Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
În anul
1902 pleacă în Statele Unite pentru a studia la Cornell University. Îşi
obţine doctoratul la Universitatea din München, în 1911, cu o teză intitu-
lată The Fall of the Dutch Republic (Căderea Republicii Olandeze), care
va deveni, în 1913, prima sa carte publicată. Este corespondent al agenţiei
Associated Press în Rusia, în timpul revoluţiei din 1905, iar apoi în Belgia
în anul 1914, la începutul Primului Război Mondial. Se întoarce în Statele
Unite; conferenţiază la Cornell University, iar în 1919 devine cetăţean
american. În 1940 îl sprijină pe Franklin D. Roosevelt în campania elec-
torală şi îi îndeamnă pe americani să se împotrivească totalitarismului
după ce, cu doi ani înainte, denunţase nazismul într-un volum care a avut
ecou în epocă.
Este unul dintre cei mai importanţi autori de istorie pentru copii şi adoles-
cenţi; a publicat zeci de volume, pe care le-a şi ilustrat. Cea mai cunoscută
carte a sa este, fără îndoială, Istoria omenirii, apărută pentru prima dată
în 1921 şi actualizată ulterior de autor, apoi de fiul său şi de alţi istorici.
A fost, în 1922, prima operă distinsă cu Newbery Medal, prestigios premiu
nord-american destinat literaturii pentru copii.
HENDRIK WILLEM VAN LOON
ISTORIA OMENIRII
Ediţie actualizată şi introducere de
ROBERT SULLIVAN
EDITURA HUMANITAS
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro
Nota editorului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
Introducere nouă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15
Cuvânt înainte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21
ROBERT SULLIVAN
Brooklyn, New York
2013
8
CUVÂNT ÎNAINTE
LUI JIMMIE
Omul a fost ultimul sosit, dar cel dintâi care şi-a folosit
creierul cu scopul de a supune forţele naturii. Iată motivul
pentru care vom studia omul, și nu pisicile, câinii, caii sau orice
28 istoria omenirii
alt animal, deşi fiecare în felul său are în spate o evoluţie isto-
rică foarte interesantă.
La începuturi, planeta pe care trăim a fost (din câte ştim în
prezent) o minge mare de materie incandescentă, un norişor de
fum în oceanul nemărginit al spaţiului. Treptat, pe parcursul a
milioane de ani, suprafaţa a ars complet şi s-a acoperit cu un strat
subţire de rocă. Pe aceste pietre neînsufleţite au căzut puhoaie
nesfârşite de ploaie, tocind granitul dur şi ducând praful în văile
ascunse printre stâncile înalte ale pământului fumegând.
În cele din urmă a venit şi
ceasul când soarele a străpuns
norii şi a văzut această planetă
mică acoperită de câteva bălţi ce
aveau să evolueze în maiestuoa-
sele oceane din emisferele estică
şi vestică.
Apoi, într-o bună zi, s-a întâm-
plat marea minune. Materia moar-
tă a dat naştere vieţii.
Pe apele mării a plutit prima
ploua necontenit celulă vie.
Milioane şi milioane de ani a
rătăcit în voia curenţilor. Însă în tot acest timp şi-a dezvoltat
anumite deprinderi ca să poată supravieţui mai uşor pe pă-
mântul neprimitor. Unele celule se simţeau mai bine în adân-
cimile întunecoase ale lacurilor şi bălților. Au prins rădăcini
în sedimentele aluvionare aduse de pe vârful dealurilor şi au
devenit plante. Altele au preferat să se mişte, le-au crescut
membre articulate ciudate, ca ale scorpionilor, şi au început să
mişune pe fundul mării printre plante şi apariții verzui
asemănătoare cu meduzele. Altele (acoperite cu solzi) se bazau
pe mișcări de înot pentru a se deplasa dintr-un loc în altul în
căutarea hranei şi, încetul cu încetul, au populat oceanul cu
miriade de peşti.
Între timp, plantele se înmulţiseră şi au fost nevoite să-şi
caute alte sălaşuri. Nu mai încăpeau pe fundul mării. Au ieşit
şovăitor din apă şi şi-au găsit un nou cămin în mlaştinile şi
pregătirea scenei 29
apariţia omului
30 istoria omenirii
valea egiptului
construirea piramidelor
valea nilului 49
Însă puţin după anul 1700 a.Ch. populaţia din Teba a declan-
şat o revoluţie. După o luptă îndelungată, hicsoşii au fost alun-
gaţi din ţară şi Egiptul a redevenit liber.
O mie de ani mai târziu, când Asiria a cucerit tot vestul
Asiei, Egiptul a fost înglobat în imperiul lui Sardanapal1. În
secolul al VII-lea a.Ch. a devenit din nou stat independent
guvernat de un rege stabilit în oraşul Sais din Delta Nilului.
Însă în 525 a.Ch. Cambise, regele persanilor, a luat în stăpânire
Egiptul, iar în secolul al IV-lea a.Ch., când Persia a fost cucerită
de Alexandru cel Mare, Egiptul a devenit şi el provincie macedo-
neană. Și-a recăpătat o independenţă aparentă când unul dintre
generalii lui Alexandru s-a întronat ca rege al unui stat egip-
tean nou şi a întemeiat dinastia ptolemeică, instalată în oraşul
recent construit Alexandria.
În cele din urmă, în anul 39 a.Ch. au venit romanii. Ultima
regină egipteană, Cleopatra, s-a străduit din răsputeri să
salveze ţara. Frumuseţea şi farmecul ei erau mai periculoase
pentru generalii romani decât şase corpuri de armată egiptene.
A atacat cu succes inima a doi cuceritori romani. Însă în anul
30 a.Ch. în Alexandria a debarcat Augustus, nepotul şi moşte-
nitorul lui Cezar. El nu împărtăşea admiraţia unchiului răposat
pentru încântătoarea prinţesă. I-a nimicit armatele, dar i-a cru-
ţat viaţa pentru a o pune să defileze, spre triumful său, printre
celelalte prăzi de război. Când a auzit de acest plan, Cleopatra
s-a sinucis otrăvindu-se. Iar Egiptul a devenit provincie romană.
un turn babel
ninive
58 istoria omenirii
negustorul fenician
micene, în argolida
marea egee
cele mai bune arme care se găseau pe pieţele din estul Medite-
ranei. Aveau mult timp liber în care puteau exersa arta războ-
iului. Trăiau în case trainice şi puteau angaja soldaţi să lupte
pentru ei. Se certau mereu între ei pentru a decide cine să
conducă oraşul. După care nobilul victorios își asuma un fel de
statut regal asupra tuturor vecinilor şi guverna oraşul până
era asasinat sau alungat de alt nobil ambiţios.
Un asemenea rege, grație soldaţilor săi, era numit „tiran“,
iar pe parcursul secolelor al VII-lea şi al VI-lea înaintea erei
noastre fiecare cetate grecească a fost condusă o vreme de ase-
menea tirani, dintre care mulţi, în treacăt spus, s-au dovedit
oameni extraordinar de capabili. Pe termen lung această stare
de lucruri a devenit totuşi inacceptabilă. Astfel că s-au făcut
încercări de reformare, iar din aceste reforme s-a născut prima
guvernare democratică din lume.
Pe la începutul secolului al VII-lea locuitorii din Atena au
hotărât să facă puțină ordine şi să redea un glas în guvernare
mulţimii oamenilor liberi, aşa cum se presupunea că avuseseră
pe vremea străbunilor ahei. I-au cerut unui bărbat pe nume
Dracon să le dea un set de legi care să-i ocrotească pe săraci
de agresiunile celor bogaţi. Dracon a purces la treabă. Din ne-
fericire, acest Dracon era avocat profesionist şi nu prea era la
curent cu viaţa obişnuită. În ochii lui, o infracţiune era infrac-
un oraş-stat grec
autoguvernarea greacă 83
societatea greacă
86 istoria omenirii
unde toată lumea mănâncă mult mai mult decât îi face bine, i-ar
fi dezgustat. Se strângeau în jurul mesei pentru a se bucura de
o conversaţie plăcută şi un pahar de vin bun combinat cu apă,
dar, fiind oameni cumpătaţi, îi dispreţuiau pe cei care beau
prea mult.
Simplitatea care domnea în sala de masă domina şi în ale-
gerile vestimentare. Le plăcea să fie curaţi şi dichisiţi, să aibă
barba tăiată îngrijit, să îşi simtă corpul întărit de exerciţiul
fizic şi înotul practicate la gimnaziu1, însă nu au adoptat nici-
odată moda asiatică care pretindea culori ţipătoare şi modele
bizare. Purtau o tunică lungă albă şi reuşeau să arate la fel de
eleganţi ca un ofiţer italian modern în pelerina lui albastră.
Le plăcea să-şi vadă soţiile purtând podoabe, dar li se părea
foarte vulgar să-şi afişeze bogăţia (sau nevestele) în public, aşa
că atunci când ieşeau din casă femeile erau cât mai discrete
cu putinţă.
Pe scurt, istoria vieţii grecilor nu e doar povestea moderaţiei,
ci şi a simplităţii. „Lucrurile“, scaunele, mesele, cărţile, casele
şi trăsurile pot să îi ocupe mult timp proprietarului. În cele din
urmă îl fac inevitabil sclavul lor şi stăpânul petrece ore în şir
îngrijindu-le, menţinându-le lustruite, periate şi vopsite. Grecii
doreau mai presus de orice să fie „liberi“, atât cu mintea, cât
şi cu trupul. Ca să îşi poată păstra libertatea şi să aibă spiritul
într-adevăr liber, îşi reduseseră necesităţile de zi cu zi la cel
mai de jos nivel posibil.
bătălia de la maraton
bătălia de la termopile
războaiele persane 95
1. Trib grec antic care a dat şi numele Golfului Maliac (n. tr.).
grecia
războaiele persane 97
cartagina
sfere de influenţă
108 istoria omenirii
l-a mulţumit pe deplin. Totuşi, câţiva ani mai târziu, atunci când
Senatul i s-a adresat cu termenul de Augustus – „ilustrul“ –
nu a obiectat, iar peste alţi câţiva ani omul de pe stradă îi spu-
nea Caesar, „cezar“, în timp ce soldaţii, obişnuiţi să vadă în
Octavian comandantul suprem, îi ziceau căpetenie, imperator
sau împărat. Republica se transformase în imperiu, dar roma-
nul de rând abia dacă își dăduse seama de acest fapt.
În 14 p.Ch., poziţia sa de conducător absolut al poporului
roman se consolidase atât de bine încât Octavian a devenit
obiectul venerării divine rezervate până atunci zeilor. Iar succe-
sorii lui au fost adevăraţi „împăraţi“ – conducători absoluţi ai
celui mai întins imperiu văzut vreodată pe lume.
La drept vorbind, cetăţeanul de rând era sătul cât cuprinde
de anarhie şi dezordine. Nu îi păsa cine îl cârmuia câtă vreme
noul stăpân îi dădea şansa de a trăi liniştit, fără tărăboiul
veşnicelor răzmeriţe în stradă. Octavian le-a asigurat supuşilor
patruzeci de ani de pace. Nu dorea să extindă frontierele terito-
riilor romane. În anul 9 p.Ch. plănuise invadarea ţinutului
sălbatic din nord-vest, locuit de teutoni. Însă generalul Varus
şi toţi oamenii lui au fost ucişi în Pădurea Teutoburgică, după
care romanii nu au făcut alte încercări de a civiliza acele popu-
laţii barbare.
Şi-au concentrat eforturile asupra uriaşei probleme a refor-
mei interne. Însă era prea târziu pentru a schimba mare lucru
în bine. Două secole de revoluţie şi războaie externe răpuseseră
floarea generaţiilor mai tinere. Ruinaseră clasa agricultorilor
liberi. Introduseseră mâna de lucru sclavagistă cu care cetăţea-
nul liber nu putea spera să concureze. Transformaseră oraşele
în stupi locuiţi de mulţimi de ţărani fugari sărăciţi şi suferinzi.
Creaseră o birocraţie considerabilă – funcţionari meschini
plătiţi prost şi obligaţi să ia mită pentru a cumpăra pâine şi
haine familiilor. Şi, mai rău decât orice, îi obişnuiseră pe oameni
cu violenţa, cu vărsarea de sânge, cu o plăcere barbară provo-
cată de durerea şi suferinţa altora.
La suprafață, pe parcursul primului secol al erei noastre
statul roman era o structură politică magnifică, atât de mare
încât imperiul lui Alexandru devenise una din provinciile lui
imperiul roman 133
ţara sfântă
o mănăstire
ascensiunea bisericii 147
vin goţii!
patria normanzilor
oilor din turma lor, iar în ochii lui Dumnezeu un rege e doar un
ins din turma credincioşilor.
Frederic de Hohenstaufen, mai cunoscut ca Barbarossa sau
Barbă Roşie, a formulat o pretenţie opusă, anume că „Dumne-
zeu Însuşi“ îi dăduse imperiul predecesorului său şi, cum impe-
riul includea Italia şi Roma, a organizat o campanie pentru
anexarea acestor „provincii pierdute“ la ţara nordică. Barba-
rossa s-a înecat accidental în Asia Mică în timpul celei de-a
Doua Cruciade, însă fiul său, Frederic II, un tânăr strălucit
care în copilărie intrase în contact cu civilizaţia mahomedanilor
din Sicilia, a continuat războiul. Papii l-au acuzat de erezie. E
adevărat că Frederic pare să fi simţit un dispreţ profund şi sin-
cer pentru grosolana lume creştină din nord, pentru neciopliţii
cavaleri germani şi pentru preoţii italieni intriganţi. Însă şi-a
pus lacăt la gură, a plecat într-o cruciadă, a luat Ierusalimul
de la necredincioşi şi a fost încoronat rege al Oraşului Sfânt.
Nici măcar acest lucru nu i-a îmbunat pe papi. L-au destituit
pe Frederic, dând posesiunile sale italiene lui Carol de Anjou,
fratele acelui Ludovic al Franţei care a devenit faimos ca Sfân-
tul Ludovic. Aceasta a dus la alte războaie. Conrad V, fiul lui
Conrad IV şi ultimul din dinastia Hohenstaufen, a încercat să
recâştige regatul, dar a fost învins şi decapitat la Napoli. Însă
douăzeci de ani mai târziu, francezii, care îşi atrăseseră antipa-
tia întregii Sicilii, au fost ucişi cu toţii în timpul răscoalei numite
Vesperele Siciliene, şi tot aşa.
Conflictul dintre papi şi împăraţi nu s-a rezolvat niciodată,
însă după o vreme cei doi inamici au învăţat să se lase în pace
unul pe altul.
În anul 1273, Rudolf I de Habsburg a fost ales împărat. Nu
s-a deranjat să meargă la Roma pentru a fi încoronat. Papii nu
au protestat şi, la rândul lor, s-au ţinut departe de Germania.
Asta a însemnat pace, dar două secole care ar fi putut fi folosite
în scopul organizării interne se irosiseră pe războaie inutile.
Totuşi, în tot răul a existat, pentru unii, și un bine. Printr-un
proces de echilibrare atentă, orăşelele din Italia izbutiseră
să-şi sporească puterea şi independenţa pe spezele împăraţilor
şi papilor. Când a început iureşul pentru Ţara Sfântă, au reuşit
papă contra împărat 181
prima cruciadă
castelul şi oraşul
corabie hanseatică
coboară tot mai mult, până în groapa cea mai adâncă, unde
Lucifer însuşi stă împietrit în gheaţa veşnică, înconjurat de cei
mai mari păcătoşi, trădători şi mincinoşi şi de cei care şi-au
cucerit faima şi succesul prin minciuni şi înşelătorii. Însă
înainte ca cei doi călători să ajungă în acest loc îngrozitor, Dante
îi întâlneşte pe toţi cei care au jucat, într-un fel sau altul, un
rol în istoria oraşului său iubit. Împăraţi şi papi, cavaleri
dichisiţi şi cămătari care se tânguiesc, osândiţi la pedeapsa
veşnică sau aşteptând ziua izbăvirii, când vor pleca din Purga-
toriu şi vor intra în Cer.
E o poveste curioasă. E un manual despre toate faptele,
sentimentele, temerile şi rugăciunile oamenilor din secolul
al XIII-lea. Printre toate se mişcă figura singuraticului exilat
florentin, urmat pretutindeni de umbra propriei disperări.
Dar iată! Când porţile morţii s-au închis în spatele tristului
poet al Evului Mediu, uşa vieţii s-a deschis larg în faţa copilului
care avea să devină primul bărbat al Renaşterii. Acesta era
Francesco Petrarca, fiul unui notar public din orăşelul Arezzo.
Tatăl lui Francesco aparţinuse aceluiaşi partid politic ca
Dante. Fusese exilat şi el şi de aceea Petrarca s-a născut departe
de Florenţa. La vârsta de cincisprezece ani a fost trimis la
Montpellier, în Franţa, ca să devină avocat, ca tatăl său. Însă
băiatul nu voia să fie jurist. Ura dreptul. Voia să fie cărturar
şi poet – şi fiindcă dorea să fie cărturar şi poet mai presus de
orice, asta a devenit, aşa cum izbutesc oamenii cu voinţă
puternică. A făcut călătorii lungi, copiind manuscrise în Flandra
şi în mănăstirile de pe Rin, apoi în Paris, Liège şi în cele din
urmă la Roma. Apoi s-a stabilit într-o vale singuratică din
Vaucluse, unde a studiat şi a scris. Nu peste multă vreme ajun-
sese atât de faimos, încât şi Universitatea din Paris, şi regele
Neapolelui l-au invitat să le predea studenţilor şi respectiv
supuşilor. În drum spre noul loc de muncă a fost obligat să
treacă prin Roma. Lumea auzise de faima lui ca editor al unor
autori romani aproape uitaţi. Au hotărât să-l onoreze, şi astfel
Petrarca a fost încoronat cu cununa de lauri a poetului în
vechiul for al cetăţii imperiale.
renaşterea 227
marco polo
238 istoria omenirii
magellan
moartea lu hudson
războaiele religioase 283
naţiunea engleză
scena elisabetană
revoluţia engleză 293
una din cele mai înalte expresii ale civilizaţiei, a fost practicată
mai întâi în beneficiul marelui monarh. Epoca lui Ludovic XIV
a fost o perioadă de splendoare şi graţie care mai are încă multe
să ne înveţe.
Din nefericire, această imagine scânteietoare are şi o faţetă
nici pe departe atât de încurajatoare. Gloria peste hotare în-
seamnă prea adesea mizerie acasă, iar Franţa nu a făcut excep-
ţie de la regulă. Ludovic XIV i-a urmat tatălui său în 1643. Şi
a murit în 1715. Asta înseamnă că guvernarea Franţei s-a aflat
în mâinile unui singur om timp de 72 de ani, aproape două
generaţii.
Bine ar fi să înţelegem clar ideea „unui singur om“. Ludovic
a fost primul dintr-o lungă listă de monarhi care au organizat
în numeroase ţări acea formă de autocraţie extrem de eficientă
pe care o numim „despotism luminat“ sau „absolutism luminat“.
Nu îi plăceau regii care doar se jucau de-a conducătorii şi care
transformă afacerile de stat într-un picnic agreabil. Regii acelui
veac luminat trudeau mai mult decât oricare dintre supuşii lor.
Se trezeau cei dintâi şi mergeau ultimii la culcare, percepân-
du-şi „responsabilitatea divină“ la fel de intens ca pe „dreptul
divin“ care le permitea să cârmuiască fără a-şi consulta supuşii.
Bineînţeles, regele nu se putea ocupa personal de toate. Era
obligat să se înconjoare de câţiva asistenţi şi consilieri. Un gene-
ral sau doi, nişte experţi în politică externă, câţiva bancheri şi
economişti abili erau de ajuns. Însă aceşti demnitari nu puteau
acţiona decât prin intermediul suveranului. Nu aveau existenţă
individuală. Pentru masa poporului, persoana sacră a suvera-
nului întruchipa guvernul ţării. Gloria patriei comune devenea
gloria unei singure dinastii. Era exact opusul idealului ame-
rican. Franţa era condusă de, prin şi pentru Casa de Bourbon.
Dezavantajele unui astfel de sistem sunt clare. Regele ajun-
sese să însemne totul. Toţi ceilalţi ajunseseră să nu însemne
mai nimic. Vechea şi utila nobilime a fost forţată treptat să
renunţe la contribuţia anterioară în guvernarea provinciilor.
Un funcţionăraş regal cu degetele pătate de cerneală, aşezat
îndărătul ferestrelor verzui ale unei clădiri guvernamentale din
îndepărtatul Paris, îndeplinea acum sarcinile care îi reveneau
304 istoria omenirii
echilibrul puterilor
echilibrul puterilor 305
puterea maritimă
pelerinii
cum au colonizat albii america de nord
332 istoria omenirii
george washington
marea revoluţie americană
revoluţia americană 339
nau altceva decât mai multe taxe, nimic pentru ei înşişi, motiv
pentru care îşi neglijau ogoarele cât de mult se încumetau.
Avem aşadar un rege care colindă în splendoarea goală a
vastelor încăperi din palatele sale, de obicei urmat de o ceată
flămândă de solicitanţi de funcţii, toţi trăind din câştigurile
produse de ţăranii reduşi practic la starea de animale sălbatice.
Nu e o imagine plăcută, dar nici exagerată. Totuşi, aşa-numitul
Ancien Régime1 avea şi o altă faţetă ce trebuie reţinută.
O clasă mijlocie înstărită, înrudită strâns cu nobilimea (prin
obişnuitul proces al căsătoriei între fiica bancherului bogat cu
fiul baronului sărac), şi o curte alcătuită din cele mai antre-
nante personaje din Franţa aduseseră la apogeul dezvoltării
civilizata artă a traiului elegant. Deoarece nu li se îngăduia să
se ocupe cu probleme de economie politică, cele mai strălucite
minţi ale ţării îşi petreceau ceasurile de răgaz discutând idei
abstracte.
Întrucât modele în mentalităţi şi comportament personal
sunt la fel de predispuse să ajungă la extreme ca și moda vesti-
mentară, era firesc ca societatea cea mai artificială a vremii să
se intereseze enorm de ceea ce considera a fi „viaţa simplă“.
Regele şi regina, proprietarii absoluţi şi necontestaţi ai Franţei
şi ai tuturor coloniilor şi teritoriilor dependente, împreună cu
toţi curtenii lor, s-au apucat să trăiască în conace drăguţe, costu-
maţi toţi în lăptărese sau grăjdari şi jucându-se de-a păstorii
dintr-o vâlcea fericită din Grecia antică. În jurul lor, curtenii
îi acompaniau în pas de dans, muzicienii de curte compuneau
menuete încântătoare, frizerii de curte născoceau pălării din
ce în ce mai elaborate şi mai costisitoare, până când, din pură
plictiseală şi lipsă de ocupaţii adevărate, această lume complet
artificială de la Versailles (marea atracţie turistică construită
de Ludovic XIV departe de oraşul gălăgios şi agitat) nu mai
discuta decât subiecte cât se poate de îndepărtate de viaţa ei,
exact aşa cum un om flămând nu va vorbi decât despre mâncare.
Atunci când bătrânul Voltaire, curajosul filozof, dramaturg,
istoric, romancier şi marele inamic al oricărei tiranii religioase
bastilia
348 istoria omenirii
bătălia de la waterloo
spre trafalgar
364 istoria omenirii
originea automobilului
utilei sale vieţi. Apoi au venit Volta, cu vestita lui „pilă electrică“,
Galvani, Day, profesorul danez Hans Christian Oersted, Ampère,
Arago şi Faraday, cu toţii cercetători sârguincioşi ai adevăratei
naturi a forţelor electrice.
Au dăruit cu mărinimie lumii descoperirile lor, iar Samuel
Morse (care şi-a început cariera ca artist, la fel ca Fulton) s-a
gândit că ar putea folosi curentul electric pentru a transmite
mesaje dintr-un oraş în altul. Intenţiona să utilizeze o sârmă
de cupru şi un mic aparat inventat de el. Lumea l-a luat în râs.
În consecinţă Morse a fost obligat să-şi finanţeze singur experi-
mentele, iar în curând a sărăcit şi lumea a râs şi mai abitir.
Atunci a cerut ajutorul Congresului, iar un Comitet special
pentru Comerţ i-a promis sprijin. Membrii Congresului nu erau
interesaţi de proiect şi Morse a trebuit să aştepte doisprezece
ani până i s-a alocat un mic fond congresional. A construit un
„telegraf“ între Baltimore şi Washington. În anul 1837 şi-a pre-
zentat primul „telegraf“ funcţional într-o aulă a Universităţii
din New York. În sfârşit, la 24 mai 1844 s-a trimis primul mesaj
la mare distanţă, de la Washington la Baltimore. În ziua de
astăzi lumea întreagă e acoperită cu fire de telegraf şi putem
trimite veşti din Europa în Asia în câteva secunde. Peste 23 de
ani, Alexander Graham Bell a folosit curentul electric la tele-
fonul pe care l-a inventat. O jumătate de secol mai târziu Marconi
a perfecţionat aceste idei inventând un sistem de trimitere a
mesajelor care a pus capăt utilizării firelor, deja demodate.
În timp ce Morse, originar din Noua Anglie, lucra la „tele-
graf“, Michael Faraday, din Yorkshire, a construit primul
„dinam“. Micul dispozitiv a fost finalizat în 1831, când Europa
tremura încă după marile revoluţii din iulie care răvăşiseră
atât de tare planurile Congresului de la Viena. Cel dintâi dinam
a crescut în dimensiuni, şi astăzi ne furnizează căldură, lumină
(ştiţi becurile incandescente produse în 1878 de Edison, care a
pornit de la experimentele franceze şi engleze efectuate în dece-
niile 1840 şi 1850) şi energie pentru tot felul de maşini. Dacă
nu mă înşel, nu peste multă vreme motorul electric va elimina
complet „motorul termic“, aşa cum odinioară animalele preisto-
epoca motorului 413
fabrica
revoluţia socială 417
arhitectură gotică
438 istoria omenirii
pionierul
cucerirea vestului
450 istoria omenirii
războiul
456 istoria omenirii
o lume în flăcări
puterea maritimă