PSIHOLOGIE, ANUL I

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, SEMESTRUL I

PSIHICUL UMAN

Psihicul uman se caracterizează prin dinamism evolutiv şi o extraordinară complexitate

(care îl particularizează în raport cu psihicul animal).
Multitudinea școlilor psihologice și a perspectivelor, deseori opuse, divergente, pe care
acestea le exprimă, în forma teoriei și practicii, nu fac decât să reflecte aceste caracteristici ale
psihicului uman. Devine astfel dificil de realizat o abordare care să reflecte în egală măsură
unicitatea, caracterul individual și generalul, personalul și transpersonalul, conștientul și
inconștientul, simplul și complexul etc.
În încercarea de a realiza o astfel de orientare unificatorie, Ken Wilber remarca diferențele
profunde care există între școlile psihologice: ,,este ca și când lumea ar fi populată de patru sau
cinci specii umane în întregime diferite, iar fiecare dintre aceste școli a ales reprezentanți ai uneia
dintre aceste specii și și-a construit teoria pornind de la ei. Există astfel Homo killer, Homo
erogenus, Homo conditionatus, Homo potențial deplin, Homo transcedentalus – dar nimeni nu pare
să vorbească despre Homo sapiens”. (1982, p.64)
Această discrepanță se reflectă și în modalitatea de abordare a psihicului uman.
Se pot identifica trei niveluri ale organizării psihicului uman: conștientul/conștiința,
inconștientul și subconștientul. Deși termeni încă folosiți, în psihologia modernă se poate observa
tendința asimilării lor unor noțiuni mult mai vaste cum sunt cele de Eu și Sine. Noțiunea de Supraeu
este și ea folosită, într-o manieră diferită de concepția freudiană.
Primul care a realizat o structură ierarhică plurinivelară a fost S. Freud – aparatul psihic, în
cadrul căruia identifică trei instanțe supraetajate inconștient, preconștient și conștient (înainte de
1920) asimilate apoi nivelelor Sine (Id), Eu (Ego) și Supraeu (Superego) și folosite mai ales ca
adjective (după 1920). (vezi figura de mai jos)
 Conștiința - Natura conștiinței

Ce este conștiința?
În psihologia modernă termenii de conștiință și conștientizare sunt folosiți împreună.
Termenul de conștiință se referă la:
 ,,forma superioară de organizare psihică prin care se realizează integrarea subiectiv-activă a
tuturor fenomenelor vieţii psihice şi care facilitează raportarea individului la mediu” (M.
Zlate);
 ,,un nivel specific, calitativ superior al organizării psihice, caracterizat printr-o emergenţă
integrativă ireductibilă şi atingând complexitatea cea mai înaltă la om” (M. Golu).
(emergență - formă a schimbării văzută ca o naștere efectivă a ceva cu totul nou)
Andrei Cosmovici face distincția între conștiința implicită (o conștiință în acțiune, un câmp
al prezentului și a prezenței noastre în lume, implicând separarea persoanei de lume și de ceilalți) și
conștiința reflexivă (conștiința clară a unui eu care acționează în mod responsabil).
În cazul conștiinței reflexive este vorba despre o povestire ori o comentare a propriilor
acțiuni.
De exemplu: eu mănânc grăbit la masă, am conștiința implicită a actului, dar deodată îmi
dau seama că mănânc prea repede, de fapt îmi comentez în limbaj interior acțiunea (e nesănătos să
mănânci prea repede!). Conștiința reflexivă este o conduită suprapusă, un comentariu propriu asupra
reacțiilor mele exterioare ori interioare. (Cosmovici, 2005, p.59)
Referindu-se la caracteristicile actului conștient, autorul citat menționează:
- Distincția dintre alegerea spontană, fără a cunoaște motivul și aceea bazată pe gândire;
- Conștient este ceea ce este comunicabil (comunicare verbală – nonverbală);
- Cineva este conștient când este atent, când observă ceva;
- Act conștient este cel premeditat, intenționat (care urmărește realizarea unui scop,
dinainte reprezentat);
- A fi conștient mai e sinonim cu a ști, a fi conștient de sine.
Lumea este percepută conștient în sensul sesizării ei ca nefiind în eul interior, ca nefăcând
parte din mine. Progresul conștiinței umane, de la conștiința implicită la cea reflexivă se realizează
lent, în copilărie. Este vorba despre formarea conștiinței de sine, proces care se termină abia pe la
14-15 ani. Destul de devreme copilul își spune ,,eu pot să...”, dar mult mai târziu va remarca ,,eu
gândesc!”.

MODELE ÎN ÎNȚELEGEREA CONȘTIINȚEI

Dificultatea definirii conştiinţei derivă din faptul că este pură subiectivitate, se manifestă în
experienţele personale, nefiind de regulă accesibilă altuia. Chiar în acest moment, fiecare dintre noi
poate identifica gânduri, sentimente și senzații pe care le trăim. Dacă le-am scrie exact așa cum apar
și o altă persoană le-ar citi ar putea crede că suntem confuzi și, uneori, de ce nu?, chiar că avem
probleme mentale. Pentru a interpreta corect și adecvat aceste aspecte, pentru ca ele dă dobândească
sens sau semnificație, persoana respectivă are nevoie să știe contextul experiențial mai larg al vieții
celui care le exprimă.

MODELELE TRADIȚIONALE – Modelul dinamist

Referindu-se la procesul conștiinței, William James evidenția caracteristicile: personală,
selectivă, continuă și dinamică (în schimbare). Este personală pentru că simți că îți aparține – nu o
împarți cu nimeni alcineva; este selectivă pentru că te poți concentra pe anumite aspecte, ignorând
altele; este continuă pentru există o curgere, o întrepătrundere între conținuturile ei și este dinamică,
conținuturile sale aflându-se într-o evoluție continuă. Pentru că procesul conștiinței este în acelați
timp continuu și dinamic, James îl aseamănă cu un pârâu. Pârâul preferat rămâne același pârâu chiar
dacă apa în care pescuiești este continuu înlocuită de alta.
Ca funcționalist, William James accentua rolul adaptativ al conștiinței. Părerea sa este
împărtășită și de alți psihologi care consideră că prin procesul conștiinței se realizează o
reprezentare mentală asupra lumii care ne permite să derulăm acțiuni în minte înainte de a le pune
în practică. Această capacitate ne face mai reflexivi și mai flexibili în adaptarea la lume, reducând
astfel tendința de a ne implica în comportamente fără scop, impulsive sau nesăbuite.

MODELE ACTUALE
Cercetări recente (Lagercrantz, 2009) referitoare la apariția și dezvoltarea conștiinței la
oameni încearcă să demonstreze prezența manifestărilor conștiente încă de la o vârstă fragedă, la
nou-născut și în perioada intrauterină începând cu 24 de săptămâni.
Conștiința este considerată drept ,,conștientizarea corpului, sinelui și a lumii exterioare”;
percepțiile multimodale sunt integrate cu emoțiile, amintirile evocate într-o curgere dinamică, în
continuă schimbare a conștiinței într-un spațiu global neuronal de lucru.
Deși există o activitate continuă în cortex, în planul conștiinței apare un singur eveniment o
dată (dacă ar fi să folosim o metaforă, procesul este similar cu luminile care sunt fixate pe actori, pe
rând, pe măsură ce piesa de teatru este jucată) (Lagercrantz, p.57)
Datorită avansurilor tehnologice în ceea ce privește imagistica cerebrală (rezonanța
magnetică RMN și spectroscopia cu raze infraroșii), în prezent este posibil să evaluăm procesarea
input-urilor senzoriale în cortexul cerebral chiar și la nou-născut.
Multe dintre modelele care încearcă să explice fenomenul conștiinței sunt modele
neurologice și computaționale centrate pe evidențierea și descrierea corelatelor neuronale ale
conștiinței.
Conștiința este cel mai probabil procesată în sistemul cerebro-talamic care conține ariile
prefrontală, cingulară (Girusul cingular (circumvoluția corpului calos, lobul corpului calos a lui Broca) se află mai sus de
corpul calos și urmează exact conturul său. El ia naștere la nivelul ciocului (Rostrum) corpului calos și formează aici, prin unirea cu
extremitatea anterioară a girusului frontal superior, un lobul mic alungit în direcție verticală care este denumit, din cauza relației sale
cu aparatul olfactiv, sub numele de carrefour olfactiv)și parietală, unde sunt mulți neuroni piramidali cu axoni
lungi. Folosind RMN a fost detectată activitate neuronală spontană în aceste arii la nou-născuții
înainte de termen atunci când au atins vârsta de termen și la bebelușii sănătoși, nesedați, născuți la
termen.
Studiile în domeniul dezvoltării umane timpurii au identificat câteva componente ale
conștiinței, prezente încă de la naștere și chiar în perioada intrauterină:
1. A fi treaz;
2. Conștientizare somato-senzorială;
3. Conștientizarea mirosului;
4. Auzul și văzul;
5. Conștiința de sine;
6. Manifestarea emoțiilor primare (plăcere, dezgust, surpriză - și în perioada intrauterină);
7. Comportament cu scop;
8. Perspectivă interioară;
9. Memorie (din săptămâna 23 de sarcină);
10. Limbaj.

Modelele neurocognitiviste și computaționale

Modelul spațiului de lucru global (global workspace model) în explicarea conștiinței
formulat de Bernard Baars (1983, 1998, 2005) (prin care autorul pune bazele a ceea ce el numește
neuroștiința cognitivă a experienței umane) pare să devină din ce în ce mai mult un model standard
al conștiinței umane.
Potrivit lui Baars, conștiința, deși limitată în capacitate în orice moment, facilitează accesul
neîntrerupt la surse de cunoștințe inconștiente extinse de la nivelul creierului, astfel creând
condițiile pentru un acces global la procesarea cerebrală a informației.
Ideile centrale ale acestui model sunt următoarele:
1. Creierul poate fi interpretat ca o colecție de rețele specializate (procesoare);
 2. Conștiința este asociată cu un spațiu global de lucru în creier – o capacitate dinamică de
memorie a cărei conținuturi centrale sunt larg distribuite (răspândite, transmise) către o
multitudine de rețele specializate inconștiente;
3. Invers, un spațiu global de lucru poate servi pentru integrarea rețelelor de input-uri
concurente sau cooperante;
4. Unele rețele inconștiente, numite contexte, dau formă conținuturilor conștiente. De
exemplu, hărțile parietale inconștiente modulează celulele vizuale care susțin percepția
culorilor în curentul ventral;
5. Unele contexte lucrează împreună pentru a limita unele evenimente conștiente;
6. Motivele și emoțiile pot fi interpretate ca și contexte cu scop;
7. Funcțiile executive lucrează ca ierarhii de contexte cu scop.
Teoria a fost revizuită într-un model neuronal de spațiu de lucru global pornind de la un set
coerent de investigații psihofizice, neuroimagistice și computaționale. (Dehaebe and all, 2009, în
Raffone; Pantani, 2010) Cu referire la conștiința vizuală, acest model neuronal susține ideea
conform căreia procesarea informației vizuale inconștiente este caracterizată de o activare paralelă a
unor rețele cerebrale modulare multiple.
Pornind de la aceste modele, Block face distincția între conștiința fenomenală (phenomenal
consciousness) și conștiința de acces (access consciousness).
Conținutul conștiinței fenomenale este ceea ce face diferența între experiențe (cum ar fi
verde și roșu), în timp ce conștiința de acces conține informații despre ceea ce este difuzat în spațiul
global de lucru. Conținutul conștiinței de acces este caracterizat în termenii informației despre ceea
ce devine disponibil sistemelor de consum cerebrale: sistemele memoriei, categorizării perceptuale,
gândirii, planificării, evaluării alternativelor, deciziei, direcționarea voluntară a atenției și, mai
genetal, controlului rațional al acțiunii. În 2007 autorul a adăugat conceptul de accesibilitate
cognitivă (unele informații encodate în sistemul netvos sunt permanent inaccesibile la un nivel
conștient, în timp ce altele sunt contact cu spațiul de lucru și pot fi conștient aplificate dacă este
cazul).
Raffone și Pantani (2010) integrează aceste idei într-un model computational care simulează
corelatele neurale ale accesibilității cognitive și proceselor atentionale relaționate. Acest model
dorește să demostreze într-o manieră transparentă bazele neurocomputaționale plauzibile pentru
conștiința fenomenală și de acces.
Conștiința emoțională
Considerând ideile exprimate mai sus dar extinzând câmpul cercetării prin integrarea
experienței emoționale alături de cea cognitivă, Thagard și Aubie (2007) propun o teorie care
explică modalitatea prin care experiența emoțională conștientă este produsă de creier ca un rezultat
al multiplelor arii cerebrale aflate în interacțiune și coordonate în memoria de lucru. Aceste arii
cerebrale integrează percepțiile stărilor corporale ale unui organism cu aprecierea cognitivă a
situației lui prezente. Emoțiile sunt procese neurale care exprimă starea generală cognitivă și
somatică a organismului. Experiența conștientă apare atunci când reprezentările neurale ating un
nivel înalt de activare ca părți ale memoriei de lucru. Teoria explică numeroase fenomene
referitoare la conștiința emoțională, incluzând diferențierea, integrarea, intensitatea, valența și
schimbarea. Autorii realizează astfel un model al modului în care emoțiile apar ca o combinație
între reprezentările neurale, percepția somatică, evaluarea cognitivă și memoria de lucru. Conștiința
emoțională apare astfel ca o activitate neurală interconectată cu lumea și corpul.

Modele umanist-experiențiale
Conștientizarea presupune focalizarea sau concentrarea atenției asupra evenimentelor din
câmpul individual (intrapsihic – gânduri, emoții, senzații, tot ceea ce trăiește persoana la nivel
cognitiv, emoțional, corporal) sau din mediu (exteropsihic – ceea ce trăiește persoana în relația cu
exteriorul: persoane, ambianță etc) aici și acum, în prezent. Ea devine un important instrument
terapeutic, focalizarea conștientizării se poate face: prin contactul cu sine și cu propria experiență
trăită în prezent, aici și acum (inclusiv prin aducerea în prezent a experiențelor trecute sau a celor
viitoare, prin intermediul jocului de rol); prin contactul cu mediul înconjurător (persoane, relații,
situații).
Referindu-se la procesul conștientizării, umanist-experiențialiștii consideră că el include atât
experiența imediat simțită ca și conștientizarea reflexivă a experienței. Ei se referă la un proces care
poate implica experiența simțită, imediată, simbolizarea acestei experiențe și o conștientizare
reflexivă a conceptelor referitoare la experiența simbolizată. Este important de subliniat că ceea ce
experimentăm depinde de locul pe care ne concentrăm atenția: asupra mediului interior, pe
experiența simțită imediat sau reflexiv, pe conștientizarea conștientizării noastre. Scopul unei
asemenea experimentări este construirea sau descoperirea înțelesului personal, semnificativ
emoțional. Experiența conștientă rezultă dintr-o sinteză a informației obținute din surse variate,
printre care: perceperea evenimentelor din mediul extern; gânduri, imagini și credințe din memorie;
experiența simțită, imediată.
Mare parte din ceea ce trăim sau experimentăm aparține ,,sinelui” nostru. Experiența sinelui
(self-experiencing) se referă la procesul continuu de percepție, evaluare, asimilare sau respingere a
semnificațiilor generate interior sau simțite ca impuse din exterior și care sunt legate de sine.
Experiența sinelui se bazează pe informații provenite din două surse diferite (modalități de a fi atent
la sine): experiența imediată și conceptualizările referitoare la sine.
Tipul de informație obținut despre sine (fie că este informație obținută prin simțuri sau
bazată pe concepte) depinde de modul în care ne concentrăm atenția.
Atenția poate fi concentrată pe senzațiile experienței imediate, aici și acum ale sinelui care
acționează și interacționează în cadrul mediului fizic și social. Atunci când cineva ne insultă,
imediat simțim durerea de a fi prezentați într-o lumină negativă.
Atenția poate fi concentrată și reflexiv, ceea ce ne permite să avem acces la credințele
noastre despre sine. De exemplu, cineva încearcă să fie un bun profesor dar poate constata că se
concentrează pe credința că nu este un profesor competent.
În timp ce experiența reflexivă și cea senzorială reprezintă cele două focare ale atenției
sinelui, există și o a treia modalitate în care poate fi concentrată atenția.
Oamenii își petrec mare parte a timpului concentrându-se asupra lumii exterioare, adică într-
o conștiință exterioară. Experiența obținută prin conștientizarea exterioară are implicații pentru sine,
dar în esență ea este virtual ,,altruistă” (selfless). Achitarea taxelor, implicarea într-un hobby,
ascultarea unui curs sau adunarea de date pentru un experiment sunt exemple de astfel de situații.
Cunoașterea de sine este obținută prin interacțiunea dinamică a celor două modalități; la o
persoană relativ echilibrată, există o oscilație activă între cele două surse de informație despre sine.
Conștiința reflexivă ne oferă accesul spre conceptualizările experiențelor noastre în timp ce
experiența senzorială ne oferă ,,aurul brut” al experienței de viață care poate confirma sau infirma
aceste conceptualizări sau poate conduce la elaborarea unei noi concepții despre sine.
Alți teoreticieni au conceptualizat dinamica experienței de sine în termenii unei interacțiuni
dialectice între Eul care interacționează și experimentează (I) și Eul care observă și evaluează (Me).
Guidano, de exemplu, a argumentat faptul că Eul care acționează și experimentează este
întotdeauna cu un pas înaintea aprecierii curente a situației iar Eul evaluator devine un proces
continuu de reordonare și reconstruire a sensului conștient de sine.
Greenberg et al. postulează o dinamică similară între experiența de sine imediată și
concepțiile dobândite/acumulate despre sine. Conștientizarea apare astfel ca terenul unei sinteze
dialectice între diferite surse de informație despre sine pe măsură ce persoana întâlnește și rezolvă
contradicțiile simțite între diferite aspecte ale sinelui sau între sine și lume. Devine clar că
experiența directă, potențial dar nu în mod necesar, poate avea un impact asupra credințelor despre
sine preexistente în timp ce credințele preexistente influențează, constrâng și adesea distorsionează
experiența senzorială.
 Devenirea de sine – stabilirea granițelor (Modelul lui Ken Wilber)
,,Cine sunt eu?” Întrebarea s-a aflat probabil pe buzele oricărei ființe umane încă din zorii
omenirii și rămâne chiar și astăzi una dintre cele mai tulburătoare. Răspunsurile oferite variază între
sacru și profan, de la cele mai complexe la cele mai simple, de la științifice la romantice, de la nivel
politic la nivel individual. Mult mai interesantă devine, dincolo de multitudinea de răspunsuri,
analiza procesului esențial, specific, care are loc atunci când o persoană se întreabă - și apoi
răspunde - ,,Cine sunt eu? Ce este sinele meu real? Care este identitatea mea fundamentală?”
Încercând să răspundă la această întrebare, fiecare dintre noi încearcă să se descrie așa cum
se cunoaște incluzând cele mai pertinente detalii, bune și rele deopotrivă, utile și inutile, știițifice și
poetice, filosofice și religioase – adevăruri pe care le consideră esențiale pentru identitatea sa, o listă
de gânduri și sentimente. Stabilirea unei identități mai este caracterizată însă și de un alt proces.
Ken Wilber se referă la trasarea - conștientă sau nu – a unei granițe de-a lungul întregului câmp de
experiențe trăite de fiecare dintre noi; tot ce se află în interiorul acestei granițe este ,,sinele”, iar tot
ce se află în afara sa e considerat ,,non-sine”. Cu alte cuvinte, afirmă el, identitatea de sine depinde
în mod exclusiv de locul prin care persoana trasează acea linie de demarcație.
,,Ești om, nu scaun și știi acest lucru, fiindcă, în mod conștient sau nu, trasezi o graniță între
oameni și scaune, putând astfel sa-ți deosebești propria identitate de acea a scaunului. Poate că ești
o persoană foarte înaltă, și, prin urmare, trasezi o linie de demarcație între cei înalți și cei scunzi,
identificându-te astfel ca ,,înalt”. Ajungem să știm că ,,sunt asta, nu aceea” datorită graniței trasate
între ,,asta” și ,,aceea”, recunoscând apoi propria identitate ca ,,asta” și restul ca fiind ,,aceea” .
Prin urmare, când spunem ,,eu însumi” trasăm o linie de demarcație între eu și tot ceea ce nu
este eu. Când răspndem la întrebarea ,,Cine sunt eu?” nu facem decât să descriem ceea ce se află în
interiorul acelei linii. Așa numita criză de identitate survine atunci când nu putem decide cum sau
unde să trasăm linia de demarcație.” (Wilber, 2005, p.18)
Această linie de demarcație se poate deplasa și o face frecvent. Ea poate fi retrasată, astfel
încât într-un sens, persoana respectivă își poate ,,recartografia” propriul suflet, descoperind în el
teritorii pe care înainte nu le credea posibile, explorabile sau chiar dezirabile.
Cea mai obișnuită graniță pe care oamenii o trasează sau o acceptă ca validă este aceea a
învelișului de piele al corpului. Aceasta pare a fi o linie de demarcație unanim acceptată între eu și
non-eu. Tot ceea ce se află în interiorul ei este într-un anume sens ,,eu” și tot ceea ce există în afara
ei este ,,non-eu”. Ceva din interiorul acestei granițe poate fi ,,al meu”, dar nu ,,eu”. Spre exemplu,
pot recunoaște mașina mea, familia mea, serviciul meu, dar nici unul dintre aceste elemente nu
poate fi considerat ,,eu”, după cum tot ce se află în interiorul pielii mele este în mod cert ,,eu”.
O altă graniță poate fi identificată chiar în interiorul propriului nostru corp. Majoritatea
persoanelor consideră că au un corp – că îl posedă așa cum posedă o mașină, o casă, un obiect
oarecare. În aceste condiții, corpul nu mai pare ,,eu” ci ,,al meu”, iar ceea ce este al meu se află, prin
definiție, dincolo de granița sine/non-sine. Persoana se identifică la nivel fundamental și intim doar
cu o fațetă a organismului său total, iar acesată fațetă, pe care o consideră a fi sinele său real, este
cunoscută sub diverse nume: minte, psihic, eu, personalitate etc.
Wilber arată că, din punct de vedere biologic, nu există nici o justificare pentru această
disociere sau delimitare radicală între minte și trup, între psihic și somatic, între eu și carne; la nivel
psihologic însă, este aproape unanină. De fapt, disocierea minte/trup fizic și dualismul care decurge
de aici constituie un principiu fundamental al civilizației occidentale. Această linie de demarcație
între trup și minte este în mod cert una stranie, inexistentă la naștere. Dar, pe măsură ce copilul
crește, conturându-și și adâncindu-și treptat limita dintre sine și non-sine, începe să-și privească
trupul cu sentimente și emoții complexe. Ar trebui oare să-l includă în limitele propriului sine sau
mai degrabă să-l considere teritoriu străin? Unde ar trebui să traseze linia de demarcație? Pe de o
parte, trupul constituie sursa multor plăceri în viață, de la extazul erotic la subtilitățile deliciilor
alimentare și armonia unui apus de soare, percepută prin intermediul simțurilor. Dar pe de altă
parte, trupul ascunde în el spectrul durerilor fizice, al bolilor handicapante, al cancerului agonizant.
Pentru un copil, corpul e unicul izvor de plăceri, fiind totodată sursa durerilor și a
conflictelor cu părinții. În plus, trupul său pare a produce niște deșeuri care, din motive cu totul de
neînțeles pentru copil, constituie cauza unor continue griji și iritări pentru părinți. pipi în pat, caca la
oliță, suflarea nasului – ce agitație incredibilă! și toate au legătură cu el, cu corpul lui. De aceea,
locul în care trebuie trasată granița de demarcație este greu de identificat.
Dar până la anii maturizării, trupul devine un teritoriu străin, apropae la fel de străin (dar
niciodată la fel) ca și lume aexterioară. Ceea ce simte individul ca fiind identitatea sa de sine nu
cuprinde în mod direct organismul ca întreg, ci doar o fațetă a acestuia, respectiv eul său. Altfel
spus, el se identifică cu o imagine de sine mentală, mai mult sau mai puțin corectă, și cu procesele
intelectulae și emoționale asociate acesteia. Din moment ce nu se va identifica în mod corect cu
întregul organism, el nu va accepta decât o imagine a acestuia. Astfel, are senzația că este un ,,eu” și
că trupul fizic îl însoțește doar. O altă linie de demarcație este deci cea prin care persoana se
identifică în mod primar cu eul, cu imaginea de sine. (Wilber, 2005, p.21-22)
Granița dintre sine și non-sine poate fi foarte flexibilă.
Un alt tip de demarcație poate fi stabilit în interiorul eului sau al minții. Din diverse motive,
individul poate refuza să accepte că unele dintre fațetele propriului său psihic îi aparțin, el și le
înstrăinează, le reprimă, le alienează, le respinge sau le proiectează. Astfel, persoana își poate
îngusta granița dintre sine și non-sine, limitând-o la anumite segmente. Wilber numește această
imagine de sine restrânsă supraeu. Atunci când individul se identifică cu anumite fațete ale
psihicului său (supraeu), restul este perceput ca fiind ,,non-sine”, teritoriu străin, necunoscut,
înspăimântător. Individul în cauză se recartografiază astfel încât să nege și să excludă din conștiință
aspectele nedorite ale propriei personalități (aceste aspecte sunt numite umbră).
Există astfel mai multe granițe între eu și non-eu.

SUBCONŞTIENTUL
- poziţia lui este destul de imprecisă.
Termenul a apărut la sf. sec.XIX – înc. sec XX, cu diverse sensuri. Unii autori îl consideră
postconştiinţă sau preconştiinţă; alţii inconştient normal; alţii tendinţa de a-l defini în opoziţie cu
conştiinţa.
Pot fi identificate două etape în definirea lui:
1. Este interpretat ca formaţiune sau nivel psihic ce cuprinde actele care au fost cândva
conştiente, dar care în prezent se desfăşoară în afara controlului conştient (ar putea redeveni
conştiente: deprinderi, obişnuinţe, amintiri, ticuri, automatisme, stereotipuri etc.)
- unii autori neagă existenţa subconştientului ca nivel de sine stătător,
considerând că nu există decât două nivele: conştient şi inconştient.
2. H.Wallon – caracterul dinamic şi existenţa ca nivel de sine stătător; nimic nu rămâne în
subconştient fără a fi fost conştient; informaţiile care există în subconştient nu se păstrează
ca o gravură ci într-o formă modificată
- cerebraţie latentă.

Caracteristici şi roluri:
1. latenţa şi potenţialitatea (conţinuturile lui se menţin într-o stare latentă până
când vor fi reactivate şi disponibilizate de către conştiinţă);
2. coexistenţa cu conştiinţa (conţinuturile s. sunt o altă expresie a conţinuturilor
conştiinţei, poate mai concentrată, mai condensată, neintrând în conflict cu
conţinuturile c. ci coexistând cu ele);
3. facilitatea, servirea conştiinţei (se pune în slujba c.);
4. filtarea şi medierea conţinuturilor care trec dintr-un nivel în altul (conţinuturile
c. nu trec direct în i. ci poposesc pentru perioade de timp mai scurte sau mai
lungi în s., la fel petrecându-se lucrurile şi cu conţinuturile i.)
- se află în relaţii de proximitate faţă de conştiinţă şi compatibiliate cu conştiinţa, este un fel de
servomecanism al conştiinţei;
- este nivel activ, cu propriile lui mecanisme, nu doar conservă ci poate prelucra, restructura, crea.

INCONŞTIENTUL

Definirea inconştientului:
În literatura de specialitate sunt precizate două modalităţi de definire:
1. definiţie restrictivă: un rezervor al tendinţelor înfrânate, frustrate; structură psihică ce
explică lapsusurile, actele ratete, visele (accepţiunea freudiană)
2. definiţie negativă: insistă pe considerarea rolului inconştientului în viaţa psihică; apare ca
haos, învolburare de pulsiuni oarbe, iraţional, însoţit de efecte dezorganizatoare care ţin de
patologia mentală.
Psihologia contemporană defineşte inconştientul într-o manieră extensivă şi pozitivă:
formaţiune psihică ce cuprinde tendinţele ascunse, conflictele emoţionale, dorinţele nerealizate
generate de resorturile intime ale pesonalităţii. Deşi pare că nu are organizare, el dispune de o
organizare foarte personală, altă organizare decât cea a conştiinţei. Ca un alter-ego, neagă
organizarea impusă de conştiinţă dar vine cu ordinea propriei sale subiectivităţi.
Deşi se manifestă spontan, impulsiv, dispune totuşi de structuri proprii.

Natura inconştientului:
1. controversă afectiv – raţional – este preponderent afectiv (Jung: arhetipurile,
imagini condensate şi colective, deşi instinctive, sunt apropiate în egală
măsură de sentiment şi de idee);
2. controversă imagini sau cuvinte:
- imagini: concepţia lui Freud (este considerat autonom, fiind constituit din
imagini, învestite libidinal, din percepţii interne sau fantasme, din evenimente
cristalizate ale preistoriei individului);
- este structurat ca un limbaj (Lacan: metaforele, simbolurile au capacitatea de
a vorbi, pentru a dezvălui sau ascunde i. Simptomele arată structura unui
limbaj al inconş. şi sunt descifrate la fel ca o inscripţie.)
Concluzie: interacţiunea dintre imagine şi cuvânt, verbalizarea imaginilor, a
fantasmelor profunde abisale sau refulate reprezintă esenţa inc.

Rolul inconştientului
Roluri pozitive:
o energizare şi dinamizare a întregii vieţi psihice;
o facilitare a procesului creativ;
o asigurare a unităţii Eului (principal depozit al programelor informaţionale şi
al tensiunii motivaţionale).
Opinii:
- Jung: inconştientul este superior conştiiinţei pentru. că el conţine toată
înţelepciunea conferită prin experienţa a nenumărate mii de ani.
- M. Pradines: este germenele vieţii psihice, condiţia şi elementul său
fundamental.
- psihologia contemporană: implicarea inconştientului în procesarea informaţiilor, în soluţionarea
problemelor, chiar în actele de creaţie; psihologia transpersonală.

Tipuri de inconştient
Inconştientul este diferit în manifestările sale, ca atare, în psihologie se vorbeşte despre
tipuri de inconştient.
- Freud deosebea trei tipuri: inconştient latent sau preconştient (stările
susceptibile de a deveni conştiente); altul format în fapte psihice refulate; al
treilea constituind partea cea mai importantă a eului ideal.
 - Ralea: inconştient funcţional (inconştient fiziologic şi inconştient psihic);
inconştient adaptativ (inconştient automatic şi inconştient afectiv).
- Pavelcu: inconştient abisal; inconştient periferic şi inconştient temporal.
M. Zlate selectează trei forme: cerebral; colectiv şi cognitiv.

1. Inconştientul cerebral
Este important nu atât prin ceea ce este, cât mai ales prin ceea ce a însemnat pentru evoluţia
gândirii psihologice. Dacă modele propuse de filozofie (i. filosofic) şi psihopatologie (i. ereditar) au
ocupat un rol important în psihologie, cel propus de neurofiziologie (i. cerebral) a fost în mare
măsură ignorat.
În esenţă, inconştientul cerebral este inconştientul fiziologic, cel pe care l-am putea
numi reflex, automat, care intră în funcţiune fără ca individul să-şi dea seama, dar care
afectează viaţa psihică conştientă. Unificarea funcţională a axei cerebro-spinale, ca şi extinderea
de la măduva spinării la creier a proceselor reflexe au constituit modalităţile care au impus noţiunea
de inconştient cerebral. Cei care studiau viaţa psihică, normală sau patologică, au avansat ideea
potrivit căreia o mare parte a cerebraţiei este în realitate automată şi inconştientă.
Contribuţii importante/momente importante în dezvoltarea acestei noţiuni:
- 1853, W. Carpenter a introdus noţiunea de cerebraţie inconştientă;
- alt autor german, bolile psihice sunt boli ale creierului;
- Secenov explică cele mai complexe fenomene psihice prin apelul la reflexe şi
identifică trei categorii de mişcări involuntare: 1. pur spinale (care se petrec
în timpul somnului, atunci când creierul nu acţionează); 2. slăbite sau oprite
(gândirea, cu capacitatea de a înfrâna ultima verigă a unui reflex); 3.
consolidate (pasiunile).
- Marcel Gauchet realizează o amplă incursiune în istoria noţiunii de
inconştient cerebral. Se poate concluziona că, prin formularea, argumentarea
şi experimentarea existenţei i. cerebral, s-a realizat o redimensionare a
viziunii asupra vieţii psihice a individului, evidenţiindu-se şi locul
inconştientului.

2. Inconştientul colectiv
Este de natură pur psihică, spirituală.
Printre cei care au abordat acest subiect au fost:
- Gustave Le Bon: se referă la i. colectiv (al mulţimilor) caracterizat prin
inhibiţia colectivă a funcţionării intelectuale, prin exagerarea rolului
afectivităţii, prin reducerea i. la viaţa psihică a primitivilor sau a copiilor
(caracteristici: impulsivitate, mobilitate, iritabilitate, sugestibilitate şi
credulitate; exagerare şi simplism în sentimente; intoleranţă, autoritarism şi
conservatorism; moralitate joasă; dispariţia personalităţii indivizilor).
- Freud: i. colectiv cuprinde elementele ce se regăsesc în orice i. individual, ele
fiind comune mai multor indivizi (ex. complexul Oedip).

CARL GUSTAV JUNG – dezvoltă noţiunea

Idei centrale:
Psihicul se compune din trei niveluri:
- Conştientul este reprezentat de Eu (gânduri, percepţii, sentimente, amintiri);
- Inconştientul personal: conţinuturi care au devenit inconştiente şi
conţinuturi care sunt de fapt percepţii senzoriale, care datorită prea slabei lor
intensităţi, nu au ajuns niciodată în conştient; este alcătuit din complexe
(fiecare complex este legat de câte un arhetip, fiind personificări ale
arhetipurilor, modalităţi prin care arhetipurile se manifestă în psihismul
fiecărui individ);
 - Inconştientul colectiv: este general uman, substratul oricărui psihism
individual; cuprinde arhetipurile şi Sinele.
Este acea imensă zestre spirituală ereditară, rezultată din evoluţia omenirii, care renaşte
mereu, în fiecare structură cerebrală individuală; este un strat abisal al structurii psihice, o altă lume,
o lume în oglindă care se contrapune imaginii noastre conştiente, momentane despre lume; este o
imagine eternă (spre deosebire de conştient, care este efemer, deoarece produce toate adaptările şi
orientările momentane). Acelaşi la toţi indivizii şi prezent la fiecare, inconştientul colectiv
constituie baza psihică de natură suprapersonală.
Conţinuturile i. colectiv sunt reprezentate de arhetipuri.
Arhetipurile sunt ereditare şi ţin de instincte. Conţinuturile inconştientului colectiv nu au
fost niciodată conştiente, nu sunt dobândite individual. Ele sunt conştientizate numai mijlocit,
manifestându-se în vise, mituri, basme, fenomenul religios sau în extrema reprezentată de nevroză
şi psihoză. Arhetipurile sunt „modele fundamentale ale comportamentului uman” (Jung, 2003, p.
54) şi din poziţia pe care o ocupă conferă formă conţinuturilor conştiinţei. Ele sunt în acelaşi timp
imagine şi emoţie.
Arhetipurile apar în vise şi fantasme sub forma unor persoane care întreprind acţiuni, dar pe
lângă acestea există şi un alt tip de arhetipuri, ale transformării care se manifestă sub formă de
situaţii, mijloace, locuri. Ele constituie simboluri care nu pot fi interpretate, deoarece au o
multitudine de sensuri inepuizabile. Tocmai această inepuizabilitate de semnificaţii le plasează în
categoria simbolurilor ca expresie a arhetipurilor.
Jung consideră că esenţială pentru arhetipuri este bipolaritatea acestora, oscilaţia între un pol
pozitiv şi unul negativ.
Câteva arhetipuri sunt: anima, animus, marea mamă, Sinele.

Rolul inconştientului colectiv:

Este chiar mai mare decât al conştientului.
- Iniţiază, controlează şi mijloceşte trăirile şi manifestările comportamentale
tipice tuturor oamenilor, idiferent de epocă istorică, localizare geografică,
clasă socială, naţionalitate.
- Mijloceşte realizarea ,,lumii unitare” a psihicului uman şi, prin faptul că este
depozitarul experienţei cumulate a strămoşilor noştri, acţionează ca un ghid şi
este esenţial pentru supravieţuire.
Prin accentul pus pe i. colectiv, ca element esenţial al structurii şi funcţionalităţii psihicului,
Jung depăşeşte concepţiile care subliniau rolul esenţial al conştiinţei, oferind o modalitate de
relaţionare a studiului corpului şi minţii, precum şi a legăturii dintre om şi natură/univers.

3. Inconştientul cognitiv

Noţiunea a fost lansată de cognitivişti şi de psihologia cognitivă.

Studiind procesarea şi prelucrarea informaţiilor, aceştia au ajuns la concluzia că oamenii
au capacitatea de a conştientiza conţinutul şi produsele prelucrărilor informaţionale şi nu procesele,
operaţiile care au loc şi conduc spre o anumită finalitate. Rămânea de demonstrat că există o serie
de procese implicite, inconştiente care se produc pe durata prelucrărilor şi care se convertesc în
produse conştiente, influenţând comportamentele şi conduitele conştiente ale oamenilor.
Existenţa unui inconştient nepulsional (nefreudian) a fost intuită de Pierre Janet,
interesat de studiul stărilor de disociere a conştiinţei.
Harry Hunt (1995) în lucrarea ,,Inconştientul cognitiv: sistem separat sau
protoconştiinţă?” considera inconştientul cognitiv ca un proces pe cale de conştientizare care, în
anumite condiţii, este capabil de o anumită formă de reflecţie în interiorul conştiinţei în
desfăşurare. El este o parte a unei tendinţe inerente de a deveni conştiente sau un aspect al unei
preconştiinţe care se va dezvoţui într-o conştiinţă implicită. Inconştientul devine astfel o consecinţă,
cu importanţă funcţională foarte mare, a automatizării proceselor care erau la început reflectate în
conştiinţă.
- inconştientul cognitiv este consubstaţial cu conştiinţa, fiind inseparabil de aceasta.
- este un fel de protoconştiinţă subterană, care stă la baza iniţierii unor decizii şi acţiuni
voluntare.
Exemplu: localizarea unui potenţial de pregătire în EEG-ul ce preceda mişcările voluntare
ale degetelor cu aproximativ 550 de milisecunde. Când subiecţilor li s-a cerut să precizeze timpul
subiectiv al deciziei de a-şi îndoi degetele, ei şi-au localizat deciziile conştiente de mişcare cu 200
de milisecunde înainte de mişcarea propriu-zisă, fapt ce a sugerat existenţa unui proces inconştient
ce precedă comportamentul voluntar cu aproximativ 400 de milisecunde.
Concluzie: conştiinţa şi inconştientul cognitiv apar ca două faţete ale unei dimensiuni
comune a devenirii conştiente.
M.Zlate consideră că această concluzie sugerează existenţa doar a unor diferenţieri
minimale, de grad, între conştient şi inconştient, între cele două formaţiuni psihice existând şi
diferenţe mai profunde, calitative.
Psihologia cognitivă apare ca o ştiinţă care vede conştiinţa ca pe unul dintre principiile sale
fundamentale, iar inconştientul cognitiv ca pe o ramură automatizată a acesteia, fără a fi
subordonată conştiinţei.

RELAŢIILE DINTRE CONŞTIENT ŞI INCONŞTIENT

Relaţia dintre cele două niveluri a fost abordată fie prin opoziţia lor metafizică
(considerarea lor ca fiind independente,cu o natură total diferită) fie prin reducţia simplist-
mecanicistă a unuia la altul.
Fiecare nivel are propriile sale conţinuturi, mecanisme şi legităţi specifice care nu pot fi
reduse unele la altele. În anumite limite, fiecare acţionează independent unul de altul (inconştientul
poate funcţiona şi atucni când structurile conştiente sunt destrămate, ca în cazurile patologice;
conştientul, însă, în absenţa inconştientului se autodestramă).
Starea normală, firească, acţională şi existenţială a celor două nivele este interacţiunea şi
interdependenţa lor reciprocă. Între conştient şi inconştient există relaţii dinamice vitale, fără de
care integritatea sistemului psihic uman este în pericol.
Conştientul şi inconştientul sunt momente funcţionale inseparabile ale psihicului uman.
În funcţie de ipostaza manifestărilor comportamentale individuale, ele sunt coordonate şi
alternante prin praguri mobile:
- ceea ce la un moment dat este conştient, la un alt moment poate deveni
inconştient;
- conţinuturile conştiente se stochează în inconştient (ele nu sunt inavtive, ci le
însoţesc pe cele inconştiente, te tensionează în funcţie de împrejurări;
- inconştientul activează, modifică descărcările energetico-inormaţionale ale
conştientului, conştientul restricţionează şi stabilizează inconştientul.
Există astfel relaţii logic integrate unui proces de reglare psihocomportamentală (această
reglare apare sub două aspecte: ca o coechilibrare internă a nivelurilor de organizare structural-
funcţională a psihicului şi ca o echilibrare a sistemului psihic cu solicitările externe. Atunci când
una sau alta dintre aceste forme este perturbată, se perturbă întregul sistem psihic.)
Tipuri de relaţii:
1. Relaţii circulare: oricare dintre conţinuturile conştientului trece în inconştient,
pentru ca apoi, după o perioadă, să treacă din nou, nu neapărat toate în conştient.
Schimburile şi transformările sunt continue şi reciproce: inconştientul preia
sarcinile fixate conştient şi le prelucrează în maniera sa specifică; conştientul
captează rezultatele unor asemenea prelucrări.
2. Relaţii de subordonare integrativă: presupun subordonarea şi dominarea unuia
de către celălalt. Aceste relaţii iau două forme distincte: dominarea inconştientului
 de către conştient (conştientul stăpâneşte, contracarează, înţelege, ţine în frâu
impulsurile inconştientului, mai ales unele carevin în contradicţie cu valorile,
normele şi regulile sociale acceptate) şi dominarea conştientului de către
inconştient (inconştientul îşi impune, direct sau indirect, tendinţele; apar cu
precădere în stările de afect, de transă creatoare, inspiraţie, în stările patologice).
3. Relaţii de echilibrare: presupun realizarea unui uşor balans între cele două
nivele, fără predominanţa vădită a unuia sau altuia. Este vorba despre acele stări
psihice în care individul nu este nici total conştient, nici total inconştient (aţipire,
reverie, spontaneitate, contemplaţie). Pentru a ilustra aceste relaţii, Wolman
folosea termenul de protoconştient.
În această dinamică, principalul sistem de referinţă rămâne conştiinţa (doar prin
intermediul ei, omul re-produce adecvat realitatea şi îşi poate conduce şi regla
corespunzător conduita).
Ey: subordonarea organică a inconştientului faţă de conştient.
 CONŞTIENTUL (CONŞTIINŢA)
 Ce este conştiinţa? Accepţiuni ale noţiunii de conştient
- M. Zlate: trei etape în definirea conştiinţei: 1. de la începuturile psihologiei
ştiinţifice şi până în anii 30; 2. perioada anilor 40-60; 3. începe cu anii 70 şi
până în zilele noastre.

ETAPE ÎN DEFINIREA CONŞTIINŢEI

1. V. Pavelcu (1941) – Conştient şi inconştient

Consideră că există următoarele accepţiuni:
 A fi conştient înseamnă a gândi, a stabili relaţii între obiecte, lucruri, fenomene,
persoane (importante devin numărul şi calitatea acestor relaţii);
 A fi conştient – capacitatea de a face sinteze (ridicarea la general, unitar – Wundt
,,sinteză creatoare”);
 A fi conştient – a te autosupraveghea (a-şi face cunoscută propria experienţă prin
limbaj, a-ţi povesti experienţa); este o reacţie a individului la propriile lui reacţii;
 A fi conştient – a dispune de capacitatea de a te adapta la noile
solicitări/flexibilitate.
Toate aceste definiţii pun în evidenţă funcţiile conştiinţei: - relaţia, sinteza,
autosupravegherea şi adaptarea. Fiecare accepţie este limitată: prima reduce conştiinţa la gândire; a
doua la sinteză (ca operaţie a gândirii); a treia la limbaj.
Pavelcu considera că aceste accepţiuni trebuie corijate, vine cu alte accepţiuni:
 Conştiinţa este activitate (capacitate) de înţelegere, rolul ei fiind ca prin stabilirea
relaţiilor să ajungă la înţeles, la a integra un fenomen într-un întreg de relaţii, de a
realiza scindări, opoziţii pentru a ajunge la noi sinteze;
 Conştiinţa este şi capacitate de supraveghere (individul se raportează la lume, la
exterior). Cele două aspecte ale vieţii psihice (Eu şi Lume) realizează un singur
sistem.
 Conştiinţa nu trebuie raportată în general la adaptare, ea este o anumită adaptare
(prin reflectare, conştiinţa intervine nu permanent ci numai când este necesar să se
ajungă la noi înţelesuri). Implică o ierarhie a înţelesurilor, de la simplu la complex.
Definiţie: Conştiinţa este funcţia de adaptare la lumea exterioară prin operaţii
simbolice, reprezentative, intelectuale, cu scopul asigurării unui nou echilibru între
individ (Eu) şi lume.

2. Henry Ey – 1963, 1967

1963 - ,,Conştiinţa” trece în revistă modalităţile fiinţei noastre conştiente :
- Fiinţa conştientă implică o organizare autohtonă; se obiectivează şi se reflectă
într-un model al lumii; dispune de ea însăşi în ordinea temporalităţii; este
structurată ca o reverberaţie a Eului.
- Definiţie: a fi conştient înseamnă a dispune de un model personal al lumii
(individul are capacitatea de a-şi încorpora în sine un model al lumii în care
sunt incluse propriile sale experienţe, de a dispune în mod liber de acest
model al lumii)
1967 – Manual de psihiatrie
- definiţie: conştiinţa este organizarea experienţei sensibile actuale.

3. 1970 – 1980 – se axează pe proprietăţile psihologice ale conştiinţei; conştiinţa este

formă de reflectare psihică superioară, deosebită.

DEFINIŢIE (M. ZLATE): Conştiinţa este

M. GOLU:
MODELE EXPLICATIV-INTERPRETATIVE
 TRADIŢIONALE: - Static (topic) – în termeni de câmp (Wundt, Buhler, Ey)
- Dinamist – ca proces (curgere permanentă) W. James;
- Constructivist – construcţie sistematică treptată (Vâgotski).
 PSIHOLOGIA MODERNĂ – cibernetic;
- psihocognitivist;
- psihoumanist.

IPOSTAZELE PSIHICULUI:
CONŞTIENT, SUBCONŞTIENT, INCONŞTIENT