intregi victoria romanilor in confruntarea lor cu dacii.
Dupa cucerire, Dacia a fost integrata lumii romane. Prin cucerirea acestei provincii se urmareau
doua scopuri: in primul rand – militar, iar in al doilea rand – economic pentru a lega Dacia cu
Drobeta si regiunea invecinata si pentru a exploata bogatiile miniere ale Daciei. Astfel ca, s-au
produs schimbari radicale din punct de vedere politic, cultural si demografic. (VEZI ANEXA 1).
Consecinta acestor schimbari este crearea poporului roman. Romanii s-au impus prin realizari
remarcabile: reteaua de drumuri; podul de la Drobeta – Turnu Severin, creatie a arhitectului
Apollodor din Damasc, a constituit un mijloc principal de racordare a Daciei la Imperiul
Roman. Acest pod este simbolul inceputului penetratiei civilizatiei latine in Europa Centrala.
Orasele au fost un focar de romanizare, de raspandire a culturii si a civilizatiei romane, deoarece
erau organizate dupa modelul Romei. Afirmarea oraselor dovedeste cresterea numarului de
cetateni romani. Dinspre orase, elementele de civilizatie migreaza spre lumea rurala.
Izvoarele narative si arheologice demonstreaza ca intregul spatiu carpato – dunareano – pontic
este locuit inainte si dupa cucerirea romana de o numeroasa populatie autohtona, geto-
dacii. Mircea Eliade afirma: „anonimi ai istoriei, tracii au urcat in lumea civilizata a Antichitatii prin
cea mai remarcabila semintie a sa:« dacii» ”, pe care parintele istoriei Herodot ii socotea „cei mai
viteji si cei mai drepti dintre traci”. Tot el ne spune ca dupa indieni, familia neamurilor trace a fost
cea mai numeroasa in Antichitate, ocupand o suprafata foarte mare. Pe vremea unor regi ilustri,
intelepti si viteji, dacii au intrat in orizontul lumii civilizate.
Izvoarele arheologice, epigrafice, de toponimie si hidronimie sunt dovezi ale continuitatii dacice:
izvoare arheologice – asezari dacice: Capidava (Constanta), Obreja (Alba), Sura Mica
(Sibiu), cimitire dacice: Soporu de Campie (Cluj); izvoare epigrafice – prezenta dacilor in unitati
militare auxiliare romane: Cohors I Ulpia Dacorum (Syria); izvoare toponimice – mentinerea
toponimiei dacice si in timpul administratiei romane: Apulum, Napoca, Drobeta; izvoare
hidronimice – numele  de rauri sunt folosite si de romani: Maris (Mures), Alutus (Olt).
  

 2. Desfasurarea procesului de romanizare

Etnogeneza romaneasca are doua componente: cea dacica (substratul) si cea romana (stratul).
Etapele romanizarii sunt:

a) etapa preliminara: secolul I i. Hr. –  secolul I d. Hr.;

b) romanizarea intensa – stapanirea romana in Dacia ( 106 – 275 );

c) extinderea romanizarii in conditiile marilor migratii ( 275 – secolul VII ).

a) Prima etapa corespunde primelor contacte dintre daco-geti si romani, familiarizarea acestora cu
elementele civilizatiei romane, predominand imprumuturile materiale si spirituale in arhitectura,
armament, ceramica, obiecte de podoaba, monede, mod de viata.

b) Procesul de romanizare[1] este elementul fundamental pentru formarea limbii si a poporului

roman. Factorii romanizarii sunt: armata, administratia, colonistii, veteranii, urbanizarea,
economia, dreptul, viata religioasa si culturala.
Multimea militarilor activi si veteranii[2] stabiliti in Dacia erau propagatori ai civilizatiei romane.
Veteranii aveau functii municipale si administrative. Astfel ca, ei au transmis modul de viata roman
si au imprastiat samanta roditoare a limbii latine. Deoarece serviciul militar dura douazeci si cinci
de ani li se permitea legionarilor apropierea familiei. Sotiile si copiii aveau voie sa locuiasca in
apropierea taberei. Este evident ca multe dintre sotiile soldatilor vor fi fost autohtone, dace.
Romanii cuceritori au intrat in multiple relatii cu populatia cucerita. Din dacii romanizati si din
romanii veniti aici, ne tragem noi cu toate trasaturile noastre specifice.La eliberare, legionarul
purta numele de veteranus si capata dreptul de cetatenie pentru el si intreaga lui familie, precum
si o bucata de pamant pentru a o cultiva. Copiii veteranilor stiau si limba daca – limba mamei. Dar,
nepotii veteranilor erau, de obicei, deplin romanizati. Dupa cateva generatii se uita limba
bastinasilor. Putem afirma ca numarul veteranilor asezati in Dacia era foarte mare, pentru ca, in
limba romana, notiunea de om in varsta este exprimata de acest cuvant: batran este veteranus ,
modificat dupa regulile limbii noastre. In celelalte limbi romanice se folosesc cuvinte care deriva
din vetus ( vieux, in franceza ) pentru a exprima notiunea debatran. Si orasenii erau numerosi
pentru ca un cuvant de-al lor pavimentum (pavaj, podea) il folosim pentru a exprima notiunea
rurala, pamantul. Un alt exemplu este cuvantul romanesccetate, din latinescul civitas. Pentru a
numi un loc sau o asezare intarita, stramosii nostri nu au folosit un termen militar (  arx, castellum),
ci au folosit cuvantul care insemna asezarea urbana, orasul.
Transformarea Daciei intr-o colonie romana presupunea intensa ei colonizare cu populatii aduse
,,din toate partile imperiului roman” (ex toto orbe romano). Au venit colonisti din provinciile vecine
Daciei, adica din Moesia, la sud de Dunare, din Illyricum deci vestul Peninsulei Balcanice, din
Panonia (unde e Ungaria de astazi), din Noricum (unde e Austria), dar si din provincii mai
indepartate – din Galia, din Spania, din Asia Mica, din nordul Africii, din Siria; mai putini din Italia.
Scenele de pe Columna lui Traian ne arata ca o parte dintre daci s-au supus romanilor la inceputul
celui de-al doilea razboi, dar au ramas totusi femeile lor si copiii. EUTROPIUS, insa, vorbeste despre
situatia Daciei astfel: ,,Traianus, dupa cucerirea Daciei, a adus o multime foarte mare de oameni
din toate colturile lumii romane pentru popularea oraselor si cultivarea ogoarelor; caci Dacia
fusese secatuita de barbati in urma lungului razboi al lui Decibalus…”. Pasajul lui Eutropius (,,Dacia
enim diuturno bello Decibali viris fuerat exhausta”[3]) este  tradus  ad litteram , ceea ce inseamna
ca nu era complet lipsita de populatie (desertum absolut), caci, in acest caz, cronicarul s-ar fi
exprimat nu prin cuvantul viris. Din barbatii demni sa poarte arme – unii au murit in razboi, altii au
fost luati prizonieri de romani. Populatia Daciei suferise pierderi in morti, raniti, dezertori. Spre a
umple golurile au fost adusi colonisti. Toti acesti colonisti, de origini diferite, vorbeau limba latina si
o intrebuintau ca limba a raporturilor zilnice. Deci, intrebuintarea limbii latine apare ca o
necesitate; iar raspandirea ei printre daci se explica prin nevoia de a avea un mijloc de comunicare
intre oamenii ce vorbeau limbi diferite. Din contopirea elementului autohton cu cel roman se
constituie populatia daco – romana, vorbitoare a limbii latine populare, care a evoluat si din care s-
au dezvoltat protoromana si romana.  Pentru unii din autohtoni, a vorbi latineste a inceput a fi si
un semn de distinctie, astfel ca in centrele urbane procesul de romanizare s-a produs mai repede.
La sate procesul a fost mai lent, caci dacii formau majoritatea populatiei. Dar, cu vremea, s-au
asezat si romanii la sat. Colonistul isi facea o asezare (villa), imprejurul ei se ridicau alte asezari, ale
copiilor, ale muncitorilor, pana ce se ajungea la un adevarat vicus (pagus), adica un sat care lua
numele celui care l-a infiintat. Exemplu: satul lui Casius (vicus Casianus), comuna Targusor; satul lui
Verobrittius (vicus Verobrittianus), langa Harsova, amandoua in judetul Constanta. Muncitorii daci
care lucrau pe mosiile colonistilor (sau le luau in arenda) au invatat latineste. Le era folositor
pentru a comunica cu functionarii administrativi, cu cei care reprezentau statul. Putem afirma ca
autohtonii spatiului daco – moesian se integreaza in lumea romana prin exercitarea drepturilor in
limba latina.
Daca punem intrebarea: ,,ce a mai favorizat recrutarea de noi colonisti?”, raspunsul e urmatorul:
vestea ca in Dacia se gasea aur. Regii daci isi trageau averea si puterea din minele de aur ale
Muntilor Apuseni. Decebal adunase un tezaur urias, dar nu se stia unde este ascuns. Un ostas dac a
fost luat prizonier. Ca sa scape de captivitate sau de pedeapsa cu moartea, a dezvaluit
comandantilor romani unde era ingropata comoara: in apropiere de Sarmizegetusa, sub albia unui
rau. Cu ajutorul captivilor, armata romana a schimbat cursul raului si a gasit tezaurul lui Decebal.
Astfel ca, Traian a reusit sa reevalueze moneda de aur a Romei si sa construiasca monumente
superbe la Roma. Aceasta veste s-a raspandit foarte repede, indemnandu-i pe multi sa colonizeze
Dacia, o tara in raurile careia curgea aur! Descoperirile arheologice de la Alburnus Maior (tablitele
cerate) si Ruda-Barza atesta exploatarea aurului, activitatea fiind coordonata de un procurator
aurarium.  Adaugandu-se acesti colonisti la populatia bastinasa, Dacia a ajuns sa aiba in scurta
vreme un numar considerabil de locuitori. Aceasta a necesitat si o organizare administrativa mai
complexa.
In afara de exploatarea minelor (nu numai de aur, ci si de argint, arama, sare), romanii au
contribuit si la dezvoltarea vietii economice. Deci, erau foarte priceputi. Marturii osteologice de
lahomo sapiens s-au gasit la noi in pestera de la Ohaba – Ponor. Aceasta a cunoscut o dezvoltare
deosebita, fiind un factor ce demonstreaza continuitatea daco-romana. Ocupatiile sunt cele
traditionale: agricultura si cresterea vitelor. La orase se practicau mestesugurile, iar mestesugarii
erau grupati in colegii (asociatii ale unor persoane de aceeasi meserie, sau acelasi loc de origine
etnica, sau aceeasi religie). S-a dezvoltat comertul, Dacia oferind Imperiului produse agricole,
miniere, mestesugaresti.
A contribuit la romanizare si viata religioasa prin folosirea limbii latine, dar si prin preluarea zeitelor
romane de catre autohtoni. Predomina zeitele romane: Jupiter, Minerva, Venus, Iunona etc..
Sincretismul[4] religios, dar si interpretatio romana[5] reprezinta premise reale ale romanizarii
dacilor.
c) In conditiile marilor migratii s-a desfasurat ultima etapa a procesului de romanizare. Si dupa anul
275 pe teritoriul fostei provincii au continuat sa traiasca daco-romanii si colonistii adusi in timpul
administratiei romane. Stapanirea romanilor dureaza 165 de ani (106 – 271), pana ce migratori
germani, veniti din partile nordice ale Europei, ii silesc sa paraseasca provincia. Continuitatea daco
– romana in Dacia este dovedita si de faptul ca popoarele migratoare nu puteau trai la noi fara
contributia unei populatii sedentare agricole si pastoresti. Migratorii care treceau prin Dacia sau
chiar se asezau temporar n-au influentat procesul de romanizare. Ei erau separati de bastinasi prin
limba, norme juridice, chiar religie. E foarte important de amintit ca poarele migratoare care s-au
perindat pe aici (gotii, hunii, gepizii, avarii) au reprezentat o minoritate razboinica. Dupa retragerea
armatei si a administratiei romane din Dacia in vremea imparatului Aurelian (271-175), care a
insemnat un eveniment cu numeroase modificari de ordin economic (dupa 275, in fosta provincie
romana de la nordul Dunarii, disparand orice urma de autoritate statala, populatia daco – romana
s-a organizat, din punct de vedere politic si militar, in obsti satesti; asa, are loc fenomenul
de mutare a centrului vietii sociale de la oras la sat – fenomenul de ruralizare), demografic, social-
politic, pe teritoriul fostei provincii vin si se aseaza grupuri de daci liberi.[6] Fenomenul daco –
roman, sub aspectul sau etnic si cel al civilizatiei, se cere considerat ca facand parte si din viata
istorico – culturala a dacilor liberi. Dupa 271, acest fond larg daco – roman, acoperind fosta Dacie
romana si Dacia libera, reprezinta persistenta si continuitatea etno – culturala locala, iar
dezvoltarea acestui fond are loc de – a lungul epocii mariolr migratii ale popoarelor. Sunt
identificate asezarile dacice de la Cipau (Mures), Sebes(Alba), Mugeni (Harghita) etc.. Intre secolele
al III – lea si al IV – lea, cultura locala este in continua transformare. Aceasta este baza pe care va
lua nastere cultura timpurie romaneasca. Deci, inainte de venirea slavilor se
produce uniformizarea culturii.
Aceasta cultura este numita dupa variante regionale: Ipotesti – Candesti (Muntenia),Costisa –
Botosana – Hansca (Moldova si Basarabia), Bratei – Moresti (Transilvania).
Din secolul VI, limesul[7] nord – dunarean este strapuns si-si fac aparitia slavii. Unii se stabilesc la
noi, altii in Bulgaria de astazi.
Natura, dimensiunile si semnificatia elementului slavon, a componentei sale lingvistice, culturale si
social-etnice in structura limbii si a comunitatii populare romanesti (cuvinte si sufixe in limba,
 toponimia, formele de organizare bisericeasca, politica, etc.), inca din perioada convietuirii cu
slavii, au fost semnalate de istorici si filologi. Perioada simbiozei slavo-romane, lipsita de
documente scrise, cand s-a produs procesul de sinteza etnic-sociala si de incrucisare lingvistica, a
fost decisiva in fenomenul etnogenezei romane.

Marile migratii au avut consecinte importante: a) prabusirea Romei; b) separarea romanitatii

occidentale de cea orientala; c) constituirea adstratului lingvistic in etnogeneza popoarelor
neolatine. Are loc o separare in romanitatea rasariteana (orientala):

–         la nordul Dunarii, migratorii sunt asimilati si se pastreaza caracterul romanic. Acest proces a
durat secole: in 896, cand navalesc ungurii, asimilarea nu se terminase; in Transilvania erau slavi pe
cale de asimilare. El se va termina la sfarsitul secolului X. Daco-romanii au convietuit cu slavii, s-au
casatorit si, astfel, au ramas in limba romana foarte multe cuvinte slave. Vom aminti componentele
de baza ale limbii romane:

 substratul lingvistic traco-dacic (10% din lexicul romanesc);

 stratul lingvistic latin (60% din vocabularul limbii romane);
 adstratul[8] – influente slave (20% din vocabular);
 10% reprezinta cuvinte imprumutate din alte limbi, in epoca medievala si moderna.
–         la sudul Dunarii, migratorii asimileaza[9] in mare parte populatia locala; daco-romanii se
retrag in zonele muntoase, sub numele de aromani sau vlahi. Iata ce spunea despre latinitatea
limbii romane, Sextil Puscariu, in lucrarea Etudes de lingvistique roumaine: ,, Istoria ne invata ca in
rasaritul european al Imperiului Roman, in primele veacuri ale erei noastre, imensul spatiu ce se
intinde intre Adriatica si Marea Neagra, pe cele doua maluri ale Savei si Dunarii cu prelungiri care
patrund pe alocuri adanc spre nord si spre sud, era locuit de o populatie de limba latina. Astazi, in
tot rasaritul Europei – cu exceptia coastei dalmate – singurii care vorbesc limba romanica, atat de
raspandita odinioara, sunt romanii, si se stie ca romanii nu se intindeau spre est atat de departe ca
astazi.  Romana pare a fi, asadar, o laguna care, spre deosebire de vechea            limba
romanica din rasarit, si-a pierdut din extindere in sudul Dunarii, ceea ce este firesc, de altfel, daca
ne gandim ca latinii orientali erau un popor nu de cuceritori, ci de cuceriti”.
Procesul de formare al poporului roman se incheie in secolele VII-VIII, avand drept componente pe
daci si pe romani. Transformarea limbii latine, vorbita in provinciile orientale ale Imperiului,
in limba romana, a fost un proces complex si indelungat. Bizantinii isi atribuisera timp de 1000 de
ani numele de romani. In veacul de declin al Bizantului, istoriografia bizantina abandoneaza
termenul de roman si descopera termenul de elin. Cu acest prilej se reafirma romanitatea
romanilor. (VEZI ANEXA 2)
In limba romana nu s-au pastrat decat putine cuvinte din slava veche (secolele VI-VII). Multe au
patruns tarziu, in secolele IX-X. daca aceste cuvinte si influente slave tarzii din limba romana sunt
de origine sudica si formate la sfarsitul primului mileniu rezulta ca limba romana era deja formata
in momentul in care aceste adaosuri slave au putut fi receptate.

Teritoriul de formare a limbii romane este spatiul Daciei, rasaritul Moesiei Superior, Moesia
Inferior, Tracia de N-V. limba romana s-a separat in doua grupuri: nord-dunarean (daco-roman) si
sud-dunarean (aroman). Exista dialectul istro – roman al celui daco-roman, iar dialectul megleno –
roman este o varianta a celui aroman.
Limba latina vorbita evolueaza spre o limba romanica de factura orientala – limba romana comuna
(straromana sau protoromana). Deci, in secolele VII-VIII, in linii generale procesul de formare a
limbii romane era incheiat.

Limba romana si poporul roman s-au format in spatiul aflat la nord si la sud de Dunare.
Etnogeneza romaneasca nu poate fi socotita o ,,enigma” si nici un ,,miracol”. Acest proces este
atestat cu izvoare istorice, in principal arheologice si lingvistice.
Prin romanizarea geto-dacilor, in secolele VII-VIII a aparut un nou popor: POPORUL ROMAN.