METODA EXPERIMENTULUI

Experimentul

Oferă posibilitatea verificării

ipotezelor cauzale şi a controlării
situaţiilor experimentale.
A controla înseamnă a introduce
anumiţi factori, a-i menţine
constanţi, a elimina sau suprima alţi
factori etc.
 Leon Festinger:

Experimentul constă în observarea şi

măsurarea efectelor manipulării unei
variabile independente asupra
variabilelor dependente într-o situaţie
în care acţiunea altor factori (prezenţi
efectiv, dar străini studiului) este
redusă la minimum.
 Concepte de bază

variabilă
situaţie experimentală
manipulare experimentală.
Conceptul de variabilă: ceva care variază după
unităţile de măsură şi după condiţiile în care se
află.
Variabile dependente şi variabile independente
 Variabile dependente
cele care fac obiectul experimentului,
ale căror variaţii vor fi studiate în
experiment.
Se numesc dependente pentru că
valorile pe care le vor lua în cursul
experimentului vor fi în funcţie de
unele condiţii pe care le va introduce
experimentatorul.
 Variabile independente
Sunt cele care introduc variaţia celor
dependente.
Se numesc independente deoarece stările,
modalităţile lor nu depind de nici o altă
variabilă, ele fiind legate de decizia
experimentatorului care în mod
deliberat le-a introdus în experiment.
Variabilele independente:
controlate (manipulate astfel încât
variaţiile răspunsurilor nu pot fi
interpretate decât în funcţie de
variabilitatea lor)
parazite (cele care intervin fără voinţa
cercetătorului).
Relaţia fundamentală dintre cele
două variabile poate fi exprimată
astfel: Y=f(X), Y este funcţie de X,
adică Y se schimbă ori de câte ori
variază X.
 Experimentul de laborator

A fost introdus de către Wundt în

psihologie în 1879.
Presupune scoaterea subiectului din
ambianţa lui obişnuită de viaţă şi
introducerea într-o ambianţă artificială,
anume creată.
Avantaje
stabileşte mai bine relaţiile cauzale;
oferă date de ordin calitativ dar şi cantitativ;
dispune de un grad mai mare de precizie şi
rigurozitate.
 Dezavantaje
reacţiile subiectului pot fi afectate de condiţiile
artificiale;
forţa unor variabile este alta în laborator decât în
mediul real, subiectul poate subaprecia sau
supraaprecia variabila;
experimentatorul sugerează, involuntar ce aşteaptă
de la subiecţi;
subiecţii au tendinţa de a se prezenta într-o lumină
favorabilă.
 Experimentul natural

Presupune aplicarea probei într-un

cadru obişnuit, familiar pentru
subiect.
 Scheme sau modele experimentale

1.după numărul grupurilor utilizate şi specificul

măsurătorilor făcute:
utilizarea a două grupuri, experimental şi de control, cu
măsurarea numai după introducerea factorilor
experimentali;
utilizarea a două grupuri, experimental şi de control, cu
măsurarea înainte şi după introducerea variabilei
dependente
utilizarea unui singur grup, fie cu măsurarea înainte şi
după introducerea variabilei dependente, fie cu măsurarea
numai după.
2.numărul variabilelor independente
manipulate de cercetător (cu o singură
variabilă şi multivariate);
3.modul de prezentare a stimulilor şi de
cuplare a lor.
 Demersurile întreprinse de cercetător
1. generarea surselor de variaţie: stabilirea VD;
2.formularea paradigmei experimentale: precizarea
situaţiei în care va fi studiată VD;
3.emiterea şi testarea ipotezei: să existe o VD, să se
stabilească una sau mai multe VI, să existe predicţia
unui efect.
4.manipularea experimentală: stabilirea a cel puţin
două stări ale VI;
5.construirea planului experimental
 Limite

ce ţin de dimensiunea fenomenelor

investigate;
limite morale
limite epistemologice.
 METODELE
PSIHOMETRICE
 Termenul de psihometrie
a fost folosit pentru prima dată de Christian Wolf
(1732)
Psihometria este ansamblul metodelor cantitative
folosite în psihologie pentru a pune în
corespondenţă anumite proprietăţi ale
numerelor cu anumite proprietăţi ale faptelor
psihice.
Mai exact, vizează măsurarea capacităţilor
psihice ale individului, în vederea stabilirii
prezenţei sau absenţei lor şi mai ales a nivelului
(gradului) de dezvoltare
 METODA TESTELOR

termenul test – J. McKeen

Cattell, 1890
 Testul psihologic: definiţii

probă relativ scurtă, care permite

cercetătorului strângerea unor informaţii
obiective despre subiect, pe baza cărora să
se poată diagnostica nivelul dezvoltării
capacităţilor măsurate şi să se poată formula
un prognostic asupra evoluţiei lui ulterioare.
(M.Zlate)
probă standardizată, vizând
determinarea cât mai exactă a
gradului de dezvoltare a unei
însuşiri psihice sau fizice. (A.
Cosmovici).
 Condiţii:
1. validitatea (să măsoare exact ce-şi propune);
2.fidelitatea (să permită obţinerea unor performanţe
relativ asemănătoare, la o altă aplicare);
3.standardizarea (să creeze aceleaşi condiţii pentru
toţi subiecţii testaţi); se standardizează: conţinutul
probei, conduita cercetătorului faţă de subiect şi
timpul de aplicare a probei.
4.etalonarea (stabilirea unui etalon, a unei unităţi de
măsură a rezultatelor obţinute, pentru a se cunoaşte
valoarea lor).
 Clasificare - criterii:
- după materialul folosit: verbale, nonverbale;
-după durată: cu durată strict determinată, cu
durată la alegerea subiectului;
-după conţinutul măsurat, după scopul urmărit
prin aplicarea lor: teste de performanţă (teste de
cunoştinţe, teste de aptitudini, teste de inteligenţă),
teste de personalitate, teste de comportament.
 Testele de personalitate
sunt cele mai complexe.
îşi propun să investigheze resorturile profunde ale
individului, trăsăturile lui invizibile, deseori
mascate, necunoscute sau neacceptate de subiect.
aplicarea lor necesită o serie de măsuri speciale
(cerinţa subiectului de a fi sincer, asigurarea
confidenţialităţii etc.) de multe ori interpretarea lor
cere pregătire specială (ex. nu pot fi aplicate decât
de psihologi, nu de învăţători, profesori etc.)
 Tipuri de teste de personalitate
Chestionarele sau inventarele de personalitate: sunt
cele mai răspândite.
Conţin un şir de întrebări sau afirmaţii la care subiectul
trebuie să răspundă, în maniere diferite (fie da, nu; fie pe
scală Lickert, fie prin comportamente discrete etc).
Pot fi bifactoriale (Eysenck, tipurile de personalitate
extravert şi introvert) sau multifactoriale (Cattell a
stabilit 16 factori de personalitate, pornind de la 187 de
întrebări).
Teste de completare sau de descripţie
presupun formularea unor începuturi de fraze
ce vizează interesele, convingerile,
concepţiile subiectului care sunt terminate de
subiect.
Exemplu: cel mai mult îmi doresc să…..;
calităţile pe care le apreciez la alţii sunt…..
testele proiective (tehnici sau metode proiective)
surprind dinamica psihică a unei persoane, cu elementele ei
constitutive şi cu relaţiile dintre ele;
se numesc proiective pentru că subiectul, în încercarea de a da un
sens, de a elabora o povestire, îşi proiectează propriile trăsături de
personalitate, modul său de a fi şi de a gândi, dorinţele cele mai
ascunse.
Nu există răspunsuri prestabilite, valoarea lor este dată de capacitatea
de proiecţie a subiectului şi de cea de analiză, decodificare şi
interpretare a psihologului.
Cele mai cunoscute: testul Rorschach (testul petelor de cerneală),
TAT (testul aperceptiv tematic), testul de frustraţie Rosenzweig.
 Avantaje

pot fi folosite ca instrumente de

cercetare în vederea psihodiagnozei;
pot servi ca mijloc de
autocunoaştere şi autoevaluare.
 Limite
testele iau în considerare rezultatul, dar nu şi felul
în care se ajunge la obţinerea lui;
pot conţine ambiguităţi şi confuzii;
pot ignora diferenţele culturale ale subiecţilor;
rigiditatea clasificărilor;
imposibilitatea psihologului de a formula un
prognostic pornind numai de la rezultatele testului.
 Recomandări
crearea unor teste în acord cu specificul socio-
cultural al subiecţilor;
adaptarea celor deja elaborate;
utilizarea nu doar a unui test ci a unei baterii de
teste;
corelarea rezultatelor furnizate de teste cu altele
obţinute prin alte metode;
coroborarea rezultatelor la teste cu cele obţinute în
activitatea practică (mai ales în consiliere şi
psihoterapie).