Octavianus Augustus

Pelin Alexandra-Dorina
Totolici Bianca-Maria
Clasa a XI-a C, Profilul Uman Filologie,
Liceul Teoretic “Sfanta Maria”
Galati, 5 mai 2020;
Proiect Latina.
 Cuprins
- sistemul republican roman (509 î.Hr.)
- divergenţele sociale dintre patriciat şi plebe (451 – 287
î.Hr.)
- criza terenurilor agricole generată de expansiunea
militară (264 – 133 î.Hr.)
- reformele fraţilor Gracchus (133 – 121 î.Hr.)
- precedente pentru tiranie: Marius şi Sulla (105 – 79 î.Hr.)
- Primul triumvirat (60 – 53 î.Hr.) şi Războiul Civil (49 – 45
î.Hr.)
- Al Doilea Triumvirat (44 – 36 î.Hr.) şi Ascensiunea lui
Augustus (31 – 27 î.Hr.)
Republica Romană avea un sistem democratic
indirect, prin reprezentanţi (Senat, magistraturi,
adunări populare) care luau hotărârile “în numele
Senatului şi a poporului roman”

SPQR = Senatus Populus Que Romanus

Regatul Roman era condus printr-un sistem
monarhic reprezentat de 7 regi legendari (753 –
509 î.Hr.), fiind înlăturat în urma răscoalei conduse
de Lucius Collatinus şi Iunius Brutus, instauratorii
regimului republican şi primii săi consuli.

Lucius Tarquinius Superbus,

ultimul rege roman (535 – 509 î.Hr.);
excesele sale şi a fiului său, Sextus
Tarquinius, ar fi determinat răscoala.
Legea celor 12 table (Leges Duodecim Tabularum),
redactată pe 12 table de aramă între anii 451 – 449
î.Hr. de comisia decemvirilor (1), a fost prima reformă
în favoarea plebeilor, limitând abuzurile patricienilor şi
recunoscând egalitatea între cele două clase.
Supremaţia politică a senatorilor patricieni se va
încheia efectiv în anul 287 î.Hr., prin Lex Hortensia,
lege prin care Consiliului Plebeilor putea lua hotărâri
independent de aprobul organului legislativ. Astfel, s-a
obţinut egalitatea politică dintre plebe şi patriciat.

Notă: (1) Din păcate, cele 12 table originale nu au rămas pentru

posteritate, fiind distrusă în incendiul Romei provocat de galii
conduşi de Brennus, în 390 î.Hr.
Cele trei războaie punice (264 – 241 î.Hr.; 218 –
201 î.Hr.; 149 – 146 î.Hr.) şi cele patru războaie
macedoniene ce i-au urmat (214 – 205 î.Hr.; 200 –
196 î.Hr.; 172 – 168 î.Hr.; 150 – 148 î.Hr.), deşi au
dus la expansiunea teritorială a statului roman,
au implicat recruţii – aleşi numai din rândul
proprietarilor de pământ (!) - în campanii tot mai
frecvente şi pe distanţe tot mai mari, ducând la
sărăcirea fermei în absenţa lor, acumularea de
ndatoriri, pierderea proprietăţii şi – în consecinţă –
au dus la sărăcirea proprietarilor mici şi
mijlocii, cu consecinţe demografice (transferul de
populaţie săracă spre Roma) şi militare (scăderea
numărului de cetăţeni recrutabili).
Rezolvarea problemei distribuirii inechitabile a pământului a
fost încercată succesiv de tribunii populari Sempronius
Gracchus, Tiberius (133 î.Hr.) şi Caius (123 – 121 î.Hr.).
Deşi votată, reformă agrară lui Tiberius a eşuat, a fost reluată
de Caius cu efect restrâns (împropriertărirea a 80.000 de
cetăţeni romani), ambii fiind ucişi înainte de implementarea
totală a măsuriilor iniţiate.

Tribunul Caius Gracchus cu

spatele spre Senat şi faţa spre
popor; reforma fratelui său,
Tiberius, a fost votată nu în
Senat ci în cadrul adunărilor
populare, fapt neconstituţional.
Legea agrară a lui Caius şi Tiberius Gracchus a
fost ultima reformă salutară a Republicii
romane, reformatorii populari ce le-au urmat fie
Întâlnind aceeaşi soartă (Ex: Livius Drusus, 91
î.Hr.), fie susţinând măsuri populiste prea
radicale (Ex: Precum Publius Clodius, “Lege
Clodiae”, 58 î.Hr.), fie abandonând idealul
Republicii pentru obţinerea puterii personale
(Ex: Caius Marius, Iulius Caesar).
 Caius Marius – “homo novus” din partida
popularilor – a salvat armata romană de la
înfrângerea în războiul iugurtin (112 – 105
î.Hr.), victoria sa bazându-se pe o reformă
militară (recrutarea soldaţilor nu pe bază
de pământuri ci voluntariat).

Lucius Cornelius Sulla – aristocrat din

partida optimaţilor – a fost propulsat pe plan
politic de participarea în războiul iugurtin,
sub comanda lui Marius, şi în Războiul
Social (91 – 88 î.Hr.), al “Aliaţilor Italiei”.
Confruntarea dintre Sulla şi Marius pentru
comanda războiului împotriva lui Mithridates
al VI-lea (88 – 84 î.Hr.) s-a încheiat în
favoarea primului, printr-o ocupaţie militară a
oraşului de către armatele lui Sulla.
În timpul campaniei mitraditice, generalul
Marius a recucerit oraşul, obţinând puterea
consulară (86 î.Hr.), succesorii săi fiind membri
ai partidei populare (Lucius Cornelius Cinna,
Gnaesus Papirius Carbo).
Întors din Asia (83 î.Hr.), Sulla recapătă
controlul asupra Romei (82 î.Hr.),
instaurând o dictatură personală sub
partida optimaţilor, cu consecinţe
dezastroase pentru republică (măsura cu
consecinţele cele mai devastatoare a fost
iniţierea proscripţiei).
 Marcus Crassus – cel mai bogat cetăţean
roman, care şi-a acumulat averea prin
cumpărarea la preţ redus a proprietăţilor
proscrişilor din timpul regimului sullan – nu
s-a ridicat niciodată pe plan politico-militar
la nivelul posibilităţilor sale financiare.
Gnaesus Pompeius – eliberatorul Hispaniei, alungătorul
piraţilor mediteranieni, suprimatorul revoltei
lui Spartacus (73 – 71 î.Hr.), câştigătorul
celui de al 3-lea războiului mitridatic,
cuceritorul Armeniei, Siriei, Iudeei –,
datorită succeselor militare, a căpăcat o
mare influenţă pe plan politic.
 Caius Iulius Caesar – membru al
partidei popularilor - i-au adus pe
Crassus şi Pompei într-o alianţă
secretă şi informală (Primul
Triumvirat, 60 î.Hr.), căutând
dominaţia vieţii politice romane.
Redistribuirea pământului în
timpul mandatului consular sine collega (59
î.Hr.) şi expansiunea militară în Galia drept
guvernator (58 î.Hr. – 49 î.Hr.) i-au adus
faimă.
În împărţirea teritorială făcută între
membrii triumviratului, Pompei păstra
Spania, lui Cezar îi rămânea Galia, iar
Crassus primea Siria, angajându-se –
dorind glorie militară – într-o campanie
militară în est (războiul parthian, 53 î.Hr.)
ce i-a fost fatală.
Ameninţarea ascensiunii continue a lui Caesar,
moartea lui Crassus în Siria (53 î.Hr.) şi
depărtarea lui Pompei au dus la destrămarea
alianţei, pierderea imunităţii politice şi
chemarea spre judecată a lui Cezar precum şi
câştigarea puterii consulare sine collega de
către Pompei ducând la izbucnirea războiului
civil (49 – 45 î.Hr.).
Războiul Civil Caesar versus Pompei
(repere cronologice)
• 49 î.Hr. = trecerea râului Rubicon de către armatele lui
Cezar
• 48 î.Hr. = bătălia de la Dyrrahachium (victoria lui
Pompei); bătălia de la Pharsalus (victoria lui Cezar);
retragerea în Egipt şi moartea lui Pompei
• 47 – 45 î.Hr. = armatele lui Cezr avansează în Asia Mică
(47 î.Hr.), nordul Africii (46 î.Hr.) şi Spania (45 î.Hr.),
eradicând rămăşiţele armatei lui Pompei.
Întors victorios la Roma (44 î.Hr.), Cezar este
proclamat consul sine collega şi dictator perpetuus.
Teama senatorilor faţă de presupusa sa pretenţie de a
accede la titlul de rex a determinat o grupare condusă de
Caius Longinus şi Marcus Brutus să iniţieze un complot
de asasinare, căreia dictatorul i-a căzut victimă
la 15 martie 44 î.Hr.
Consecinţele au fost
nefavorabile: asasinii vor fi
urmăriţi şi ucişi iar
moştenitorul
dictatorului îi va lua locul.
După asasinarea lui Cezar s-a format Al Doilea Triumvirat
(44 – 36 î.Hr.) – între Octavian, Marc Antoniu şi Lepidus -,
menit să pedepsească conspiraţioniştii retraşi în Grecia
(scop atins prin Bătălia de la Philippi, 42 î.Hr.). Eliminarea
lui Lepidus – prin dezertarea trupelor sale în Sicilia şi
acuzarea de abuz de putere (ambele uneltiri a lui
Octavian), soldată cu plecarea în exil – apropierea lui Marc
Antoniu faţă de regina Egiptului (Cleopatra) şi ambiţia lui
Octavian de deţinere a puterii absolute ducând la
destrămarea alianţei şi începutul a încă unui
război civil,între Antonius şi Octavianus.

Marc Antoniu era un fost locotenent a a lui Cezar,

Octavian nepotul şi moştenitorul său politic,
iar Lepidus un alt fost locotenent.
Războiul Civil Marc Antoniu versus Octavian
(repere cronologice)
• 2 septembrie, 31 î.Hr. = bătălia navală de la Actium dintre
flota octaviană condusă de generalul Marcus Agrippa
împotriva flotei marc-antoniene şi egiptene (victoria lui
Octavian)
• 1 august, 30 î.Hr. = cucerirea oraşului Alexandria (victoria
lui Octavian); sinuciderea lui Marc Antoniu, la 10 zile după
ceea a Cleopatrei (12 august)
 Victorios în războiul civil, Octavian
obţine întreaga putere militară
(Imperator), politică (proconsul pe
viaţă, prim – senator, tribun al
poporului, cenzor), civilă (princeps
= prim senator) şi religioasă
(Pontifex Maximus).
Rolurile instituţiilor republicane sunt
minimalizate şi – prin numirea drept moştenitor a fiului
lui Octavian, Tiberius – este instaurată o dinastie
ereditară, fiind astfel pus capăt Republicii. Începuse o
nouă eră: Principatul (27 î.Hr. – 284 d.Hr.).
CONSTATARE FINALĂ: Odată ce a atins graniţele unui
imperiu, Republica a avut nevoie de un împărat pentru o
conducere eficientă. Totuşi, dacă un dictator capabil şi
Puternic putea obţine expansiune militară, prosperitatea
economică şi perioade de pace autentică (Ex: Octavian, 27
î.Hr. – 14 d.Hr.), un dictator perfid şi egocentric putea aduce
înfrângeri militare, crize economice, nemulţumiri sociale şi
perioade de instabilitate politică (Ex: Caligula, 37 – 41 î.Hr.).
Concluzie: Dictatura este un sistem politic dependent de
dictator – conducătorul potrivit poate aduce prosperitate, în
timp ce conducătorul nefavorabil poate aduce ruina statului.
Altfel spus, ‘Dictatura este forma de guvernare ideală -
dacă ai dictatorul potrivit’ (Will Rogers, 1927, în contextul
ascensiunii fascismului italian)
BIBLIOGRAFIE
• Wikipedia – Regatul Roman, Republica Romană (în limba română),
Roman Republic, Crisis of the Roman Republic, The Twelve Tables,
Tiberius Gracchus, Gaius Gracchus, Gaius Marius, Lucuis Cornelius
Sulla, Marcus Licinius Crassus, Gnaesus Pompeius, Caius Julius
Caesar, Augustus (în limba engleză)
• Scribd – “Criza Republicii Romane (133 – 31 a.Chr.)” (7 pagini), curs
universitar
• Surse istorice - “Fraţii care ar fi putut salva Republica”
• Manual de Istorie pentru clasa a IX-a, Editura Rosetti (2004) –
“Republica Romană” (p.24 – 25), “Imperiul Roman” (p.26 – 27)
• Enciclopedia “Când, Unde şi Cum s-a Întâmplat?”, Editura Reader’s
Digest – “Crimă de Idele lui Martie” (p.54 – 55), “De la republică la
imperiu” (p.56 – 57)