CURS 4

PSIHIATRIE
 GÂNDIREA ŞI TULBURĂRILE EI
DEFINIŢIE
• reprezintă procesul central al vieţii psihice, o activitate cognitiv complexă, mijlocită şi generalizată, prin care se
distinge esenţialul de fenomenal, în ordinea lucrurilor şi ideilor, pe baza experienţei şi a prelucrării informaţiilor.
OPERAŢIILE GÂNDIRII
1. Analiza: operaţia de desfacere, de separare mentală a obiectelor şi fenomenelor în părţile lor componente, de
diferenţiere a însuşirilor lor
2. Sinteza: operaţia opusă analizei, care realizează reuniunea mentală într-un ansamblu unitar a însuşirilor esenţiale şi
particulare ale obiectelor şi fenomenelor lumii înconjurătoare.
3. Comparaţia: operaţia prin care se disting asemănările şi deosebirile dintre obiectele şi fenomenele analizate. Stă la
baza operaţiilor de analiză şi sinteză, operaţii care se realizează pe baza evaluării după un anumit criteriu a
asemănării şi deosebirii obiectelor şi fenomenelor
4. Abstractizarea: operaţia gândirii care constă în abstragerea, desprinderea unei anumite laturi sau însuşiri a
obiectelor sau fenomenelor, în timp ce în momentul respectiv se ignora, se face abstracţie de celelalte. Prin
alegerea elementului esenţial din întreg, abstractizarea coboară spre analiză, cu care se înrudeşte, şi de aici spre
concret, întreţinând unitatea şi continuitatea cunoaşterii (senzoriale şi logice). Abstractizarea nu se realizează la
acelaşi nivel de eficienţă la toţi oamenii, admiţându-se existenţa, în plan individual, a două forme de gândire:
a) gândire intuitiv-concretă - operează cu noţiuni concrete (ex. “fruct”) nemijlocit reprezentabile printr-un prototip
(ex.”măr”) şi prin performanţe mai bune în sarcinile cu caracter intuitiv-empiric, codificate figural-imagistic
b) gândire formal-abstractă (operează cu concepte abstracte şi se individualizează prin performanţe superioare în
sarcinile cu caracter formal-abstract, cu suport simbolic convenţional).
5. Concretizarea: urmează calea inversă de la abstract la concret, fiind operaţia care concepe obiectele sau
fenomenele în toată varietatea trăsăturilor lor caracteristice. Concretizarea se apropie de experienţa senzorială şi
ne furnizează exemple pentru ilustrarea generalului.
6. Generalizarea : operaţia opusă concretizării, de ridicare de la reflectarea unui obiect sau fenomen la o categorie de
obiecte sau fenomene, pe baza unor elemente comune şi esentiale. Generalizarea se efectuează la diferite nivele,
ea putând cuprinde grupe mai mari sau mai mici de obiecte şi fenomene ce au o trăsătură comună.
• Operaţiile gândirii în desfăşurarea lor ideativă beneficiază de aportul cuvântului în care se
fixează abstractul şi generalul şi care cumulează un mare potenţial informaţional
• Prin fixarea simbolică şi păstrarea datelor, cuvântul are rol cognitiv (de achiziţie şi
depozitare a informaţiei), precum şi un rol reglator (de vehiculare a informaţiei) în cadrul
desfăşurării acţiunii mentale.
Noţiunea: este conceptul care cristalizează însuşirile comune şi esenţiale ale obiectelor şi
fenomenelor lumii înconjurătoare, din cadrul experienţei perceptive. Prin noţiune se
realizează procesul de verbalizare.
Judecata: constă în reunirea noţiunilor, oglindind raporturile care există între obiectele şi
fenomenele lumii înconjurătoare.
Raţionamentul: este format din mai multe judecăţi, dar, deşi reflectă tot raporturi sau
legături, se deosebeşte de judecată prin structura şi funcţia sa logică. Astfel, spre deosebire
de judecată care se dezvoltă pe baza experienţei, ducând la descoperirea adevărului, prin
raţionament, cunoaşterea avansează fără să fie legată nemijlocit de experienţă, ci numai
prin operarea cu judecăţi.
Înţelegerea: este o activitate cognitivă care permite descoperirea relaţiilor prin cuprinderea
mentală şi stăpânirea cunoştinţelor, faptelor şi fenomenelor respective. Este un proces activ
de construcţie mentală a unui fapt sau a unei situaţii.
Asociaţia: stabileşte legături temporare între noţiuni, între ideile în permanenţă
desfăşurare.
Mecanismele de formare a asociaţiilor pot fi variate:
• Prin contiguitate: se realizează asocierea pe plan ideativ între obiectele şi fenomenele
percepute sau reprezentate simultan sau succesiv, acestea coexistând în spaţiu şi timp
(ex.perete-ceas-birou)
• Prin asemănare: realizează pe plan ideativ asocierea între obiecte şi fenomene
asemănătoare între ele. Se poate face prin rimă sau prin asonanţă (este asocierea între
cuvinte care se aseamănă ca formă – omonime, dar se deosebesc în conţinut). (ex.pană,
papanaș, păpușă, păr) 
• Prin contrast: se realizează asocierea între noţiuni cu conţinut opus: bine-rău , alb-negru,
dragoste-ură, lumină-întuneric etc.
• Prin cauzalitate: reprezintă modalitatea prin care se realizează în plan ideativ legătura
cauzală dintre fenomen şi cauza sa. Acestea sunt cele mai complexe asociaţii.
După tipurile dominante de asociaţii, modul de gândire al oamenilor a fost împărţit în :
• Gândirea asociativ-logică, unde predomină asociaţii după conţinut şi cauzalitate,
expresiile verbale servindu-se de calea cea mai scurtă către ţelul expunerii.
• Gândire asociativ-mecanică, unde predomină asociaţii mecanice prin contiguitate,
asemănare, asonanţă, rimă, localizare în timp şi spaţiu. În aceste cazuri exprimarea
verbală recurge la fraze lungi, ocolite, la noţiuni concrete şi de obicei încărcate afectiv.
 TULBURĂRI DE GÂNDIRE
1. Tulburări cantitative de gândire: tulburări de ritm şi coerenţă în gândire
2. Tulburări calitative de gândire: tulburări în conţinutul gândirii
3. Tulburări ale expresiei verbale şi grafice a gândirii

TULBURĂRI CANTITATIVE DE GÂNDIRE

A.Tulburări de ritm în gândire
1. Accelerarea ritmului ideativ (fuga de idei) –asociaţiile între idei se fac la întâmplare, după aspecte superficiale,
după asonanţă, după rimă, după contraste facile, după localizare în timp şi spaţiu. Adesea pacienţii vorbesc
mult (logoree) şi repede (tahifemie), cu voce tare, uneori până răguşesc. În perioadele de exacerbare extremă a
fugii de idei, asociaţiile pierd aproape total legăturile logice formale, ajungându-se la incoerenţa gândirii.
• În practică, accelerarea ritmului ideativ nu se întâlneşte izolat, ci asociază excitaţie psiho-motorie, creşterea
forţei reprezentative şi imaginative, a mobilităţii prosexice, a tonusului afectiv, toate exprimate prin logoree –
accelerarea debitului verbal. Această accelerare cvasiglobală a vieţii psihice poartă denumirea de tahipsihie.
• apare în sindroame maniacale, stări de excitaţie psiho-motorie din schizofrenie sau paralizie generală
progresivă la debut, beţii acute voluntare, stări nevrotice, în stările de oboseală marcată şi de surmenaj.
Forma particulară de accelerare a rimului ideativ:
• Mentismul (descris de Chaslin) - caracterizat prin depanarea rapidă, incoercibilă, automată a reprezentărilor
(motiv pentru care poate fi considerată şi o tulburare de memorie) şi ideilor, faţă de care bolnavii au adesea o
atitudine critică, fac efort să-şi stăpânească gândurile, însă de obicei nu reuşesc. Tulburarea devine atât de
parazitară şi de jenantă, încât provoacă anxietate, împiedică pacienţii să se odihnească sau să desfăşoare
activităţi conforme cu rigorile voliţionale, aceştia rămânând spectatori ai propriilor idei.
• Mentismul se întâlneşte în stări de oboseală accentuată, în stări de mare tensiune nervoasă, în intoxicaţii
uşoare cu tutun, cafeină, alcool, cu medicamente psihotone şi psihodisleptice, în cadrul sindromului de
automatism mental din schizofrenie (când pacientul are convingerea delirantă că acest fenomen patologic este
impus din afară, este provocat de cineva).
2. Încetinirea ritmului ideativ (lentoare ideativă) - pacientul vorbeşte rar
(bradifemie), articularea cuvintelor este lentă (bradilalie), oferă răspunsuri cu
întârziere (cu perioadă de latenţă mare), vocea are intensitate scăzută. Pentru
obţinerea răspunsurilor de multe ori este necesară repetarea întrebării. Discursul
acestor pacienţi este nu numai lent, dar şi cu întreruperi, iar uneori incoerent.
• Lentoarea ideativă asociază slăbirea forţei reprezentative şi imaginative,
dificultăţi de evocare a amintirilor, dificultăţi prosexice, inhibiţie motorie. Această
scădere cvasiglobală a funcţiilor psihice (implicit prin diminuarea funcţiei tonico-
energetice afective) poartă, în psihopatologie, denumirea de bradipsihie.
• se întâlneşte în stări de epuizare fizică şi psihică, în perioada de convalescenţă a
unor boli somatice, toxice, infecţioase, în afecţiuni neurologice cu interesare
extrapiramidală, ca boala Parkinson, parkinsonism postencefalitic, intoxicaţia cu
monoxid de carbon, în stări de obnubilare a conştiinţei, oligofrenii, schizofrenie,
depresie, melancolie.
Forme particulare de scădere a ritmului ideativ:
• a. Vâscozitatea mentală – constă în scăderea fluidităţii mentale, care se traduce prin scăderea
fluidităţii verbale. Se întâlneşte în epilepsie.
• b. Fading mental (Guiraud si Deschamps) – constă în accentuarea progresivă a lentorii
ideative până la oprirea fluxului ideativ. Se întâlneşte mai ales în schizofrenie.
• c. Baraj ideativ (Sperrung) – ritmul ideativ încetează intempestiv pentru câteva secunde, după
care cursul gândirii poate fi reluat. Această oprire bruscă a exteriorizărilor verbale se
întâlneşte în schizofrenie şi poate fi explicată prin apariţia unei halucinaţii, prin intervenţia
unei forţe xenopatice ori poate rămâne incomprehensibil.
• d. Sărăcirea ideativă – scăderea productivităţii ideilor (Hemmung). Ideile sunt tot mai
concentrice, cu un sistem de referinţă tot mai redus, cu un conţinut tot mai restrâns, deseori
monotematice. Se întâlneşte în stări de surmenaj, tulburări ale conştiinţei, stări depresive,
schizofrenie.

3. Dispariţia fluxului ideativ (anideatia) – deşi este descrisă în idioţie şi demenţe (sub forma
deambulaţiei anideice) sau în epilepsie (sub forma automatismului anideic), nu este sigură
decât în stările comatoase, pentru că în celelalte se presupune că există totuşi idei care rămân
necunoscute celor din jur. Trebuie diferenţiată de barajul ideativ, în care există un conţinut
ideativ, dar care rămâne necunoscut celor din jur, din motive psihopatologice (halucinatii,
delir).
B.Tulburări de coerenţă în gândire
Incoerenţa gândirii – reprezintă pierderea legăturilor logice dintre idei.
Exprimarea verbală a ideilor devine lipsită de conţinut şi ininteligibilă.
Forme de incoerenţă a gândirii:
a.Salata de cuvinte – pacientul exprimă o serie de cuvinte sub forma
unui amestec total lipsit de conţinut logic şi inteligibilitate.
b.Jargonofazia – pacientul nu mai este înţeles de nimeni, pare a vorbi o
limbă proprie.
c.Verbigeratie – constă în repetarea stereotipă a aceloraşi propoziţii,
fraze sau cuvinte, frecvent lipsite de orice înţeles. Uneori se observă o
oarecare tendinţă la rimă (ex. “acasă, mână, vacă, atom, gâscă,
moacă”).
• Incoerenţa sub diversele ei forme apare în schizofrenie, demenţe
avansate, tulburări de conştiinţă, în special cele calitative, tulburarea
afectiva bipolara
TULBURĂRI CALITATIVE DE GÂNDIRIE (TULBURĂRI DE CONŢINUT ALE GÂNDIRII)
1.Ideea dominantă
2.Ideea obsedantă (obsesivă/anankastă)
3.Ideea prevalentă
4.Ideea delirantă
1. Ideea dominantă – este o idee care se impune la un moment dat în gândirea individului, conţinutul său încadrându-se în sfera normalului.
Este declanşată de stimuli cu valenţe semnificative pentru subiect şi este reversibilă. Ideea dominantă este în concordanţă cu
personalitatea individului şi cu dezideratele lui (egosintonică).
2. Ideea obsedantă (obsesivă/anankastă) – este o idee parazitară care irumpe şi asediază gândirea pacientului, se impune conştiinţei,
deşi este în dezacord cu aceasta. Este în discordanţă cu realitatea şi cu personalitatea individului (egodistonică), care îi recunoaşte
caracterul parazitar, patologic, luptă pentru a o înlătura, dar de cele mai multe ori nu izbuteşte. Astfel că ideea obsesivă este însoţită de
un mare grad de anxietate. Spre deosebire de ideea delirantă, cea obsesivă este apreciată critic de pacient, acesta recunoscând că
fenomenul emană din propria viaţă psihică, şi nu este impus din exterior ca în automatismul mental şi fenomenele de influenţă exterioară.
Din punct de vedere clinic, obsesiile îmbracă următoarele forme:
idei (obsesii ideative) – corespund definiţiei de mai sus, realizând o “intoxicaţie” prin idee.
• apar cel mai frecvent în tulburarea obsesiv-compulsivă, dar se pot întâlni şi în alte entităţi psihiatrice precum depresia, patologia de
involuţie sau debutul schizofreniei.
Principalele teme obsesive sunt:
• contaminarea cu microbi (misofobie);
• dubitaţia (“de ce?”, « poate… », « dacă… »; se referă la nesiguranţa acţiunilor proprii, bolnavul devine preocupat, neliniştit, nesigur, se
întreabă dacă a efectuat o serie de acte obişnuite, semiautomate ca: închiderea uşii, a aragazului, de multe ori se întoarce din drum
pentru a verifica; unii autori denumesc aceste obsesii “mania verificărilor”; este frecvent întâlnită si la medici (dacă au pus parafa, dacă au
scris posologia corectă);
• violenta fizică asupra propriei persoane sau asupra celorlalţi (de ex. “îmi voi ucide copilul”, dar pacienta evită să rămână singură cu
copilul, caută asigurări, ascunde cuţitele, pungile de plastic etc.);
• preocupări religioase (îndoieli cu privire la religie, blasfemii);
• preocupări sexuale (pentru organe sexuale sau acte sexuale inacceptabile; de ex. “voi comite un viol”, dar pacientul evită să stea singur cu
o femeie şi încearcă să-şi abată gândul de la problemele sexuale);
• obsesia unui comportament inacceptabil (idei obsesive de contrast – au un conţinut inacceptabil, supărător, în profundă discodanţă cu
convingerile obişnuite, etice ale bolnavului; de ex. idei obscene obsesive în timpul rugăciunii la o persoană foarte decentă, dar pacientul
încearcă să-şi păstreze autocontrolul, evită situaţiile sociale, îi întreabă pe ceilalţi dacă comportamentul său a fost acceptabil într-o
anumită situaţie; sau alt ex., o soţie credincioasă are teama de a nu-şi înşela soţul, dar nu trece niciodată la fapte, deşi trăieşte penibil
acest chin);
• ordinea (lucrurile să fie la locul lor, acţiunile să se desfăşoare într-o anumită ordine).
amintiri si reprezentări obsesive –se exprimă clinic prin perseverarea rememorării unor evenimente neplăcute,
jenante, iar in cazul reprezentărilor obsesive este vorba despre idei care contrazic relitatea şi care determină
reprezentarea figurativă într-o manieră senzorial-plastică. Uneori reprezentările contrastante exprimă prejudiciu,
defăimare, aversiune sau ură faţă de persoane pentru care pacientul are sentimente de dragoste, stimă, respect,
prietenie.
fobii (obsesii fobice) – reprezintă teama faţă de anumite lucruri, fiinţe, situaţii sau acţiuni, teama nejustificată,
apreciată critic de pacient, dar pe care nu o poate alunga în ciuda faptului ca evită situaţia respectivă. Ca şi
obsesiile fobiile se caracterizează prin caracterul invaziv, intensitate, adezivitate, ilogism şi rezistenţă de neînvins.
Fobiile generează o stare de tensiune intrapsihică însoţită de disconfort fizic sau o senzaţie de maleză, “nu mă pot
mişca”, “nu pot demara” şi de un cortegiu de manifestări neuro-vegetative: transpiraţii, tahicardie, sialoree. Ele
sunt impenetrabile ca şi delirul, copleşitoare ca tensiune psihică, iraţionale, însoţite de conştiinţa patologicului
trăirii, fixate de un subiect tematic şi apărând la fiecare apariţie a unor stimuli ai subiectului respectiv. Prin
dezvoltare în intensitate ele pot fi declanşate şi de simpla reprezentare a lor. Ele se pot extinde de la o tema la
alta, din vecinătate în vecinătate.
– Hipsofobia: teama de înălţimi, balcoane, lift
– Agiofobia: frica de stradă, bolnavul nu circulă decât însoţit şi dacă nu este însoţit nu iese din casă, pentru a se deplasa recurge la
diferite motive ca să fie însoţit,
– Agoraphobia: teama de spaţii deschise, poate apare pe stadioane, în pieţe
– Claustrophobia: teama de spaţii închise, locuri înguste
– Eremofobia: teama de locuri pustii, izolate
– Gefirofobia: teama de râuri, poduri
– Talazofobia: teama de mare
– Acusticofobia: teama de sunete, zgomote, explozii, tunete
– Hidrofobia: teama de apă
– Bazofobia: teama de a nu cădea în timpul mersului, întâlnită frecvent la femei, pentru siguranţă merg pe lângă ziduri, garduri,
căutând un punct de sprijin în eventual cădere
– Heliofobia: teama de soare
– Amaxofobia: teama de a călători cu un vehicul
– Aichmofobia: teama de obiecte ascuţite
– Zoofobia: teama de animale
– Xenofobia: teama de străini
– Fobofobia: teama de fobii, bolnavul stă paralizat, nu face nimic
tendinţe impulsive (obsesii impulsive) – impulsuri care îndeamnă bolnavul la acte
particulare, iraţionale şi inacceptabile ori ridicole. Pentru că urmarea acestor impulsuri
conduce la consecinţe negative, bolnavul li se opune, însă se încarcă emoţional cu teamă şi
panică.
Frecvent sunt legate de anumite idei obsesive contrastante, idei care contrazic flagrant
convingerile individului. De ex. pacienţi cu un comportament ireproşabil şi cu un nivel
elevat de cultură sunt parazitaţi de ideea de a lovi peste faţă diverşi trecători de pe stradă,
de a huli sau injuria persoane din colectivităţi sau institutii faţă de care au un respect
deosebit. Pentru că pacienţii recunosc caracterul parazitar al acestor trăiri patologice şi au
capacitatea voluntară de a se stăpâni compulsiunea nu se transformă în act impulsiv. De
obicei teama de a nu comite actul impulsiv se menţine atâta timp cât bolnavul se află în
situaţia de a-l comite.
Compulsii/acţiuni obsesive (ritualuri, ceremonialuri obsesive) – sunt comportamente
repetitive - compulsiuni cu caracter deschis (de ex spălatul mâinilor - ablutomania, punere
în ordine, verificări) sau acte mintale – compulsiuni mascate (de ex. rugăciuni, numărat -
aritmomania, repetarea în gând a unor cuvinte) pe care persoana se simte nevoită să le
efectueze ca răspuns la o obsesie sau în conformitate cu reguli care trebuie aplicate rigid.
Comportamentele sau actele mintale urmăresc să preîntâmpine un anumit eveniment sau
situaţie temută. Totuşi, comportamentele sau actele mintale fie că nu sunt legate în mod
realist de ceea ce sunt menite să neutralizeze sau să prevină, fie sunt evident excesive.
3. Ideea prevalentă
• este o idee care ocupă un loc dominant în psihismul individului, este în concordanţă cu sistemul ideativ al
individului, cu personalitatea sa (prin urmare nu-i recunoaşte caracterul patologic), dar în neconcordanţă cu
realitatea.
• Spre deosebire de ideile dominante şi obsesive pe care evenimentele ambianţei tind să le estompeze, să le
anihileze, în cazul ideilor prevalente, întâmplările şi persoanele din realitate sunt luate drept argumente şi puncte
de sprijin, fiind înglobate în sistemul ideativ aberant al persoanei. În plus celelate idei adiacente şi concomitente în
loc să i se opună, să o contrazică, gravitează în jurul ei, argumentând şi dezvoltând ideile prevalente.
• Fiind în concordanţă cu personalitatea, dar în discordanţă cu realitatea, ideea prevalentă are potenţialitate
psihopatologică delirantă, putând fi “anticamera ideii delirante”.
• Se întâlnesc în stări reactive de intensitate psihotică, stări postonirice, epilepsie, alcoolism, tulburare bipolară,
toate stările predelirante.
OBSERVATIE
• Ideile obsesive sau prevalente se pot orienta asupra stării de funcţionare a organismului, individul considerându-
se afectat de diverse boli. În acest caz este vorba despre hipocondrie, în esenţă de natură ideatorie, dar antrenând
elemente afective, voliţionale şi în special perceptive (percepţia unor tulburări organice, cu o oarecare conştiinţă a
irealităţii lor). În funcţie de amplitudinea sa , ideea hipocondriacă se poate prezenta ca o simplă preocupare
asupra stării de funcţionare a organismului, poate avea intensitatea şi forma unei obsesii, în care preocuparea
este însoţită de teamă, dominând psihismul individului, poate subordona celelalte idei şi activitatea insului
devenind idee prevalentă sau, prin interpretare şi prelucrare, poate duce la îndepărtarea de realitate, devenind
idee delirantă.
4.Ideea delirantă (delusion la autorii anglo-saxoni sau Wahn la cei germani)
se exprimă de obicei limpede, pe fond de claritate a conştiinţei. Brusc sau
insiduos, ideile delirante pun stăpânire pe conştiinţa bolnavului, fiind definite
ca judecăţi sau raţionamente care reflectă în mod eronat realitatea şi
modifică în sens patologic concepţia despre lume şi comportamentul
bolnavului. Jaspers (1913) descrie următoarele caracteristici ale ideii
delirante:
– Convingerea delirantă (certitudinea) – este o judecată eronată care pune stăpânire pe
conştiinţa bolnavului
– Incorigibilitatea (neinfluenţabilitatea) – impenetrabilă la contraargumente şi
inabordabilă prin confruntare, în ciuda contradicţiilor evidente cu realitatea
– Lipsa motivaţiei convingerilor delirante şi a atitudinii critice faţă de ele (imposibilitatea
conţinutului) – nu corespunde realităţii cu care se află în certă contradicţie şi pe care o
reflectează deformat
– Comportamentul delirant – modifică în sens patologic comportamentul.
Wernicke clasifică ideile delirante în:
Delir primar – se referă la ideile autohtone, produse de procesul morbid. Acesta corespunde cu ideea
delirantă care nu se poate deduce inteligibil.
Delir secundar (de motivaţie) - ideea care apare ca o reacţie a bolnavului la îmbolnăvire sau este
determinată de situaţii conflictuale, traumatizante survenite în timpul desfăşurării procesului morbid
primar.
În ordine cronologică, primul fenomen care configurează delirul primar este tulburarea de gândire fără
halucinaţii.
• În prima fază, bolnavul trăieşte aşa numita dispoziţie delirantă - este o stare difuză, vagă, fără un
conţinut ideativ precis. Mattusek defineşte această senzaţie ca o tensiune delirantă, bolnavul „simte că
pluteşte ceva”, „că se întâmplă ceva” şi care se caracterizează prin trăirea unei schimbări imperceptibile.
Bolnavul are senzaţia că se întâmplă ceva ameninţător, ceva care pluteşte în aer.
• În a doua fază apare percepţia delirantă sau interpretarea delirantă (a nu se confunda cu tulburarea
de percepţie): după Jaspers şi Ghrule vorbim de interpretare delirantă atunci când unor percepţii reale li
se acordă în mod nemotivat o semnificaţie anormală, de obicei în sensul unei relaţii cu persoana
proprie. În percepţia delirantă avem elementul intenţie: de ex. un obiect a fost pus într-un loc cu o
anumită intenţie, cu un scop şi atunci interpretează că acel obiect este altceva decât este de fapt (o
cretă aşezată pe masă este un microfon care îl înregistrează pe bolnav fără să ştie, este pus intenţionat
acolo ca să asculte ce spune el).
• A treia fază se constituie în intuiţia delirantă – caracterizată prin reprezentări sau idei care apar brusc,
încărcate cu o semnificaţie nemotivată şi care se referă la propria persoană. Această intuiţie delirantă se
mai numeşte şi inspiraţie delirantă şi apare si în cadrul unei dezvoltări anormale a personalităţii, la
psihopaţi, la fanatici.
• Ideile şi temele delirante par a depinde de mediul în care s-a dezvoltat şi trăieşte individul, de preocupările lui
individuale şi sociale din perioada respectivă, de nivelul său socio-cultural, de electivităţile şi stadiul de
dezvoltare a psihismului propriu.
• După conţinut, delirul poate fi verosimil sau neverosimil, abstract, confabulator, inteligibil sau neinteligibil,
contradictoriu (PGP, psihoze organice). După formă poate fi persistent sau mobil, deschis sau încapsulat,
sistematizat sau nesistematizat, însoţit sau nu de halucinaţii, congruent sau nu cu dispoziţia.
• Când ideile delirante se înlănţuie, se articulează într-o formă coerentă, mai mult sau mai puţin stringentă şi
uneori chiar aparent logică, vorbim de un sistem delirant, care îşi asigură amplitudinea şi durata prin suportul
dinamico-energetic oferit de polarizarea majorităţii forţelor afectiv-voliţionale, dar şi a imaginaţiei, a forţei
mnezice şi în general a tuturor fortelor psihice. Astfel că bolnavul cu acest tip de delir caută, prin orice mijloace
şi permanent, să impună ideile sale realităţii, pentru că le trăieşte cu o nestrămutată convingere (paranoia de
luptă - Kampf Paranoia, după Kretschmer). Pentru că unii deliranţi, în special paranoici, au un potenţial cognitiv
deasupra mediei, datorită aspectului aparent logic al alcătuirii raţionamentelor, a plauzabilitatii lor partiale, cat
si participarii afective cu care-si expun ideile, acestea, desi delirante, pot parea celor din jur plauzibile, mai ales
cand acestia sunt atasati afectiv de bolnav si au o oarecare insuficienta cognitiva si o mare sugestibilitate, ei
putand adopta ideile delirante, realizand delirul indus (de catre delirantul veritabil, care poarta numele de
inductor). Acesta forma de contaminare mentala este reversibila, delirantul indus mentinandu-si ideile
delirante doar cat timp se afla sub influenta inductorului (folie à deux descrisa de Falret si Baillarger).
• Pe masura ce evolueaza, delirul se structureaza, devine stabil, iar intrebarile, suspiciunile din perioada de
inceput a smulgerii de realitate, isi gasesc raspuns odata cu detasarea de aceasta. Astfel ca si nelinistile
generate de situatia inedita in care se afla la inceput, dispar pe masura ce bolnavul si le elucideaza. In cele din
urma, persiflat sau ignorat, delirantul nu-si mai impartaseste ideile oricui, deoarece nu oricine este „demn” de
incredere sau capabil sa inteleaga. Delirul se inchisteaza, se incapsuleaza.
• De cele mai multe ori, insa, delirul este nesistematizat, ideile delirante fiind slab legate sau nelegate intre ele,
neputandu-se inchega intr-un sistem organizat. In lipsa suportului afectivo-volitional, ideile isi pierd nu numai
coerenta, cat si stabilitatea, forta si durabilitatea. Prin urmare, delirul nesistematizat este polimorf, slab
structurat, instabil, vaiabil ca tematica si fara tendinta de a se inpune realitatii, fata de care bolnavul manifesta
neutralitate si indiferenta.
CLASIFICARE IDEI DELIRANTE
Idei delirante expansive (macromanice) – apar pe fondul unei incarcaturi afective pozitive (euforice).
a. idei delirante de grandoare: de forta, putere, talent, inteligenta, frumusete, bogatie, rang social etc. Pot fi exprimate
vag, intermitent, pe un fundal de satisfactie si optimism, fara nevoia de a-i convinge pe ceilalti, sau pot fi exprimate
ferm, detaliate, sistematizate, bolnavul, in acest caz, fiind centrat pe ideea recunoasterii (de catre ceilalti), a
sacrificiului si a luptei pentru impunerea ideilor sale (frecvent in paranoia).
b. Idei delirante de inventie: elaborarea unor planuri sau incercari de realizare a unor dispozitive sau aparate de interes
major si care preocupa in general oamenii de stiinta din perioada respectiva. Insa pentru delirant mai importanta
este recunoasterea paternitatii, a prioritatii indiscutabile si a monopolului absolut al inventiei lor, decat secretul
calculelor si mecanismelor.
c. Idei delirante de reforma: elaborarea unor planuri filantropice, de pace universala si vesnica, a unor sisteme
filozofice sau politice.
d. Idei delirante de filiatie: convingerea bolnavului de a fi descendentul unei familii renuite sau mostenitor al unor
persoane cu situatie socio-economica sau culturala inalta.
e. Idei delirante erotomane: convingerea deliranta de a fi iubit de o persoana de obicei cu un nivel socio-cultural
superior lui si careia ii atribuie in mod deliberat sentimente de dragoste fata de el, interpretand in acest sens orice
act sau manifestare intamplatoare a acesteia. Ideile erotomane se insotesc de o stare de exaltare psihica si
polarizare pasionala, care-i comanda si calauzeste conduita (ii scrie scrisori, se imbraca cum ii place persoanei
iubite). Izvorul acestor idei delirante este constituit in special din intuitii, iluzii, false demonstratii si interpretari, iar
uneori de „coversatii indirecte” de natura halucinatorie, inscriind ideea deliranta erotomana in sfera mai larga a
sindromului de influenta si de automatism mental. Comportamentul erotomanului poate ramane pasiv, dar uneori,
dupa un timp, ideile delirante erotomane pot impinge pe cel in cauza sa dea curs, sa realizeze practic legatura lor
ideo-afectiva. Daca obiectul iubirii reactioneaza vadit negativ sau ostil, se poate ajunge la faza rupturii si razbunarii si
la reactii agresive.
f. Idei delirante mistice (religioase): pot fi deseori consecinta unor preocupari religioase sau a unor vise cu aspect de
eidetism. Bolnavul se crede purtatorul unei misiuni de ordin spiritual, religios, al unui mesaj transcendental prin care
este menit sa instaureze pacea in lume, sa propovaduiasca credinta in forta divina, sa imparta dreptatea, sa
instaureze armonia universala etc.
g. Idei delirante altruiste: bolnavii devin foarte darnici, generoşi oferind tot ceea ce are inclusiv propria viaţă în folosul
celor din jur, pentru folosul societăţii, al omenirii.
Idei delirante depresive (micromanice) – apar pe fondul timic depresiv.
a. Idei delirante de persecutie – convingerea bolnavilor ca sunt observati, urmariti, filati, se comploteaza
impotriva lor, are dusmani care il hartuiesc, il spioneaza, il impiedica sa se realizeze pe plan socio-
profesional sau familial, se intentioneaza suprimarea lor. Initial bolnavii se pot comporta ca niste
resemnati, de teama se ascund, ies numai noaptea, isi schimba domiciliul, evita lumea, pentru ca mai
tarziu sa recurga la plangeri, acuzatii, revendicari, reclamatii, violente si conduite antisociale (se realizeaza
conversia din persecutat in persecutor. Apare in schizophrenia paranoida si in deliruri halucinatorii
sistematizate.
b. Idei delirante de revendicare – convingerea bolnavului ca a fost victima unei nedreptati (materiale sau
morale), motiv pentru care isi canalizeaza intreaga activitate spre recunoasterea drepturilor lor, astfel ca
intenteaza numeroase procese care nu fac decat sa le intretina starea de alerta si sentimentele de ura,
amplificate de interpretarile delirante, in final putandu-se ajunge la violenta si crima, din exasperarea
bolnavului pus in situatia de a-si face singur dreptate.
c. Idei delirante de gelozie – clinic se manifesta prin suspectarea gesturilor, expresiei mimice, tinutei
vestimentare, intonatia si timbrul vocii, cat si a schimbarilor de dispozitie ale partenerului. Toate aceste
aspect sunt luate drept probe de adulter. Delirul de gelozie este diferit de gelozia vulgaris care apare si
trece in orice cuplu, prin amplitudinea, caracterul sau obsedant si tenace si aspectul incredibil al
acuzatiilor. Gelosii incep sa organizeaze adunarea unor elemente probatorii pentru demonstrarea
infidelitatii partenerului. Incep sa urmareasca, pun detectivi, cronometreaza timpul de la serviciu pana
acasa. In general gelozia patologica este alimentata de false recunoasteri, iluzii de perceptie si memorie,
interpretari delirante. Cel mai frecvent delirul de gelozie se intalneste in cadrul dependentei de alcool, fiind
amplificat atat de experientele onirice, confuzionale, de scenele de cosmar, cat si de scaderea libidoului.
Gelosii patologici supun la sadisme, maltratari partenerii pentru a marturisi, acestia de teama
recunoscand, pentru ca mai apoi sa intervina crime grave (crime pasionale). Delirul de gelozie apare si la
barbatii cu disfunctii endocrine si in patologia de involutie care incepe cu andropauza.
d. Idei delirante de relatie (de referinta) - bolnavii au convingerea ca persone din anturaj exercita o
influenta negativa asupra lor si ca prin cuvinte, gesturi sau actiuni, fac aprecieri defavorabile
asupra calitatilor morale, intelectuale fizice sau sexuale. Exista si delir senzitiv de relatie descries
de Kretschmer: handicapatii senzoriali (bolnavi hipoacuzici care nu inteleg ce se vorbeste si
interpreteaza delirant). Delirul de relatie se intalneste frecvent in debuturi de schizofrenie sau de
depresie periodica.
e. Idei delirante de autoacuzare si vinovatie - au tendinta centrifuga si caracter progresiv, mergand de
la culpabilitate, prin dizgrate, la nedemnitate. Bolnavii se considera vinovati de situatia in care se
afla, de nereusita copiilor in viata, de necazul partenerilor, de nenorocirea altora. Aceasta
tulburare de gandire e foarte grava pentru ca sta la baza nu numai a suicidului, ci si a omorului
altruist. Frecvent apare in melancolia de involutie (comportamentul delirant al bolnavului se
manifesta fie prin refuzul ingrijirii atentiei familiei, refuzul hranei, automutilare, suicid).
f. Idei delirante hipocondriace – bolnavii au convingerea deliranta ca sunt afectati sau ameninati de o
boala grea, incurabila, ceea ce ii face sa interpreteze si sa amplifice nemasurat tulburari efemere si
minore ale functiei diverselor aparate si sisteme. Ei se autoanalizeaza si se documenteaza
incontinuuin legatura cu presupusa afectiune. In stadii avansate, mai ales la bolnavi in varsta,
aceste idei pot fi insotite de halucinatii cu caracter fantastic, absurd (de ex. eventualele
garguimente, reale, sunt determinate de vietati, ca broaste, serpi, pe care le poarta in stomac sau
in intestin). Alteori afirma ca locul sau structura unor organe s-a modificat.
g. Idei delirante de transformare si posesiune - bolnavii sunt convinsi ca au suferit o metamorfoza corporala, care
poate fi partiala sau generala. Cele mai frecvente sunt transformarile in animale (delir metabolic sau
zoontropic). In delirul dermatozoic, bolnavii sustin ca au paraziti cutanati, ei se straduiesc sa ii inlature si fac
apel in acest scop la diferite metode de tratament foarte originale (ca de exemplu sa ii scoate prin cavitatea
bucala).
Aceste idei de transformare sunt absurd si fantastice. Delirul de transformare este intalnit in schizofrenie
paranoida, demente senile, PGP (stadiul final).
h. Idei delirante de negatie – bolnavul nu recunoaste realitati evidente, ajungand sa nege insasi realitatea
functiilor vitale, existenta unor organe, a unui proces psihic, a unor aspecte din realitate etc. De ex. bolnavii
spun ca nu au urinat de 5 ani si nu au respirat de 10 ani, organele li s-au atrofiat, au putrezit. In depresiile de
involutie bolnavii traiesc un puternic sentiment de culpabilitate, afirmand ca sunt condamnati sa traiasca
vesnic pentru a se chinui vesnic. Aceste idei delirante de negatie, enormitate si imortalitate fac parte din
sindromul Cotard. Delirul de negatie apare in stari dementiale profunde (mai ales de natura luetica), in
melancolia deliranta de involutie si mai rar in stari confuzionale (mai ales de origine infectioasa).
i. Idei delirante de otravire - bolnavul este atent si controleaza dupa un sistem propriu toate alimentele si
lichidele avand convingerea ca dusmanii il vor extermina punandu-i otrava in mancare sau bautura.
j. Idei delirante catatimice - apar si se dezvolta pe o putermica stare afectival tensionala care poate duce la
scaderea campului constiintei si care determina reactii paroxistice, catastrofice, antisociale prin mecanism de
scurt-circuit (bolnavul se incarca afectiv negative, incarcaturi stocate in timp, care, la un moment dat ajung la
paroxisme facand un act necugetat).
Idei delirante mixte (combinate) – pot fi intalnite pe fondul unei tonalitati afective ambigue.
a)Idei de interpretare – mecanismul delirant este interpretarea, bolnavii supunand tot ceea ce percep, rigorilor
rationamentului inductiv, completat si potentat intuitiv si imaginativ. Interpretarea este orientata atat asupra
evenimentelor exogene (analizeaza excesiv datele oferite de propriile simturi, pe criterii strict egocentrice,
ajungand la convingerea ca gesturile, actiunile sau afirmatiile persoanelor din jur poarta o semnificatie speciala,
cu referire la sine), cat si asupra celor endogene (materialul interpretarilor este oferit de lumea sa interioara,
propriile productii ideative, visele si senzatiile corporale, bolnavul realizand prin intuitie imediata o inferenta de la
o perceptie exacta la o conceptie deliranta). Clérambault afirma ca, spre deosebire de ideile delirante pasionale de
gelozie sau erotomane, care se dezvolta in lant, pornind de la o veriga princeps si realizand un sector delirant al
vietii psihice, ideile delirante de interpretare se dezvolta in retea (perceptiile iluzorii, aluziile, supozitiile,
psudorationamentele realizeaza, prin interpretari succesive, o retea difuza, care cuprinde in ochiurile ei noi
aspecte ale realitatii).
b) Ideile de influenta exterioara – sunt variante ale delirului de interpretare, care exprima convingerea bolnavului de
a se afla sub imperiul unor forte xenopatice, care ii influenteaza gandurile, sentimentele, actiunile, inhibandu-le,
amplificandu-le sau perturbandu-le. Influenta exterioara care se realizeaza asupra bolnavului, poarta deseori
amprenta socio-culturala si stiintifica a epocii, acesta fiind convins de implicarea diavolului, a unor forte oculte
(descantece, farmece), a sugestiei, hipnozei, undelor electromagnetice, rezelor cosmice, radiatiilor atomice etc.
c) Ideile metafizice (cosmogonice) – bolnavii au pretentia de a elucida originea vietii, lumii, sufletului, a reincarnarii
(metempsihozei).
• Se vorbeste in psihopatologie si de delir rezidual cand ideea deliranta ramane ca moosimptom dupa ce au trecut
toate celelalte aspecte psihotice (halucinatiile, agitatia psihomotorie, tulburarile de constiinta). In acest stadiu
bolnavul redobandeste critica asupra conditiei psihice, insa continua sa sustina o parte din ideile sale delirante. De
obicei delirul rezidual are o durata scurta (cateva zile).
• O forma particulara este autismul – interiorizarea patologica a gandirii. Gandirea autista este rupta de realitate,
este o deplasare a ideilor spre lumea abstracta , simbolica, imaginara sau legendara, in care se pierde delimitarea
spatiului si timpului trait. Este un semn major de schizofrenie descris de Bleuler. Autismul apare ca o scufundare
intr-o lume impenetrabila si haotica care, dupa Bleuer, constitue o veritabila lume inversa. De obicei clinic se
observa aceste trairi dereistice cand bolnavul sta imobil detasat de realitate, de timp si spatiu, scufundat in
imaginar. Autismul este de obicei saracit in continutul sau delirant, aparand mai tarziu in evolutia psihozei
schizofrenice.
 TULBURARI ALE EXPRESIEI VERBALE SI GRAFICE A GANDIRII

• Prin functia sa cognitiva limbajul se apropie si fuzioneaza cu gandirea, iar prin functia
sa comunicativa, el transmite informatii si stimuleaza actiuni. In unitate dialectica cu
gandirea, limbajul ramane mereu in urma acesteia, ideile fiind intotdeauna mai
dinamice decat semnul lor verbal.
• Exista trei forme de limbaj: oral, scris si intern. Limbajul oral este forma de baza a
limbajului in care se exprima caracterele sonore si corelatiile auditiv-motorii (prin cele
doua laturi ale sale : ascultarea si vorbirea), iar clinic se manifesta sub forma
monologata si dialogata. Limbajul scris este exprimarea grafica, fiind considerat ca o
expresie psihologica a celui oral si putand devolapa semnificatii legate de
personalitatea individului, devenind uneori semn de diagnostic psihopatologic.
Limbajul intern este punctul de intalnire si fuziune al gandirii cu limbajul. Prin
caracteristicile sale se apropie in cea mai mare masura de gandire. Desi deriva din
limbajul oral, limbajul intern il depaseste pe acesta sub raport functional, prin el
pregatindu-se, de cele mai multe ori, interventia orala si scrisa. Dar limbajul intern
este mai operativ, scurtcircuitand si realizand concomitente ale unor elemente pe care
limbajul oral sau scris nu le pot reda decat in succesiune.
 TUBURARILE EXPRESIEI VERBALE (LIMBAJULUI ORAL)
• Sunt consecutive tulburarii de gandire pe care o exteriorizeaza. Se descriu in mod clasic trei
categorii: dislogii (de forma si de continut), disfazii, dislalii.
1.Dislogii – sunt tulburari mentale ale limbajului, consecutive modificarilor de forma si continut ale
gandirii, evoluand fara modificari ale functiei limbajului si aparatului logomotor.
a. Tulburari de forma (ale activitatii verbale) - dislogii de forma
1. Tulburari de intensitate, inaltime, timbru ale activitatii verbale se intalnesc in anumite stari
patologice, nevrotice, psihopatice sau psihotice.
– voce de intensitate crescuta, cu tonalitate inalta – in stari de excitatie psihomotorie, catharsis afectiv,
discursul maniacalului
– voce de intensitate scazuta, cu tonalitate joasa, slaba, soptita – in depresii, melancolie, psihastenie, uneori si
la schizofreni
– voce declamatoare, patetica - in stari delirante expansive, unde reda sentimentul de forta, putere, bogatie,
incredere sau putere
– voce manierata, emfatica – in schizofrenie paranoida, paranoia, unde exprima pretioziotatea si
supraestimarea bolnavilor
– voce ezitanta, eventual incoerenta – exprima nelinistea, anxietatea sau dezorientarea
– disparitia intonatiei armoioase, normale a discursului poarta numele de aprozodie.
– voce ascuţită la persoanele isterice
– voce puerilă: la bolnavii cu tulburări de imaginaţie legată de sănătatea fizică sau psihică (simulaţie,
suprasimulaţie). Apare şi la persoanele cu psihoze isterice şi la cei cu schizofrenie.
– voce baritonală (răguşită) - întâlnită la maniacalii cu logoree
2. Hiperactivitatea verbala:
a. hiperactivitatea verbala simpla, vorbaria, poarta numele de bavardaj si semnifica cresterea cantitativa a
limbajului, care devine redundant. Se intalneste insituatii normale in special la femei, in situatii patologice de
tipul isteriei (persoana vorbeste pentru a atrage atentia celor din jur, fara sa tina seama de impresia lasata
asupra celor din jur sau de opiniile interlocutorilor), sau in stari de anxietate (persoanele vorbesc pentru a-si
compensa si disimula sentimentl de profunda insecuritate).
b. accelerarea propriu-zisa se numeste tahifemie si semnifica cresterea ritmului verbal.
c. accentuarea activitatii verbale, in sensul cresterii patologice a ritmului si debitului verbal poarta numele de
logoree si este consecinta accelerarii ritmului ideativ. Apare in contextul unei stari de agitatie mai mult sau
mai putin accentuata si poate conduce la slabirea asociatiilor logice dintre idei cu aparitia salatei de cuvinte, a
jargonofaziei sau verbigeratiei.
• Hiperactvitatea verbala apare in stari psihotice (episod maniacal, schizofrenie paranoida, alte stari psihotice),
stadiul initial al intoxicatiei etanolice, intoxicatia acuta cu alte droguri.
3. Hipoactivitatea verbala:
a. Bradifemia (saracirea vorbirii sau vorbirea laconica) reprezinta diminuarea vorbirii spontane, cu raspunsuri
scurte si neelaborate, care evita sa aduca informatii suplimentare, limitand astfel comunicarea. Apare la
normal, la indivizii timizi, datorita unei stari de inhibitie, precum si in stari patologice ca depresii, psihastenie,
tulburari organice, consecutiv unor stari afectiv-negative care le limiteaza comunicarea.
b. Afemia (anartria) se caracterizeaza printr-un mutism intrerupt uneori de fenomene care exprima
multumirea, nerabdarea sau negarea. Este secundara unor leziuni neurologice.
c. Negativism verbal – refuzul pacientului de a emite orice cuvant spontan sau ca raspuns la solicitarea
interlocutorului. Se intalneste in schizofrenia catatonica.
d. Barajul vorbirii – consta in intreruperea brusca a fluxului verbal, urmata de o perioada variabila de absenta a
emisiunii verbale, dupa care isi poate relua discursul, dar fara legatura ideativa cu continutul anterior aparitiei
barajului, pe care nici nu si-l reaminteste. Apare in schizofrenie.
e. Mutismul – disparitia activitatii verbale. Se intalneste ca expresie a unor leziuni neurologice sau unor
tulburari psihice
4 .Alte dislogii de forma:
1.Tangentialitatea – bolnavul raspunde la intrebari intr-o maniera cu foarte putina legatura sau fara legatura,
facand irelevanta comunicarea. Apare in schizofrenie, la simulanti, in tulburarea factice.
2.Circumstantialitatea (vorbirea digresiva, supraelaborata) – discursul pacientului este plin de formule de
politete, paranteze, cojunctii, remarci banale, fiind foarte mult ocolit logic pana sa ajunga sa comunice
ideea pincipala. Se intalneste in debutul de schizofrenie, in intoxicatii usoare, stari confuzionale.
3.Solilocvia (criptolalia) – pacientul vorbeste singur, fara intentia comunicarii. Apare in schizofrenie.
4.Ecolalia – se caracterizeaza prin repetarea mecanica a cuvintelor interlocutorului, datorita sugestibilitatii
crescute a bolnavului. Se asociaza ecomimiei (imitarea expresiei mimice a interlocutorului) si ecopraxiei
(imitarea gesturilor interlocutorului) alcatuind sindromul ecopat intalnit in schizofrenia catatonica, dar si in
demente si oligofrenie.
5.Stereotipiile verbale – repetarea nejustificata a unor portiuni de fraze, expresii care nu contribuie cu nimic
la precizarea comunicarii. O forma particulara este onomatomania care consta in repetarea obsedanta a
unuia sau a mai multor cuvinte sau expresii vulgare si care se intalneste in general la persoane cu stari
afective negative (trebuie diferentiata de coprolalie – tendinta patologica de a folosi cuvinte obscene,
scabroase - si scatologie – gluma, afirmatie sau scriere in care se vorbeste de lucruri triviale, scabroase).
6.Fenomenele de perseverare – privesc vorbirea, miscarile individului. Sunt fenomene de autointoxicare cu
cuvinte, miscari, ca o consecinta a repetarii inutile a operatiilor mentale care le genereaza, repetare care
are loc dincolo de scopul initial de a comunica un mesaj prin cuvinte sau gesturi. Apar in demente sub
forma palilaliei (repetarea unui cuvant, frecvent ultimul din fraza, cu o frecventa crescanda) sau
logocloniei (repetarea ultimei silabe din ultimul cuvant). Palilalia face parte din sindromul P.E.M.A.
(palilalia, ecolalia, mutism, amimie), descris de Guiraud si întâlnit în stari dementiale, in special in
demenţa de tip Pick.
b. Tulburari de continut (ale functiei lingvistice si semantice a limbajului) – dislogii de continut – constau in alterarea
sensului cuvintelor, acestea aparand modificate, trunchiate, fuzionate, formate prin inversiunea fonemelor sau prin
acceptiunea particulara, inedita, pe care bolnavul o ofera cuvintelor sale. Dislogiile de continut privesc atat cuvintele,
cat si frazele.
Modificari la nivelul cuvintelor:
1. Paralogisme – cuvintele sunt folosite într-o altă accepţiune decât cea uzuală. Apar in schizofrenie, psihastenie.
2. Neologisme active – bolnavul foloseste cuvinte noi, inventate de el, pentru a transmite informatii specifice. Apar in
schizofrenie.
3.Neologisme pasive – bolnavul foloseste cuvinte noi, formate prin asonanta, contaminare sau fuzionare, in mod
intamplator, fara intentia de a transmite un mesaj specific. Apar in schizofrenie.
4. Glosolalia – fenomen care descrie abundenta de neologisme in discursul bolnavului, pronuntia capatand un accent
strain, limbajul fiind deviat de la sensul si functia sa, luand un aspect bizar, incomprehensibil.
5.Jargonofazia – datorita numeroaselor neologisme, bolnavul lasa impresia ca se exprima intr-o limba noua, creata de
el, ca vorbeste intr-un anumit jargon.
Modificari la nivelul frazei:
1.Agramatism – reducerea limbajului la scheletul sau, format din verbe si substantive. Este vorba de un stil telegrafic cu
omiterea prepozitiilor, conjunctiilor, aricolelor. Se intalneste in stari de intoxicatie, confuzie mentala, stari maniacale,
hipomaniacale.
2.Paragramatism – fraze cu expresii bizare sau neoformatii verbale care pornesc de la radacini corecte.
3.Embololalie (embolofazie) – pe fondul unui discurs normal sunt inserate in mod repetat unele cuvinte straine de
intelesul lor obisnuit si de sensul general al frazei. A fost descrisă de Merkell şi Kussmaul si este intâlnită în
schizofrenie, encefalită, demenţă.
4.Schizofazie – cuvinte asociate intamplator sau superficial realizand o disociere a limbajului. Apare in schizofrenie.
• Utilizarea neologismelor si a cuvintelor cu sens departat de continutul lor semantic explica asa-zisa tendinta la
simbolizare a gandirii, care consta in inlocuirea unei notiuni sau a unei idei, prin alte notiuni, idei, semne, cifre cu
inteles mijlocit, de obicei indepartat de expresia logica directa si usor inteligibila.toate aceste modificari duc la
disocierea limbajului si la pierderea legaturii dintre semnificant si semnificat. Initial se produce o extindere a sensului
cuvantului respectiv, mai ales daca acesta este abstract. Ulterior, folosirea abundenta a paralogismelor si
neologismelor duce la distorsionarea sensului si incomprehensibilitatea limbajului.
2.Disfazii (afazii) – sunt tulburari dobandite de comunicare sau de procesare a limbajului, consecutive unor atingeri cerebrale, mai
frecvent coricale dacat subcorticale, in general in emisferul cerebral stang. Ea se manifesta prin tulburarea abilitatii de transmitere
sau de schimbare a informatiilor si a sentimentelor prin vorbire, dar poate afecta scrisul, precum si intelegerea limbajului vorbit si
a cititului. Caracteristicile afectarii limbajului includ parafazia, perifraza, anomia sau conduite d’approche. Disfaziile se clasifica in:
1. Afazii fluente: caracterizate prin vorbire articulata produsa cu usurinta, la o rata normala, cu pastrarea fluxului si melodicitatii, dar
care este lipsita de coerenta (Sarno, 1998). Cand afazia fluenta este severa bolnavul poate substitui sunete si cuvinte cu o astfel de
frecventa si magnitudine incat vorbirea ramane fara inteles. Cei cu afazie fluenta au cele mai mari dificultati in recuperarea
substantivelor si verbelor si tind a manifesta tulburari de constiinta. Includ:
a. afazia receptiva Wernicke (senzoriala)(surditate verbala) este caracterizata prin incapacitatea de a intelege vorbirea celorlalti prin
imposibilitatea de a intelege sensul cuvintelor. Intrebarile interlocutorului raman fara raspuns sau sunt urmate de raspunsuri care
nu au legatura cu acestea. In stadii mai usoare bolnavul poate da impresia ca ar intelege dialogul, deoarece, din tendinta de a
disimula, bolnavul, intelegand un cuvant, deduce intreaga idee si numai investigatii psihologice speciale pot evidentia tulburarea
de intelegere. In cadrul ei poate apare perseverarea sau intoxicatia prin cuvant/gest, in care bolnavul repeta raspunsul la prima
intrebare si la intrebarile ulterioare/continua sa execute primul ordin si dupa ce i s-a cerut sa execute un altul.
b. afazia anomica este caracterizata prin tulburarea abilitatii de numire a obiectelor, desi pastreaza posibilitatea de a le recunoaste
sau utiliza. Problema gasirii cuvintelor duce la utilizarea cuvintelor de umplutura, a cuvintelor goale de continut, deformate
(parafazie) si a circumlocutiilor (perifraze, digresiuni). Prezenta ei indica o maladie emisferica stanga sau o boala cerebrala difuza
de tipul maladiei Alzheimer.
c. afazia amnezica (amnezia verbala) este caracterizata prin dificultatea reamintirii cuvintelor si numerelor. Este sinonima cu afazia
anomica si este determinata de leziuni mici ale lobului temporal stang. Afazia amnezica implica dificultatea gasirii cuvintelor
datorita uitarii acestora. Bolnavul cu anomie, spre deosebire de cel cu afazie amnezica, evita sa se angajeze in comunicare. Apare
in dementa Alzheimer, deteriorare post-stroke, demente in general.
2. Afazii nonfluente: sunt caracterizate printr-o vorbire ezitanta, stangace, intrerupta si cu efort, limitarea vocabularului restrans
uneori la substantive, verbe, adverbe si adjective, gramatica restransa, articulatii dificile, lipsa prozodiei normale si intelegere
auditiva aproape normala sau normala. Include:
a. Afazia expresiva Broca (motorie) se caracterizeaza prin stangacia articulatiei, restrangerea vocabularului si agramatisme, in
prezenta intelegerii auditive normale. In general performantele scrierii oglindesc productiile vorbirii, iar citirea poate fi mai putin
afectata decat vorbirea si scrisul. Majoritatea bolnavilor cu afazie Broca constientizeaza deficitul.
• Afazia poate fi insotita de alexie (cecitate verbala) care consta in incomprehensibilitatea limbajului scris, manifestandu-se prin
nerecunoasterea arhitecturii generale a unui text, bolnavul neasezand pagina in pozitia lizibila, prin alexie silabica (asilabie) sau
nerecunoasterea silabelor, prin imposibilitatea de a citi cu voce tare (alexie motorie).
3.Dislalii sunt tulburari de articulare (pronuntare) datorate modificarilor aparatului logomotor. Se pot manifesta in
mod predilect pentru anumite sunete (dislalie de sunet), anumite silabe (dislalie de silaba) sau pentru anumite
cuvinte (dislalie de cuvant). Sunetul, silaba sau cuvantul respectiv, luat singur, poate fi pronuntat, dislalia
manifestandu-se numai cand acesta este intalnit intr-un anumit context. Dislaliile literare fac obiectul logopediei.
Dintre dislalii de sunet mentionam:
 rotacismul – este dislalia pentru litera”r” datorata imposibilitatii de a obtine vibratia varfului limbii si vibrarea
valului palatin.
 sigmatismul (sasaiala) – este dislalia pentru literele „s”, „z”, „j” si a combinatiilor lor („ps”, „ts”, „cs”), determinata
de implantarea vicioasa a dintilor sau de o deformare dentala.
 rinolalia (vorbirea pe nas sau dislalie nazala) – datorata insuficientei contractiei valului palatin (prin pareza,
paralizie) sau existentei vegetatiilor adenoide.
 dizatria - vorbire realizată prin transpoziţia de silabe, evidenţiată prin tehnica paradigmelor (ex.: 33 de cocostârci
pe casa lui Kogalniceanu, copila compatimitoare). apare în sindroamele psihorganice, în PGP, în ASC, în demenţe.
 pelticia - vorbire care se realizează cu comisurile bucale depărtate. Apare la oligofreni, debili mintali.
 Cand la tulburarile de articulare se asociaza tonii sau clonii ale musculaturii fonatorii sau respiratorii, apare
balbismul (balbaiala), care prezinta ca forme clinice de manifestare:
1. Balbismul clonic - vorbire repetată, sacadată, de obicei interesează o silabă la începutul unui cuvânt (ma-ma-
mama)
2. Balbismul tonic - este o rezistenţă puternică în pronunţarea unui cuvânt sau a unei silabe, rezistenta care
intrerupe discursul. Cand este depasita, cuvintele se revarsa tumultos, în cascadă (m-m-mama, b-b-b-balsam)
3. Balbismul tonico-clonic – reprezinta balbismul mixt.
• Balbismul se intalneste in logonevroze (afectiuni nevrotice anxioase), fiind accentuat in anumite situatii
emotionale, dar si ocazia folosirii unor cuvinte mai dificile. Astfel ca individul cauta sa le inlocuiasca cu altele, pe
care nu numai ca nu le gaseste imediat, dar nici nu sunt, din punct de vedere semantic atat de adecvate. Prin
urmare se incarca tensional afectiv negativ si poate dezvolta o adevarata fobie fata de cuvintele dificile
(logofobie). Datorita suprimarii numeroaselor silabe sau cvinte, in situatia unui balbism avansat, insotit de
inversiuni, repetitii, eliziuni, limbajul poate deveni total ininteligibil, fenomen cunoscut sub numele de tumultus
sermonis.
 TUBURARILE EXPRESIEI GRAFICE (LIMBAJULUI SCRIS)
• Limbajul scris nu este o simpla transpozitie a celui oral in forma grafica, ci are caracteristici proprii, iar
desfasurarea lui corecta impune anumite rigori logice si gramaticale. Limbajul scris necesita in plus o baza
senzoriala mai ampla, astfel ca la fondul senzorial audio-motor al limbajului oral se adauga si aspectul vizual,
limbajul scris fiind vizuali-audio-motor.
• In psihopatologie, limbajul scris urmeaza tulburarile limbajului oral. Astfel dislogiilor le corespund tulburarile
psihografice, disfaziilor, tulburarile disgrafice, iar dislaliilor, tulburarile caligrafice.
Tulburari disgrafice - corespunzătoare afaziei grafice (agrafie). Apar în afectarea SNC.
Tulburari caligrafice - Apar în sindroame psihorganice (scrisul neregulat, tremurat al senililor), nedezvoltarea
gândirii, regresia gândirii.
Tulburari psihografice – pot fi sistematizate in:
a.Tulburarile activitatii grafice:
1. Hipoactivitatea grafica – reprezinta scaderea activitatii grafice, de intensitate variabila
2. Negativismul grafic – refuzul de a scrie
3. Disociere intre negativismul verbal si cel grafic – bolnavul refuza sa vorbeasca, dar accepta sa scrie
4. Hiperactivitatea grafica – cresterea activitatii grafice, de grade variabile
5. Graforee – tendinta patologica si irezistibila de a scrie. Este probabil consecinta logoreei, dar se intalneste mai
putin frecvent decat aceasta, pentru ca bolnavii, instabili fiind, nu au rabdare sa transpuna grafic tumultul
expresiei lor verbale. Curgerea grafica in graforee are un caracter intempestiv si deseori eliptic sau incoerent.
6. Grafomanie – se manifesta prin predilectia, manifestata in exces, pentru exprimarea grafica. Respecta coerenta si
rigorile stilistice ale limbajului scris, de care se distinge doar prin continutul sau si prin cantitate. Este intalnita la
bolnavii cu delir cronic sistematizat care isi expun detaliat planurile de reforma, inventie etc., la idealistiipasionali,
care cauta sa-si exprime tumultul ideo-afectiv prin nenumarate sctisori, la cverulenti si procesomani, care isi
exprima grafic interminabilele plangeri, acuzatii, proteste etc.
7. Incoerenta grafica – cuvintele sau frazele sunt lipsite de legatura intre ele. Este expresia incoerentei ideo-verbale.
8. Stereotipiile grafice – constau in repetarea unei conjunctii, cuvant sau fraze, precum si in intercalarea lor
repetitiva in cursul expunerii grafice. Sunt expresia grafica a stereotipiilor verbale.
b.Tulburarile morfologiei grafice - exprimate în caracterele grafice ale literelor:
• Dispunere: literele pot fi drepte sau înclinate
• Orientare: literele pot fi orientate în sus sau în jos: scrisul orientat ascendent, cu litere de dimensiuni mari
apare în stări hipomaniacale si de excitatie psihica, cel descendent, înghesuit, cu litere marunte apare în
depresii cu potenţial suicidar.
• Dimensiuni - scris mărunt sau cu litere de tipar
• Omisiuni al literelor
• Scrisul seismic – scrisul apare tremurat; se intalneste la cei cu afectiuni motorii de tip extrapiramidal, dar si in
catatonie.
• Scris în ghirlandă – intalnit in schizofrenie, tulburari delirante, demente
• Scris cu majuscule
• Scris cu caracter imprimat: apare în epilepsie
• Scris cu arabescuri (înflorituri)
• Scris cu sublinieri
• Scris în oglindă (de la dreapta la stânga) – este expresia unei tulburari de perceptie spatiala sau a manierismului
bolnavului schizofren
• Scris suprapus – exprima simbolismul gandirii schizofrenice si autismul acestor bolnavi, al caror text poate
prezenta frecvent omisiuni de litere si silabe, litere inegale, randuri suprapuse, abundenta de ghilimele.
• Grifonaj – scrisul are aspectul unei mazgalituri; intalnit in nedezvoltari sau deteriorari cognitive.
c. Tulburarile semanticii grafice:
1. Paragrafismele – consta in transpozitia de litere si cuvinte, substitutii, omisiuni etc. se intalnesc in special in
schizofrenie.
2. Neografismele – desi considerate corespunzatoare neologismelor, nu constituie intotdeauna o simpla
fonograma a lor (J. Bobon, 1962).
3. Ermetismul grafic – abundenta de semne si simboluri ininteligibile.
 IMAGINAŢIA ŞI TULBURĂRILE EI
DEFINIŢIE:
• procesul psihic de prelucrare, transformare şi sintetizare a reprezentărilor şi ideilor, în scopul făuririi
unor imagini şi idei noi.
• proces de generare mai mult sau mai puţin activ şi intenţionat a imaginilor şi de articulare a lor în
diferite moduri.
• se leagă şi de gândire, suferind influenţa ei în structurarea succesiunii transformărilor, în vederea
obţinerii unui produs final mai mult sau mai puţin inteligibil, cu sens.
• reprezintă o premisa şi o sursă de alimentare a gândirii. Datele psihologiei genetice demonstrează
că, în marea lor majoritate, semnificaţiile conceptuale se sprijină pe şi derivă dintr-un material
perceput şi imaginar. Conceptul este structura tare a intelectului, pe când imaginea este o
structură slabă, dar mult mai sugestivă şi mai polivalentă (P.Popescu Neveanu).
• De aceea, mai mult decât la înţelegere, imaginaţia contribuie la invenţie, prin intuirea şi
prefigurarea soluţiilor care să compatibilizeze sub raport funcţional structuri heterogene.
• se leagă strâns de creativitate, ca trăsătură globală a organizării personalităţii. Implicarea
creativităţii în procesarea imagistică duce la individualizarea imaginaţiei creatoare, în timp ce
implicarea imaginaţiei în structura creativităţii duce la manifestarea specifică a creaţiei imagistice
(artistice, arhitecturale, tehnice).
• G.Durand subliniază faptul că imaginarul îndeplineşte un rol general de echilibrare antropologică,
fiind în acelaşi timp compensatoriu şi prospectiv, pentru că suplineşte golurile în cunoaştere, în
acţiune sau trăire. Imaginaţia se distinge prin posibilitatea de a descoperi şi transforma lumea prin
intermediul descoperirilor şi transformărilor care intervin în propria personalitate a subiectului.
Astfel că în fluxul interacţiunilor dintre subiect şi realitate, imaginaţia strecoară permanent un
altceva, în forma posibilului şi dezirabilului, a modelelor intuitive auxiliare înţelegerii, a viziunii
optimizatoare, transformative.
 TULBURĂRI DE IMAGINAŢIE – CANTITATIVE SI CALITATIVE
Modificări cantitative de imaginaţie
Scăderea imaginaţiei – poate fi:
a. Trecătoare sau tranzitorie - întâlnită în inhibiţiile afective, nevroza obsesională, psihastenii,
tulburări ale conştiinţei
b. Permanentă - întâlnită în oligofrenii, demenţe senile
c. Progresivă, însoţită de scăderea memoriei de evocare - întâlnită în demenţe postraumatice,
demenţe postmeningoencefalite.
d. Unilateralizarea imaginaţiei, fenomen pentru care avem două aspecte majore în patologie:
- când imaginaţia este centrată către trăiri dureroase, pacientul îşi imagineză grozăviile care îl
aşteaptă - apare în sindroamele depresive profunde, melancolia de involuţie, în delirul catrastrofic;
- al doilea aspect este întâlnit în paranoia: imaginaţia, în delirul de gelozie, înscenează capcane care îi
dau probe de adulter pentru partener.
Exaltarea imaginaţiei
a. Creşterea forţei imaginative întâlnită în intoxicaţiile alcoolice sau produse de consumul de droguri,
stările de excitaţie, manie
b. Exaltarea „constructivă” întâlnită în delirul cronic sistematizat, parafrenia fantastică, paranoia de
invenţie.
c. Mitomania (minciuna patologică sau pseudologia fantastică) este considerată de autorii clasici ca
formă de manifestare a isteriei, a delirului de imaginaţie şi a sindromului Korsakov. Actualmente
mitomania este considerată ca un sindrom întâlnit în diferite stări, dar şi un aspect particular
specific unor personalităţi caracterizate prin emotivitate, sugestibilitate şi exaltare imaginativă.
Bolnavii pun în serviciul imaginaţiei toate resursele lor cognitive. Ei adaptează producţiile
imaginaţiei la nivelul socio-cultural al interlocutorului pe care însă îl subestimează întotdeauna nu
numai sub aspect etic, cât şi cognitiv.
Caracteristicile relatărilor mitomanice sunt:
– organizarea romanescă a trăirilor (această organizare face ca aspectul formal al discursului să nu fie adecvat cu conţinutul
său, interlocutorul sesizează irealitatea conţinutului);
– alibiul existenţial (discursul mitomanic e îndreptat prin supraestimarea persoanei proprii, mitomanul îşi clădeşte imaginea
de sine pe baza intuiţiei, dorinţelor şi aşteptărilor auditoriului despre sine);
– suprasemnificarea (mitomanul trece de la simpla exagerare la fabulaţie în virtutea scopului de a atrage atenţia şi interesul
celorlalţi asupra sa);
– conduita de teamă (mitomanul consideră că nu poate realiza o legătură interpersonală decât prin intermediul
fabulaţiei;când aceasta relaţie îl interesează, mitomanul dezvoltă o stare de teamă legată de posibila descoperire a
caracterului fabulator al relatării; pentru a da o aparenţă de realitate fabulaţiei, mitomanul e capabil să se angajeze într-o
relaţie concretă; când toate încercările s-au soldat cu eşec mitomanul ultima lui solutie este să fugă, să dispară din anturaj
sau tentativ de suicid cu doze subletale, conferind şi acestui act fatal o notă fabulatorie.
• Se întâlnesc impulsiunile mitomane în cadrul psihopatiilor impulsive ca prototip clasic, dar în practică întâlnim
psihopatul isteric, care posedă un evantai mitomanic necruţător. În cadrul psihopaţilor perverşi sexuali,
mitomania nu constituie un scop ci doar un mijloc de negare a tulburărilor instinctive (de ex. o lesbiană în faţa
unui bărbat se prezintă suavă nu pentru a-l cuceri ci pentru a-şi ascunde instinctele).
• Mitomania se găşeşte intricată în comportamentul isteric: reacţii isterice, nevroza isterică, psihopatia isterică,
psihoza isterică, pseudodemenţa isterică. În debilitatea mintală mitomania apare cu rol compensator datorită
insuficienţei cognitive. Porot a încercat delimitarea a 3 forme de mitomanie: malignă, perversă, vanitoasă.
• Se diferenţiază mitomania de minciuna care constă într-o deformare intenţionată a adevărului, doar sub
aspect etic. Individul are posibilităţile cognitive intacte, o deplină claritate a conştiinţei. După A.Porot (1965)
minciuna nu trebuie confruntată cu realitatea, cu veridicitatea faptelor, ci trebuie opusă numai sincerităţii.
Mitomania diferă de şarlatanie, escrocherie, unde există stratagema unei intenţionalităţi şi a unor reguli
tehnice. Mitomanul este un debutant perpetuu, iar mitomania este lipsită de scop şi beneficiu utilitar.
• Fabulaţia trebuie diferenţiată de confabulaţie. Fabulaţia este o minciună credibilă, este o mitomanie
coerentă şi relativ adaptată realităţii. Confabulaţia este acompaniată de tulburări mnezice. Discursul este
străin. Confabulaţia este totdeauna labilă, incoerentă, ruptă de realitate şi tinde spre absurd, pe când în
mitomanie fabulaţia nu prezintă tulburări mnezice; se admite fabulaţia la copii.
Modificări calitative de imaginaţie
Simularea: se referă la falsificarea adevărului, în privinţa stării de sănătate, prin creearea de tulburări somatice
sau psihice, în scop utilitar, material sau moral. După Solier se deosebesc:
• Simulaţia creatoare
• Simulaţia exagerată (amplificatoare)
• Simulaţia perseverentă (fixatoare – la bolnavii isterici şi debilii mental)
• Simulaţia totală - la indivizii normali psihici care intenţionat, conştient, legat de un scop bine precizat
(concediu medical, scutire, pensionare), din care să obţină beneficii secundare, reproduc semnele unei boli
psihice inexistente, putând fi simulate orice boli psihice sau somatice; din cele neurologice se pot simula:
paralizii, astazii, stupor, mentism, stare de negativism. Din punct de vedere medico-legal psihiatric gradul şi
fidelitatea simulării somatice şi psihice este în funcţie de imaginaţia, inteligenţa şi rezistenţa simulatorului.
Suprasimularea: se întâmplă când bolnavul utilizează conştient şi exagerează simptomele unei afecţiuni
preexistente dorind să pară şi mai bolnav (de ex. hospitalismul care apare în dezvoltarea de tip hipocondriac).
Metasimularea: apare la bolnavii cu stări psihice şi fizice normale, care, de ex. după un episod psihotic acut
real, realizează un beneficiu consecutiv acestei situaţii. Patologic perseverează în acuzele subiective
anterioare stării sale actuale încercând obţinerea unui beneficiu în continuare. Acestea apar la expertizele
medico-legale.
Disimularea: e un fenomen psihopatologic foarte grav de care se leagă urgenţele majore, crima şi sinuciderea.
Constă în ascunderea unor simptome psihice sau infirmităţii în scopul sustragerii de la tratamentul
obligatoriu, pentru obţinerea unui beneficiu (carnet de conducător auto la un psihotic) sau punerii în aplicare
a unei idei delirante sau a unei tentative de suicid (bolnavii depresivi au un înalt potenţial disimulativ,
manifestat în special la debutul sau după traversarea episodului depresiv, pentru a evita internarea sau
pentru a obţine externarea, ca să poată pune în aplicare acest act final, suicidul).