UNIVERSITATEA DIN PITESTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE, LITERE, ISTORIE SI ARTE

MUZICA, LICENTA 2

REFERAT

METODE SI PROCEDEE
DIDACTICE

Prof. coord. Apetroaiei Ana

Student: Nita George Ciprian
 Metode şi procedee didactice

Semnificaţia originară a cuvântului ‘metodă’ este redată în Manualul pentru definitivat şi

gradul didactic II, Pregătirea psihopedagogică. Acesta este un derivat etimologic din grecească
‘methodos’ (odos – cale, drum; metha – spre, către). Aşadar, înseamnă ‘drum spre...’, ‘cale de
urmat’ în vederea atingerii unui scop determinat sau mod de urmărire, de căutare, de cercetare, de
descoperire a adevărului; drum care conduce la cunoaşterea realităţii şi la transformarea acesteia
pe baza cunoaşterii.
Metodele de învăţământ reprezintă acele căi prin care elevii ajung, în procesul de
învăţământ, sub coordonarea educatorilor, la dobândirea de cunoştinţe, deprinderi, la dezvoltarea
capacităţilor intelectuale şi la valorificarea aptitudinilor specifice.
Folosind o metaforă, metoda poate fi văzută ca drum sau cale de urmat în activitatea
comună a educatorului şi educaţilor, pentru îndeplinirea scopurilor învăţământului, pentru
informarea şi formarea educaţilor. Orice metodă presupune un ansamblu de operaţii mintale şi
practice ale binomului educaţional. Graţie acestora, elevul dezvăluie sau i se dezvăluie esenţa
evenimentelor, a proceselor cu ajutorul profesorului sau în mod independent.
În sens mai larg, metoda este o practică raţionalizată, o generalizare confirmată de
experienţă curentă sau de experimentul psihopedagogic şi care serveşte la transformarea şi
ameliorarea naturii umane.
În sens restrâns, metoda este o tehnică de care profesorul şi elevii se folosesc pentru
efectuarea acţiunii de predare-învăţare; ea asigură realizarea în practică a unei activităţi proiectate
mintal, conform unei strategii didactice. Deci, metoda pune în evidenţă o modalitate de lucru, o
manieră de a acţiona practic, sistematic şi planificat, un demers programat menţinut în atenţia şi
sub reflecţia continuă a profesorului.
Metodele de instruire şi educare privesc atât modul cum se transmit şi asimilează
cunoştinţele, cât şi dezvoltarea unor calităţi intelectuale şi morale, precum şi controlul dobândirii
cunoştinţelor şi al formării abilităţilor. Rezultă, deci, că metodele servesc unor scopuri de
cunoaştere (stăpânirea normelor şi metodelor de gândire), de instruire (asimilarea unor
cunoştinte, priceperi, deprinderi şi operaţii de lucru) şi formative (de formare şi perfecţionare a
trăsăturilor de personalitate).
Aşadar, organizarea eficientă a acţiunii didactico-educative corespunde unei căutări,
respectiv elaborării metodice; din punct de vedere metodologic, procesul de învăţământ este un
ansamblu de metode, "căi" de instruire. Cum acest proces este orientat cu prioritate spre obiective
de cunoaştere şi de acţiune, adică spre elaborarea structurilor cognitive şi operaţionale noi ale
elevului, esenţa metodei de învăţământ rezultă din esenţa însăşi a activităţii de învăţare ca forma
specifică a cunoaşterii umane supusă, în principiu, aceloraşi legi ale cunoaşterii ştiinţifice.
Din această perspectivă, metoda de învăţământ constituie o cale de acces spre cunoaşterea
şi transformarea realităţii, spre însuşirea culturii, ştiinţei, tehnicii, a comportamentelor umane.
Metodă reprezintă, de fapt, un anumit mod de a proceda care tinde să plaseze elevul într-o
situaţie de învăţare, mai mult sau mai puţin dirijată, mergându-se până la una similară aceleia de
cercetare ştiinţifică, de urmărire şi descoperire a adevărului şi de raportare a lui la aspectele
practice ale vieţii. În acest sens privită, metoda poate deveni o "cale de descoperire a lucrurilor
descoperite".
Înfăptuirea obiectivelor informative şi formative ale învăţământului impune folosirea unor
metode si procedee de lucru, adica a unei metodologii adecvate.
În cadrul metodelor se întâlneşte o tehnică mai limitată de acţiune numită procedeu, un
simplu detaliu, o particularizare sau componentă a metodei în cauză (metoda poate fi văzută şi ca
un ansamblu organizat de procedee), Procedeele pot să varieze, să-şi schimbe locul, fără să
afecteze realizarea scopului urmărit prin metoda respectivă. Relaţia dintre metodă şi procedee
este una dinamică, metoda poate deveni procedeu în contextul altei metode sau un procedeu poate
deveni metodă.
Principalele funcţii ale metodelor de învăţământ sunt:
- cognitivă - de dirijare a cunoaşterii în scopul însuşirii unor cunoştinţe;
- normativă - aspecte metodologice, respectiv, modul cum să predea profesorul şi cum să
înveşe elevul;
- motivaţională - de stimulare a interesului cognitiv, de susţinere a procesului de învăţare;
-formativ-educativ-compensatorie - de exersare, antrenare şi dezvoltare a proceselor
psihice.
Fiind strâns legată de practică, metoda reflectă caracterul procesual acţiunii didactice.
Principalele caracteristici ale metodelor didactice sunt:
a) metodele didactice sunt demersuri teoretico-actionale executive de predare - învăţare
care asigură derularea şi finalizarea eficientă a procesului instructiv - educativ;
b) sunt, totodată, demersuri investigative (de cunoaştere ştiinţifică), de documentare şi
experimental-aplicative contribuind la dezvoltarea teoriei şi practicii pedagogice;
c) ele cuprind şi dinamizează elemente pedagogice teoretice care asigură fundamentarea
ştiinţifică a acţiunilor de predare-învăţare;
d) se elaborează şi implementează corelat cu gradul şi profilul învăţământului, cu
specificul disciplinei de învăţământ; corelează cu natura şi specificul activităţilor didactice şi cu
nivelul de pregătire al celor care învăţă;
e) se elaborează şi se aplică în strânsă legatură cu celelalte componente ale procesului de
învăţământ;
f) se concep, se îmbină şi se utilizează în funcţie de particularităţile de vârstă si
individuale ale agenţilor actului pedagogic;
g) metodele contribuie la realizarea obiectivelor didactice, ale obiectivelor autoinstrucţiei
şi autoevaluarii, contribuie la pregătirea tineretului pentru educaţia permanentă;
h) au caracter dinamic eliminând "uzurile morale" şi adoptând noul, sunt deschise
perfecţionarilor;
i) unele metode servesc în mai mare măsură muncii profesorului, în predare; altele
servesc mai ales elevului, învăţării; dar toate contribuie la realizarea eficientă a predării-învăţării;
j) sunt eficiente dacă profesorul le combină şi foloseşte adecvat şi creator.
Opţiunea profesorului pentru o anumită metodă reprezintă o decizie de mare complexitate
strategică, acestea trebuind să fie adaptate la necesităţile şi particularităţile grupului de lucru, de
aceea rezultatul, adica educaţia în sine este considerată o artă, anume aceea de a adapta, la o
situaţie precisă.
Analizând literatura de specialitate, putem efectua următoarele clasificări ale metodelor de
învăţământ:
1. din punct de vedere istoric:
a) metode clasice sau tradiţionale - expunerea, conversaţia, exerciţiul, demonstraţia;
 b) metode de data mai recentă sau moderne - problematizarea, expunerea însoţită de
mijloace tehnice, modelarea, algoritmizarea, instruirea programată;
2. în funcţie de modalitatea principală de prezentare a cunoştinţelor:
a) metode verbale - bazate pe cuvântul scris sau rostit;
b) metode intuitive - bazate pe observarea directă, concret-senzorială a obiectelor şi
fenomenelor realităţii sau a substitutelor acestora;
c) metode de comunicare orală:
- metode expozitive - povestirea, expunerea, prelegerea, explicaţia, descrierea;
- metode interogative - conversaţia euristică;
- metode care presupun discuţii şi dezbateri - problematizarea, brainstorming-ul;
d) metode bazate pe contactul cu realitatea - demonstraţia, modelarea, experimentul;
3. dupa gradul de angajare a elevilor la lecţie:
a) metode expozitive sau pasive - pun accent pe memoria reproductivă şi ascultarea
pasivă;
b) metode activ-participative - favorizează activitatea de explorare personală şi
interacţiunea cu ceilalţi colegi;
4. dupa forma de organizare a muncii:
a) metode individuale - adresate fiecărui elev în parte;
b) metode de predare-învăţare în grupuri de elevi (omogene sau eterogene);
c) metode frontale - aplicate în activităţile cu întregul efectiv al clasei;
d) metode combinate - alternări/îmbinări între variantele de mai sus;
5. dupa funcţia didactică principală:
a) metode de predare şi comunicare;
b) metode de fixare şi consolidare;
c) metode de verificare şi apreciere a rezultatelor activităţii şcolare;
6. în funcţie de axa învăţare prin receptare (învăţare mecanică) - învăţare prin descoperire
(învăţare conştientă), pot fi identificate:
a) metode bazate pe invatarea prin receptare - expunerea, demonstratia cu caracter
expozitiv;
b) metode care aparţin preponderent descoperirii dirijate - conversaţia euristică,
observaţia dirijată, instruirea programată, studiul de caz etc.;
c) metode de descoperire propriu-zisa - observarea independentă, exerciţiul euristic
rezolvarea de probleme, brainstorming-ul etc.
Principalele metode de învăţământ sunt:
1. Expunerea didactică
2. Conversaţia didactică
2.1. Conversaţia euristică
2.2. Conversatia examinatoare (catehetică)
2.3. Conversatia în actualitate
3. Metoda demonstraţiei
3.1. Demonstraţia cu obiecte
3.2. Demonstraţia cu acţiuni
3.3. Demonstraţia cu substitute
3.4. Demonstraţia combinată
3.5. Demonstraţia cu mijloace tehnice
4. Metoda observării
5. Lucrul cu manualul
 6. Metoda exerciţiului
7. Algoritmizarea
8. Modelarea didactică
9. Problematizarea
10. Instruirea programată
11. Studiul de caz
12. Metodele de simulare
13. Învăţarea prin descoperire

Bibliografie:
1. Cerghit, Ioan (2006), Metode de învăţământ, ed. a IV-a, Editura Polirom, Iaşi;
2. Cristea, Sorin (2000), Dicţionar de pedagogie, Grupul Editorial Litera, Litera Internaţional,
Chişinău, Bucureşti;
3. Pânişoară, Ion-Ovidiu (2008), Comunicarea eficientă, ed. a III-a, Editura Polirom, Iaşi;
4. Potolea, Dan; Neacşu, Ioan; Iucu, Romiţă; Pânişoară, Ion-Ovidiu (coordonatori) (2008),
Pregătirea psihopedagogică, Manual pentru definitivat şi gradul didactic II, Editura Polirom,
Iaşi,