PROCESE COGNITIVE SUPERIOARE

Din aceasta categorie fac parte:

 I. GINDIREA
 II. MEMORIA
 III. IMAGINATIA

I. GINDIREA

OBIECTIVE:
1. Intelectul si procesele cognitive superioare
2. Definirea si caracterizarea gindirii
3. Gindirea ca proces psihic central
4. Structura gindirii: continuturi si operatii
5. Activitatile gindirii: intelegerea, rezolvarea problemelor
6. Gindirea convergenta si gindirea divergenta
7. Tipologia gindirii

1. INTELECTUL SI PROCESELE COGNITIVE SUPERIOARE

Termenul de INTELECT (lat. intellectus) e folosit in acceptiuni diferite:

 filosofia scolastica si cea clasica → intelect = facultatea de a percepe lucrurile distinct;
 familiar - intelect = facultatea de a intelege;
 In psihologie, termenul e fol. in 2 acceptiuni:
1. pentru a caracteriza modalitatea de organizare si desfasurare a comportamentului inteligent (diferit de
cel instinctual).
 Comportament instinctual = innascut, caracter automat, neconditionat, fara luarea in calcul a
conditiilor obiective reale;
 Comportament inteligent = dobindit, caracter anticipat si mediat prin modele informationale interne
ale mijlocului si scopului, implicind comparatia, evaluarea si decizia;
2. pt. a desemna ansamblul prelucrarilor si transformarilor informationale in plan intern, subordonate
desprinderii unor relatii, semnificatii, generalizari, transferuri.

 Intr-o forma elementara, bazata pe prelucrari si structuri imagistic-intuitive, intelectul este propriu si animalelor, mai
ales celor aflate pe trepte mai inalte ale evolutiei (ciine, delfin, cimpanzeu). La om, intelectul atinge un nivel superior
de dezvoltare, el dezvaluindu-si atributele in activitati mintale complexe, de prelucrare mijlocita a informatiei, de
elaborare a generalizarilor si abstractizarilor, de descoperire-formulare a relatiilor cauzale dintre fenomene
si a legilor care le guverneaza.

 Toate procesele intelectuale ale omului sunt mediate si sustinute prin limbaj si alte sisteme de semne, prin
cunostintele stocate in memorie si actualizate selectiv, prin modelele si schemele culturale. Provenind de la
datele senzoriale si bazandu-se pe ele, intelectul uman se desprinde de acestea si se fixeaza pe scheme si
structuri formal-abstracte, simbolice, manifestindu-se ca proces de conceptualizare, de decizie, de rezolvare a
problemelor de diferite categorii si grade de complexitate, de elaborare de teorii explicative, de elaborare a unui
univers al posibilului si chiar a unuia al fantasticului.

 Caracteristica pentru intelectul uman e corelarea tuturor celor trei segmente ale orizontului temporal:
trecut, prezent, viitor, facind posibila atit analiza critica a activitatii anterioare, corectarea celei prezente, cit si
proiectarea si perfectionarea celei viitoare.

 Componentele intelectului - memorativa, imaginativa, logico-rationala - se articuleaza intr-un sistem

functional unitar, cu rol central in cunoasterea realitatii si in reglarea activitatii. Formarea acestui sistem se
formeaza treptat in ontogeneza, printr-o succesiune de stadii. Aceste stadii au fost identificate de J.Piaget
(cercetarile din psihologia genetica).
 Psihologia genetica (J.Piaget) abordeaza inteligenta ca forma superioara de adaptare optima la situatii
noi, problematice, prin restructurarea datelor experientei.
La rindul ei, adaptarea e rezultatul interdependentei a 2 componente:
 asimilarea de noi informatii pe baza schemelor operatorii si a experientei cognitive de care dispune subiectul si
 acomodarea , care presupune o restructurare a modelelor de cunoastere, depasirea starii anterioare prin procese
de extensiune, comprimare, transformare a experientei cognitive.
Interactiunea sub ac. forma a asimilarii si a acomodarii, realizeaza un nou echilibru, la un nivel mai inalt,
edificiul intelectual evoluind astfel de la simplu la complex, fiind posibile si asimilari ale asimilarilor, precum si
acomodari ale acomodarilor. Fiecare stadiu dispune de organizare totala, prin includerea achizitiilor stadiului
precedent, dar depasindu-le pe acestea, constituindu-se in structuri global complexe.

1. Stadiul inteligentei senzoriomotorii (0-2ani) se caracterizeaza prin trecerea de la nivelul reflexelor

neconditionate ale copilului (ex: cele de orientare, investigatie, etc) la organizarea unor actiuni
senzoriomotorii coerente, la elaborarea si diferentierea unor scheme de actiune integrate intr-un
ansamblu tot mai organizat. Reactia circulara presupune o organizare in lant. In forma ei primara, aceasta
presupune ca o reactie sa devina reactie pentru alta reactie (ex: vederea unei persoane declanseaza din partea
copilului o reactie vocala sau prinderea, apucarea unei jucarii e urmata de agitarea, de rasucirea ei). Reactiile
circulare primare, ce se formeaza in perioada 1-5 luni, cuprind scheme de actiuni, relativ diferentiate, copilul fiind
centrat asupra propriului sau corp. Stadiul reactiilor circulare secundare, care se constituie dupa luna a 5-a,
realizeaza trecerea de la autocentrism la alocentrism. Prin asimilarea functionala, acum se fixeaza anumite
deprinderi motorii care il ajuta pe copil sa intervina in ambianta, provocind si prelungind, astfel, impresiile,
modificind in diferite feluri schemele pentru a urmari raspunsul stimulilor la actiuni (ex: jucaria e scuturata pentru a
percepe sunetele pe care le produce). Acum se iveste un inceput de perceptie a succesiunii si de orientare
dupa criterii de eficienta a preopriilor actiuni, dar nu se poate vorbi inca de sesizarea naturii obiective a
relatiilor cauzale. Urmatoarele stadii ale dezvoltarii stadiului senzoriomotor se caracterizeaza prin expansiunea
reactiilor circulare, secundare si tertiare, prin asimilari si acomodari reciproce ale schemelor, formindu-se o
schema globala mult mai adecvata obiectului sau evenimentului (ex: conduita de cautare a obiectului pierdut in
locul unde fusese initial → permanenta obiectului), dar si prin aplicarea schemelor la situatii noi, prin tendinta de
a inlatura, indeparta obstacolele care bareaza calea de realizare a actiunii. Orientarea in ambianta devine mai
obiectiva intrucit copilul ajunge sa-si subordoneze mijloacele scopurilor si sa recurga la noi mijloace. Dupa
1 an, acomodarea incepe sa se prevaleze asupra asimilarii si sa o comande pe aceasta, comportamentul
copilului fiind orientat spre viitor, urmarind anumite scopuri prin combinarea variata a schemelor mobile.
Ultimul stadiu al inteligentei senzoriomotorii se plaseaza la finalul celui de-al doilea an de viata si marchaza
trecerea spre etapele inteligentei sistematice, o data cu stocarea unor reprezentari si dobindirea unor
semne ce pot simboliza obiecte.

2. Stadiul preoperational (2-7ani) - o per. de intensa dezvoltare. Progresul consta in faptul ca prescolarul se
elibereaza partial de limitele actiunilor motorii concrete, imediate, le poate inlocui in cadrul jocului prin
acte simbolice (de ex. batul reprezinta calul, papusa poate fi rind pe rind "fetita cea cuminte" sau "bunica").
Obiectele sunt schematizate reprezentativ in desen, iar o data cu insusirea cuvintelor si structurilor
gramaticale, gindirea isi sporeste mult posibilitatile de intindere si repeziciune, cuvintul si propozitia constituind
mijloace de schematizare si integrare. In acest stadiu se constituie operatiile de seriere (ordonarea in sir
crescator sau descrescator a elementelor unei multimi, colectii), precum si cele de clasificare, operatie mult mai
complexa deoarece necesita gruparea elementelor asemanatoare unei alte multimi heterogene de obiecte dupa
diversecriterii (culoare, forma, marime, functii). Desi cunoaste o perioada de intensa verbalizare di organizare a
limbajului, prescolarul ramine tributar ireversibilitatii perceptive, manifestat ca imposibilitate de a trece de
a trece de aspectele de forma, culoare, inregistrate pe cale perceptiva, imposibilitatea surprinderii unor
raporturi, fenomene inaccesibile simturilor, cum ar fi permanenta sau invariatia (ex. copilul apreciaza ca
fiind mai mare foita decit bastonasul obtinut din aceeasi cantitate de plastilina). Rar pot fi intilnite si cazuri de copii
care realizeaza reversibilitati prin compensare sau semi-reversibilitati.(ex. refacerea bastonasului de plastilina din
foita - "nimic nu s-a luat, nimic nu s-a adaugat" vor spune unii copii). Cuvintele copiilor prescolari nu poseda
decit semnificatii semiconceptuale in forma unor reprezentari generale. In finalul per. preoperatorii apare
conceptul de numar.

3. Stadiul operatiilor concrete - 7-12ani - se caracterizeaza prin structurarea schemei operatiei propriu-zise,
cu proprietatile ei de baza: reversibilitatea (oricarei transformari directe - ex: 3+3=6 ii corespunde o
transformare inversa, care ne readuce la situatia initiala, ex: 6-3=3); tranzitivitatea (A=B, B=C implica A=C) si
asociativitatea (A+BxC=A+CxB). In acest stadiu insa, operatia se realizeaza ca atare numai in raport cu
obiectele concrete sau cu imaginile lor. Daca se inlatura acest suport concret din plan extern, caracterul
operatoriu al intelectului se destrama, neputindu-se realiza numai in plan subiectiv intern.

4. Stadiul operatiilor formale se caracterizeaza prin faptul ca subiectul nu se limiteza sa actioneze direct asupra
obiectelor concrete (operatii de clasificare, numeratie si calcul, punere in relatii, manipulari spatio-temporale), ci
reuseste sa coordoneze propozitiile (judecatile) in unitati mai mari (fraze, discurs, rationamente
complexe). Cea mai semnificativa constructie intelectuala a acestui stadiu e rationamentul ipotetico-deductiv.
Ipoteza e enuntata verbal si se judeca asupra consecintelor ei posibile (Daca... atunci...). Printr-o astfel de
coordonare a propozitiilor se trece de la operare asupra realului la operarea asupra posibilului. Pina pe la 20
ani, aparatul intelectual se construieste in tot ceea ce are el fundamental.
 2. DEFINIREA SI CARACTERIZAREA PSIHOLOGICA A GINDIRII

1. Caracterul informational-operational - G. e un mecanism de prelucrare, interpretare si evaluare a

informatiilor. Ea:
 izoleaza genericul si necesarul, il pune in raport cu singularul si accidentalul;
 diferentiaza si coreleaza categoriile;
 repreoduce relatiile obiective, le construieste mintal;
 introduce in realitate noi relatii, pe baza anticiparii posibilului.
Daca faptele singulare sunt obiect al proceselor senzoriale (S,P,R), obiectul gindirii il constituie invariantii,
constantele din multitudinea obiectelor si fenomenelor care se divid in clase si categorii. In cazul claselor de obiecte si
fenomene, ca si in cazul determinarilor de orice fel, faptul unificator e relatia. Ne referim la relatiile obiective
simple sau complexe, cu un anumit grad de esentialitate ce exista real si se impun gindirii. Le-am denumit
relatii categoriale, iar pe cele privind determinarea, cum sunt legile obiective, le consideram ca fiind
determinative. Deci:
 Continutul informational al G (adica informatiile pe care ni le ofera G) il constituie, deci,
relatiile categoriale si determinative care iau forma conceptelor, judecatilor si
rationamentelor.
 Caracterul operational e dat de multitudinea modalitatilor ei de operare (operatii de
analiza, sinteza, abstractizare, generalizare, algoritmice, auristice, etc)

2. Caracterul mijlocit - G nu opereaza direct asupra realului, asupra obiectelor si fenomenelor (ca S si P), ci
asupra informatiilor furnizate de senzatii si perceptii, asupra celor evocate din memorie sau obtinute din
combinarile imaginative. Ea e mijlocita de limbaj care favorizeaza nu doar interiorizarea informatiilor, ci si
exteriorizarea lor, chiar propriile sale scheme mintale o mijlocesc.

3. Caracterul mijlocitor - G. mijloceste si influenteaza toate celelalte procese psihice contribuind, astfel, la
accelerarea functionalitatii si la sporirea eficientei lor. Ea atribuie un inteles imaginilor perceptive (leg. cu P),
utilizeaza denumiri verbale (leg. cu limbajul), construieste scheme mnezice (leg. cu memoria), se implica activ in
marea majoritate a procedeelor imaginatiei (leg. cu imaginatia), directioneaza fluxurile afectiv-motivationale (leg.
cu afectivitatea si motivatia), contribuie la realizarea reglajului voluntar (leg. cu vointa). G se mijloceste si pe sine
prin propriile produse pe care le introduce in circuitul sau informational.

4. Caracterul generalizat si abstractizat - G. opereaza abstract si generalizat, opunindu-se prin acesta

reflectarii senzoriale (concretului senzorial). G. opereaza cu insusirile generale, abstracte, cu modele
ideale ce nu pot fi traduse prin reprezentari intuitive si nu au corespondent obiectual concret, dar care indeplinesc
un rol important in cunoasterea teoretica a realitatii. Generalizind si abstractizind, G se indeparteaza aparent de
realitate, indepartare care e insa necesara pentru ca ii da posibilitatea de a se debarasa de incarcatura
elementelor nesemnificative. In realitate, orice salt la abstract, subordonat unor criterii de adevar si
verificabilitate, se soldeaza cu largirea si imbogatirea cunoasterii, cu intelegerea superioara a legilor
acesteia.
Una din problemele importante pe care le ridica insa abstractul de la nivelul G se ref. nu atit la natura
acestuia (natura abstractului fiind intotdeauna subiectiva, mintala), cit la caracterul lui. Psihologii identifica 3 tipuri de
abstract:
a) abstractul pur sau asa numitele abstractii ale abstractiilor , in care gindul, ideea nu au aproape nici un
corespondent sau suport in imagine (ca in cunoasterea lingvistica sau ca in gramatica);
b) abstractul figural, in care intilnim o impletire intre imagine si concept (specific cunoasterii matematice,
dar mai ales geometriei);
c) abstractul intuitiv-plastic, care e invadat si sufocat de imagini si chiar exteriorizat de cele mai multe ori
prin insusiri ce pot fi cu usurinta vizualizate si reprezentate (ca in cazul cunoasterii biologice).
Existenta acestui tip de abstract demonstreaza poate in modul cel mai convingator unitatea si
intrepatrunderea dintre senzorial si logic.

5. Caracterul actional - Baza genetica a G trebuie cautata in actiune, G izvorind din actiune si finalizindu-se
in ea. John Dewey (1925- in lucrarea Comment nous pensons) arata ca G consta in schitarea mintala a
actiunilor.In timp ce animalul preia dintre habitudinile sale procedeele comune prin metoda incercarilor si erorilor,
omul, prin G, poate imagina si confrunta mintal incercarile fara a le executa efectiv. Pradines (1987) - pe
masura ce G se constituie, pe mas. ce ea va trece de la actiunea materiala la actiunea mintala, gindita, va tinde
sa preceada si sa anticipe actiunile materiale. In felul acesta, G capata o importanta functie de comanda si
control asupra desfasurarii actiunii. Totodata, ea isi completeaza astfel vechile functii, de explicatie si
intelegere.

6. Caracterul finalist trebuie raportat la 2 momente ale procesului gindirii: inainte de desfasurarea
proceselor rezolutive si dupa incheierea lor. G. nu trebuie redusa doar la o simpla alegere a unei alternative
optime din mai multe posibile, ci trebuie considerata cao anticipare a scopului. Omul isi stabileste scopul nu in
timpul desfasurarii activitatii, ci cu mult timp inainte de a trece la executarea ei. Omul nu gindeste doar de dragul
de a gindi, ci cu dublu scop: fie pentru a-si declansa, organiza si optimiza propria sa activitate, fie pentru a
 justifica sau motiva prin explicatii si argumente actiunile deja savirsite, chiar daca aceste cauze sunt altele decit
cele care au stat realmente la baza comportamentelor executate.

7. Caracterul multidirectional - Spre deosebire de unele mecanisme psihice care sunt orientate spre o singura
dimensiune temporala (perceptia spre prezent, spre "aici si acum"; memoria spre trecut; imaginatia spre viitor), G
se intinde pe toate cele 3 dimensiuni temporale. Prof. Mihai Golu arata ca G foloseste informatia despre
trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui; integreaza informatia despre trecutul si prezentul
obiectului pentru a determina (prevedea) starea lui in viitor.

8. Caracterul sistemic - G. contine elemente structurate, ierarhizate, intre care sunt posibile o multitudine de
combinatii, fapt care-i asigura autoreglabilitatea. Ea poate fi redusa la un sistem cibernetic pt. ca dispune de
toate cele 3 categorii de "marimi" ale sistemului: marimile de intrare (intrebari, probleme); marimile de
stare (multimea transformarilor informationale bazate pe structurile si schemele operationale deja
elaborate); marimile de iesire (raspunsurile si solutiile formulate). Marimile de iesire le controleaza si le
regleaza pe cele de intrare asigurind astfel conexiunea inversa (daca solutia a fost limitata sau incorecta se
solicita noi informatii, care, o data reintroduse in sistem aduc corectarile necesare).

DEF:
G. e un proces psihic cognitiv de insemnatate centrala in reflectarea realului care, prin intermediul
abstractizarii si generalizarii coordonate in actiuni mintale, extrage si prelucreaza informatii despre
relatiile categoriale si determinative in forma conceptelor, judecatilor si rationamentelor.

3. GINDIREA CA PROCES PSIHIC CENTRAL

Locul central pe care gindirea il ocupa in procesul cunoasterii, in planul general al activitatii umane
poate fi relevat astfel:
 G. e trasatura distinctiva cea mai importanta a psihicului uman, definitorie pentru om ca subiect al
cunoasterii logice, rationale.
 E asa pt ca G produce modificari de substanta ale informatiei cu care opereaza. Daca celelalte mecanisme
psihice produc modificari superficiale, natura informatiri raminind aceeasi, G modifica natura informatiei, ea face
saltul de la neesential la esential, de la particular la general, de la concret la abstract, de la exterior-accidental la
interior-invariabil.
 De asemenea, G antreneaza toate celelalte disponibilitati si mecanisme psihice in realizarea procesului
cunoasterii, nu doar pe cele de ordin cognitiv (memorie, imaginatie), dupa cum s-ar parea la prima vedere, ci si pe
cele afectiv-motivationale(motivatie, afectivitate) si volitiv-reglatorii (limbaj, atentie, vointa).
 Instituindu-se intr-un fel de stat major, dupa cum sugestiv se exprima P.Popescu Neveanu, G orienteaza,
conduce, valorifica la maxim toate celelalte procese si functii psihice. Ca urmare a interventiei ei:
o perceptia devine observatie, adica o perceptie cu scop, ordonata si planificata;
o comunicarea informatiilor (vezi limbaj) dobindeste inteles, fiind subordonata prin gindire
normelor logicii;
o memoria intra in posesia unei forme superioare de memorare, si anume memorarea logica, ce o
completeaza si o depaseste pe cea mecanica;
o vointa isi precizeaza mult mai bine scopurile pe baza predictiei, isi fixeaza mult mai usor planuri
folosindu-se de judecati si rationamente;
 In sfarsit, centralitatea gindirii in procesul cunoasterii se explica prin capacitatea ei de a-si reintroduce
propriile produse (idei, conceptii, teorii) in circuitul informational, devenind in ac fel, un declansator al unor
noi procese intelectuale.
 4. STRUCTURA PSIHOLOGICA INTERNA A GINDIRII: CONTINUTURI SI OPERATII

Gindirea dispune de doua mari laturi:

A. Latura informationala - se refera la CONTINUTURILE GINDIRII
B. Latura operationala - se refera la OPERATIILE GINDIRII

A. LATURA INFORMATIONALA - CONTINUTURILE GINDIRII

Atunci cind ne refeim la latura de continut a G trebuie sa avem in vedere modul de organizare si
functionare a informatiei extrase si prelucrate.
Unitatea informationala de baza a G e NOTIUNEA / CONCEPTUL. Ea e un construct mintal fixat prin
cuvint, care include insusiri si proprietati comune, esentiale si necesare. Spre deosebire de perceptie si
reprezentare, care exprima o relatie de asemanare cu obiectul reflectat, notiunea propriu-zisa, nefiind imagine, nu
seamana cu obiectul. Ea se afla cu acesta intr-o relatie de designare conventional-logica. Cuvintul devine semn
care fixeaza (codifica) informatiile despre acele insusiri care sunt considerater comune, esentiale si necesare.
Definitii date conceptului:
 "un raspuns comun la o clasa de fenomene ai caror membri manifesta cateva trasaturi comune"
 "o imagine simplificata, scheletica, redusa la trasaturile esentiale, formalizate ale obiectului"
 "categorii mintale pe care oamenii le utilizeaza pentru a clasifica evenimentele si obiectele cu respectarea
proprietatilor lor comune"
Conceptul nu e doar o entitate cognitiva, ci si o entitate semantica, depinzand, de aceea, de limbaj si
comunicare. Suportul cuvantului e fie cuvantul, fie expresia verbala (continutul conceptului putind fi astfel inteles si
impartasit de toti indivizii).
Importanta conceptului → ne ajuta sa generalizam, sa relationam experientele si obiectele, fara ele
fiecare obiect parindu-ni-se unic.
Natura conceptului → complexa, informational-operationala. Desi el contine o cantitate mai mica de
informatie decat imaginea, aceasta e esentiala, structurata si unificata. Mai mult, fata de imagine, el implica intelegerea
semnificatiei. Se pare, insa, ca dpdv psihologic, numai interactiunea dintre general si particular poate explica natura
conceptului.
Specificul lor provine si din faptul ca sunt intotdeauna interdependente si ierarhizate. Ele se leaga unele
de altele, trec unele in altele, se evoca si se actualizeaza unele pe altele. Conceptul ar putea fi considerat, de aceea,
o structura structuranta, pt ca, pe masura ce se formeaza, include si integreaza in sine alte concepte compatibile si le
exclude pe cele incompatibile.
Dupa modul in care satisfac criteriul esentialitatii si necesitatii, notiunile se impart in empirice si
stiintifice.
 Conceptele/notiunile empirice se formeaza inainte de intrarea copilului in scoala, pe baza cunoasterii cotidiene
(comune,comune, ele satisfac in mica masura criteriile mai sus mentionate).
 se mai numesc spontane sau cotidiene
 sunt saturate de experienta practic-intuitiva si operanta a individului
 tin de procesul comunicarii interumane si de cel al invatarii spontane, latente
 continutul lor → insusiri neesentiale, accidentale ale obiectelor si fenomenelor; insusiri
concrete, particulare; insusiri dependente de contiguitate si covarianta si nu de necesitate;
uneori si insusiri esentiale, insa amalgamate cu cele neesentiale (imposibil de delimitat)
 conduc fie la ingustarea, fie la largirea nepermisa a sferei notiunilor (au caracter fragmentar)
 prin continutul lor, sunt puternic individualizate (cognitiv, afectiv, actional) → aceasta individualizare
consta in "imbibarea" notiunilor cu experientele anterioare specifice fiecarui individ
 insusirile reflectate nu sunt ierarhizate
 generalizarile prezente in ele sunt labile - la cea mai mica situatie conflictuala/critica isi schimba
forma initiala
 ca urmare a repetarii, a utilizarii frecvente, notiunile empirica capata un grad de automatizare,
transformandu-se intr-un fel de deprinderi intelectuale ce pot fi folosite, dar nu si explicate.
 indeplinesc, totusi, un mare rol in cunoastere: → datorita valorii lor practico-operatorii, notiunile
empirice reprezeinta instrumente de comunicare si intelegere aficienta intre copil si adult (cel putin
pana la anumita varsta, sunt singurele mijloace intelectuale accesibile gandirii copilului)

 Notiunile stiintifice se elaboreaza in timp, in cadrul cunoasterii stiintifice structurate in forma diferitelor discipline
consacrate (mecanica, fizica, matematica, biologie, geografie, istorie, sociologie, psihologie etc.) Insusirea si
asimilarea acestui gen de notiuni se realizeaza cel mai usor si eficient in cadrul organizat al procesului de
invatamint. Ele:
 continutul lor → insusiri esentiale, obiective si necesare ale obiectelor si fenomenelor, legitatile
lor, invariantii;
 se situeaza la diferite grade de abstractizare si generalizare
  faciliteaza formarea definitiilor (care nu sunt altceva decat concepte desfasurate)
 suportul intuitiv-imagistic e prezent in grade diferite in orice concept. El nu afecteaza direct
esentializarea cunostintelor, insa, indirect, el poate invalui, innabusi continutul stiintific al conceptului,
fie se poate disocia de el.
 continutul lor are caracter flexibil, mobil, dinamic si mai ales structurat si organizat. Rareori
conceptele stiintifice sunt izolate unele de altele. De obicei, ele se inlantuie si se organizeaza in sisteme
in care fiecare concept reprezinta "un nod".
 Piramida notiunilor evidentiaza organizarea si ierarhizarea conceptelor. Cu cat o notiune se afla mai
aproape de varful piramidei, cu atat are un grad mai mare de generalitate, o mai extinsa valoare
cognitiva. Cu cat in sistemul notiunilor stiintifice exista mai multe notiuni stiintifice generale, cu atat
sistemul e mai simplu, mai flexibil.

 Legatura dintre cele 2 categorii de concepte:

 atat dpdv genetic, cat si functional, ele se afla intr-o permanenta unitate si continuitate;
 gandirea debuteaza cu empiricul, dar nu ramane la el, ci trebuie sa faca saltul la stiintific.
 empiricul joaca in raport cu stiintificul rol de premisa, un punct de pornire, de factor facilitator care
deschide si pregateste operational insusirea stiintificului, dar si de piedica, daca nu e depasit
 la randul lui, stiintificul foloseste, suplimenteaza, restructureaza sau, cand e cazul, corijeaza si inlatura
empiricul
 S-a afirmat ca notiunea/conceptul = "un prototip al conceptului". Prototipul are rol de incadrare a exemplarelor
concrete in categorii, deci are rol in delimitarea categoriilor. Se pare, insa, ca prototipul e echivalentul notiunilor
empirice, iar , uneori, chiar inferior lor. Completati cu "categorizare si prototipuri" din manual!

Dupa natura insusirilor pe care le reflecta, notiunile se impart in concrete si abstracte.

 Notiunea concreta reflecta insusirile date in contextul obiectual, asa cum apartin ele obiectelor reale, nemijlocit
perceptibile (ex. copac, floare, automobil, animal, om); ea poate fi reprezentata.
 Notiunea abstracta reflecta insusiri abstracte si detasate de suportul lor obiectual, intuitiv real (bunatate,
onestitate, frumusete, dezvoltare, contradictie, etc); ea nu poate fi reprezentata nemijlocit.

Dupa sfera de cuprindere, notiunile se impart in:

 individuale (reflecta insusirile esentiale ale unui singur obiect),
 particulare (reflecta insusirile esentiale ale unui grup mai mare de obiecte asemanatoare, desemneaza clase) si
 generale (universale - reflecta insusirile esentiale comune mai multor clase sau tuturor claselor posibile).

In cadrul gindirii, notiunile se articuleaza unele cu altele, se ierarhizeaza, formind sistemul notiunilor
sau piramida notiunilor(v.fig.).

Fig. Piramida notiunilor

A - nivelul notiunilor individuale
B - Nivelul notiunilor particulare
C - Nivelul notiunilor generale
D - Nivelul categoriilor

Valoarea cognitiva a notiunii e proportionala cu gradul ei de generalitate: o notiune generala (ex. om) are
o valoare de cunoastere mai mare decit una individuala sau particulara (acest om, aceste persoane).

 Judecata e o structura informationala mai complexa, care relecata obiectul in relatie cu alte obiecte
(Omul e mai inteligent decit cimpanzeul) sau dezvaluindu-i anumite insusiri, care in notiunea luata separat sunt
ascunse (Omul e un animal vorbitor). In judecata, gindirea afirma sau neaga ceva despre altceva si prin
aceasta cunoasterea dobindeste atributul adevartului sau falsului: e adevarata daca ceea ce se leaga in
judecata e legat si in realitate, si e falsa daca ceea ce se leaga in judecata nu e legat si in realitate.
 
 Rationamentul e o structura informationala discursiva (desfasurata) si ierarhizata, in care gindirea
porneste de la anumite date (judecati) si ajunge la obtinerea altora noi (concluzii).
 Dupa traiectoria pe care o urmeaza procesul gindirii, rationamentul ia 3 forme:
 a) inductiva - de la judecati particulare se ajunge la o concluzie exprimata printr-o judecata generala
 b) deductiva - de la o judecata universala se ajunge la o concluzie exprimata printr-o judecata individuala
 c) analogica - doua sau mai multe judecati, cu continuturi informationale generate de obiecte diferite, se pun in
relatie de similitudine. Ex: Creierul uman e un procesor de informatii; Computerul e un procesor de informatii.
Creierul si computerul sunt sisteme cu functii asemanatoare, adica analoge.

B. LATURA OPERATIONALA - OPERATIILE GINDIRII

Componenta operatorie a G consta intr-un ansamblu de actiuni si procedee mintale de transformare a

informatiei, de relationare si combinare a schemelor si notiunilor in vederea obtinerii unor cunostinte noi sau a
rezolvarii unor probleme.
In cadrul acestei componente, distingem 2 tipuri de operatii:
1. operatii fundamentale - analiza, sinteza, comparatia, abstractizarea, generalizarea si conncretizarea
- care constituie scheletul de baza al G;
2. operatii instrumentale particulare cu 2 forme: algoritmica si euristica - la ac tip de operatii G recurge in
anumite situatii concrete;

1. OPERATII FUNDAMENTALE:

1. Analiza e operatia de descompunere in minte a unui obiect in elementele lui componente si de

apreciere a semnificatiei fiecarui element in cadrul intregului.

2. Sinteza consta in reconstituirea in minte a unui obiect (intreg) din elementele sau insusirile lui date
izolat. Pornind de la analiza, sinteza nu va fi o simpla asociere sau insumare, ci o relationare logica a
informatiilor secventiale despre obiect in vederea evidentierii lui ca intreg si a legilor interne de organizare;
ea presupune, de asemenea, includerea obiectului intr-o anumita clasa, corelarea lui cu alte obiecte.
Produsul sintezei va fi intotdeauna o unitate informationala cu valoare cognitiva superioara, cu
ajutorul careia ne ridicam la nivelul intelegerii ansamblului. (leg. cu lbj)→ Analiza si sinteza se fac
cu mijloace verbale ce permit segregari, disocieri si reasocieri pt. a compune acea noua structura, noua
organizare. In ac. organizare se uzeaza de reguli sintactice.

3. Comparatia presupune evidentierea pe plan mintal a asemanarilor si deosebirilor esentiale ale

obiectelor si fenomenelor pe baza unui criteriu. Prin intermediul ei, obiectele si insusirile sunt raportate
unele la altele in vederea desprinderii a ceea ce au comun sau diferit. Comparatia se real. avind la baza
un criteriu (dupa, forma, culoare, marime, etc)

4. Abstractizarea e forma superioara de analiza.Ea consta in retinerea unor insusiri sau relatii
considerate ca esentiale si necesare si eliminarea altora considerate ca neesentiale si
accidentale.Se realizeaza pe verticala (v.piramida notiunilor)

5. Generalizarea e asociata cu sinteza: presupune extinderea rezultatului sintezei (notiune, principiu,

lege) asupra tuturor cazurilor particulare care poseda proprietatile date. Insusirile sau relatiile
abstracte (pt. ca se dovedesc comune, generale, esentiale) sunt reunite intr-un model informational
menit sa defineasca o clasa sau o categorie de obiecte si fenomene.

6. Concretizarea e operatia de aplicare a notiunilor, principiilor si legilor generale in analiza,

interpretarea si explicarea realului, in diversitatea laturilor si formelor sale particulare. E opusa
abstractizarii si generalizarii. G. parcurge de data asta drumul de la abstract la concret, insa la concretul
logic care reda obiectul in multitudinea determinarilor sale esentiale.

2. OPERATII INSTRUMENTALE PARTICULARE:

Aceste operatii se realizeaza in cadrul celor fundamentale si se particularizeaza in functie de domeniul de
cunoastere in care e implicata G. (specifice fiecarei discipline: matematica, fizica, etc). Ele se realizeaza in 2 forme:
1. Algoritmica. Algoritmul a fost relevat in urma cu 1000 de ani in matematica. Algoritmii sunt serii strict
ordonate de operatii ce intervin succesiv pina se ajunge la indeplinirea respectivei sarcini. E o
structura operationala standardizata ce se exprima printr-o regula precisa. Sunt deprinderi complexe.
Ex: La baza computerelor sunt algoritmi cf. carora se organizeaza circuite sau se construiesc programele. I
fic. domeniu, exista (chiar daca unele discipline nu sunt pretabile acestui mod de operare) un ansamblu de
algoritmi specifici, alcatuind o algoritmica. Punerea in evidenta si exersarea unor algoritmi e necesara
pentru optimizarea invatarii si antrenarea in rezolvarea de probleme.

2. Euristica e disciplina ce reuneste procedeele menite sa conduca la descoperire si inventie.

Procedeele euristice sunt sisteme operationale plastice si deschise de tipul intrebarii si punerii de
 noi probleme, a explorarii si ipotezei, a indoielii fata de ceea ce se considera adevarat sau valabil si
a contrazicerilor partiale sau integrale. In orice activitate intelectuala, inclusiv in cea de invatare sau de
rezolvare de probleme, se imbina algoritmica si euristica in proportiile cerute de sarcina asumata.

Completati aici cu Inductia si deductia!!!

5. ACTIVITATILE GINDIRII

1. INTELEGEREA este activitatea de sesizare si relevare a relatiilor esentiale dintre obiectele si

fenomenele lumii reale. Ea se realizeaza prin raportarea noilor informatii la fondul de cunostinte asimilate si
sistematizate, incorporarea noilor cunostinte in cele vechi, existente deja.

Incorporarea noilor cunostinte se realizeaza prin:

1. subsumare derivata - ideea noua e un caz particular al celei vechi;
2. subsumare corelativa - ideea noua presupune o transformare a celei vechi;
3. supraordonare - ideea noua e mai generala decit cea veche;

Din punct de vedere psihologic, intelegerea e o noua sinteza, o noua constatare si relevare a legaturilor
si dependentelor dintre obiecte, evenimente sau laturi ale acestora. E traita subiectiv ca o stare de iluminare,
clarificare, de maxima luciditate.

Intelegerea se poate realiza spontan sau printr-un proces de durata, desfasurat multifazic, discursiv.
 Intelegerea spontana e rezultatul unei relative automatizari a explorarilor cognitive si
presupune o prescurtare a operatiilor de decodificare, o reductie la minimum.
 Intelegerea discursiva se real. treptat, necesita eforturi constiente, trece de la
decodificarea fragmentelor la cea a dimensiunilor esentiale ale fenomenului si apoi la
decodificare integrala (de structura) pt. ca in final sa se produca o restructurare mintala
(ce asig. intelegerea).

In procesul desfasurarii intelegerii, pot interveni o serie de factori care o pot facilita sau bruia, bloca:
 particularitatile structurilor cognitive vechi - daca individul dispune sau nu de suficiente idei ancora/vechi-care
sa faca legatura cu cunostintele noi;
 natura materialului ce urmeaza a fi inteles (grad de dificultate, limbajul folosit, etc)
 prezenta intentiei individului de a raporta noile idei la cele vechi;

Completati cu "Mecanismele intelegerii" din manual!!!

2. REZOLVAREA PROBLEMELOR - constituie domeniul performantial de lucru al G, care e definita

adesea ca proces de rezolvare a problemelor.

Problema apare ca un obstacol cognitiv in relatiile dintre subiect si lumea sa, o bariera, o dificultate
teoretica sau practica. Problema reprezinta un sistem de intrebari asupra unei necunoscute, pentru ca dificultatea se
prezinta direct ca o lacuna a cunoasterii.

Problema apare ca un obstacol cognitiv in relatiile dintre subiect si lumea sa, iar asumarea sarcinii de a
depasi obstacolul, ca si demersurile cognitive si tehnice intreprinse in acest scop, contureaza domeniul
rezolvarii problemelor.

Categorii de probleme, dupa V Reitman:

 reproductiv-necreative -cele care nu necesita un demers cognitiv creator, ci doar o gindire reproductiva,
fiind rezolvate prin modalitati sistematice, determinante, de progres catre solutie; strategii algoritmice;
 demonstrativ-explicative sau inovativ creative - probleme in care starea finala e bine specificata si se
cere demonstrarea, dovedirea, explicitarea, gasirea cauzalitatii;
 probleme euristic-creative - in care atit inceputul, cit si sfirsitul sunt slab delimitate, au mare grad de
ambiguitate, fapt ce solicita in cel mai inalt grad capacitatile cognitive;
 inventiv-creative - probleme tipice pentru creatia tehnica actuala, asemanatoare cu cele euristic-creative,
dar cu starea initiala mai bine specificata;
 de optimizare - de reproiectare creativa (cu starea initiala bine delimitata, dar cu cea finala necunoscuta;
esenta acestor probleme consta in reparcurgerea drumului catre un anumit obiectiv, pe cale noua.
 Fazele procesului rezolutiv:

1. Punerea problemei - adica reformularea problemei - implica o predictie a legaturii posibile intre cunoscut si
necunoscut. De modul in care e pusa problema depinde in mare masura succesul in gasirea solutiei. De multe
ori, formularea corecta a problemei genereaza imediat solutia.
2. Formularea ipotezelor atit asupra solutiei ce se va obtine, cit si asupra procedeelor de rezolvare. In cazul unor
mai multe variante rezolutive ipotetice se procedeaza la testarea lor in vederea alegerii variantei optime.
3. Elaborarea modelului rezolutiv
4. Etapa executiva, a solutionarii efective a problemei. In caz de nereusita, procesul rezolutiv se reia.

Completati cu "Factorii care influenteaza rezolvarea de probleme"

6. GINDIRE CONVERGENTA SI GINDIRE DIVERGENTA

Dupa raportul dintre datele initiale si produsul final, distingem:

1. Gindire convergenta -e unificatoare, sintetica. Ea tinde sa reduca diversitatea la unitate: dintr-un numar initial
mare de date sau elemente se obtine un numar mic de produse finale. G. convergenta e pregnant solicitata in
formarea notiunilor, in descoperirea unor legi generale, in elaborarea de scheme si rezumate, in corelarea mai
multor judecati in vederea desprinderii unei concluzii.

2. Gindire divergenta este explorativa, creativa. Ea presupune fie capacitatea de realizare a unuia si aceluiasi
produs mintal pe cai diferite, fie capacitatea de a gasi cit mai multe variante de solutii sau raspunsuri la una si
aceeasi sarcina (problema). Rezultatul final nu e dedus nemijlocit si univoc din datele initiale: obtinerea lui e
mediata (intermediata) de diversele cautari, incercari si tatonari mintale ale subiectului. G. divergenta e consid.
ca o componenta de baza a creativitatii. Dispune. in m.m. masura, de flexibilitate, fluiditate si originalitate.

Fiecare persoana poseda ambele forme de G. , dar in ponderi diferite. Aceasta pondere depinde de
particularitatile individuale ale subiectului, dar si de specificul activitatii pe care o desfasoara (profesii care solicita G.
divergenta; altele, G. convergenta).

7. TIPOLOGIA GINDIRII

CRT: Raportul analitic-sintetic:

1. Tipul de G. analitic - caracterizat prin predominarea functiei analizei, prin centrarea pe detalii, pe disocieri
succesive (despica firul in 4);
2. Tipul de G. sintetic - caracterizat prin predominanta sintezei si prin centrarea pe ansamblu, pe sistem, pe
intreg, pe subestimarea detaliilor.

CRT: Raportul concret (intuitiv)-abstract(formal):

1. Tipul intuitiv-concret - caracterizat prin predominanta capacitatii de operare in sfera sarcinilor si situatiilor
concrete, intuitive, bazindu-se permanent pe imagini sau scheme figurale (perceptii si reprezentari)
2. Tipul abstract-formal - caracterizat prin predominarea capacitatii de a opera in sfera constructiilor teoretice
pure, a structurilor logico-simbolice, desprinse de orice suport intuitiv, imagistic.