Luceafarul – Mihai Eminescu – Romantism

Tema si viziunea despre lume

Romantismul este o miscare literara artistica aparuta in Europa la sfarsitul
secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea, cu influente in literatura,
filozofie, istorie, economie si politica.
Mihai Eminescu a fost un poet, prozator si jurnalist roman, socotit de critica
literara drept cea mai importanta voce poetica a literaturii romane. El apartine
perioadei marilor clasici ai literaturii romane alaturi de Ion Creanga, Ion Luca
Caragiale si Ioan Slavici.
‘’Luceafarul’’ este o capodopera a creatiei romanesti si o sinteza a gandirii
eminesciene. Acesta a fost creat intre anii 1880 si 1882, cunoscand cinci variante, cea
definitiva numara 98 de strofe si atinge perfectiunea formei si a fondului de idei.
Poemul apare in Almanahul Societatii Academice ‘’Romania Juna’’ din Viena in anul
1883, fiind reprodus ulterior in revista ‘’Convorbiri literare’’.
Poemul ‘’Luceafarul’’ are ca sursa principala de inspiratie basmul popular
romanesc ‘’Fata din gradina de aur’’, cules de austriacul Richard Kunisch, dar si din
alte doua surse si anume sursa logica ‘’mitul zburatorului’’ si cea filosofica ‘’conditia
omului de geniu’’.
Titlul poemului este format dintr-un substantiv propriu articulat hotarat, ce
denota un astru ceresc. In acest fel, elementul paratextual face trimitere la motivul
central al textului si sustine alegoria pe tema romantica a locului geniului in lume,
vazut ca o fiinta solitara si nefericita, opusa omului comun.
Tema centrala a poemului ‘’Luceafarul’’ consta in conditia omului de geniu,
precum si modul de raportare al acestuia la lumea inconjuratoare, la problema
dragostei si a cunoasterii. Iubirea se regaseste in dubla ipostaza: cea cosmica (intre
Hyperion si fata de imparat) si cea terestra (intre Catalin si Catalina). Viziunea
despre lume graviteaza in jurul relatiei omului de geniu cu societatea in care exista.
Aceasta viziune este predominant romantica, ceea ce se observa prin alternarea
planului terestru cu cel cosmic, motivele literare si tema aleasa.
Compozitional, poemul are 392 de versuri, structurate in 98 de catrene, fiind
dominat de existenta a doua planuri: unul universal cosmic si altul uman-terestru,
reunite in patru tablouri. Simetria compozitionala se realizeaza prin interferenta
celor doua planuri in prima si ultima parte, in timp ce partea a doua reflecta doar
planul terestru, iar a treia este consacrata planului cosmic.
Incipitul poemului romantic dezvaluie o perspectiva mitica, atemporala, prin
intermediul unei formule specifice basmelor ‘’ A fost odata ca-n povesti, /A fost ca
niciodata’’. Portretul fetei de imparat, realizat prin superlativul absolut de factura
populara ‘’o prea frumoasa fata’’ evidentiaza o autentica unicitate terestra.
Tabloul intai este o poveste fantastica de dragoste, deoarece se manifesta
intre doua fiinte apartinand unor lumi diferite, cea terestra si cea cosmica si tocmai
de aceea este o iubire imposibila. Cadrul initial in care apare fata de imparat este
specific romantic. In vis, fata se indragosteste de Luceafar, a carui prezenta o invoca
printr-o formula incantatorie ‘’Coboara-n jos luceafar bland,/ Alunecand pe-o raza/
Patrunde-n casa si in gand/ Si viata-mi lumineaza!’’. Invocatia fetei are ca drept
consecinta, pentru inceput, intruparea astrului intr-o ipostaza angelica, fiind sinteza
contrariilor dintre mare si cer ‘’Parea un tanar voievod/ Cu par de aur moale,/ Un
vanat giulgi se-ncheie nod/ Pe umerele goale’’. A doua invocatie este urmata de
metamorfozarea in ipostaza demonica, sinteza a contrariilor dintre soare si noapte
‘’Pe negre vitele-i de par,/ Coroana-i arde pare/ Venea plutind in adevar/ Scaldat in
foc de soare’’. Fetei i se ofera stapanirea cerului, dar ea refuza si de aceasta data,
cerandu-i luceafarului intruparea in muritor. Din iubire, acesta accepta sacrificiul de a
deveni muritor, prin care isi dovedeste conditia superioara ‘’Da, ma voi naste din
pacat/ Primind o alta lege/ Cu vecinicia sunt legat/ Ci voi sa ma dezlege’’.
Partea a doua, care are in centru idila dintre fata de imparat, numita acum
Catalina si pajul Catalin, infatiseaza repeziciunea cu care se stabileste legatura
sentiementala intre exponentii lumii terestre. Este o alta ipostaza a iubirii, opusa celei
ideale. Asemanarea numelor sugereaza apartenenta la aceeasi categorie : a omului
comun. Catalina recunoaste asemanarea, dincolo de statutul social ‘’Inca de mic/ Te
cunosteam pe tine/ Si guraliv si de nimic,/ Te-ai potrivi cu mine…’’.
Tabloul începe prin prezentarea lui Cătălin, „viclean copil de casă”, căruia
Eminescu îi face un scurt portret, în care tonul ironic este evident: „îndrăzneţ cu
ochii”, cu „obrăjei ca doi bujori” şi care o urmăreşte „pânditor” pe Cătălina. Întâlnirea
celor doi pământeni seamănă cu dragostea dintre un flăcău şi o fată de la ţară, o idilă
pastorală ilustrată şi prin limbaj şi prin gesturi: „- Dar ce vrei, mări, Cătălin / Ia dut’
de-ţi vezi de treabă”.
Chiar daca accepta iubirea pamanteana, Catalina aspira inca la iubirea ideala
pentru Luceafar ‘’O, de luceafarul din cer/ m-a prins un dor de moarte’’. Pasiunea ei
este generata si de obstacolul impus de apartenenta la conditii diferite, de dorinta
specific romantica de a transforma imposibilul in posibil ‘’Dar se inalta tot mai sus,/
Ca sa nu-l pot ajunge./ Patrunde trist cu raze reci/ Din lumea ce-l desparte…/ In veci il
voi iubi si-n veci/ Va ramanea departe…’’.
Partea a treia ilustreaza planul cosmic si constituie cheia de bolta a poemului.
Aceasta parte poate fi divizata la randul ei in trei secvente poetice :zborul cosmic,
convorbirea cu Demiurgul si eliberarea.
Spatiul parcurs de Luceafar este o calatorie regresiva temporal, in cursul careia
el traieste in sens invers istoria creatiei Universului ‘’Si din a chaosului vai,/ Jur
imprejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea de-ntai,/ Cum izvorau lumine.’’ Zborul cosmic
potenteaza intensitatea sentimentelor, lirismul, setea de iubire ca act al cunoasterii
absolute. Amplificarea acestui zbor culmineaza cu imaginea Luceafarului ca fulger
‘’Parea un fulger ne-intrerupt/ Ratacitor prin ele’’, amintind dinamismul luminii.
In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de repaos - ‘’ Si din repaos m-am
nascut,/ Mi-e sete de repaos’’ -, adica de viata finita, de stingere, este numit Hyperion
(nume de sugestie mitologica, cel care merge pe deasupra).
Hyperion ii cere Demiurgului sa-l dezlege de nemurire pentru a descifra taina
iubirii absolute, in numele careia este gata de sacrificiu ‘’Reia-mi al nemuririi nimb/ Si
focul din privire,/ Si pentru toate da-mi in schib/ O ora de iubire…’’, dar acesta ii
refuza cererea. Demiurgul ii explica Luceafarului absurditatea dorintei lui, prilej cu
care este pusa in antiteza lumea nemuritorilor si aceea a muritorilor. Omul de geniu,
in schimb, este capabil de a implini idealuri inalte, se afla dincolo de timp si de spatiu,
dincolo de ordinea fireasca a lumii ‘’Ei doar au stele cu noroc/ Si prigoniri de soarte,/
Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Si nu cunoastem moarte.’’ Omul se afla sub puterea
unui destin implacabil caruia nu i se poate sustrage, ceea ce-i da imposibilitatea de a
trece din lumea materiala in ceea spirituala ‘’Parand pe veci a rasari,/ Din urma
moartea-l paste,/ Caci toti se nasc spre a muri/ Si mor spre a se naste’’.
Demiurgul pastreaza pentru final argumentul infidelitatii fetei, dovedindu-i
inca o data Luceafarului superioritatea sa, si in iubire, fata de Catalina ‘’Si pentru cine
vrei sa mori ?/ Intoarce-te, te-asteapta/ Spre-acel pamat ratacitor/ Si vezi ce te
asteapta’’.
Partea a patra este construita simetric fata de prima prin interferenta celor
doua planuri : terestru si cosmic.
Idila Catalin-Catalina are loc intr-un cadru romantic, creat prin prezenta
simbolurilor specifice. Peisajul este umanizat, tipic eminescian , scenele de iubire se
petrec departe de lume, sub crengile de tei inflorite, in singuratate si liniste, in pacea
codrului, sub lumina blanda a lunii.
Declaratia de dragoste a lui Catalin, patimasa lui sete de iubire, exprimata prin
metaforele ‘’noaptea mea de patimi’’, ‘’durerea mea’’, ‘’iubirea mea de-ntai’’, ‘’visul
meu din urma’’, il proiecteaza pe acesta intr-o alta lumina decat aceea din partea a
doua a poemului.
‘’Imbatata de amor’’’, Catalina are inca nostalgia astrului iubirii si-i adreseaza
pentru a treia oara chemarea, de data aceasta modificata, Luceafarul semnificand
acum steaua norocului ‘’Cobori in jos, luceafar bland,/ Alunecand pe-o
raza,/Patrunde-n codru si in gand,/ Norocu-mi lumineaza !’’.
Luceafarul exprima dramatismul propriei conditii, care se naste din
constatarea ca relatia om geniu- este incompatibila. Omul comun este incapabil sa-si
depaseasca limitele, iar geniul manifesta un profund dispret fata de aceasta
incapacitate ‘’Ce-ti pasa tie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?’’ Geniul constata cu
durere ca viata cotidiana a omului urmeaza o miscare circulara orientata spre
occidental si intamplator ‘’Traind in cercul vostru sramt/Norocul va petrece,/ Ci eu in
lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.’’.
Muzicalitatea poeziei este realizata prin efectele eufonice ale cuvintelor
(aliteratia) si prin prozodia inedita: catrene cu versuri de cate 7-8 silabe, ritmul
iambic impletit cu cel amfibrahic si alternanta dintre rima masculina si cea feminina.
Limbajul artistic poate fi definit prin câteva particularităţi precum limpezimea
clasică data de absenţa podoabelor stilistice, iar epitetul popular „o prea frumoasă
fată” a fost ales după un lung şir de încercări: „un ghiocel de fată”, „un vlăstărel de
fată”, „o dalie de fată”, „un grangure de fată”, „o pasăre de fată’’ etc. Exprimarea
gnomică, aforistică este dată de folosirea în poem a unor precepte morale: „Dar
piară oamenii cu toţi / S-ar naşte iarăşi oameni”; „Căci toţi se nasc spre a muri / Şi
mor spre a se naşte”, iar cuvintele si expresiile populare dau un farmec aparte
limbajului artistic eminescian, prin firescul exprimarii „În orişicare sară”, „Ei, Cătălin,
acu-i acu / Ca să-ţi încerci norocul”, „De dorul lui şi inima / Şi sufletu-i se împle”.
Poemul ‘’Luceafărul’’ este cea mai înaltă expresie a poeziei româneşti,
deoarece ea reuneşte „aproape toate motivele, toate ideile fundamentale, toate
categoriile lirice şi toate mijloacele lui Eminescu, poemul fiind într-un fel şi
testamentul lui poetic, acela care lămureşte posterităţii chipul în care şi-a conceput
propriul destin”. (Tudor Vianu)