Prospero- conducător tiran sau spirit

creator?
„Furtuna”, considerată ultima piesă majoră scrisă de William Shakespearee, are ca
personaj principal pe Prospero, ducele Milanului, care, atras de lumea cărților, lasă domnia pe
mâna fratelui său, Antonio, acesta din urmă uzurpându-i tronul și alungându-l pe o insulă pustie.
Prospero, împreună cu fiica sa, Miranda, trăiesc pe insulă timp de 12 ani, alături de spiritele
magice și de monstrul Caliban. El învață în acest timp artele vrăjitoriei și le folosește pentru a se
răzbuna pe trădători. Astfel, într-o zi, invocă furtuna care provoacă naufragierea-pe țărmurile
insulei- a corăbiei lui Antonio, pe care se aflau Alonso (ducele din Neapole) și fiul acestuia,
Ferdinand. Prospero, folosindu-și puterile de mag, îi desparte pe naufragiați în trei grupuri pe
care, ulterior, le reunește. Astfel, piesa de teatru are un final fericit: trădătorii înțeleg că au greșit
față de Prospero, Miranda se căsătorește cu Ferdinand, iar Prospero renunță la magie pentru a-și
relua tronul.
La prima vedere, piesa de teatru pare că se concentrează pe dorința de răzbunare a lui
Prospero pe fratele său și pe Alonso pentru cele petrecute în urmă cu 12 ani. Însă, cu cât
parcurgem manuscrisul, portretul lui Prospero devine ambiguu prin contradicția faptelor și
gândurilor sale.
Răzbunarea sa este alimentată de dorința de putere. În urmă cu 12 ani, alege cunoașterea
în locul funcției de conducere („adâncit în lucruri tainice și înstrăinat de`a țării trebi”) și plătește
pentru aceasta pierzându-și tronul. Însă, el nu vrea să renunțe la ducat, implicit la rolul de
suveran. Dorința de domina este evidențiată prin faptul că, ajungând pe insulă, transformă
spiritele și pe Caliban în sclavii săi. El este autoritar atât cu ei cât și cu Miranda, fapt relevat de
întrebările aspre („Mă urmărești?”, „M-auzi?”, „Nu m-asculți”) puse fiicei pentru a se asigura că
are atenția ei deplină.
În relație cu sclavii insulei, Prospero își arată latura tiranică și violentă, fapt evidențiat
prin felul în care se adresează lui Caliban („sclav mincinos”, „slugoi scârbavnic”) și din spusele
monstrului („de-a ciuma-n despot”), dar și prin nemulțumirea pe care o are față de spiritul Ariel,
care îi este întru totul supus.
Cruzimea sa este reliefată de modul în care încearcă să se răzbune pe trădători: îi
desparte, îi dezorientează, îl face pe Alonso să credă că fiul său a murit, iar pe Ferdinand că tatăl
său e mort, îi supune mai mult unor chinuri psihologice, dorind să experimenteze și ei
sentimentul izolării și al pierderii și să sufere chair mai mult decât a suferit el.
Planul său cuprinde două obiective: să se răzbune și să-și redobândească tronul. Prin
metodele sale vindicative suplimentate de magie și de ajutorul spiritelor insulei, reușește să
manipuleze sentimentele și gândurile dușmanilor săi. Astfel, îl face pe Alonso să creadă că și-a
pierdut fiul cum și el, Prospero, și-ar fi pierdut fiica, stârnind suferința, dar și compasiunea și
părerea de rău a ducelui; îl face pe Ferdinand slujitorul său cu scopul de a trezi sentimentul
empatiei și iubirii Mirandei; iar la sfârșitul piesei, îi redă lui Alonso fiul, Alonso regretă uneltirea
împotriva lui Prospero și îl repune pe tron, iar căsătoria tinerilor crează o nouă alinață între Milan
și Neapole.
O altă caracteristică a sa pare că este ipocrizia. Prospero suferă după trădarea fratelui său,
fapt evidențiat de tonalitatea discursului din actul 1, scena 2; consideră că detronarea și alungarea
sa sunt nedreptăți, dar la rându-i este nedrept cu naufragiații, tratându-i prea crud, iar pe Caliban,
stăpân din naștere al insulei creată de mama sa, Sycorax, îl face sclavul său.
De asemenea, Prospero ne este înfățișat pe parcursul operei atât ca suveran, cât și ca mag.
Vrăjitoria, învățată de la Caliban, folosită pe tot parcursul piesei, o pune în slujba atingerii
scopurilor personale. Însă, Prospero ni se arată în totalitatea puterilor sale magice abia în actul 5,
scena 1. Vraja din această secvență nu este una obișnuită, ci una care-l înzestrează cu puterile
unui demiurg. Elementele naturii care se subordonează voinței lui Prospero sunt surprinse într-un
cadru mai degrabă grotesc, decât paradisiac sau exotic ceea ce denotă influențele negative ale
magiei. De altfel, aceasta este cea din urmă incantație prin care Prospero cere să-i transporte pe
toți în Italia, iar după aceea să i se ia puterile magice.
Decizia ar putea fi justificată de faptul că dorința de cunoaștere a tainelor magiei l-a adus
în situația de a-și pierde tronul, iar acum renunță la ea pentru a nu repeta greșeala. Însă, de ce
alege Prospero-om inteligent- domnia asupra unui ducat năpădit de intrigi regale și rele uneltiri
în locul propriei sale insule și al puterilor magice? De ce el, maiestru manipulator, își învață
fratele tainele conducerii, dar nu prevede caracterul lui fățarnic? De ce oprește regicidul
organizat de Antonio și Sebastian, salvându-l pe Alonso, dar nu-i dezvăluie acestuia planul celor
doi? De ce, până la urmă, nu se folosește de puterile sale de mag pentru a redeveni regele
Milanului și pentru a se răzbuna prin alte modalități pentru suferințele sale?
Unii exegeți îl consideră pe Prospero, simbol al artistului universal, chiar și un alter-ego
al lui Shakespeare. Pe de o parte, pentru că, de-a lungul piesei, Prospero vorbește despre
imaginație, creativitate și rolul artistului. Spre exemplu, la un moment dat, acesta îi vorbește lui
Ferdinand despre insulă ca despre o „închipuită scenă”, iar despre sfârșitului zilei ca despre
sfârșitul unei „serbări” când actorii „s-au destrămat cu toții”. Tot atunci rostește celebrele vorbe
„Plămadă suntem precum cea din care/ Sunt făcute visele; și scurta viață/ Împrejmuită ni-e de
somn”, rolul artistului fiind acela de a trezi emoția prin arta sa, de a face oamenii să-și trăiască
viața cuprinsă între două perioade de „somn”: preexistența și ceea ce se află dincolo de moarte.
(„mormintele și morții/ Prin arta-mi s-au trezit”).
Pe de altă parte, Prospero poate simboliza artistul prin faptul că regizează întreaga piesă
de teatru prin intermediul magiei, forță creatoare. Piesa începe cu haosul provocat de furtună,
continuă cu naufragiații dezorientați din pricina planului lui Prospero, care sunt reuniți la dorința
acestuia, iar în final Prospero redevine ducele Milanului, ducându-și la îndeplinire planul.
Asemenea unui demiurg care crează lumea din întunericul primordial, Prospero transformă
haosul iscat de furtună într-o atmosferă calmă, în care conflictele se ameliorează și chiar oferă un
final fericit întâmplărilor. Toate acțiunile sunt orchestrate de el, artistul, care, prin planul de
răzbunare, urmărește, de fapt, să le facă pe celelalte personaje și, implicit, pe spectatori să
împărtășească viziunea lui asupra lumii. De aceea, poate, el se luptă pentru dreptatea sa, iar cu
ceilalți este nedrept.
De asemenea, putem comenta și asupra predestinării personajului spre cunoaștere și spre
îndeplinirea planului (artistic). Numele de „Prospero” poate fi asociat „reușitei”, „succesului”
(lat.prosperitas, atis ), dar și „căutării” sau „privitului din depărtări” (lat. prospectus, us), fapt ce
îl face superior tuturor personajelor operei literare.
Nemaiavând puteri magice, Prospero rămâne doar un bătrânel care, repus fiind la cârma
țării sale, devine mai reflexiv și se gândește la ultima etapă a vieții sale, lăsând-o pe Miranda să
se bucure de noua lume pe care urmează s-o descopere.
Astfel, prin personajul Prospero este evidențiată natura testamentară a piesei „Furtuna”,
Shakespeare lasă în urmă nu doar adevărate capodopere literare sub a căror patronaj literar să se
dezvolte generațiile viitoare, dar și viziunea sa asupra rolului creatorului de artă.