Johannes

von Tepl

Plugarul si
moartea
 Johannes von Tepl

Johannes von tepl

Plugarul şi Moartea
Traducere: Marin Tarangul şi Emmerich Schaffer
Introducere și „Cuvânt despre felul de a fi al morții”: Marin Tarangul

Ilustraţii: Johannes von Tepl - Der Ackermann aus Böhmen, Stuttgart,

Werkstatt Ludwig Henfflin, 1470
The Dance of Death ilustrated by Hans Holbein the Younger, Etched by
D. Deuchar, F.A.S., London, 1803

Bucureşti

1997

Page 2
 Plugarul şi Moartea

Johannes von Tepl (cca. 1350 – începutul secolului al XV-lea)

Născut în Boemia vorbitoare de limbă germană și cehă, Tepl (cunoscut și ca Johannes von Saaz sau
Johannes Henslini de Sitbor) a fost identificat ca fiind autor al Ackemann aus Böhmen (The Bohemian
Ploughman) prin intermediul acrosticului IOHANNES și prin semnătura de Tepla („a lui Tepl”) într-o
scrisoare care însoțea lucrarea trimisă prietenului său, Peter Rothirsch din Praga.
Nu se știe prea multe despre el; istoricii presupun că probabil a studiat la universități din Praga,
Bologna și Padova. În 1383, a devenit avocat în Žatec (Saaz) și în 1386 rector al școlii latine din oraș. A
locuit la Praga din 1411. Și-a petrecut aproape toată viața în Regatul Boemiei, în timpul domniei regilor
Carol și Venceslau.
Numirea ca rector al școlii latine și de notar al orașelor Saaz și mai târziu Praga-Neustadt arată că
Tepl cunoştea atât ceha și latină, cât și germana. Nu este clar dacă cehul Tkadlecek (ca. 1407), a publicat
un text similar cu Ackermann; în acesta un țesător deplânge pierderea iubitei sale infidele. Uneori se
admite că şi acest text ar fi putut fi, de asemenea, compus de el.
Johannes von Tepl este cunoscut mai ales pentru primul său poem umanist Der Ackermann aus
Böhmen (Plugarul Boemiei), numit uneori și Der Ackermann und der Tod (Plugar și moarte), scris în jurul
anului 1401 și tipărit pentru prima dată în 1460.
Ackermann este păstrat integral sau parțial în șaisprezece ediții manuscrise, în mare parte de
provenien-ța germană, precum și în șaptesprezece ediții tipărite. Ediția Pfister din 1460 este una dintre
cele mai vechi două cărți tipărite în limba germană.

Pagina din manusrisul Johannes von Tepl – Der Ackermann aus Böhmen, Stuttgart, 1470

Page
3
 Johannes von Tepl

Blazonul lui Johannes von Tepl – manuscrisul din 1470; Universitätsbibliothek Heidelberg, Cod. Pal. germ. 76

Dialogul acesta tulburător, purtat între un barbat, rămas văduv – „Plugarul” – şi Moarte, a fost scris la
răscrucea dintre Evul Mediu și Renaștere. Perenitatea textului ține de limpezimea de cristal a „vocilor”
sale: tânguirea neistovită a omului care-și plânge, ca un alt Iov, cruda soartă, și cinismul plin de sarcasm al
Morții care-i arată mereu cât de inevitabilă e condiția. Și totuși, după ce o vreme această capodoperă a
literaturii germane medievale a cunoscut o largă răspândire, peste ea s-a așternut o uitare de aproape cinci
secole. Grăitor e însă faptul că redescoperirea dialogului a avut loc tocmai la începutul veacului nostru atât
de muncit de problema Șfârșitului. Si iarăși grăitor este că el l-a inspirat pe Heidegger în faimoasa
analiză pe care a făcut-o omului ca ființă-întru–moarte: sfârșitul pe care îl are în vedere moartea, spune
ganditorul de la Freiburg, nu înseamnă faptul de a fi ajuns la sfârșit al omului ( das Zu–Ende–sein), ci
faptul că în fiece clipă omul este ființa–întru–sfârșit (das Sein zum Ende). Moartea nu este momentul în
care omul iese din viață, ci un mod de a fi pe care omul și-l asumă din clipa în care intră în ea. Și
Heidegger citează aici sentința rostită în cuprinsul dialogului: „Din clipa in care se naște, omul este
destul de bătrân ca să moară.“

Page 4
 Plugarul şi Moartea

INTRODUCERE
Scrierea care poartă numele convenţional „Plugarul şi Moartea” este o capodoperă. Titlurile diferă de
La ediţie la ediţie şi sunt nesemnificative; ele nu spun aproape nimic despre bogăţia de conţinut a acestei
opere de excepţie. Ea a fost scrisă în jurul anilor 1400, a cunoscut o largă răspândire o anumită vreme şi a
intrat brusc în uitare, fiind redescoperită şi editată după criterii filologice abia la începutul secolului de
către eminentul germanist Konrad Burdach. Nici la acea vreme însă nu se ştia nimic despre autorul
scrierii. O scrisoare găsită în arhive ne pune în posesia numelui abia în preajma celui de al doilea război
mondial.
Este vorba despre Johannes von Tepl, cărturar din Boemia, om a cărui cultură transpare adesea în
textul operei, fără să îngreuneze deloc cursivitatea vie a acestei scrieri. Pentru un spirit care nu cade în
excesul pedanteriei, „Plugarul şi Moartea” poate apărea ca o mărturie a nivelului european pe care îl poate
avea o enciclopedie a culturii în clipa în care secolul al XV-lea se naşte. Opera respectivă este cea a unui
om citit, care caută cu disperare un sens al vieţii în lumina credinţei care călăuzeşte acest demers.
Scena care pune în joc conţinutul mereu reîmprospătat al acestei opere este o scenă de luptă; nu o
luptă în fapt, ci una care poartă vorbele până la incandescenţă. Două personaje stau real (şi nu simbolic)
faţă în faţă şi îşi apără vehement, fiecare în parte, dreptul de a exista împotriva celuilalt: de o parte, viaţa,
care se ridică împotriva nedreptăţii morţii; de cealaltă parte, moartea însăşi, care-şi revendică dreptul şi
dreptatea veşnică de a secera vieţile, tăindu-le suflarea fără cruţare.
Prilejul care pune în mişcare acest război de proporţii impresionante este un fapt concret: timpuria
plecare din viaţă a unei femei fără prihană, mamă de copii şi soţie fără pată. Bărbatul rămas văduv va
reprezenta blestemul pe care întreaga omenire îl aruncă morţii. Iar strigătul de durere al omului va fi atât
de autentic, încât el va face din nedreptatea morţii ceva cu adevărat strigător la cer. Dar, pe de altă parte,
majestatea şi legea naturală a morţii dau acesteia o înălţime a vorbirii şi un duh care se împotrivesc, cu o
măsură mereu renăscută, disperării și durerii omeneşti. Într-o asemenea luptă, nimeni nu poate avea câştig
de cauză. Aici cauza este mereu depăşită de un sens care vine din altă parte şi care nu poate fi decât divin.
Iar Dumnezeu îşi va face auzită vocea.
*
În 1400, an în care Johannes von Teul îşi scrie dialogul cu moartea, Wenzel (Venceslav) pierde
coroana de împărat al Germaniei, de care Boemia aparţinea, fiind depus de propriii săi principi pentru
cârmuire „nefolositoare, neglijentă, nechibzuită şi nedemnă”: el va păstra, cu toate acestea, până la
moartea sa (1419) Boemia şi titlul de rege al acesteia. Deşi educat în spiritul unei culturi alese pe care, de
altfel, n-o dispreţuia deloc şi pe care o moştenea de la tatăl său, împăratul Carol al IV-lea, figură de vârf a
epocii, Wenzel s-a lăsat furat de uşurinţa pe care i-o oferea condiţia sa şi a alunecat în desfrâu, beţie şi
cruzime; se zice că şi-ar fi lăsat nevasta devorată de câinii săi, lucru care, deşi nu este sigur, spune destule
despre felul în care era privit, însă toate aceste atribute negative ies mai cu seamă din gura populaţiei
germane a Boemiei care, având o poziţie dominantă, era mult mai expusă capriciilor imperiale. Pentru
locuitorii cehi, situaţia prezenta avantajul de a câştiga în privilegii pe măsură ce populaţia germană era
despuiată de ele. Aşa, între altele, în 1409, Jan Hus, viitorul eretic ars pe rug, care era, deja profesor la
Universitatea din Praga, este ales rector, odată cu migrarea la Leipzig a profesorilor germani de acolo.
Anul 1348, doi ani înaintea datei presupuse a moştenirii lui Tepl, este un an blestemat pentru Europa,
pentru că atunci se declanşează flagelul celei mai cotropitoare ciume. Pentru Boemia însă, este o dată
providenţială: la Praga, ia fiinţă, prin hotărârea lui Carol al IV-lea, la scurtă vreme după ce este ales
împărat, prima universitate germană. Evenimentul este expresia unui proces mai adânc, faptul că centrul
de greutate al Imperiului german se mută în Boemia şi că, datorită inteligenţei şi culturii lui Carol, epoca
lui, deşi n-a fost scutită de foamete şi molime, trece drept perioada cea mai fericită a Germaniei din acele
timpuri. Împăratul a deschis poarta unei expansiuni temeinice a comerţului german, a promulgat celebra

Page
5
 Johannes von Tepl

„Bulă de aur” care reglementează alegerea viitorilor împăraţi într-un spirit republican; totodată, a purtat de
grijă ca toate actele emise de cancelariile Imperiului să cultive un stil de înaltă ţinută, fiind ajutat în acest
proiect de cancelarul său, umanistul Johann von Neumarkt, de a cărui influenţă Johannes von Tepl n-a
rămas străin. Carol al IV-lea avea vederi largi, pe care astăzi le-am numi „europene”; el cerea familiilor
princiare să înveţe, pe lângă germană, latina, italiana şi slavona, el însuşi zicând a şti „limba Boemiei ca
orice boemian, franceza, italiana, germana şi latina, vorbit, scris şi citit”. Trebuie spus că, pe vremea
aceea, sentimentul naţional nu avea un caracter ferm şi era de multe ori la fel de mişcător ca şi graniţele
care-şi schimbau deseori numele în funcţie de căsnicii şi moşteniri. (Astfel, Sigismund, fiu al lui Carol şi
frate cu Wenzel, devine prin căsătorie rege al Ungariei şi iniţiază în această calitate cruciada de la
Nicopole, împotriva lui Baiazid.) Cola di Rienzi şi Petrarca vin la Praga, din care Carol a făcut o cetate a
culturii cu edificii pe măsură: Domul, Hradşinul, acel pod de piatră care trece drept cel mai frumos al
lumii şi atâtea opere pe care arta le-a adjudecat ca având pecetea Boemiei s-au născut atunci.
Johannes von Tepl (sau „von Saaz”. după numele locului în care îşi va deschide o şcoală) era notar.
Studiile şi le-a făcut probabil în Italia, nu se ştie sigur, şi la Praga. Funcţia de notar începe să aibă o mare
preţuire în epocă. Notariatul se predă în universităţi şi există deja o „sumă a artei notariatului”. Este semn
că toate actele emise trebuie să primească o autentificare oficială, ceea ce le dă valoare de document, adică
ele devin dovezi confirmate de o autoritate care are acest drept. Trebuie să vedem în această valorificare
juridică a actelor scrise un simptom al epocii, semn de înnoire a timpurilor. Umanismul renascentist (sau
chiar cel „nerenascentist”, ce rămâne medieval în rădăcini) are şi o latură juridică ce se manifestă în
nevoia de a legifera mersul societăţii; cu atât mai mult cu cât această societate îşi multiplică aspectele
(meserii noi, călătorii, negoţuri, materiale noi, transporturi, edificii, arme şi războaie de alt tip). Omul îşi
sporeşte conştiinţa faţă de propria sa istorie; – însăşi revenirea la izvoare antice exprimă conştiinţa că ceva
a fost „depus” în trecut şi că se poate comunica cu spiritul acestui trecut. Se caută focare în istorie, repere
cronologice; odată cu aceasta, precizia şi particularizarea evenimentelor, numele proprii care îl reprezintă,
„maniera”, stilul sau ideea care localizează cutare sau cutare imagine a istoriei. Ca notar, adică în calitatea
pe care o are de a „notifica” actele, Johannes von Tepl particularizează apariţia morţii şi dialogul cu ea,
dându-i o împrejurare concretă, moartea unei femei neprihănite; această împrejurare. funcţionează ca un
fel de „cadru juridic” în procesul de vinovăţie pe care soţul văduv îl intentează morţii. Este de la sine
înţeles că autorul s-a inspirat din codul de procedură al proceselor curente – dar nu numai din ele; exista
deja un model literar şi trubaduresc al dialogurilor în formă de ceartă, de altercaţie, ca să nu mai vorbim de
procedeul „disputei”, curent în şcoli şi universităţi. Cât priveşte realitatea morţii, ea există de multă vreme
şi dispune de un registru tematic variat; motivul de nepreţuire, de dispreţ al lumii (contemptus mundi),
motivul „memento mori” din care decurge cel al vanităţii şi al acelei „Doamna Lume” (Frau Welt),
frumoasă în partea din faţă, scârboasă şi plină de stricăciuni în spate; „dialogul a trei vii cu trei morţi”.
După 1400, se vor răspândi „dansurile morţii” şi cărţile de mângâiere pentru ultima clipă, purtând titlul
„arta de a şti să mori cum trebuie” (Ars moriendi). Astfel, şi în privinţa formei şi în cea a conţinutului,
dialogul lui von Tepl avea deja o tradiţie în spate. Însă, ca autor, Johannes von Tepl nu este numai notarul
care a avut abila idee de a chema moartea în judecată şi de a o supune unui proces, ci este, mult mai mult,
acel meşter al penei (de unde „veşmântul lui de pasăre”), „plugarul” care ară scriind şi însămânţează,
astfel, recolta în spirit a acestui scris – cu alte cuvinte, cel care pare să spună că scrie luând ca suport chiar
mintea celor care-l vor citi; este cărturarul care s-a făcut creatorul unei opere de artă, după un cadru
convenit şi ştiut, dar pe solul unei mişcări de viaţă mult mai fertile. La Johannes von Tepl, înfruntarea cu
moartea izbucneşte ca o flacără, înaltă, care se ridică mult deasupra operelor de acest fel din epocă; şi
deasupra altor scrieri care vor veni mai târziu. Deşi concepută într-o optică diferită, doar nuvela lui Tolstoi
descriind „moartea lui Ivan Ilici” se înrudeşte cu ea ca intensitate.
Ultimele constatări dau o parte din răspunsul la problema pe care şi-au pus-o filologii, dacă opera lui
Tepl este o creaţie a umanismului (părerea lui Burdach) sau dacă ea se înscrie cu precădere în

Page 6
 Plugarul şi Moartea

continuitatea Evului Mediu (cum susţine Hubner, cu intenţia de a-l corecta pe Burdach). S-a arătat că
faptul că Tepl citează autori antici nu este definitoriu, întrucât asta se face constant şi în Evul Mediu.
Finalul, pe de altă parte, este hotărât medieval, cu marea rugăciune către Dumnezeu şi ruga pentru pacea
celei plecate în lumea de dincolo. Finalul, vom zice noi, este medieval, însă el apare ca un adaos la restul
textului, ca o rezolvare care se cerea şi care trebuia găsită în acest conflict care, aşa cum este purtat, nu are
rezolvare. Aşa că partea „cea mai medievală” a operei apare ea însăşi ca un corp puţin străin, artificial,
faţă de rest: deci, dacă finalul pledează pentru caracterul medieval, el poate fi luat, în acelaşi timp, drept
contraargument, în măsura în care resimţim juxtapunerea finalului la compoziţia de ansamblu. În sfârşit,
se poate demonstra orice, influenţe, mentalități diferite, dacă extragem părţi şi le judecăm pe bucăţi. Ce
izbeşte în opera lui Tepl este prospeţimea ei, în ciuda faptului că ştim, mărturisit într-o scrisoare de către
autorul însuşi, că este vorba de o construcţie care nu s-a sfiit să folosească un întreg inventar de figuri
retorice. Oricare ar fi „materialele” din care o operă este construită, ele definesc prea puţin puterea şi
duhul acelei creaţii; iar dacă opera se lasă definită de astfel de „materiale”, nu mai e cazul să o considerăm
creaţie de anvergură, ci operă eclectică, mozaic. Dialogul lui Tepl are suflu, nu este operă de laborator. Se
simte că durerea este reală şi că vorbele nu sunt doar imaginate, ci încărcate de conţinutul pe care-l
exprimă. Iar faptul că opera poate să apară când medievală, când renascentistă nu ţine de împărţirea ei pe
sectoare, ci de aspiraţia ei către o zonă universală de expresie, care face din ea o operă şi medievală, şi
renascentistă, şi „modernă”, dacă avem nevoie s-o numim şi astfel. Chiar dacă ar fi o operă exclusiv
renascentistă, nu s-ar explica deloc faptul că ea este vie, simplă şi puternică. Nu puţine sunt operele de
Renaştere care rămân seci, sărace, schematice. Opera trebuie judecată aşa cum este ea, în sine, fără multe
referinţe exterioare. Ce este ea oriunde şi oricând, ce ştie să dea oricui. Operele importante ale spiritului
sunt, în mare majoritate, „vechi”, născute în vremuri pe care nu le cunoaştem. Dar ele sunt cu „miez”, au
în ele ceva care se transmite dincolo de decorul epocii lor, şi „cititul” lor îl facem uşor, fără piedici, fără să
umblăm în dicţionare să aflăm detalii despre obiceiuri, case, îmbrăcăminte, aşa cum erau ele în epocă. Cu
cât trebuie să ţinem seama de epocă, de convenţiile şi distincţiile ei, cu atât lectura operei devine mai
plicticoasă şi se transformă numai în plăcerea joasă de a descifra o şaradă arheologică; cu atât dispare
legătura directă cu miezul operei, patima citirii ei, şi deci opera respectivă se dovedeşte incapabilă să
transmită un conţinut viu. Noi citim azi dialogul lui Tepl fără să fim împiedicaţi de „factorii specifici” ai
epocii. Şi chiar atunci când dăm peste un asemenea „factor”, cum ar fi lista, cu aer de catalog pompos, de
pomelnic, a tuturor tehnicilor de ghicit, noi înţelegem sensul imediat şi o traducem cam aşa: „orice putere
ai avea şi în orice ai încerca să ghiceşti”. Aceeaşi listă (cap. XXVI) poate tot atât de bine să exprime
superstiţia medievală, pe latura folclorică şi dezordonată a Evului Mediu, pe cât de bine poate fi
interpretată ca viziune de tip umanist a superstiţiei, prin inspiraţia ei din Antichitatea romană şi prin
intenţia metodică de a clasifica genurile. Vedem deci că opera lui Tepl nu ne constrânge s-o citim prin
„prisma epocii” ei; ca să putem fi cu atât mai liberi să intrăm în miezul ei, care se deschide în faţa ochilor
noştri.
Că epoca nu ne constrânge cu detalii fără sens, nu însemnează că scrierea planează în veşnicie, fără
legătură cu timpul şi mizeriile lui. Dar timpul şi istoria nu îşi exercită presiunea exterior, ca decor, ci
interior, ca experienţă şi sens. Nu este foarte important să-l clasăm pe Tepl înspre lumea medievală sau
spre cea renascentistă, dar este totuşi important să ştim că realitatea morții devine acută în secolul al XIV-
lea, că pustiirea morții îi dezleagă pe oameni de prejudecăţi şi îi aruncă în excese; şi că toate acestea se
adună şi dau omului ocazia de a-şi gândi lumea în care trăieşte prin gândurile sale proprii, nu prin cele
„împrumutate. Ca să avem cât de cât măsura unei diferenţe de conţinut care se întrupează în dialogul lui
Tepl, să comparăm memorabila frază din capitolul XX (pe care o consemnează şi Heidegger, Fiinţă şi
timp, § 48): „Din clipa în care se naşte, omul este destul de bătrân ca să moară” cu versul asemănător, scris
cu două sute de ani înainte, spre sfârşitul secolului al XlI-lea, de Hélinand de Froidmont: „Moartea

Page
7
 Johannes von Tepl

răstoarnă înainte să te ţii pe picioare” (Versurile morţii, XXIII, 7). La Hélinand lipseşte accentul interior;
pare să facă o constatare empirică, el vede lumea narativ. La Tepl, fraza cade ca un lucru împlinit, nu poţi
să treci de ea fără s-o gândeşti. Cuvântul „bătrân”, legat de naştere are apăsarea lui, pune degetul pe o
„rană”, o rană principială care se deschide odată cu naşterea. Versul lui Hélinand ne sugerează un conflict
în care nu putem fi decât victime supuse. La Tepl, conflictul este gândit; lucrat, meditat şi reaşezat pe un
soclu, pus în lumină. Meritul lui Tepl nu stă în mentalitatea pe care o reprezintă, medievală sau nu. Nu
concepţia generală din care decurge scrierea îi dă acesteia putere, ci faptul că opera ne face să simţim
conştiinţa unei concepţii, articularea discursului în jurul unui centru interior care nu încetează să palpite.

Marin Tarangul

Nota traducătorilor

În întreg cuprinsul dialogului, personajul morţii apare când la pluralul majestăţii, când la singular, în
adresă directă. Jocul acesta a fost cerut chiar de „temperamentul” dialogului care face să schimbe stările
personajelor.

Page 8
 Plugarul şi Moartea

CUVÂNT DESPRE FELUL DE A FI AL MORŢII

I
Nimic nu este aşa de legat de viaţă ca moartea. Şi prin însăşi legătura care există între viaţă şi moarte,
mintea se trezeşte în faţa unui paradox cu care trebuie să se obişnuiască. Fără viaţă, moartea n-ar fi
moarte, fără moarte, viaţa n-ar fi viaţă de trăit. Ele sunt aşa de strâns legate încât una pare ilogică în lipsa
celeilalte. Ni se pare întemeiat şi de nepus în discuţie faptul că viaţa şi moartea trebuie concepute
împreună şi că ceea ce au de împărţit este însuşi faptul că ele nu pot fi despărţite. Dar legătura între viaţă
şi moarte nu este o legătură fizică, ea nu decurge din faptul că una urmează celeilalte, că cele două sunt
lipite una de alta în timp. Aşa le vedea Epicur, ca simplă succesiune, ceea ce l-a şi făcut să le despartă. El
zice că, atâta vreme cât suntem în viaţă, moartea nu există, iar când moartea se arată, nu mai suntem vii.
Dincolo de intenţia acestor vorbe, noi putem recunoaşte că ele afirmă de fapt ceea ce vor să refuze: cu cât
încercăm să-l desluşim, cu atât hotarul dintre viaţă şi moarte devine mai indiscernabil. Pentru că legătura
acestor două e opera minţii. Dacă tot nu ne priveşte şi nu putem privi moartea, întrucât suntem deja morţi
când ea se înfăţişează, ce rost a avut atunci omul să mai scornească cuvântul „moarte”?
*
Ce privim, când privim un cadavru? Pe cineva care a trăit, nu pe mortul care a murit. Fiindcă nu ştim
ce a făcut, nu ştim ce s-a întâmplat când zicem „a murit”. Adică noi zicem, de fapt, când zicem „a murit”,
că i s-a întâmplat şi acest lucru, să moară. Nu ştim ce i s-a întâmplat, pentru că ştim bine că tot ce i se
întâmplă, i se întâmplă în viaţă; ştim deci că dacă zicem „a murit”, i se întâmplă acest „lucru” pentru că
punem această întâmplare în sarcina vieţii. Când zicem că cineva „a murit”, înţelegem că acţiunea
denumită de acest verb ne scapă, dar, în acelaşi timp, sensul acestui verb capătă o întorsătură, o răsturnare,
şi îl face să se întoarcă asupra vieţii. Când zicem de cutare că „a murit”, nu înţelegem că viaţa acestuia a
fost întrecută de moarte – ca un fel de concurs care se petrece între viaţă şi moarte de-a lungul vieţii –, ci
că viaţa lui a trecut şi a intrat în acest trecut, că ea nu mai este trecere, că trecerea s-a terminat şi, odată cu
ea, această viaţă care „a murit” a devenit o viaţă întreagă, o viaţă „făcută”, o viaţă „gata făcută”, deci că s-
a transformat într-un întreg spiritual, care poate fi pusă şi păstrată deoparte, în întregul ei. Este ceea ce
facem prin înmormântare. Aşa şi trecerea vieţii exprimată la trecut (cel ce trece prin viaţă, trece acum prin
ea; cel care a trecut prin viaţă, nu mai trece prin ea) înseamnă punerea trecerii sub semnul a ceea ce nu
trece prin moarte; este ceea ce rămâne din viaţă, restul de viaţă, ceea ce nu poate pleca în altă parte. Astfel,
prin moarte, încercam să-i păstrăm viața cuiva. Să-i păstrăm viaţa, nu să-l păstram pe el în viaţă! Prin
moarte deci, ne gândim la ceea ce se poate păstra în viaţă din propria noastră viaţă. Suprema formă de
„egoism” a spiritului. Dar un egoism impersonal, detaşat de noi înşine, mort şi reînviat în lumea de
dincolo de sine.
*
Ce e ciudat în legătura dintre viaţă şi moarte este că moartea ne învaţă să trăim, iar viaţa ne învaţă să
murim. E ca şi cum viaţa şi moartea ar forma un cuplu în care fiecare doreşte să ia locul celuilalt şi nu
există decât în măsura în care este în stare să se transforme în contrariul său. Moartea, ca fiind doar clipa
dispariţiei, n-are întindere, este atomică, nu există, nu este nimic. Clipa aceasta nu o putem surprinde ca
atare; de aceea şi zicem „după moarte”, în loc să pomenim chiar clipa în care se moare. Dar, când zicem
„după moarte”, înţelegem de fapt ceva care vine „după viaţă”. Moartea face conştiinţa vieţii. Moartea are
realitate atâta timp cât viaţa are despre sine conştiinţa că este în viaţă, că s-a născut ia viaţă şi că are
conştiinţa acestei apariţii din nimic. Aşa, moartea nu mai apare doar ca o clipă atomică, pură dezintegrare;
moartea nu mai apare ca scurtă, ci ca lungă, în prelungirea ei spre viaţă. Ea se arată acum ca în însoţitoare
a vieţii, ca umbra care însoţeşte viaţa şi spre care aceasta priveste: şi viaţa îşi priveşte în aceasta umbră,
care este umbra ei, dar care este numai o umbră: își priveşte această umbră şi vede în ea propriul ei fapt de

Page
9
 Johannes von Tepl

a fi; de a fi gata oricând să dispară în nimic, de a nu fi decât umbră. Conştiinţa de a fi este umbra lăsată de
viaţă chiar alături de aceasta, o umbră care face văzută viaţa în afara ei înseşi. Iar acest loc, alături de
viaţă, numai conştiinţa morţii îl poate da, gândul prin care viaţa şi moartea se află într-un schimb reciproc
de locuri. Un text din sarcofagele Egiptului spune: „Moartea mea este în afara mea.” Moartea nu poate fi
scoasă în afară, decât dacă a intrat bine în viaţă şi s-a amestecat cu aceasta până la dispariţie. Aşa gândeşte
şi moartea lui Ion Teplarul, ca o umbră: „Nu suntem nimic şi totuşi suntem ceva” (cap. XVI).
Dacă vom căuta în lumea cuvintelor acest „nimic” al morţii, vom spune că are sensul unei abstracţii.
Spunând însă că moartea e o abstracţie şi că termenul care o desemnează n-are corespondent real, simţim
de îndată că forţăm nota şi că ne punem singuri piedici în a vedea ce anume este numit aici. Şi dacă
simţim aşa, înseamnă că viaţa îşi cere drepturile, şi anume, în cazul nostru, chiar viaţa ne cere să ne
revedem părerea că moartea ar fi o abstracţie. Cum putem vorbi de „abstracţie” când avem de a face cu un
conţinut atât de acut, când moartea e mereu la lucru şi este de întâlnit peste tot, este ceva nelipsit? Cum
poţi să faci din ceva nelipsit o abstracţie? Şi atunci, cădem în extrema cealaltă şi facem din moarte ceva
independent de noi, cu consistenţă şi comportament propriu, o formă de viaţă. Constatăm însă repede că
nici aşa nu dăm peste ce trebuie. Şi vom mai constata că oricum am vrea să fixăm moartea într-o
categorie, facem un lucru nepotrivit şi că moartea ne scapă. Ea va fi mereu „ceva şi nimic” în acelaşi timp.
Cuvântul „moarte” este un termen care surprinde un act fără identitate: gândul a privit în afară la felul în
care are loc oprirea vieţii din propria ei mişcare; şi s-a reîntors gândul în sine, după această privire în
afară, aducând acest fruct din care şi-a făcut hrana, o hrană care „l-a pus pe gânduri” şi care-l ţine aşa,
mereu prins în ceva din care se desprinde mereu. Pentru că – să facem o parafrază la Epicur – atunci când
ceva este, el nu poate fi ceea ce nu este încă, adică mort; iar când va fi mort, el nu va fi moartea ca
generalitate, ci acel lucru care nu mai există şi care a lăsat în urma lui un cadavru. Deci moartea nu este
ceva pe care-l putem deţine obiectiv, ca un obiect pe care-l putem prinde cu mâna sau săgeta cu vorba. Şi
nu trebuie să confundăm moartea cu cadavrul care rămâne în urma ei. Cadavrul e concret şi, ca atare,
poartă alt nume decât moartea. Ea, moartea, nu este totuna cu cadavrul. Ea este ceea ce se află „între”
corpul viu, însufleţit, adică viaţa, şi corpul neînsufleţit, cadavrul; ea este clipa incomensurabilă, trecerea
care nici n-a avut măcar timp să treacă, între ceva care a fost mai înainte şi care, imediat, în clipa
următoare, nu mai este ce a fost. Deci este o clipă care n-are nici măcar un loc între alte două clipe; pentru
că nu există nicio clipă în plus între ultima clipă a vieţii şi clipa imediat următoare, care este deja clipa de
după moarte. Astfel, moartea ca prezență este şi nu este; este acea clipă care nu face parte din clipe, care
nu are nici înainte, nici înapoi, o clipă ieşită din timp. O clipă „moartă”.
*
Noutatea „Plugarului” este că nu mai consideră moartea aşa cum se vorbise despre ea mai înainte,
până în 1400. În general, Evul Mediu evoca moartea sub forma ei „postumă”; nu moartea ca atare, ci urma
trecerii ei: cadavrul sau scheletul. A face din moarte un personaj în carne şi oase este a recunoaşte morţii o
realitate fără precedent pentru că în „Plugar” moartea îşi trăieşte prezenţa nu episodic, ci persistent, nu
alegoric, ci intensiv; nu uniform, ci plin de nuanţe. Moartea apare aici în expresia ei cea mai vie, puternică
şi bogată în amănunte, confirmând astfel inevitabilul ei paradox, legătura ei cu viaţa. Prin scrierea de faţă,
moartea a devenit un personaj de prima mână; nu secundar şi aluziv, ci principal, cu stări, reacţii şi
caracter inconfundabil. Ceea ce nu înseamnă că moartea s-a transformat într-o fiinţă vie. Ca să fie cu
adevărat fiinţă vie, ca orice vieţuitor, moartea ar fi trebuit nu numai să capete statură de personaj, ci să şi
aparţină unei lumi de fiinţe. Or, moartea este singură, nu are o lume care să o susţină. Ea nu există decât
într-un singur exemplar, este un individ fără specie sau, tot atât de bine, reprezintă o specie fără indivizi.
Ce înseamnă asta? Că moartea are o lume a ei proprie, o lume care e nelume, care nu e populată de nimic.
Lumea de „dincolo”, cea a duhurilor, este divină şi populată de fiinţe spirituale; lumea de „dincoace” este
plină de tot soiul de fiinţe. Lumea morţii însă nu e nici „dincolo”, nici „dincoace”. Moartea, de exemplu,
nu se confundă cu diavolul. Acesta este numit ca diavol în general, dar are indivizi, ierarhie, nume

Page 10
 Plugarul şi Moartea

propriu. Diavolul poate fi Lucifer, Mefisto. Moartea nu are nume propriu. Îi putem atribui, dacă vrem, o
identitate; moartea de pe vremea ciumei negre, sau cea de la Hiroşima; dar astea sunt localizări, profile
specifice, nu sunt nume individuale. Pot personifica moartea, o pot diviniza sub numele cutărui zeu, dar, în
măsura în care o personific, o trec în actele istoriei, adică fac să scadă tocmai proprietatea morţii de a fi de
un singur fel. Cu cât moartea este moarte, cu atât mai puţin ea poate deveni cutare zeu al morţii, cutare
molimă, cum ar fi de pildă, „ciuma lui Caragea”. În măsura în care îi dau un nume, altul decât Moartea,
moartea îşi pierde puterea. De unde rezultă că puterea morţii stă în a nu avea niciun nume. Adică de a nu
fi niciun nume. Pentru că numele, oricare ar fi, nu are importanță în faţa morţii. Lumea morţii este o lume
nelume şi nelumească. O lume, ca să existe, trebuie să poarte nume şi să fie numită şi recunoscută după
numele care o alcătuiesc. Or, moartea nu alcătuieşte în sine nimic şi, din această pricină, nu poate avea
nume, diferenţe.

II
Când moartea zice „suntem nimic şi totuşi suntem ceva”, ea pare, la început, să dea dreptate lui
Epicur. Dar când adaugă „şi totuşi suntem ceva”, apare gândul şi împlineşte prima parte, făcând din
aceasta o afirmaţie gândită. Acest „totuşi” pune moartea pe fugă, acea moarte scurtă care n-are alt sens
decât nimicul. Cu această moarte nu faci negoţ, ea nu admite „totuşi”, Când spui „totuşi”, vorbind despre
moarte, începi să faci negoţ cu ea, o pui în cumpănă. Şi nu poţi face negoţ cu moartea decât în gând,
gândind-o. Dacă moartea ar fi zis „suntem ceva şi totuşi nu suntem nimic”, nimicul ar fi trecut pe planul
gândului, şi acel „ceva”, prin care moartea ar fi fost altceva decât nimicul, ar fi trecut pe planul doi, al mai
puţin gânditului, al negânditului. Dar vorbele morţii nu se opresc la o frază, nu caută să se rezume la o
sentinţă. Moartea vorbeşte şi ăsta e meritul Plugarului: că face moartea să vorbească mult, să curgă în
vorbe. În alte scrieri care pun realitatea morţii pe prim-plan, moartea e lipsită de viaţă, nu ştie să se mişte,
nici să vorbească. Aici, moartea se simte în largul ei: i s-a acordat o scenă şi poate vorbi la scenă deschisă.
În aşa fel că vorbele morţii nu se pot rezuma la una sau alta din afirmaţiile pe care le face, oricât ar fi
acestea de puternice, ci la suflul care menţine moartea în preajma cuvintelor. Astfel, ea, necuvântătoarea,
devine cuvântătoare. Fraza de mai sus: „suntem nimic şi totuşi ceva”, se extinde dincolo de ambiguitatea
ei simplă, în aşa fel că moartea face mereu un schimb scenic de locuri cu viaţa, căutând să spună nu numai
că ea este „totuşi ceva”, ci că este mereu „între” (sunt „ceva intermediar, un lucru de mijloc” – ein
Mittelding) a fi şi a nu fi. Sunt şi nu sunt, zice moartea. Şi când zice aşa, ea vorbeşte omului: Sunt aşa,
adică sunt şi nu sunt, ca tu să mă gândeşti cum sunt! Adică: aşa cum sunt, sunt ca să fiu gândită! Când
cere asta, moartea nu cere omului să devină neapărat filosof. Îi cere doar să gândească mai cu luare-aminte
felul în care viaţa lui se amestecă mereu cu lucruri care stau alături de viaţa lui, ca umbra morţii care
însoţeşte „trupul” vieţii şi pe care aceasta o priveşte. Când moartea pune în cuvinte sămânţa lui „sunt şi nu
sunt”, ca împreunare care se mişcă mereu între ceva şi nimic, ea nu face doar o metaforă, nu se plimbă
doar printre cuvintele, ci exprimă chiar fondul logic din care ea se naşte ca denumire şi din care rasar
cuvintele pe care ea le pronunţă. Care este acest fond? Faptul că moartea „pune în joc” lucrurile opuse: că
o punere adevărată „în joc” nu cere lucruri asemănătoare şi potrivite, ci pe acelea care se bat cap în cap,
care se pot înfrunta şi care fac cuvintele să se mişte. Moartea îşi spune cu predilecţie „cuvântul” atunci
când lucrurile îşi caută, fiecare, lucrul care îl contrazice şi de care este legat tocmai prin această
contrazicere; întocmai cum moartea este legată de viaţă. Tot ceea ce se poate contrazice, se poate mişca şi
îşi croieşte drumuri care-l îndepărtează, îl apropie şi îl fac să se întâlnească cu tot ce este diferit de el. Aşa,
orice formă de prezenţă îşi descoperă din ce în ce mai mult faţa cu cât priveşte, prin mişcări diferite, spre
propriul ei fel de a fi absent; aşa cum, prin moarte, viaţa se poate citi în propria ei umbră.
*
Există o logică a vârstelor. A vârstelor omului, a fiinţelor, a lumii, a vieţii. Logica vârstelor converge

Page
11
 Johannes von Tepl

spre moarte, ia moartea ca reper. Dacă ar lua numai naşterea ca reper, n-ar mai fi vorba de o suită logică;
n-am mai şti că, după naştere, urmează o creştere, o descreştere şi un sfârşit. Adică n-am şti, de fapt, că
naşterea la viaţă lasă urme, că duce spre moarte. E curios că noi aflăm, prin drumul vârstelor, urmele şi
drumul cu care viaţa se întâlneşte ca şi cum acestea ar fi date din naştere. Or, ele nu sunt „ca şi cum” ar fi
date din naştere, ci sunt deja pornite, prin naştere, pe acest drum, care este drum logic prin simplul fapt că
nu există altul. Necesitatea acestui drum este atât de invariabilă, încât ne apare fără s-o judecăm. Dacă n-ar
fi moartea care să pună capăt acestui drum, ne-am îndoi poate de necesitatea lui, de direcţia dată, prin
naştere, către dispariţie. Logica vârstelor îşi are temeiul în moarte. Tot ce moare a trebuit să se nască la un
moment dat. Dar vedem că nimic nu ne împiedică, deci că logica nu se împotriveşte aici, să spunem şi
invers: tot ce naşte trebuie să moară. Aşa spune şi Moartea lui Tepl (cap. XX): „Din clipa în care ne
naştem, suntem destul de bătrâni ca să putem muri.” Naşterea şi moartea stau legate; şi pe parcursul
acestei legături apar vârstele: ca etape care duc spre moarte; sau, văzute din celălalt capăt: ca etape care se
întorc la naştere. Dincolo de aceste capete nu este nimic. Cu o diferenţă. Dincolo de moarte nu mai este
nimic; pe când, dincolo de naştere nu este nimic. Diferenţa constă în faptul că, înainte de moarte, a fost
ceva, a existat o viaţă, s-a petrecut un fel de a fi; înainte de naştere însă, acest „ceva” nu e cu putinţă; doar
prin naştere el devine „ceva”; iar prin moarte, acel „ceva” dispare, nu mai este nimic; şi, deseori, zicem de
acest nimic de după moarte că s-a reîntors la nimicul care a existat înainte de naştere. Numai că nimicul de
după moarte are în el o „urmă”, poartă amprenta a ceva ce a fost; ceva a dispărut, lucru pe care nu-l putem
spune despre nimicul de dinainte de naştere, în care nu s-a născut încă posibilitatea dispariţiei; nici, deci,
putinţa apariţiei. Spunem, aici, „deci”, pentru că „apariţia” conţine mişcarea unui verb, o înaintare, o
dezvoltare a ceea ce apare. Nimic nu poate apărea static, ca substanţă imobilă. Nici dispariţia, deci, care
intră în acelaşi regim de mişcare, nu poate fi corect concepută dacă o considerăm imobilă. Ambele,
apariţia şi dispariţia, trebuie să se petreacă, să se mişte, să fie. Astfel, dacă zicem că, între naştere şi
moarte, ceva apare şi dispare, înţelegem că ne aflăm deja după „începutul lumii”, că nimicul „dinainte” de
naştere nu are cum să intervină aici; în primul rând, nu poate, pentru că „intervenţia” lui ar face din el un
nimic în mişcare, deci un nimic care s-a născut. Or, după felul lui, nimicul dinainte de naştere este un
nimic care nici nu se poate naşte şi nici nu s-a născut. În al doilea rând, actul de a interveni presupune
sosirea a ceva într-un mediu străin. Or, nimicul dinaintea oricărei naşteri nici nu poate apărea ca sosind de
undeva, nici nu poate recunoaşte alături de el un mediu străin. Aşa fiind, apariţia şi dispariţia, naşterea şi
moartea, fac parte dintr-un univers viu, mobil, în care intervin forţe şi mişcări; „intervenţia” exprimă aici
tocmai faptul elementar al vieţii, mişcarea ei inerentă de flux şi de reflux, o intervenţie ale cărei energii
sunt traduse vizual şi ideal în actele ei de apariţie şi de dispariţie.
Dependenţa morţii de viaţă „reapare” astfel mereu şi exprimă însuşi faptul că moartea trebuie să
„apară” într-un fel oarecare, ca să fie astfel dovedită imposibilitatea morţii de a fi nimic. Oricât am încerca
să gândim o moarte „în sine”, ne-am da seama că acest „sine” al morţii este nimic, că moartea nu are un
sine propriu (lucru pe care l-a înţeles şi Epicur) şi că ea nu poate avea un „sine” potrivit decât prin felul în
care ea îşi face apariţia în sinea noastră, adică înăuntrul vieţii (lucru pe care Epicur a vrut să-l ignore).
Nici măcar acel „nimic” care pare să-i aparţină tocmai ei, care aduce cu ea un „nimic”, nu este pur. Când
moare cineva, zicem că s-a ales nimicul de el sau că s-a transformat în nimic; înţelegem astfel că ceva „a
fost ales” sau „transformat” ca urmare a trecerii prin viaţă. Chiar dacă s-a ajuns la „nimic”, prin moarte
avem de-a face aici cu un nimic la care se ajunge, cu o consecinţă. Moartea zice că este „nimic”, dar
adaugă în aceeaşi respiraţie, fără pauză: „şi totuşi”. Nimicul apare imediat ca „angrenat”, pus în pantă,
constrâns la mişcare, împins în jos, aruncat şi prins într-o plasă; i se micşorează chiar dreptul de a fi nimic,
el care ar trebui să fie un nimic cu totul nesupus micşorării, întrucât puterea lui de nimic ar trebui să stea
în neputinţa de a fi micşorat: nimic nu poate fi mai mic decât nimicul! Prins în plasa lui acest „totuşi”,
nimicul îşi poate pierde integritatea şi „apare” ca un nimic pe care viaţa îl acordă. Ca să fie moarte,
moartea a trebuit să aştepte viaţa. Moartea nu reprezintă un început, nu se poate porni cu ea; de aceea, şi

Page 12
 Plugarul şi Moartea

nimicul ei este „ceva”, un nimic anexat, îngăduit, restrâns. El nu are forţa principală, nu poate naşte o
lume: lumea morţii este o lume goală, în schimb, moartea sfârşeşte lumile; dar prin asta intervine, îşi ia
„partea”, participă la felul în care lumile pier, pe elemente sau în întregime. Dar această „intervenţie” a
morţii ea nu o face decât prin noi, în gând. Fără gând, ea rămâne o intervenţie „goală” căzută din vid.
Când spunem că moartea „sfârşeşte” lumile, nu moartea este cea care lucrează în verbul „a sfârşi”, ci
gândul care s-a transformat în actul viu de intervenţie a morţii. Moartea nu ştie nimic; noi ştim despre ea.
Aşa lumile se sfârşesc pentru că noi le ştim trecătoare şi pornite spre un sfârşit; le ştim aşa de îndată ce
spunem că „lumile se nasc”. Tocmai pentru că „nu ştie nimic”, moartea nu reprezintă un destin. Ea este
uniformă, retezare egală pentru toţi. Ea este, din sfârşit, doar capătul, care cade, neştiutor, de cealaltă parte
a vieţii. Ca să aibă destin, moartea ar trebui să sfârşească viaţa înainte ca aceasta să ajungă la sfârşit.
Or, această „sfârşire” nu poate fi atribuită morţii ca un act care să-i aparţină acesteia pe drept: actul de a
sfârşi, ca şi ultima lui parte, care trece încet din verb în substantiv, adică sfârşitul, sunt amândouă produse
ale mişcării, ale înaintării în vârstă, al îmbătrânirii. Chiar ultima mişcare, expiraţia, ca semn al sfârşitului,
o înţelegem ca oprire a mişcării. Şi cum moartea nu are proprietatea mişcării, tot ce se mişcă nu cade în
seama ei; atât timp cât se mişcă. Moartea deci o înţelegem aici ca nemişcare. Şi nu putem pune ca ţel al
mişcării nemişcarea, dar ştim că orice mişcare se sfârşeşte, că nu poate fi infinită. Şi această absenţă de
infinit, pe care o constatăm în toate mişcările vieţii, nu o putem încununa pe seama morţii, zicând: ceea ce
lipseşte din viaţă, acest infinit, se va realiza prin moarte, pentru că „acolo” nu mai apare nici o piedică. Nu
moartea însă realizează infinitul, ci gândul pe care-l punem în ideea că viaţa, chiar atunci când moare
oprindu-şi mişcările, renaşte mereu sub alte forme; şi renaşte, mai ales, interior, sub forma gândului. Mor
indivizi şi mor specii; se nasc alte specii şi alţi indivizi. Mor gânduri şi renasc ca idei. Dar, chiar dacă
sustragem morţii orice posibilitate de mişcare, noi ştim, din experienţă, că orice mişcare se poate frânge şi
opri oricând; şi prin însuşi faptul că ea se poate opri oricând, am şi pus moartea să însoţească viaţa,
alergând alături de aceasta ca o umbră.
Ar trebui poate să interzicem cuvântului „oprire” să fie verb, dar nu putem, pentru că vedem peste tot
că viaţa nu încetează să se oprească. Să nască, să crească, să se oprească. Constatarea a ceea ce vedem în
jurul nostru şi gândul care purcede din această vedere pun clipa naşterii şi cea a morţii pe aceeaşi
cumpănă, de o parte şi de alta: cu cât o parte îşi înalţă actele şi capacitatea de mişcare, cu atât mai repede
va atinge punctul maxim din care va începe să scadă, întorcând mişcarea către partea opusă. Cu cât viaţa
se mişcă mai vertiginos, cu atât opririle sunt şi ele vertiginoase; cu cât mai lente, cu atât viaţa mai înceată.
Viaţa şi moartea, naşterea şi oprirea se află pe axa aceluiaşi ritm. Astfel, chiar dacă mişcarea nu aparţine
morţii, morţii îi aparţine „totuşi” mişcarea. Cum zice sus-pomenita moarte: „nu suntem nimic şi totuşi
suntem ceva”.
Când moartea spune: „din clipa în care ne naştem, suntem destui de bătrâni ca să putem muri”, ea nu
spune că trebuie neapărat să murim imediat după naştere. Dar ne lasă să înţelegem că momentul cel mai
important, după cel al naşterii, este cel al morţii. Şi nimeni nu poate contrazice aşa ceva. Dovada, pe toate
mormintele sunt puse data naşterii şi a morţii, două cifre între care viaţa s-a aşezat înăuntrul vieţii cuiva;
devenind şi viaţa văzută şi mişcată, şi viaţa nevăzută, interioară. Numai că aceste două momente, care sunt
puse ca „date”, nu sunt importante în ele însele, ca timp „consacrat” vieţii, ci devin importante prin
creşterea importanţei lor în gând, ca puncte de sprijin pentru felul în care se ajunge bătrân; pentru felul în
care „se ajunge” la moarte, pe acest drum pe care „s-a pornit”, nu ca să se ajungă la moarte, ci ca viaţa să
ajungă cu gândul „până la” moarte. Importanţa naşterii şi a morţii este conţinută în felul în care devenim
bătrâni, nu fiind traşi de trup spre bătrâneţe, ci devenind imaterial „destul de bătrâni” ca să facem loc
morţii pe parcursul acestei deveniri. Noi îi facem „loc”, în aceeaşi măsură în care ea „îşi face loc” în noi.
Relieful bătrâneţii şi trăsăturile prin care „devenim” bătrâni, tot ce apare şi dispare pe parcursul dintre
naştere şi moarte (începând cu părul, cu unghiile, cu ochii şi privirea, cu gesturile şi cu mersul, cu tot ce

Page
13
 Johannes von Tepl

lasă „semn”) formează vârstele. Aşa şi zice moartea că face: aşază îmbătrânirea între naştere şi moarte.
Numai că ea pare să spună aici că e destul să te naşti, ca să mori. I se pare atât de suficient faptul că te-ai
născut, încât nici nu mai e nevoie să-ţi trăieşti viaţa. Moartea este aici „tăioasă”, taie în carne vie: retează,
dar ştie că retează „pe viu”, adică retează în viaţă, nu în afara ei. Logica ei pare fără cusur. Dacă tot trebuie
să murim, ce să mai aşteptăm vârstele, e bine să tăiem imediat! Ea pare să elimine viaţa, dar nu o poate
face, pentru că e silită logic să pună naşterea înainte. Nu poţi să mori fără să te fi născut. Niciun mit n-a
putut imagina acest lucru; să mori fără să te fi născut. Moartea are nevoie de viaţă. Oricât de puţină, viaţa
precedă moartea. Fără acest „precedent”, moartea n-are temei. Temelia ei este viaţa; de aceea moartea
capătă puterea de a zgudui şi distruge viaţa „din temelii”. Din aceeaşi pricină, moartea va zice că „suntem
destui de bătrâni” din clipa în care ne naştem, adică se întemeiază pe naştere şi abia „după” aceea ea poate
interveni. Ea nu spune „chiar în clipa în care ne naştem”; şi chiar dacă spune aşa, s-ar înţelege că trebuie
să existe un „după”. O clipă cât de mică „după” naştere. Pentru că naşterea şi moartea nu se pot
suprapune, trebuie să fie diferite. Pe diferenţa aceasta se întemeiază viaţa, devenirea ei în vârstă şi
creşterea gândului. Dacă ar putea fi luate amândouă deodată, nici nu ne-am naşte, nici n-am muri.
(Bineînţeles că este mereu vorba de naştere la viaţă, nu de ieşirea din pântec.) Dacă am muri odată cu
naşterea, nu s-ar naşte nimeni, iar dacă ne-am naşte odată cu moartea, nimeni n-ar mai muri. E nevoie de
această diferenţă. Vorbele morţii vor însă să reducă la minimum această diferenţă: te-ai născut, n-ai timp
de nimic, eşti bun de pus în mormânt! Nu se mai pune nimic, după naştere, decât moartea. Ca şi cum
aceasta ar vrea să omoare un nimic proaspăt născut – dar noi trebuie să întrezărim în această „voinţă” a
morţii intenţia ei de a fi tăioasă, nu ca să ucidă, ci, dimpotrivă, ca să ne trezim cu gândul la ceea ce se
petrece cu viaţa. Deci când moartea „pare” să fie numai moarte oarbă, ea întrebuinţează o tactică ce pune
în lumină ceea ce se întâmplă în umbră. Când ea pare să spună că viaţa ne-a fost dată, ca să ne fie luată,
fără intermediu, ea ştie despre ea însăşi că se aşază pe un tărâm intermediar între „a fi„ şi „a nu fi”. Ea
pare să nege orice fel de istorie; pentru ea nu există „între timp”. Dar ea nu poate scăpa de viaţă, nu poate
ocoli verbul „a fi”. Ea se face că uită ceea ce va afirma în altă parte: fiinţele trebuie să se înmulţească,
pentru ca moartea să aibă rost. Şi fiinţele nu se pot înmulţi fără să-şi exprime istoria lor de fiinţe, în acte
concrete care produc rezultate vii. Ea uită intenţionat cind spune că ajunge să te naşti ca să poţi muri, uită
că şi ea, ca moarte, nu este decât un rezultat al vieţii.

III
Logica vârstelor, a parcurgerii acestui drum care se formează între naştere şi moarte, se pretează la un
exerciţiu logic care poate părea subtil sau fastidios, dar care rămâne oricum interesant, cu atât mai mult cu
cât ne oferă o perspectivă mistică pentru inconsistenţa vieţii. Se poate crea un fel de aporie plecând de la
întrebarea: Cum putem exprima acest „între”, intervalul nedefinit dintre viaţă şi moarte, acest interval
înăuntrul căruia suntem în fiecare clipă „destul de bătrâni ca să putem muri”? Căutând un răspuns la
această întrebare, vom da la un moment dat peste ceea ce putem numi eleatismul logic al vârstelor, un fel
de a expune înlănţuirea vârstelor care se înrudeşte cu zborul săgeţii lui Zenon, sau cu o viziune budistă.
Putem concepe momentele vieţii dintre naştere şi moarte ca formând un conglomerat, o nebuloasă
compactă în care viaţa ne apare ca una, ca un tot în care toate momentele se contopesc fără să mai aibă o
realitate distinctă. Aşa se petrece de pildă cu actul de conştiinţă care, vrând să surprindă o imagine a vieţii,
se găseşte la un moment dat în faţa acestei vieţi luate ca un întreg indistinct, ca o prezenţă în care s-au
absorbit toate formele de prezenţă. Dar mai putem concepe acest interval şi ca o suită lineară, ca pârtia pe
care viaţa noastră o trasează mergând spre moarte. Şi atunci toate momentele alcătuiesc aici o suită,
puncte de trecere între naştere şi moarte. Dacă privilegiem cutare moment din această suită, vom strica
sensul ei care este acela de a acorda fiecărui moment o valoare egală. Dacă zic, de pildă: „momentul
crucial al vieţii mele a fost în ziua cutare, restul nu mai contează”, înlătur chiar conştiinţa creşterii
continue a vieţii mele; chiar dacă sunt momente mai importante decât altele, asimilarea lor în conştiinţă,

Page 14
 Plugarul şi Moartea

creşterea interioară pe care o produc ele, se face lent, treptat, nebrusc. Adică e nevoie mereu de o suită
continuă pentru a exprima nu numai creşterea fizică a vieţii, dar şi creşterea acesteia în conştiinţă, o
creştere care-i dă sens şi o face să se dezvolte pe dinăuntru. Deci e mai nimerit, pentru evaluarea vieţii, să-
i socotim momentele ca făcând parte egală din suita pe care o parcurge îmbătrânind de la naştere la
moarte. Această „îmbătrânire” deci trebuie să o considerăm şi pe ea ca fiind continuă, fără să privilegiem
un moment faţă de altul. Astfel, vom putea spune că îmbătrânim în fiecare moment la fel de mult ca în
oricare altul. Adică trecerea de la naştere spre moarte va fi mereu, în fiecare moment, aceeaşi trecere; ea
nu trece mai mult în momentul X sau mai puţin în alt moment. Capacitatea de a trece rămâne identică în
fiecare moment; astfel, suita vieţii ne apare ca o creştere continuă, ca o „îmbătrânire” care nu se poticneşte
şi care creşte mereu cu aceeaşi putere; sau care se retrage din creştere, cu o descreştere fără rupturi. Chiar
pentru o viaţă făcută din rupturi şi lovituri grele, suita ei în conştiinţă, creşterea ei anterioară, va putea fi
citită ca o depunere lentă, ca o mişcare continuă a vârstelor, ca o îmbătrânire care se răspândeşte în mod
egal pe parcursul acestei vieţi. Astfel, vârstele nu vor mai avea nici ele o valoare definitorie, vor fi doar
etape care desemnează o măsură a creşterii în vârstă, dar care nu se vor diferenţia în ce priveşte elementul
de trecere de la naştere spre moarte, care va rămâne mereu constant. Şi, în sfârşit, dacă considerăm că
moartea poate surveni în orice clipă, ea va fi perfect egală pentru fiecare din ele, adică anulează orice
diferenţă de calitate în creşterea de care dispune fiecare din aceste clipe. Deci moartea, ca şi naşterea de
altfel, vine şi pune semnul logic al eliminării oricărui criteriu de comparaţie între clipele vieţii. Şi ne vom
găsi, astfel, în faţa unei suite de momente egale, care descriu „obiectiv” caracterul trecător al vieţii noastre,
caracter universal.
Momentele acestei suite nu sunt „cronometrate”, adică nu corespund unei măsuri fizice a timpului.
Ele există în aşa fel, încât dacă ne întrebăm câte momente există în viaţa normală a cuiva, nu putem
răspunde cu numere. Acest „între” dintre naştere şi moarte este compus din nenumărate clipe. Câte?
Zicem doar „nenumărate”, ca să ştim că nu avem de a face cu cantităţi. Dacă le considerăm ca puncte
infime, într-o suită continuă, aceste clipe nu ne pot apărea decât infinite; pentru că nu le putem despărţi
unele de altele pe acest traseu continuu, neîntrerupt. Ele semnifică, fiecare, o trecere; dar trecerea trece şi
ea prin ele, şi o face în mod neîntrerupt. Altfel spus, dacă trebuie să divizăm suita vieţii noastre pe
momentele care o compun, o putem face cu condiţia ca această diviziune să meargă la infinit. Şi, dacă
diviziunea este infinită, momentele n-au alt întreg al sumei lor decât infinitul. Ele sunt nenumărate, ca
infinit care nu are număr, care a ieşit în afara enumerării. Şi a ieşit în afara capacităţii de enumerare pentru
că infinitul apare acum ca neîntrerupt, ca ceva veşnic. Logic, dacă diviziunea internă a clipelor vieţii se
petrece la infinit – şi logic, ea se propune ca o diviziune care merge la infinit – intrăm logic în veşnicie,
concepem eternitatea.
Dar, cum nu există trecere, ca moment distinct, această diviziune se poate exercita la infinit şi
înăuntrul fiecărei clipe şi face, din fiecare, o entitate spirituală infinită, o monadă, o expresie a infinitului,
un punct de veşnicie. Dar nu un punct suspendat, ci un punct expus, adică un punct confirmat de celelalte
puncte ca fiind veşnic. Deci veşnicia n-ar apărea, din această perspectivă, drept ceva compus, ci drept ceva
infinit interiorizat, o diviziune internă infinită, în care punctele intră unele în altele; orice punct intră şi
trece continuu în celelalte, intrând, în acelaşi timp, şi în sine, la infinit. Astfel, viaţa devine, între naştere
şi moarte, proiecţia infinită a unei mişcări infinite; o trecere care se manifestă în afară, ca fiziologie a
vârstelor, numai în măsura în care această trecere se petrece şi în interior, printr-o continuă intrare în sine,
prin „îmbătrânirea” spiritului. Şi tot ce apare ca „personal” trăit în viaţa cuiva se spulberă în lumina
acestei inconsistenţe infinite, care se pătrunde nesfârşit pe sine şi se identifică astfel cu consistenţa
veşniciei. În felul acesta, putem confirma cu adevărat că tot ce se petrece între naştere şi moarte este un
„nimic”, este o viaţă care nu aparţine nimănui şi asupra căreia nimeni nu îşi poate acorda drept de
proprietate; „trecerea” vieţii nu aparţine nimănui, este o trecere universală.

Page
15
 Johannes von Tepl

În ce ar consta, aici, aporia? În faptul că sfârşirea şi nesfârşirea se învârt în cerc; nu se pot contrazice
printr-o înfruntare faţă în faţă, ci dau una peste alta încercând, fiecare, să-şi dea de propriul ei capăt. Deşi
sunt incomparabile, ele se compară neîncetat. Veşnicia se produce prin timp; iar clipa timpului, cu cât se
sfârşeşte mai intens, intrând infinit în sine, în minimul de timp al acestei clipe, cu atât se face mai veşnică.
Cu cât „mai” infimă consistenţa clipei, cu atât „mai mult” ea conţine veşnicia.

IV
Putem face acest silogism neregulat:
1. – Moartea este un eveniment care apare în gândire.
2. – Gândirea face să apară ceva înăuntrul vieţii.
3. – Moartea apare înăuntrul vieţii.
Copula, verbul „a fi”, este înlocuită aici de actul apariţiei. Dar această „apariţie”, tocmai pentru că
este mijlocită de gând, poate căpăta un sens de irealitate, de iluzie, în aşa fel încât putem spune: moartea
apare ca iluzie înăuntrul vieţii. Însă aici nu este important faptul că această apariţie poate fi o iluzie, ci
faptul că, deşi avem de a face cu o iluzie, ea se instalează în viaţă şi produce efecte care nu sunt iluzorii.
Chiar dacă moartea nu există, ca să persistăm pe linia a ceea ce afirmă Epicur, ea „doare”, o simţim ca pe
un rezultat care intră pătrunzător în viaţa noastră şi dă naştere unui arc, unei arcuiri, în memoria noastră,
care o face pe aceasta să-şi aducă aminte de lucruri pe care nu le-a trăit. Chiar dacă ar fi iluzie, moartea
produce o intensificare a memoriei, acea arcuire internă prin care memoria se înalţă deasupra amintirilor ei
sensibile. Simţim că moartea există în memorie ca acel act memorabil care ţine de însăşi esenţa memoriei,
iar „îmbătrânirea”, înaintarea în vârstă, înseamnă că gândul trăieşte mai mult din ceea ce-i dă memoria
decât din ce-i oferă lumea exterioară. Moartea deci nu mai apare ca o realitate pe care o vedem împrejur,
ci ca o realitate evocată, care s-a aşezat în noi şi revine înălţându-se la suprafaţa arcuită a memoriei.
S-ar putea ca această înscriere a morţii în memorie să nu se petreacă numai în cadrul unei vieţi, al
vieţii fiecăruia, ci să o moştenim; ca pe ceva înscris în memoria speciei şi care ni se transmite şi se
dezvoltă, apoi, în fiecare din noi. Asta se întâmplă întrucât omul reprezintă o specie îmbătrânită, singura
specie îmbătrânită în spirit, o calitate în care apariţia morţii în viaţa conştiinţei a jucat un rol decisiv. Când
zicem deci că „suntem destul de bătrâni”, putem interpreta aceste vorbe ca referindu-se la specia noastră
care ştie că îmbătrâneşte şi care îmbătrâneşte cu atât mai mult în spirit cu cât ştie acest lucru. Când ne
naştem deci, suntem deja „destul de bătrâni” ca să murim, pentru că avem înscrisă memoria morţii în
celula speciei noastre. Astfel „chipul”, înfăţişarea speciei noastre, este un chip îmbătrânit, din naştere.
„Îmbătrânit” pentru că îşi poate înfăţişa moartea, o vede reflectată şi „înfăţişată” ca cel de al doilea chip al
său, care apare în om şi revine la suprafaţa memoriei. Avem acest lucru, acest „al doilea chip”, înscris şi
transmis, ca putinţă de a fi, în germenii speciei. Moştenim această memorie şi o sporim fiecare,
îmbătrânind-o. Aşa, cel ce moare, ca să poată muri, trebuie să aibă în el o memorie „destul de bătrână”,
care ştie că moare, dar care este făcută să şi revină la sine, să renască cu această ştiinţă a amintirii.
Aceasta este „chipul” de apariţie prin care moartea se poate înfăţişa ca fiind potrivită ca vârstă, „de o
seamă” cu viaţa care se termină.
Când zicem că moartea face să se nască în noi o ştiinţă a amintirii, trebuie să ne oprim o clipă asupra
acestei „naşteri”. Vedem, fiecare, împrejur moartea celorlalţi, a vietăţilor şi, deseori, morţile la care am
asistat se imprimă în noi şi ne impresionează. Dar ceea ce se imprimă în noi şi ne impresionează nu este
amintirea faptului la care am asistat, ci faptul că noi ştim că am asistat la moartea cuiva. Dacă n-am şti
acest lucru, am confunda moartea fie cu o adormire, fie cu o întrerupere, fie cu un şoc trecător, în sfârşit,
am confunda-o cu un act al vieţii care intră într-un moment de repaus ca să revină, apoi, din nou la viaţă.
Dar noi ştim că viaţa nu mai revine; şi ştiind asta, ştim că moartea este moarte. Or, această ştiinţă, care
constă în a nu confunda moartea cu nimic din viaţă care i-ar semăna, capătă în noi înfăţişarea amintirii
despre moarte. Nenumărate îndemnuri, imagini şi cărţi purtau în trecut semnul amintirii pe care o datorăm

Page 16
 Plugarul şi Moartea

morţii. „Memento mori”; iar „Plugarul „nu face altceva decât să are şi să semene amintirea morţii în noi.
Însă, pentru ca amintirea morţii să se trezească în noi, ea trebuie să regăsească această amintire. Nu ne
putem aduce aminte de moarte decât după ce ştim ce este moartea (din această pricină, copiii care asistă la
moartea altora nu sunt impresionaţi de ea). A şti ce este moartea este opera gândului. Astfel, amintirea
morţii este un act care nu se poate petrece în afara gândului, ci exprimă însuşi modul în care gândul
descoperă felul în care viaţa se desparte de moarte; acelaşi gând va descoperi, mai târziu, că şi moartea se
desparte de viaţă, adică va descoperi că şi moartea poate fi privită ca având iniţiativa în faţa vieţii: pentru
că, atunci când moartea se desparte de viaţă, ea nu o face decât prin asemănare cu viaţa, luând asupra ei
felul de a fi al vieţii, memoria acesteia. Aşa, cel ce îşi aduce aminte de moarte, de viaţă îşi aduce aminte!
Numai că, aici, memoria nu este o aducere aminte obişnuită. Când este obişnuită, memoria îşi aduce
aminte de propriile ei amintiri, de scene pe care le-a trăit. Or, atunci când sunt în faţa morţii cuiva, asist la
moartea lui; asist la scena morţii cuiva. Însă, atunci când moartea a intrat în mine şi mi se descoperă, eu nu
mai asist la scena morţii cuiva, nu mai am adică amintirea morţii cuiva, ci capăt o memorie a morţii care
priveşte direct moartea mea, o memorie la care nu am asistat şi nici nu voi asista, o memorie fără amintiri.
Moartea noastră, propria noastră moarte nu o putem vedea, dar putem avea memoria ei, o memorie care nu
se confundă cu niciuna din amintirile noastre. Este o memorie pe care o trăiesc, cu toate că nu-mi aduc
aminte prin ea de niciunul din actele trăite ale vieţii mele. O dată descoperită în memoria noastră, moartea
locuieşte acolo şi nu mai poate fi uitată. Pot să uit că există fericirea, dragostea, adevărul, dar nu pot să uit
că există moartea. Moartea revine mereu: adică uităm de ea, dar nu putem uita că ea există. De aceea o şi
recunoaştem şi prezenţa ei renaşte în noi sub forma memoriei: ştim că este moarte şi trăim fără să vrem
această ştiinţă în măsura în care ne amintim de moartea noastră, cea la care n-am asistat şi despre care nu
avem nicio amintire.
Persistenţa morţii în memoria noastră nu este însă ceva care s-ar face dincolo de noi şi de viaţa
noastră, ca un fel de decizie transcendentă căreia trebuie să ne supunem. Am spus că, pe de o parte, specia
noastră moşteneşte şi îşi transmite această memorie a morţii. Dar, pe lângă asta, fiecare îşi câştigă o
memorie a morţii care-i este proprie: tocmai pentru că se leagă de propria lui moarte şi, în al doilea rând,
pentru că omul este „capabil” să ştie că moare. Fiind aşa, persistenţa morţii în memorie nu vine din faptul
că am asistat la nenumărate morţi (altfel, cei care lucrează în spitale ar trebui să fie, toţi, înţelepţi) şi că
avem amintirea lor, ci dimpotrivă, din faptul că, indiferent de numărul de amintiri pe care-l avem despre
moarte, recunoaştem, fiecare, în moarte amintirea gândului pe care-l avem despre ea. Nu amintirea
faptului văzut, ci memoria gândului ne face să recunoaştem moartea ca moarte şi să ne recunoaştem în ea
cu propria noastră moarte. Astfel noi retrăim, în gândul morţii, însăşi moartea noastră pe care n-am trăit-o
încă. Iar odată cu memoria morţii pe care gândul o trăieşte, acest gând se descoperă totodată pe sine; nu
numai ca un gând despre moarte, dar ca felul de a fi al gândirii înseşi care îşi aminteşte, gândind moartea,
că gândeşte şi că forma gândului apare în gândire prin însuşi felul în care aceasta îşi aminteşte de
moarte. Prin gândul morţii, viaţa este trăită ca ceva netrăit, dar trăită totuşi ca gând. Adică nu facem
experienţa morţii pe viu, dar trăim felul în care gândul produce în noi această experienţă. Iar memoria
acestui gând va impune gândului să retrăiască mereu experienţa produsă de el. Gândind moartea, viaţa
este parcursă în trăirea ei până La capăt, în întregul ei. Şi vom retrăi astfel viaţa noastră ca pe ceva dar
ca întreg; ca pe ceva în care s-a pus un destin; şi, în orice parte a vieţii mele pe care o revăd acum din
trecut, ca amintire, reapare şi memoria ei mai adâncă prin care recunosc acum un întreg. Iar în această
„recunoaştere” mi se arată şi ceva pe care trebuie să-l cunosc: faptul că, oricum aş face, gândul se va
întoarce mereu la viaţă, are soarta asta de care nu poate uita; este ceea ce putem numi imanenţa vieţii faţă
de ea însăşi: oricât aş ieşi cu gândul în afara vieţii, gândului însuşi îi este dat să se reîntoarcă la ea.
Această reîntoarcere la viaţă este pregnantă în cazul gândului faţă de moarte, unde viaţa nu poate fi uitată.
Moartea nu poate fi căutată, în afara vieţii, ci dimpotrivă, ea apare ca fiind cea mai puternică întoarcere

Page
17
 Johannes von Tepl

spre viaţă, amintirea cea mai pătrunzătoare şi trăită ca o pătrundere în viaţă: actul suprem prin care ne
aducem aminte de viaţă. Prin gând, memoria morţii devine o formă de păstrare a vieţii.
Moartea este proporţională cu prezenţa vieţii în memoria pe care viaţa o are despre ea însăşi. Ni se
pare astfel că ne învârtim într-un cerc aporetic, fără soluţie. Adică, avem de a face cu o proporţie în care
viaţa pune în joc tocmai sensul pe care-l caută; în căutarea căruia se află. Ca să găsesc sensul vieţii, trebuie
să-l pun în joc fără să-l am. Pun astfel în joc o miză care îmi lipseşte. Şi nu găsesc ceea ce-mi lipseşte
decât prin felul în care pun în joc această lipsă. Ceva are sens numai dacă pune în joc lucrul spre care se
îndreaptă şi care este tocmai sensul; dar lucrul nu se îndreaptă spre sens atunci când îşi pune în joc
realitatea sa, ci se îndreaptă pur şi simplu către ceva spre care nu ştie că se îndreaptă. Aşa stau şi viaţa cu
moartea. Moartea lipseşte vieţii, nu este în aceasta, dar este dată odată cu aceasta. Viaţa ştie că va muri, că
se îndreaptă spre moarte, dar nu ştie că această lipsă a morţii, care nu este încă aici, face parte din viaţă; o
împlineşte pe aceasta, pe viaţă, ca pe o lipsă care îi dă sens; care o face să se îndrepte spre moarte ca spre
ceva pe care nu-i cunoaşte, care lipseşte cu desăvârşire din întâmplările vieţii şi din tot ceea ce aceasta ştie
că fiindu-i cunoscut; şi făcând această mişcare de îndreptare spre moarte, viaţa îşi mută încet sensul în
direcţia aceasta; astfel viaţa se orientează în întregime, ca un corp fără părţi, spre această realitate care
lipseşte din ea şi care o constrânge, acum, să-şi investească toate forţele vis în direcţia acestui sens.
Practicând acest „sens”, viaţa trăieşte, cu sens.
*
Ştim că murim dar nu ştim când. Moartea lipseşte din viaţa noastră, în măsura în care ora morţii ne
rămâne necunoscută. Când ştiu că voi muri în cutare moment, fără scăpare, că sunt condamnat să mor în
scurtă vreme, gustul vieţii dispare. Şi atunci simţi şi regretul că acest gust a dispărut. Nu știi ora morţii, îţi
lipseşte deci ceasul din urmă al vieţii, ai în tine gustul vieţii! Viaţa are „gust”, este vie, proaspătă,
neîmbătrânită, când lipseşte din ea ora morţii. Dar viaţa este proaspătă şi vie, fără să ştie că este proaspătă
şi vie. Află doar că este proaspătă şi vie şi că acesta este „gustul vieţii”, află toate astea abia după ce a aflat
că moartea lipseşte din ea. Abia după ce a gustar din gustul morţii, abia după ce a început să ştie că umbra
morţii o însoţeşte, abia după clipa aceasta, viaţa va şti că are gust şi prospeţime. Sensul vieţii se capătă
prin felul în care acesta se îndreaptă spre moartea care îi lipseşte.
Îndreptându-ne spre moarte, citim urmele pe care le lasă viaţa, iar, la „urma urmelor” (cum zicem,
aşezându-ne chiar pe poziţia de pe care moartea ne priveşte), moartea este urma pe care o lasă viaţa în
urma ei (fără să presupunem prin aceasta că se deschide neapărat perspectiva unei vieţi de după moarte).
Şi viaţa lasă, în urma ei, urme: până când nu mai are urme. Nu mai râmâne decât „praful şi pulberea”,
lipsa tuturor urmelor. Cadavrul se face schelet, iar scheletul „praf şi pulbere” – adică ceva în care nu mai
putem citi memoria fizică, a unei vieţi care a fost, dispariţia dincolo de os a unui chip. Rămâne doar acest
praf care este asemenea cu oricare alt praf, totul confundat cu totul, materia anonimă a cenuşei în care
nimeni nu mai poate recunoaşte nimic decât doar faptul că, înaintea acestui praf, a fost ceva. „A fost
ceva”, nimic mai mult; urma aceasta a prafului însuşi; nici măcar o urmă lăsată „în praf”, numai această
urmă fără faţă, o urmă fără urme, fără memorie, urma lui „ceva a fost şi nu mai este”: este o urmă care nu
mai poate fi urmată, care nu mai lasă nimic înapoia ei; ea este doar urma care ne spune că urmele s-au
terminat. Lipsa de urme se exprimă şi ea ca o urmă. Şi tot ce e urmă merge pe urma vieţii.
Moartea apare ca o moarte a urmelor. A te naşte înseamnă a lăsa urme; a muri, a şterge urmele, a
şterge orice urme. Dar, cum moartea apare în viaţă, în timpul acesteia, eu nu-mi pot da seama că mor decât
punând în viaţă, aplicând ca act trăit, felul în care-mi dau seama că mor. În moarte, adică după viaţă, nu
mai are cine să-şi dea seama că moare, pentru că a trecut, odată cu moartea, urma pe care moartea o lasă
pe „trupul” vieţii, pe faţa şi pe expresia acesteia. Deci, dacă spun că moartea apare ca o moarte a urmelor,
trebuie să adaug că ea lasă urme nu în urma ei (în chip de schelet şi de praf şi de pulbere), ci în faţa ei,
înaintea ceasului în care ea apare ca moarte. „După” moarte, urmele se pierd, dispar. Înainte de moarte,
urmele se imprimă pe viu, sunt „crestate” pe viaţă, moartea lucrează ca să lase urme şi face brazde pe

Page 18
 Plugarul şi Moartea

trăsături şi arătură pe pământul conştiinţei. Aici, încă o dată, moartea se arată paradoxală, ca o apariţie
neobişnuită (şi oricât de familiar ţi-ar putea ajunge „chipul” morţii, ea nu va înceta niciodată să fie
„neobişnuită” şi paradoxală); efectele morţii apar înainte ca ea să pună capăt vieţii. Ea este prezentă în
realitatea vieţii, ca o moarte care va veni şi care lasă urme în viaţă, atâta vreme cât n-a venit încă. Prin
însuşi faptul că lipseşte, moartea este prezentă în viaţă. Prezenţa morţii se deduce din lipsa ei. Numai fiind
şi stând în afara vieţii, moartea poate lăsa urme. Astfel, moartea se deduce din viaţă, ca restul de viaţă care
rămâne de trăit. Dar nu este vorba doar de un rest cantitativ (cât mai rămâne de trăit), ci de restul de viaţă
care face puterea vieţii; adică, ceea ce prin prezenţa morţii (o prezenţă care se face în lipsa morţii)
fructifică viaţa şi o face să trăiască, cu ce este mai viu şi mai adevărat în ea; cu acest rest ultim şi ales în
care viaţa îşi poate câştiga memoria pe care o lasă şi care se imprimă în conştiinţa ei ca un „rest” al
urmelor celor mai adânci, mai trainice, mai expresive şi mai dureroase pe care le-a trăit. Acest rest al vieţii
nu este un rest negativ, dedus din întregul vieţii, din care ne-a rămas numai „un rest”; este restul de putere,
restul ei „de apariţie”, nu de dispariţie; el nu conţine puterile care s-au pierdut din viaţă, legate mereu de
fizicul vieţii, ci puterile care fac ca viaţa să se înnoiască continuu, până la moarte; aceste puteri pe care le
numim ale spiritului şi prin care viaţa se înalţă, nu punând un nivel material peste altul, ci producând o
înălţare în gând, felul în care viaţa îşi apare sieşi ca fiind din ce în ce mai largă, ca un izvor care apare
dinăuntrul vieţii şi-i sporeşte, curgând spre ocean, puterea ei de apariţie, prezenţa ei infinită. Aici infinitul
nu este static, acelaşi, imobil; este infinitul unei prezențe şi, ca atare, are puterea de a fi „din ce în ce mai”
prezent, adică de a fi resimţit cu intensitate crescândă ca fiind un izvor de infinit. Este „restul” de
împlinire care se află în puterea oricărei vieţi de a-şi depăşi mereu adevărul pe care se întemeiază. Acest
rest mişca viaţa în temelii, punând astfel mişcarea infinită a vieţii în însăşi mişcarea acestor temelii.
Acest rest, prin care viaţa şi moartea „se deduc” una din cealaltă, este îmbătrânirea, acel „destul de
bătrân” de care pomenesc vorbele morţii, vârsta spiritului ca ascensiune în destinul pentru care este
născut; este puterea interioară prin care putem fi interior prezenţi, experienţa, cea care face ca viaţa să
apară vieţii, ca primire a acesteia în interior şi ca apariţie a interiorului în interior, într-o înălţare
concentrică de sine, în care şi din care învăţăm să trăim cu „viaţa pe viaţă călcând” – ca să traducem
„deducerea” prin care viaţa şi moartea îşi devin reciproc apariţii în cuvinte care răsar din ecoul cântării de
Paşti: „cu moartea pre moarte călcând”.
*
Când spunem „viaţa m-a învăţat” cutare lucru, înţelegem că s-a petrecut o schimbare, o intrare în noi
înşine, că am pus viaţa peste viaţă înăuntrul nostru şi că acolo, înăuntrul nostru, începem să ne mutăm din
loc şi să ne rotim împrejurul vieţii, ca şi cum aceasta s-ar fi adunat mai strâns înăuntru, pătrunzându-se de
propria ei realitate şi devenind puterea de a strânge în jurul ei înseşi. Nu e destul să spunem despre
conştiinţă că actul ei este acela de a-şi prezenta ceva şi de a-şi face astfel un „obiect” la care ea se va
referi. Trebuie să spunem că ea produce prezenţa lucrului la care se referă şi că reproduce în ea însăşi
această prezenţă. Astfel, nu este vorba doar de o prezenţă oarecare, ci de felul în care apare această
prezenţă; este vorba de o prezenţă ca apariţie şi de mişcarea interioară a acestei apariţii care îşi apare ei
înseşi şi se transmite ei înseşi, în sine, ca prezenţă. Aşa înţelegem că viaţa ne-a învăţat ceva şi că am
devenit astfel mai bătrâni pe dinăuntru. Şi, odată cu această înţelegere, simţim că şi înţelegerea morţii s-a
apropiat de noi. Astfel, ceea ce „viaţa ne învaţă” se întâlneşte şi devine identic cu ceea ce ne învaţă
moartea. Crucea ar putea fi luată ca purtătoare a acestui sens: viaţa se întâlneşte cu moartea; una trece prin
mijlocul celeilalte şi fiecare este mijlocită de cealaltă. Când simţim imensitatea vieţii, ca o putere de a fi
pe care nicio altă putere nu o cuprinde, gândul nostru se aşază simultan în preajma morţii şi este inspirat
de această apropiere care îl îmbătrâneşte. Ahile, care este poate eroul cel mai viu al Antichităţii, este atât
de înfierbântat de viaţă încât îşi poate menţine mânia aprinsă de-a lungul unei întregi epopei. Dar el, care
nu e decât un adolescent, are măreţia ghidului îmbătrânit de moarte, pentru că trăieşte sub semnul acut al

Page
19
 Johannes von Tepl

celui care ştie că va muri curând. Ahile nu este prudent şi schimbător ca Ulise, care ia mereu masca
împrejurărilor. El vede lumea sub o singură lumină, care lasă acelaşi fel de umbră, ca o neschimbată
aducere-aminte. Ahile este o coloană, Ulise o poartă de trecere între doi stâlpi.
Nu trebuie însă să credem că înfruntarea morţii este totuna cu apropierea ei în gând. Prima are cu
precădere un sens fizic, a doua este spirituală. Cei care înfruntă şi caută moartea sunt adesea oameni
mărginiţi. Mărginiţi prin ce? Prin faptul că moartea nu trăieşte în ei în apropierea gândului, ci doar în
apropierea trupului, epidermic. Ei sunt excitaţi şi au nevoie de o excitaţie supremă; au şi abilitatea, mai
dezvoltată decât la ceilalţi, ca, în înfruntarea cu moartea pe care o cultivă, să poată şi evita moartea,
rămânând în viaţă cu gloria de a fi înfruntat moartea. Ei sunt oameni care se hotărăsc repede şi, de aceea,
sunt consideraţi şi oameni de acţiune; ei nu gândesc mult şi gândul lor nu ajunge să se maturizeze; de
aceea nici nu suportă lucrurile care li se împotrivesc; ori le calcă în picioare, ori sunt striviţi de ele. Şi,
dacă ei, în împrejurări potrivnice, ajung să se sinucidă, o fac doar pentru că nu mai pot să trăiască, nu
pentru că gândul lor ar fi îmbătrânit în apropierea morţii. Gândul cere răbdare; or, ei nu au răbdare, care
este un act interior, o presupunere a spiritului; ceea ce-i face să aleagă drumul cel mai scurt, riscul. Iar
dacă ajung fizic până la vârsta bătrâneţii, nu va fi greu de constatat cât de absentă este viaţa lor interioară.
Din rândul lor se culege neplăcuta recoltă a bătrânilor insuportabili. Poţi să fi fost de multe ori faţă în faţă
cu moartea şi să rămâi constant idiot; cu pieptul plin de decoraţii.

V
Aparent, moartea pare să nu aibă de a face cu destinul; pare incapabilă de destin. Or, este curios,
pentru că, ori de câte ori cuvântul „destin” acoperă o realitate, moartea stă la pândă. Destinul e o pânză
care se ţese pe fondul unei armături din care moartea poate ţâşni oriunde. De ce spunem că moartea pare
să fie „incapabilă” de destin? Pentru că, fiind egală pentru toţi, toţi terminăm prin moarte; nu există altă
soluţie şi această uniformitate exclude orice incertitudine. Iar destinul, ca intervenţie, implică
incertitudine. Dacă ştim toţi că murim, ce intervenţie nesigură mai poate avea loc? Când e prea străin de
noi, destinul nu ne mai priveşte; de aceea este conceput, în această instanţă, ca fiind mai puternic decât
zeii, forţă oarbă şi implacabilă, fatidică; iar moartea, ca gest fatal ai acestui destin, ne va apărea tocmai ca
lipsită de destin, ruptă de viaţă şi incapabilă să intervină în timpul vieţii cuiva, incapabilă să devină
moartea proprie a acestuia, o moarte prin care învaţă să trăiască. Aici, moartea se păstrează doar în
graniţele purei fatalităţi: ea nu ţine seama de nimic şi nu recunoaşte astfel omului nicio putere de a o
întâmpina, de a se încrucişa cu ea şi de a face din aceasta o apariţie înăuntrul vieţii sale.
Dar moartea poate deveni destin; deşi implacabilă, nu ştim împrejurarea în care vom muri. Iar, prin
însuşi faptul că moartea se va implica într-o împrejurare, în acel loc, timp şi situaţie în care ne vom găsi în
clipa morţii, prin însăşi această implicaţie într-o situaţie dată, moartea se strecoară, îşi pierde statura ei
lipsită de destin, şi apare ca ţinând la piept cheia marii nesiguranţe a vieţii noastre. Ca să aibă destin, şi
anume acel destin care ne priveşte şi care ţine seama de fiecare în parte, moartea trebuie să-şi facă loc în
viaţa noastră şi să se lase trăită; nu ca ceva de netrăit, adică sub chipul acelei morţi fără destin, ci trăită
tocmai ca amestec în viaţa noastră; ca amestec propriu fiecărei vieţi în parte. Acest „amestec” îl propune
moartea însăşi, după felul în care este gândită: dacă este gândită doar ca intervenţie fatală, care survine
brusc în viaţa noastră, fără să fie predestinată acestei vieţi, atunci moartea se amestecă prost cu viaţa, nu
formează cu aceasta un destin comun. Dacă însă este gândită ca un amestec predestinat, ca un sfârşit pe
care viaţa trebuie să şi-l trăiască, întrucât ea trăieşte şi prin gândul despre sine, ea amestecă acest sfârşit de
la bun început, cu mult înainte ca el să se producă. Se amestecă astfel partea sigură a morţii, faptul că
nimeni nu poate fi nemuritor, cu partea ei nesigură, clipa şi locul în care ea se va produce ca sfârşit
definitiv. Spunând aşa, spunem totodată că, înainte să se producă, moartea nu poate apărea ca un sfârşit
definitiv, ci ca un sfârşit care apare după felul în care este gândit. Or, dacă moartea apare ca sfârşit
înaintea producerii acestuia, acest sfârşit este deja trăit prin felul în care apare înainte şi, în aceeaşi măsură,

Page 20
 Plugarul şi Moartea

făcând să scadă caracterul definitiv pe care-l va avea moartea. Deci moartea ne investeşte pe fiecare din
noi cu capacitatea de a o trăi ca pe un amestec indescifrabil între nesiguranţa şi siguranţa apariţiei ei. Şi,
prin acest amestec, moartea se înfăţişează ca destin, un destin trăit prin încrucişarea imaterială a unui
moment definitiv, vertical, care este pus să alunece de-a lungul unei orizontale nedefinite. Când spunem,
ca mai sus, că „moartea apare ca sfârşit înaintea producerii acesteia”, luăm acest „înainte” ca orizontala pe
care alunecă viaţa şi care are naşterea ca punct de pornire. Dar naşterea nu este decât un punct de pornire,
un dat concret. Pornirea adevărată, neconcretă, se situează mai târziu, în acel punct în care naşterea se
transformă pentru om în re-naştere, adică în acel moment în care omul începe să gândească şi să existe ca
fiinţă gânditoare, ca fel de a fi prin care el se defineşte. Nu ne naştem gânditori, deşi ne naştem oameni.
Dar devenim, fiecare în parte, oameni în momentul în care începem fiecare să gândim şi să renaştem
astfel, în fiecare din noi, capacitatea de a fi om. Or, gândul cel mai elementar, care iese omului în cale în
modul cel mai firesc, este gândul morţii. Pe el îl putem lua ca punct de pornire pentru renaşterea fiecăruia
în gând; punct care este în acelaşi timp naşterea fiecăruia la destin; pentru că destinul nu are realitate atâta
vreme cât nu este gândit. Gândul morţii împlineşte în fiecare din noi prima plecare adevărată din viaţă; el
este luat ca referinţă, să-i spunem „necesară”, pentru plecarea noastră imaterială din viaţă; această ieşire pe
care o operăm în spatele vieţii, pe nevăzute, şi care ne scoate, cu gândul, în afara vieţii, rămânând totuşi în
viaţă. Gândul morţii este poate singurul gând pe care omul îl gândeşte fără să vrea. Până şi omul cel mai
lipsit de gânduri nu se poate lipsi de acest gând. Un gând prin care va putea renaşte şi pe care-l datorează
naşterii sale sub semnul speciei omeneşti, Pentru greci, de altfel, pregătirea morţii este datoria gândului. Şi
dacă răsturnăm această propoziţie, dăm peste evidenţa elementară, aproape tautologică, anume: pregătirea
morţii se face numai în gând. Nu există altă cale, în afara gândului. Aşa, gândul extrage din viitor
„sfârşitul” morţii, fatalitatea acesteia, faptul că moartea „va veni” şi, în loc ca acea clipă, care ştim sigur că
va apărea în viitor, să ni se impună ca un moment de execuţie, moment în care viaţa se supune morţii într-o
postură inertă, pentru că n-a cunoscut-o pe aceasta mai înainte, în loc deci să fim executaţi, gândul extrage
moartea din sfera în care stă nepregătită şi o scoate afară, la vedere, ca să facă din ea o apariţie la prezent
şi o pregătire pentru mai târziu. Deci gândul morţii întoarce moartea din viitorul în care ea stă ascunsă, o
pune în prezent, pentru ca, în felul acesta, ea să se poată reîntoarce în părţile în care părea că stă,
intangibilă şi nemişcată. Gândul pune mişcare în moarte şi, prin acest act, moartea îşi face apariţia, adică
se apropie, mişcându-se prin şi în gândul nostru; se apropie cu o prezenţă prin care moartea se expune
destinului şi îşi părăseşte siguranţa fatidică a locului pe care ea îl deţinea, pe negândite, în viitorul
inaccesibil în care părea că este aşezată în mod „fatal”, de neclintit. Am putea traduce celebrul pas spre
moarte al statuilor egiptene ca pe o mişcare a morţii care se desprinde lent din viitorul în care este
„blocată” şi „împietrită” şi începe astfel să ne apară nouă sub forma unui destin pe care prezenţa gândului
îl face să se manifeste.

VI
Dacă moartea ar rămâne inevitabil izolată în zona ei de „fatalitate”, ca ceva neomenesc, în faţa căruia
omul se arată cu totul neputincios, atunci n-am mai avea timp de trăit, nici altceva de făcut decât să ne
pironim ochii pe acest viitor necunoscut, în punctul vid şi mort al morţii însă omul rămâne „înţepenit” cu
faţa într-acolo; el se arată ca o fiinţă capabilă să adică o fiinţă în stare să producă ceva ce nu există încă,
ceva care are puterea de a inventa o lume tehnică, de mijloace, şi o lume a spiritului, în care iau naştere
mişcări imateriale. El „scoate” toate acestea din viitorul în care ele „vor” exista, făcând ca ele să apară
acum şi să îmbogăţească mediul actual al vieţii. Toate aceste „invenţii” sunt o arvună, o dovadă a faptului
că omul, ca fiinţă „capabilă să facă ceva care nu există încă”, se sustrage morţii cu fiecare din aceste
gesturi creatoare şi face ca moartea să nu se împotrivească acestora, ca o „fatalitate” care împiedică orice
gest. Prin însuşi faptul că omul se manifestă ca fiinţă „capabilă” (ceea ce animalul poate numai dacă e

Page
21
 Johannes von Tepl

dresat de om), moartea se oferă vieţii şi devine „capabilă” să fie ceea ce ea, ca moarte „fatidică”, nu poate
fi. Spus mai grosolan şi pe un plan scăzut, câte forţe n-a mobilizat moartea în om şi câte lucruri nu s-au
născut cu gândul de a ţine moartea la respect, de a se feri de ea, sau de a o uita potrivit unei strategii
(acoperiş, casă, diguri, şanţuri, ziduri, haine, medici, şi tot ce ajută la păstrarea şi îmbogăţirea memoriei) în
care viaţa este protejată în măsura în care moartea poate fi „captată”, îmblânzită şi amestecată în situaţiile
concrete. Moartea se face astfel un instrument al istoriei şi nu poate evita istoria, adică nu poate însemna o
ieşire şi o părăsire a istoriei, decât după ce a trecut prin aceasta. Spus altfel, moartea ne transcende viaţa
şi se manifestă ca act al transcendenţei (deci nu ca simplă transcendenţă care nu are capacitate de apariţie),
numai atunci când îşi poate înscrie prezenţa în lumea imanenţelor.
Fără să ştim, sau într-un grad nebulos al conştiinţei, noi practicăm cu moartea un joc apotropaic; un
ritual de strategie prin care o considerăm „seamănă” noastră, o personificăm dându-i un rol, faţă de care
luăm poziţie şi reacţionăm şi o atragem astfel într-un joc de-a „baba-oarba” în care ea, chiar dacă are ochii
legaţi şi pare străină de oameni, se înduplecă acestui joc şi devine părtaşă cu această „punere în scenă”.
Noi putem privi întreaga cultură a omului ca fiind opera acestui joc. Este ceea ce face şi „Plugarul” lui
Tepl. Limbajul, artele, munca, religia (în care zeii pot fi citiţi ca nişte „culori locale” într-un tablou de
ansamblu), instituţiile şi tot ce ţine de aspectele de organizare ale societăţii, toate pot fi concepute ca puse
în scenă de acest joc cu moartea. Este vorba despre un exorcism invers: în loc să încercăm să scoatem
„demonul” din noi, îl invocăm ca să-l introducem în noi. Demonul, în cazul nostru, este moartea; devenim
astfel „posedaţi” de ea, articulând cu mişcările şi gesturile noastre tot ce ea ne dictează să facem; de fapt,
întrucât a intrat în noi, moartea capătă corp şi statură, intră în materie şi se „materializează” după toate
atributele materiei. O facem, astfel, să joace şi să evolueze în universul fizic, de unde ea părea să fie
realitatea nefizică prin excelenţă. Prin acest joc apotropaic, noi „trezim” moartea din somn, înlăturăm
transcendenţa ei nefizică şi incapabilă de destin, şi o punem să joace cât mai natural şi mai viu toate
„scenele” prin care omul a ieşit din natură, adică toată scara de artificii prin care omul şi-a construit o
lume proprie, în afara naturii. Şi, de unde moartea se află izolată în lumea ei fără locuitori, sustrasă
evoluţiei şi indiferentă la nesiguranţa vieţii, ea ne devine favorabilă şi atentă la felul în care-i facem loc în
viaţa noastră. Fără gând însă, acest joc este cu neputinţă.
*
Cum putem exprima acest lucru mai precis, cu un element în plus, care să funcţioneze ca o pârghie
pentru înţelegerea noastră? Tot ce ştim exact despre viaţa noastră ţine de domeniul trecutului. Viitorul nu
este al nostru, deşi ştim că şi el va deveni trecut. Ştim că anumite lucruri se vor repeta în viitor, că trecutul
revine, „că nu e nimic nou sub soare”, şi totuşi, viitorul nu este la îndemâna noastră, nu ştim cum va fi şi
în ce fel se va întâmpla. Chiar dacă presupunem că viitorul nu poate contrazice trecutul, că viaţa îşi are
cursul ei, că există legi şi repetiţii inevitabile, viitorul rămâne pentru noi necunoscut. Şi nu este
„necunoscut” pentru că în el ar apărea lucruri „necunoscute” nouă, el fiind compus în cea mai mare parte
din lucruri cunoscute, de care omul a auzit şi care s-au mai întâmplat; viitorul ne apare ca necunoscut
pentru foarte simplul fapt că nu l-am trăit. Netrăindu-l, el nu poate avea nicio precizie, pentru că tot ce are
„precizie” pentru noi ţine de memorie şi de acte intrate în trecut. Tot ce putem imagina despre viitor
rămâne pură „imaginaţie”: adică, în mod bizar, este lipsit de imagine, nu a fost văzut şi fixat de nicio
privire. Viitorul are o singură întâmplare sigură, moartea. Nu am văzut-o şi nu o vedem, dar este sigură.
Este singurul lucru precis pe care-l ştim despre viitor. Restul, sunt posibilităţi; şi viitorul poate exista fără
ele; sau cu ele. Adică tot restul, în afară de moarte, nu are necesitate. Nici viaţa de după moarte, nici
plantele, nici naşterea lumilor nu au în viitor evidenţa pe care o are moartea. Viitorul deci este un fel de
lume goală, fără imagini precise, sau cu imagini., „imaginare”, inconsistente, pentru că nu pot fi memorate
ca ceva care există, iar pe fundalul acestei lumi goale, „ceva” există cu precizie, moartea; dar şi ea există
fără imagine, doar ca fundal imaterial, neconcretizat ca situaţie dată; sigur ca eveniment, dar nesigur în
privinţa experienţei reale, contingente. Partea de „materie”, partea fizică, văzutul şi tot ce ţine de simţuri,

Page 22
 Plugarul şi Moartea

adică tabloul descriind împrejurarea morţii noastre, cu toate amănuntele care dau precizie acestui „tablou”,
toate acestea nu le cunoaştem. Nu numai că nu le cunoaştem, dar nici nu le putem imagina; sau, dacă le
imaginăm, simţim că e ridicol să o facem, pentru că ştim că aici apare o nepotrivire esenţială între realitate
şi imaginaţie, în schimb, putem imagina uşor orice altă împrejurare privind viitorul nostru. Pot spune şi
imagina tot ce conţine propoziţia „mâine merg la pescuit”, sau „la anul îmi cumpăr casă”, dar nu pot să-mi
închipui propoziţia „poimâine mor” (chiar dacă sunt muribund sau dacă aş avea intenţia să mă sinucid).
Moartea, deşi sigură, nu pot s-o imaginez. Tot restul, deşi nesigur, pot să mi-l imaginez în viitor. Prin ce
anume pot imagina viitorul? Prin memoria trecutului; tot ce cred că pot face are deja o imagine, a mai fost
cel puţin o dată, deci imaginez prin repetiţie. Pe de altă parte, moartea este lucrul care se repetă pentru
absolut oricine –, fiecare moare şi va muri; şi totuşi, nu pot să mi-l imaginez. Pentru că, în cazul morţii,
nimic nu se repetă de fapt, nu pot să iau asupra mea moartea celorlalţi ca pe un act pe care-l voi repeta şi
eu. Moartea mea rămâne irepetabilă; în timp ce toate celelalte acte ale existenţei mele, „pescuit” „casă”,
sunt repetabile, pentru că le pot lua de la alţii, le-am văzut făcându-se şi le imit; chiar dacă fac ceva pentru
prima oară, ştiu cum se face pentru că învăţ de la ceilalţi. Pe când moartea mea rămâne inimitabilă: nu pot
nici s-o învăţ, nici să-mi fie transmisă. Când mor pentru prima dată, mor şi pentru ultima dată; oricât m-aş
gândi la moarte eu nu pot s-o fac decât atunci când ea se întâmplă. Şi ea apare ca ceva impersonal, care se
face ea singură, întrucât nu pot s-o fac eu. (Sinucigaşul se omoară, cu gesturile lui, dar în clipa când
moare, el nu-şi mai „face” moartea; el este deja mort, moartea s-a făcut.) Deci moartea, singurul lucru
sigur, devine, în acelaşi timp, lucrul cel mai inimitabil, inimaginabil, nepracticabil, imaterial şi de
neprevăzut. N-o pot vedea, deci nu o pot prevedea, pentru că este vorba de moartea mea pe care nu mi-o
poate transmite nicio imagine cunoscută; deşi ştiu bine că ea se va petrece în împrejurări fizice care nu ţin
de domeniul necunoscutului. Fondul morţii este sigur: ştiu că voi muri, precis şi irevocabil. Dar pe acest
fond nu apare nimic; moartea este prezentă „în fond”, dar ea nu se înfăţişează sub nicio formă. Ea
constituie, în această ambiguitate extremă, prezenta unei apariţii care nu este prezentă sau, cum am mai
spus undeva mai sus, această prezenţă care se manifestă prin lipsa ei. Gândul are această putere: să
gândească ceva ca prezent prin felul în care acest „ceva” se face sensibil ca lipsind. O prezenţă care apare
prin lipsa ei din prezent. Şi moartea reprezintă cazul cel mai desăvârşit al acestui fel de a fi. Prin urmare,
moartea reprezintă exerciţiul cel mai propriu al gândirii. Şi, când gândeşte moartea, gândul trebuie să
caute felul în care se încrucişează apariţia cea mai hotărâtă cu apariţia cea mai neprevăzută. Reamintim
astfel că totul, aici, se petrece în regim de apariţie. Adică apare în gând, cu o intensitate care este proprie
gândului şi care este deosebită de impresia imediată pe care ne-o poate lăsa faptul că asistăm la moartea
cuiva. Prezenţa morţii în gândul nostru este de altă natură decât prezenţa morţii în faţa ochilor noştri.

VII
Ca să „apară” în gândul nostru, noi trebuie să ştim că moartea există; că există ceva care se numeşte
moarte şi care s-a aşezat în memoria noastră şi dispune de o anumită rază de emisie. Pe această rază nu pot
să confund, de pildă, „moartea” cu „adevărul” sau cu „dreptatea”; pot zice „o moarte dreaptă, adevărată”,
calificând un caz, dar e mai greu să accept logica ce m-ar putea face să afirm că „moartea este dreaptă”,
„adevărată”; sau, dacă spun „adevărul morţii”, înţelegem că moartea duce spre un adevăr care-i este
propriu, dar că adevărul poate fi şi altfel decât cel al morţii, după cum, atunci când zic „moartea unui
adevăr”, înţeleg că moartea poate fi şi altceva decât dacă o pun în relaţie cu adevărul. Când zicem că
moartea are raza ei de emisie, nu înţelegem doar sensul acestui cuvânt, aşa cum are sens cuvântul
„adevăr”, care n-are însă rază de emisie. Când spun „adevăr” nu se face simţită o prezenţă, pe când dacă
vorbesc de moarte, această prezenţă se face simţită, şi anume nu ca moarte concretă a cuiva (a cutărui
cunoscut), ci ca fenomen lărgit, ca zonă a unei situaţii imateriale care are raza de emisie a morţii. De aceea
moartea pare să fie mai curând „personaj” decât idee, ea fiind şi una şi cealaltă, fără să fie una fără

Page
23
 Johannes von Tepl

cealaltă; adică fără să fie personaj la propriu, sau idee ca idee. Ea trebuie să apară în gând ca având acest
tip de prezenţă care nu se arată prezentă „aici”, care este apariţie fără conjunctură, fără vizibilitate, o
emisie care nu are punct de plecare, sursă; pe scurt, are prezenţa unei apariţii fără să se manifeste ca o
apariţie prezentă; ea este şi nu este. O presimţim cu intensitate atunci când distingem că ceva este absent
şi că această absenţă este emisia unei prezenţe la care nu există acces pentru că această prezenţă nu există
în prezent.
Aşadar, felul în care simţim prezenţa morţii este felul în care o pre-simţim. Apariţia ei nu poate fi
simţită decât sub forma presimţirii. Tot ce are, în viaţă, caracter de presimţire se leagă, într-o formă sau
alta, de apariţia morţii, aşa cum am exprimat-o. Marile descoperiri ale spiritului, revelaţia unei mari
viziuni, poartă această pecete. Prezența morţii în viaţă alcătuieşte lumea presimţirilor, care nu este o lume
redusă doar la scara superstiţiei, ci ea se deschide către întreaga percepţie oraculară pe care o avem despre
realitate; către acele mişcări în care puterile noastre interioare alunecă sub lumina ezitării, în respiraţia
împlinirii niciodată depline, în undele concentrice ale ambiguităţii, în treptele imperceptibile ale dorinţei,
în tot ce are vocaţia nesfârşirii.
Suntem deci puşi, prin moarte, într-o relaţie cu viitorul care ne introduce în acest viitor fără să fi
intrat în el; nu este o conjunctură, pentru că nu are împrejurări, este însă o conjuncţie, conjuncţia
viitorului cu moartea, o conjuncţie pe care noi o percepem ca pe o emisie oraculară, premonitorie, ca undă
şi adiere a presimţirilor. Noi ne introducem astfel în acest viitor, iar acesta ne răspunde, nu prin
certitudinea unei circumstanţe descriptibile cu precizie, ci printr-o transmisie de destin, adică printr-o
discernere (verbul conţine actul de a „cerne”: de a alege ce este mai fin şi deci de a vedea cât mai acut,
cât mai pătrunzător) a ceea ce este simţit ca având drept să fie presimţit: adică discernerea a ceea ce este
mai important. Din trecutul nostru, din tot ce am trăit, nu ştim decât, poate, târziu ce a fost mai important.
Despre ceea ce trăim în prezent, nu ne dăm seama ce este mai important, deşi credem că trăim numai
lucruri importante. Abia privind spre viitor, noi putem „cerne” şi discerne ce este mai important pentru
noi; pentru că aşteptăm de la viitor, cu exclusivitate, numai lucrurile care au o importanţă decisivă pentru
noi; trecutul şi prezentul sunt deja implicate în circumstanţa lor dată, ceea ce face ca ele să fie „strânse” în
aceste circumstanţe, prizoniere, unde n-ai loc să mai alegi. Numai viitorul permite să discerni ceea ce
fiecare se crede în drept să aleagă. Este ceea ce se numeşte în general noroc, dar prost înţeles: adică nu
aleg, când aleg „norocul”, ceva important în care viaţa mea îşi poate presimţi, în mod pătrunzător,
transmisia de destin prin care ea se introduce în viitor; aleg doar „norocul”, adică importanţa falsă,
exterioară, ne-importantă, a vieţii mele viitoare, cea pe care „norocul” o poate aduce oricui. Şi, prin
această alegere vulgară a viitorului, se caută câştigul, oricare ar fi, de bani, de situaţie, cel care se obţine
material; dar nimeni nu caută câştigul spiritual; pentru că aici nu mai este vorba de noroc, ci de destin, de
discernerea a ceea ce este presimţit ca important. În această „discernere”, prezenţa oraculară a morţii este
decisivă. Ceea ce se decide în noi ca presimţire va hotărî tot ce este încă nehotărât în ce priveşte tot ce va
apărea în viaţa noastră ca important.
Corpul, carnea noastră poartă în ea amintiri, urme clare că a avut un trecut. Deci materia, corpul, este
capabilă de amintiri. Însă, cât priveşte viitorul, corpul nu este în stare să „prevadă” nimic, numai spiritul
poate avea o memorie a viitorului; el construieşte această memorie şi se poate mişca, astfel, dinspre trecut
spre viitor, poate pune înainte ceea ce-i stă în spate. Dar memoria aceasta a viitorului poate fi schematică,
adică redus şi prost construită; caz în care discernerea percepe inert presimţirile pe care le are de „cernut”;
ea va confunda împrejurările fizice cu cele interioare, norocul cu destinul, şi nu va şti să pătrundă în
nuanţa lucrurilor, în ceea ce se pune şi se depune din aceasta în memorie, grăunţele „fine”, cernerea în
spirit. Când nu este schematică, memoria spiritului are mişcare cu nuanţe, presimte ce are de simţit,
distinge ceea ce va creşte în importanţă; distinge adică ceea ce este decisiv pentru destinul ei viitor, iar tot
ce este nuanţă şi „fină” distingere, în această memorie a viitorului, se constituie ca un mediu de percepţie
oraculară, ca aer, duh, aură şi atmosferă a presimţirilor. Un mediu pe care felul de „apariţie” al morţii îl

Page 24
 Plugarul şi Moartea

menţine activ şi care se lasă fructificat de această „apariţie”. Intrăm astfel într-un fel de incintă oraculară,
într-un spaţiu spiritual dens, de nimic mărginit, care este incinta de rezonanţă a viitorului, locul în care
destinul vieţii transmite undele de percepţie ale morţii; aceste unde care modulează „vocea” destinului
atunci când îi presimţim mesajele. Spiritul nu este aici în relaţie cu orice va fi, ci se găseşte în rezonanţă
cu această emisie pe care o produce memoria viitorului şi în care apare numai ceea ce va fi important
pentru el. „Apariţia” morţii dă relief viitorului care se imprimă în el sub formă de oracol. „Leacul vieţii”
este destinul care o aşteaptă şi prin care moartea „vindecă viaţa” de actele ei întâmplătoare.

Marin Tarangul

Page
25
 Johannes von Tepl

PLUGARUL ŞI MOARTEA

Capitolul I
Soțul

runt strivitor de vieţi! Alungi cu mârșăvie ființele! Cumplit ucigaş al omenirii! Moarte,
Tu, fii în veci blestemată! Dumnezeu cel mare, care te-a făcut, ură să-ți poarte! Mari nenorociri să se
adune deasupra ta, răul să te bântuie, hulită să fii! Mizeria și teama să te însoțească, necazul și mâhnirea
să te călăuzească! De vrăjmășie să fii încolțită și fără odihnă toată suflarea scârbă să-ți poarte! Pamânt,
cer, soare, lună, stele, mare, apă, munte câmpuri, văi, livezi, hăul negru al iadului, tot ce are viață și
ființă să te dușmănească și fiecare din rărunchi să te blesteme! Înghiţi-te-ar râul cel mai rău şi ticăloşia
cea mai adâncă, lepădată să fii în vecii vecilor de Dumnezeul din ceruri, de oameni şi de vietăţi! Pe veci,
amintirea ta să fie respingătoare şi groaza să nu se despartă nicăieri de tine, ticăloasă neruşinată! Cu
mâinile spre cer strigăm împotriva nelegiuirii tale, toată omenirea într-un singur strigăt!

Page 26
 Plugarul şi Moartea

Capitolul II
Moartea

ume, lume, lume: ce mai basme şi minuni! Neauzită şi grozavă plângere împotriva
noastră. Nu ştim din partea cui vine şi nu ştim ce vrea. Să se afle însă: ameninţarea, blestemul, vaietul,
mâinile împreunate – nicio înverşunare nu ne-au făcut până acum niciodată vreun rău! Totuşi, băiete,
oricine ai fi, spune cine eşti şi cu ce suferinţă te-am lovit de te porţi cu noi necuviincios. Nu suntem
obişnuiţi cu astfel de purtare, deşi am păscut în părţile Rinului şi am smuls acolo mulţi oameni vestiţi,
nobili, frumoşi, puternici şi cu stare – şi mult-au îndurat de pe urma noastră văduvele şi orfanii, lumea
din tot locul. Te porţi ca la o supărare grea, ca la un mare necaz. Fără rost îmi aduci vină, văd că te
îndârjeşti numai de dragul de a face zgomot. Dacă eşti turbat, cuprins de furie, ameţit sau ieşit din minţi,
stai locului, astâmpără-te şi nu te grăbi să arunci blesteme grele! Păzea! – să nu te muncească mai târziu
părerea de rău! Să nu cumva să-ţi treacă prin cap că ai putea să slăbeşti vreodată marea şi nemăsurata
noastră putere! Cu toate astea, spune cine eşti, ce nume ai şi ce nelegiuire ţi-am făcut. Socoteală îţi vom
da ca să poţi înţelege. Fapta noastră este dreaptă; şi nu ştim de ce plângerea ta este atât de nechibzuită.

Page
27
 Johannes von Tepl

Capitolul III
Soţul

i se spune Plugarul. Plugul meu ară prin scris, e din veşmânt de pasăre, din pană de
scrib. Mi-e casa în pământul Boemiei. Neobosit mă voi împotrivi ţie şi cu ură te voi respinge. Mi-ai
smuls cu grozăvie a douăsprezecea literă din grădina bucuriei mele. Floarea de la care primeam lumină,
i-ai stârpit rădăcina pe care-o avea în inima mea. Mi-ai sfărâmat cuibul norocului, pe turtureaua mea
aleasă în chip mârşav mi-ai furat-o. Răul pe care mi l-ai făcut, nu-l poate nimeni îndrepta. Judecă şi
vezi! şi singură ai să-ţi dai seama că nu pot altfel. Doar să jelesc cu furie şi turbare. Tu mi-ai jefuit
dreptul la bucurie. Tu ai smuls din mine gustul vieţii şi plăcerea fiecărei zile. Înainte, mă simţeam viu şi
trăiam bucuria fiecărui ceas. Scurte şi vesele mi se păreau ziua şi noaptea, amândouă mă îmbătau şi
simţeam că trăiesc. Fiecare an mi se părea un an binecuvântat. Şi din senin, acum, ca un trăsnet, îmi
spui: Crapă! Dispari! Stau cu mintea tulbure pe o ramură uscată şi mă vaiet fără sfârşit. Purtat de toate
vânturile, mă las dus de puhoiul apelor mării. Izbită de talazuri, ancora mea nu mai prinde nicăieri. Iată
de ce voi striga fără încetare: moarte, blestemul să te lovească!

Page 28
 Plugarul şi Moartea

Capitolul IV
Moartea

imită sunt de cum te asmuţi la mine! Aşa ceva n-am mai pomenit! Dacă eşti plugar şi eşti
din Boemia, ni se pare că eşti nedrept cu Noi. Noi, de multă vreme, n-am mai împlinit nicio faptă în
Boemia. Doar, de curând, într-o cetate cu ziduri puternice şi înalte şanţuri de apărare. Fiinţa aceea avea
numele din patru litere: a optsprezecea, întâia, a treia şi a douăzecişitreia. Acolo am îndeplinit opera
noastră binecuvântata față de fiica noastră care se află acum fericiți între cei drepţi. Era o femeie
vrednică şi fără prihană. Ştim asta pentru că am fost de faţă când s-a născut. Zânele măritişului i-au
trimis apoi rochie şi cunună de mireasă; cunună şi rochie pe care le-a adus, aproape neatinse, cu ea în
mormânt. Martorul nostru şi martorul ei este cunoscătorul tuturor oamenilor, tuturor inimilor. Era numai
suflet, inimoasă, fără gând înşelător, cinstită şi mereu bună cu toţi. Cu adevărat, rareori ne-a căzut în
mâini cineva atât de blând şi de statornic. Ea trebuie să fie cea despre care vorbeşti: Alta nu cunoaştem!

Page
29
 Johannes von Tepl

Capitolul V
Soţul

a, crud stăpân, eu eram iubitul ei, ea era iubita mea. Aţi luat-o pe ea, fericita privelişte
a ochilor mei. S-a dus scutul de pază ai necazurilor mele, dusă este nuiaua mea ghicitoare de comori.
Dusă este pentru totdeauna! Şi am rămas singur, amărât plugar, bietul de mine. S-a stins pe cer
strălucirea stelei mele. Soarele norocului meu a apus şi n-o să mai răsară. Niciodată razele luceafărului
meu nu se vor mai arăta privirii. Nimeni şi nimic nu-mi poate şterge suferinţa! De jur-împrejurul ochilor
mei nu este decât o noapte adâncă. Nu mai cred în nimic bun pe lume! Flamura mândră a bucuriei mele
a căzut la pământ şi m-am uscat de durere. Adâncul inimii mele strigă: Ajutor! Nu mă lăsaţi! Săriţi! Fiţi
fără iertare! Loviţi fără milă! Din gură de şarpe strig împotriva anului, a zilei nefericite şi a ceasului care
mi-au sfărâmat diamantul. Mi-a fost smuls din mâini toiagul care mă purta pe drumul cel drept! S-a
închis drumul spre fântâna răcoroasă care mă mântuia de fiecare dată. Vai! Vai! Vai! la nesfârşit. Vai! şi
iarăşi vai! neîncetat. Sfâşietoare prăbuşire, cădere veşnică şi veşnică lepădare, numai de asta să aveţi
parte, Moarte, crudă stăpână! Împovărată de păcate, mârşavă şi scrâşnind din dinţi, aşa să ajungeţi şi să
vă târâţi în putoarea infernului! Domnul din ceruri să vă smulgă puterea şi în praf să o prefacă! Numai
dracu şi grijania a-şi facă cuib înăuntrul vieţii voastre.

Page 30
 Plugarul şi Moartea

Capitolul VI
Moartea

vulpe a lovit peste faţă un leu adormit. Şi vulpea s-a trezit cu blana jupuită. Un iepure a
ciupit un lup şi a rămas fără coadă. O pisică a zgâriat un câine şi s-au făcut duşmani. Aşa vrei şi tu să te
dai la mine. Noi însă credem aşa: sluga, slugă rămâne. Şi stăpânul, stăpân. Vrem să dovedim că noi
cântărim cu dreptate, ca judecăm totul la fel de drept şi că drept este tot ce facem în lume. Pe nobil, nu îl
cruţăm; nici ştiinţa nu ne spune nimic, frumuseţea nu ne apare frumoasă, harul, dragostea, durerea,
vârsta bătrânului sau tinereţea şi orice alt lucru nu au niciun preţ pentru noi. Suntem la fel ca soarele
care şi peste rău, şi peste bine străluceşte. Binele şi răul ascultă de noi! Oameni luminaţi, care ştiu să
poruncească duhurilor, nouă ne cad pradă. Meşteri mari în magie neagră şi iscusitele vrăjitoare nu ni se
pot împotrivi. Să zboare pe mături, să călărească ţapi, la nimic nu le ajută! Medicii care lungesc viaţa ne
cad nouă pe mână: rădăcini, ierburi, alifii şi toate prafurile vindecătoare nu îi ajută cu nimic. N-ar sluji la
nimic dacă aş cruţa fluturii şi lăcustele. Sau, să lăsăm oamenii în viaţă de dragul vrajbei, al dragostei sau
al suferinţei? Dacă asta ar fi cu putinţă, toate cele lumeşti ni s-ar închina nouă. Toţi regii şi-ar fi scos
coroana şi ar fi pus-o pe capul nostru, iar sceptrul ni l-ar fi dat nouă cu mâinile amândouă. Scaunul papei
care stăpâneşte cu trei coroane, în puterea noastră ar fi fost! Lasă blestemele! Nu scorni basme cu
flecăreala ta. Nu izbi în ce nu ştii, ca să nu-ţi sară aşchiile în ochi!

Page
31
 Johannes von Tepl

Capitolul VII
Soţul

e-aș putea să te blestem, de-aş putea să te afurisesc, de-aş putea să te batjocoresc, cu

vorbe îndrăcite aş face-o ca să te lovească năpasta! Precum după o mare durere vine o mare jale, tot aşa
n-aş fi suflet de om dacă n-aş plânge pierderea unui dar dumnezeiesc, un dar pe care, pe drept, numai
Dumnezeu îl poate da! Numai jelind ar trebui să trăiesc. A zburat şoimul meu vrednic de laudă, femeia
mea neprihănită. Plâng cu temei. Ea, mult preacinstita, a fost fructul unei naşteri alese. Mlădie şi plină
de avânt, întrecea pe oricine; cuvioasă şi cu miez în vorbe, smerită la trup şi cu bucurie în inimă. Dar eu
tac, pentru că sunt prea slab să spun toate darurile cu care Dumnezeu a înzestrat-o. Tu, Stăpână Moarte,
o ştii prea bine! Cu aşa o mare durere în inimă nu pot să nu mă ridic împotriva ta. Dacă ai avea ceva bun
în tine, milă ar trebui să ai pentru mine, nu altceva! Îmi întorc faţa de la tine. Nimic bun n-am să spun
despre tine. Mă voi împotrivi ţie din toate puterile mele şi toată suflarea fi-va cu mine împotriva ta. Tot
ce există în ceruri, pe pământ şi în infern, război să-ţi poarte şi la nesfârşit să te urască.

Page 32
 Plugarul şi Moartea

Capitolul VIII
Moartea

uterea duhurilor bune din cer, fundul iadului, întinderea pământului, toate mi le-a dat
Dumnezeu moştenire. Pacea şi răsplata cerească pentru cei drepţi, cazna şi pedeapsa iadului pentru
căzuţi. Rotundul pământului şi curgerea apelor, cu tot ce există şi vieţuieşte în ele, au fost date în grija
noastră de către puternicul Cârmuitor al tuturor lumilor, cu porunca de a nimici şi smulge tot ce e de
prisos. În chipuieşte-ţi, omule nesăbuit, judecă şi sapă cu dalta gândului în minte, ca să afli: dacă de pe
vremea întâiului dintre oameni, plămădit din humă, n-aş fi stârpit neamul oamenilor pe pământ, al
dobitoacelor şi al viermilor care trăiesc în pustiuri şi păduri sălbatice, dacă n-aş fi stârpit creşterea şi
înmulţirea peştilor purtători de solzi şi lunecând în ape, de mult nimeni n-ar mai putea trăi de atâţia
ţânţari, de numărul lupilor nimeni n-ar mai îndrăzni să iasă afară, oamenii s-ar sfâşi-a între ei şi
dobitoacele între ele. Căci vor duce lipsă de hrană și pământul va fi prea strâmt. Necugetat este acela
care îi plânge pe cei muritori! Stai locului! Viii cu viii, morţii cu morţii, aşa cum a fost dintotdeauna!
Mai bine gândeşte-te, om fără minte, la ceea ce merită plâns!

Page
33
 Johannes von Tepl

Capitolul IX
Soţul

dăpostul meu nepreţuit s-a dus fără întoarcere. Cum să nu mă cuprindă tristeţea, cum să
nu mă umple necazul, cum mai pot eu dori să ajung până la capătul vieţii când bucuria mi-a fost smulsă
din suflet? Împotriva Voastră, urât aducător de jale, Dumnezeu mă va răzbuna! Ai îndepărtat din mine
orice încântare, mi-ai răpit dragul pentru zilele vieţii, m-ai dezvăţat să gust bucuria de a trăi. Ce mare
cinste simţeam când buna, curata şi înălţătoarea făptură, îngerească, se juca cu copiii ei, născuţi într-un
cuib preacurat. S-a dus găinuşa care aducea gustoasele bucate. Ah, Dumnezeule, Stăpâne Atotputernic,
cum îmi mai creştea inima când o vedeam mergând cu paşii ei drepţi şi curaţi, cinstită de toţi. Cu drag
priveau oamenii în urma ei şi rosteau: „Cinste, laudă şi mulţumire să aibă gingaşa. Ei şi puişorilor ei,
numai bine să le dea Dumnezeu!” Şi dacă am ştiut să-i mulţumesc lui Dumnezeu, am făcut-o pe drept.
Care om de rând a mai fost dăruit cu aşa bogăţie? Creadă cine ce-o vrea, dar eu ştiu: când te dăruie
Dumnezeu cu o femeie curată, cinstită şi frumoasă, darul dar se numeşte şi este un dar dincolo de
darurile pământeşti. O! Atotputernice Stăpânitor din ceruri, ce fericită a fost întâmplarea prin care ai
săvârşit căsătoria cu o preacurată şi neprihănită soţie! Bucură-te tu, bărbat vrednic al unei femei curate!
Bucură-te tu, femeie curată a unui bărbat vrednic! Dumnezeu să vă dea bucurie! Ce ştie despre toate
astea nerodul care n-a băut niciodată din izvorul tinereţii? Sunt greu lovit şi mi-e inima plină de durere,
dar mulţumesc din adâncul sufletului lui Dumnezeu că mi-a fost dat să cunosc pe neprihănita. Voi,
necurată Moarte, duşman al tuturor oamenilor, urâtă să fiţi de Dumnezeu în vecii vecilor!

Page 34
 Plugarul şi Moartea

Capitolul X
Moartea

— i băut din izvorul înţelepciunii! Văd asta din cuvintele tale. N-ai pătruns muncile
naturii. N-ai tras cu ochiul la amestecul lucrurilor pe lumea asta. Prefacerile care au loc în pământ nu le-
ai privit. Eşti un căţeluş fără minte! Uită-te la arătoşii trandafiri şi la crinii înmiresmaţi din grădini, la
vânjoasele buruieni şi la jucăuşele flori din poieni, la neclintitele pietre şi la arborii chipeşi presăraţi pe
sălbatice câmpuri, uită-te la urşii cei vajnici şi la puterea leilor din sălbăticie, uită-te la vitejii cu trupul
bine făcut, la oamenii cei mai îndemânatici, la cei mai neobişnuiţi şi atotştiutori, la măiestria cu care
ajung stăpâni pe orice, uită-te la toate făpturile pământului: cât ar fi de agere, de plăcute, de puternice,
oricât ar dăinui şi oricâtă mişcare ar fi în ele, toate sunt sortite pretutindeni nimicirii! Iar dacă întreg
neamul oamenilor, toţi cei care au fost şi toţi care vor mai fi, trebuie să treacă de la fiinţă la nefiinţă,
cum ar primi fericita pe care tu o plângi să nu i se întâmple ei la fel ca celorlalţi şi tuturor celorlalţi la fel
ca ei? Tu însuţi n-ai să ne scapi, oricât de puţin te-ai aştepta acum. „Toţi, unul după altul”, trebuie să
spună fiecare. Deşartă e plângerea ta; Ia nimic nu te ajută: ai scos-o dintr-o minte schiloadă.

Page
35
 Johannes von Tepl

Capitolul XI
Soţul

umnezeu, în care mă încred şi care are putere şi peste mine şi peste voi, mă va ocroti şi
aspru mă va răzbuna pentru nelegiuirea pe care mi-ai făcut-o. Ce spui, vorbe de bâlci! Amesteci
adevărul cu neadevărul. Vrei să-mi smulgi din privire, din minte şi din simţire durerea cumplită care îmi
stă înfiptă în suflet, în cap şi inimă. Dar nu poţi! Căci mă doare rana acestei pierderi pe care nimic nu o
poate tămădui. Leac mântuitor mi-a fost la orice durere şi supărare, slujitoare a Domnului Dumnezeu,
îngrijitoarea voiei mele, straja trupului meu, strajă luminoasă, zi şi noapte, la cinstea mea şi la cinstea ei
strajă nestrămutată.
Poruncile, ea le împlinea curat, deplin, neştirbit şi cu belşug adesea le sporea. Măsura, grija şi
pricepe-rea locuiau în casa ei. Cuviinţa îi punea ca într-o oglindă cinstea în faţa ochilor. Dumnezeu se
apleca asupra ei s-o ocrotească. De dragul ei, era bun şi îngăduitor şi faţă de mine. Curata cinste a casei
mele, ea de la Dumnezeu a câştigat-o şi a meritat-o. Dă-i tu ei, blândule Stăpân al răscumpărării, plată şi
răsplată îndurătoare, Tu, care eşti platnic credincios, Stăpânul cel mai bogat dintre stăpâni! Fii mai
îndurător cu ea decât pot eu însumi să i-o doresc! Vai! Vai! Vai! Doamnă Moarte, ucigaş neruşinat!
Strâmbă pocitanie! Cel care te va judeca să te schilodească şi în timp ce tu strigi „Iartă-mă!”, El să te
pironească pe stâlpul de caznă.

Page 36
 Plugarul şi Moartea

Capitolul XII
Moartea

ap gol! Dac-ai putea să măsori, să cântăreşti, să numeri sau să gândeşti cu măsură, n-

ai vorbi aşa! Înjuri şi ceri răzbunare fără chibzuinţă şi fără nevoie. La ce-ţi foloseşte o nerozie ca asta?
Noi am mai spus: cât ar fi de plină de gânduri, de nobilă, de cinstită, de vrednică şi oricum ar trăi – orice
viaţă prin mâna noastră trebuie să se stingă! Dar tu clefăi şi spui că tot norocul tău stă în curata şi
vrednica ta femeie. Dacă norocul ar sta, cum crezi tu, în femeie, îţi dăm chiar sfat să rămâi cu acest
noroc. Dar păzeşte, să nu se întoarcă în nenoroc! Ia spune: când ai văzut-o prima oară pe mult-preţuita ta
soţie, ai găsit-o vrednică sau ai făcut-o tu aşa? Ai găsit-o vrednică! Judecă! Ai să mai găseşti multe alte
femei vrednice şi curate pe pământ! Iar dacă tu ai făcut din ea o femeie vrednică, atunci bucură-te! Eşti
acel meşter care mai poate creşte şi plăsmui încă o femeie virtuoasă. Şi îţi mai spun încă ceva: cu cât
dragostea e mai mare, cu atât mai mare durerea! Dacă te-ai fi împotrivit dragostei, ai fi fost acuma scutit
de suferinţă. Cu cât este mai mare bucuria de a iubi, cu atât mai mare durerea de a renunţa la iubire!
Femei, copil, avuţie şi orice alt bun pământesc, la început aduce bucurie, la sfârşit înmulţeşte durerea.
Orice iubire pământească la durere duce. Durerea este sfârşitul iubirii, sfârşitul bucuriei este necazul,
după veselie urmează tristeţea, mulţumirea sfârşeşte în dezgust: ăsta e ţelul spre care aleargă tot ce este
viu. Învaţă asta mai bine dacă vrei să cotcodăceşti înţelepciune!

Page
37
 Johannes von Tepl

Capitolul XIII
Soţul

atjocura vine după pagubă. De asta are parte o inimă tulburată! Aşa păţesc eu, om
păgubit de voi. M-ai dezvăţat de dragoste şi m-ai învăţat la durere. Câtă vreme o vrea Dumnezeu, asta
va trebui să îndur! Cât aş fi eu de mărginit şi oricât de puţină înţelepciune am cules de la oameni
luminaţi şi bogaţi în gânduri, eu una ştiu: că eşti tâlharul cinstei mele, hoţul bucuriei mele, că mi-ai
jefuit zilele senine şi mi-ai sfărâmat toate desfătările. La ce să mă mai bucur acum? Unde să caut
mângâiere? Unde să caut adăpost? Ce loc mai pot afla, să mă mântuiască? De unde să iau un sfat
întăritor? Ce s-a dus, s-a dus!
Toată bucuria mea s-a stins înainte de vreme; prea de timpuriu a zburat. Mult prea repede te-ai grăbit
să o smulgi pe credincioasa, pe iubitoarea, când fără milă ai făcut din mine un văduv şi din copiii mei,
orfani. Jalnic, singur, plin de durere şi nemângâiat rămân. Mârşăvia pe care mi-ai făcut-o e pentru mine
fără scăpare! Cum rămâne, Moarte, tu care sfărâmi căsnicii? Nimeni nu se poate aştepta la nimic bun de
la tine; nimic nu poţi să îndrepţi dintr-o nelegiuire, la necazul pe care-l aduci, n-ai despăgubire. Am
băgat de seamă: la tine, mila nu şi-a făcut sălaş. Te-ai obişnuit numai cu blestemul. Eşti crudă şi
nemiloasă! Binele pe care-l arăţi tu oamenilor, darul pe care oamenii îl primesc de la tine, răsplata pe
care o dai tu oamenilor, sfârşitul pe care-l aduci tu, ţie să ţi-l trimită Cel care are putere asupra morţii şi
vieţii! Tu, care eşti Domnul împărăţiei cereşti, răscumpără cumplita mea pierdere, paguba cea mare,
nenorocita mâhnire şi jalnica luptă! Răzbună-mă, Doamne, de această mârşavă viclenie, împotriva
morţii răzbună-mă, Tu, răzbunătorul oricărei nelegiuiri!

Page 38
 Plugarul şi Moartea

Capitolul XIV
Moartea

orbe fără rost! Mai bine taci decât să vorbeşti aiurea. Pentru că: o nesăbuită vorbire
duce la neînţelegere, neînţelegerea duce la duşmănie, duşmănia la ceartă, cearta la încăierare, încăierarea
la suferinţă, suferinţa la părere de rău. Aşa păţeşte cel ce are mintea tulbure! Tu vii să-mi vesteşti ceartă!
Te plângi că ţi-am adus durere prin ce-am pricinuit femeii tale preaiubite. Dar ce i s-a întâmplat, cu
bunăvoinţă şi cu îndurare s-a făcut: în veselă tinereţe, cu trup falnic, în zilele cele mai senine, preţuită de
toţi, la timpul cel mai prielnic, cu căsnicia de nimic întinată, aşa a fost ea în clipa în care bunăvoinţa
noastră a îmbrăţişat-o. Asta au preţuit, asta şi-au dorit vestitorii înţelepciunii când spuneau: „moartea cea
mai bună e când viaţa e cea mai bună”. N-a murit cu adevărat cel ce şi-a dorit să moară; a trăit prea mult
acela care ne cheamă pe Noi, Necaz şi supărare aceluia care se apleacă sub povara vârstei. Sărac e,
oricât ar fi de bogat! în preajma înălţării, în anul când se numără 6599 de ani de la începutul lumii, în
ceasul în care aducea copilul pe lume, am îngăduit fericitei să părăsească acest amărât popas cu luciu
sclipitor şi să se bucure veşnic de moştenirea lui Dumnezeu, şi binemeritat să se împărtăşească, pentru
felul în care a slujit pe pământ, de o viaţă neîntreruptă şi o pace fără sfârşit. Cu toată ura pe care mi-o
porţi, Noi vrem să-ţi dorim şi să te ajutăm ca sufletul tău să stea cu al ei împreună în casa cerească; şi
trupul tău cu al ei să petreacă aici sub pământ, sub aceeaşi piatră. Vreau să-ţi fiu chezaș: bunătatea ei o
să-ţi fie şi ţie de folos! Taci, nu vorbi! Pe cât de puţin poţi să iei: soarelui, lumina; lunii, răceala; focului,
arderea; apei, umezeala; tot aşa de puţin poţi să-mi clinteşti mie puterea!

Page
39
 Johannes von Tepl

Capitolul XV
Soţul

mul vinovat are nevoie să se ascundă după vorbe frumoase. Aşa faci şi tu! Dulce şi
amară, blândă şi aspră, bună şi aprigă – aşa aţi învăţat să vă arătaţi faţă de cei pe care vreţi să-i înşelaţi.
Am ajuns să înţeleg şi văd asta ca lumina zilei! Oricât ţi-ai înfrumuseţa făptura, ştiu eu bine, în adânca
mea amărăciune, c-a trebuit să mă lipsesc de gingaşa şi preacinstita numai ca să vă faceţi în voie
cumplita Voastră nelegiuire. Şi mai ştiu tot atât de bine că, în afară de Dumnezeu şi de Voi, nimeni nu
poate împlini asemenea faptă. Dar nu de Dumnezeu am fost eu lovit: căci dacă aş fi mâniat pe
Dumnezeu, El m-ar fi văzut pe dată, sau, de îndată, ea, neîntinata, ar fi îndreptat lucrurile. Ucigaşul
sunteţi Voi! de aceea îmi doresc să ştiu cine eşti, ce eşti şi de unde eşti, din cine te tragi şi de ce eşti în
stare, şi cum se face că ai o aşa mare putere şi că din senin te năpusteşti să mă pustieşti în pajiştea mea
înmiresmată şi prăbuşeşti şi îngropi turnul meu de nădejde. Ah, Doamne Dumnezeule, mângâietor al
inimilor tulburate, mângâie-mă şi mă ajută, pe mine, om sărman, necăjit şi singur! Trimite, Doamne,
urgii, răscumpărare împlineşte, pe cumplita moarte încătuşeaz-o şi stârpeşte-o, ea, care este duşmanca ta
şi a noastră, a tuturor. Doamne, din toate lucrurile care există pe lume, nimic nu e mai crunt, mai
înfricoşător, mai josnic, mai crud şi mai nedrept decât moartea. Ea întristează şi zdrobeşte întreaga Ta
împărăţie pe pământ. Şi ia cu sine, mai întâi şi mai ales ce este vrednic, nu ce e nevrednic. Ce e
vătămător, bătrân, slăbănog, nefolositor, îi lasă adesea aici; în schimb, smuceşte cu ea bunul şi
folositorul. Judecă, Doamne, cu dreptate pe nedreapta judecătoare!

Page 40
 Plugarul şi Moartea

Capitolul XVI
Moartea

erodul numeşte bun ceea ce e rău şi rău ceea ce e bun. La fel faci şi tu. Mă
învinuieşti că judec strâmb şi faci o nedreptate! Sunt gata să-ţi dau învăţătură! Întrebi cine suntem.
Suntem Doamna Moarte, unealta Domnului, meşteşugar destoinic în ale cositului. Coasa mea îşi vede de
drum. Felurime de ierburi şi flori strălucind în toate culorile, alb, negru, roşu, castaniu, verde, albastru,
cenuşiu, galben, coasa mea le culcă pe toate la pământ, fără să caute la strălucire, la putere, la virtute.
Degeaba are vioreaua culoarea ei vie, degeaba mireasma, degeaba seva ei mustoasă. Deschide ochii şi
vezi că aşa este dreptatea! Ea ne-a fost recunoscută de popoarele vechi şi de poeţi, ei care nu ştiau mai
bine ca tine. Şi tu întrebi cine suntem? Nu suntem nimic şi totuşi suntem ceva. Suntem nimic pentru că
n-avem nici viaţă, nici înfăţişare; nici duh nu suntem, nici văzută, nici atinsă nu putem fi. Suntem ceva,
pentru că suntem sfârşitul vieţii, sfârşitul fiinţării, începutul nefiinţei, ceva care stă la mijloc între fiinţă
şi nefiinţă. Suntem o întâmplare care e sortiă fiecărui om. Puterea uriaşilor la picioarele Noastre se
prăbuşeşte şi tot ce are viaţă trebuie să fie preschimbat de Noi. De mare vină suntem învinuiţi! Întrebi
unde suntem. Nimeni nu ne poate da de urmă. Cineva însă ne-a dat o înfăţişare, pe un zid, într-un
templu, la Roma, sub chipul unui om cu ochii legaţi care stă călare pe un bou. Cu o măciucă în mâna
dreaptă şi cu o lopată în stânga, loveşte în bou cu amândouă pe rând. Mulţimea adunată împrejur strigă
la el, loveşte sau aruncă în el cu ceva, fiecare cu unealta lui de lucru. Şi călugăriţa cu psaltirea ei era
acolo. Toţi strigă, toţi dau în el şi îl lovesc, în omul acela călare pe bou, care pe noi ne înfăţişează. Şi
totuşi, Moartea pe toţi îi învinge şi pe toţi îi îngroapă! Pitagora ne aseamănă cu un fel de om cu ochi
înfricoşători, care privesc până la capătul tuturor lumilor; şi cine îl priveşte e dat morţii pe loc. Întrebi de
când suntem. Suntem din grădina Edenului. Acolo ne-a făcut Dumnezeu şi ne-a botezat cu numele
nostru adevărat, atunci când a zis. „În ziua în care veţi mânca din fructul acesta, de moarte veţi muri!”
De atunci, aşa ne semnăm cu semnătura noastră: „Noi, Moartea, Stăpână şi Atotputernică pe pământuri,
în văzduh şi în orice curgere de apă.” Întrebi la ce folosim. Ai auzit doar, că mai mare este folosul pe
care-l aducem pe lume decât paguba. Opreşte-te! Stai locului! Fii mulţumit şi mulţumeşte-ne Nouă că ţi-
am arătat atâta îngăduinţă.

Page
41
 Johannes von Tepl

Capitolul XVII
Soţul

m bătrân, poveşti noi. Om învăţat, poveşti neştiute. Omul umblat născoceşte uşor şi
minciuna lui, de nedovedit. La fel sunteţi, aidoma cu ei! Să tot minţiţi şi să ţeseţi întruna poveşti! Sunteţi
neclintit de sigură de rostul bun al muncii ce v-aţi luat-o atunci când aţi căzut în rai, de legea dreaptă pe
care-o mânuieşte coasa Voastră. Dar să ştiţi: coasa Voastră taie strâmb! Florile le stârpiţi; scaieţii îi
lăsaţi în picioare. Rămână buruiana, piară ierburile bune! Ziceţi de coasa Voastră, că izbeşte fără ocol şi
taie fără alegere. Cum se face, atunci, că mai mult mărăcinii rămân întregi decât florile bune, mai mult
iarba rea decât muşeţelul, omul rău mai mult decât omul bun? Arătaţi-mi mie cu degetul: unde sunt
oamenii vrednici şi plini de virtute, aşa cum erau odată? Eu asta socotesc; pe toţi i-aţi dus şi dragostea
mea cu ei odată. Din toţi n-a rămas decât cenuşa. Unde s-au dus, cei care trăiau pe Pământ şi vorbeau cu
Dumnezeu, care câştigaseră bunăvoia, harul şi milostenia Lui? Unde s-au dus cei care, de pe pământ, se
îndeletniceau cu stelele şi cu numirea aştrilor? Unde s-au dus cei împliniţi în duh, unde s-au dus drepţii,
unde înzestraţii de care vorbesc neobosit cronicile? Ucişi sunt toţi şi gingaşa mea împreună cu ei.
Ticăloşii sunt încă aici. Cine e vinovat de asta? Cine? Pe Voi înşivă ar trebui să vă numiţi dacă aţi cuteza
să spuneţi adevărului pe nume. Spuneţi sus şi tare ce dreaptă judecată faceţi, că nu cruţaţi pe nimeni şi
că toţi cad unul după altul, loviţi fără milă de coasa Voastră. Am fost de faţă şi cu ochii mei am văzut
două armate uriaşe – de peste treizeci de mii fiecare: vajnic se luptau pe o câmpie verde, înotând în
sânge până la glezne. Şi peste toţi, vâjâind şi vuind în învălmăşeala asta, vă făceaţi treaba cu multă
migală. Pe unii i-aţi răpus; pe alţii i-aţi lăsat în viaţă. Dar mai mult domnii zăceau morţi decât slujitorii.
I-aţi cules unul după altul ca nişte pere coapte. Asta înseamnă să coseşti cu dreptate? Aşa arată o
judecată dreaptă? Mai poţi să crezi că fără ocol doboară coasa? Veniţi, dragi copilaşi, veniţi! Să pornim
cu toţii, călare, în întâmpinarea Morţii şi să-i aducem laudă şi cinstire Ei, care judecă aşa drept! Faţă de
aşa dreptate, judecata lui Dumnezeu abia dacă se mai poate numi dreaptă.

Page 42
 Plugarul şi Moartea

Capitolul XVIII
Moartea

ine nu ştie nimic despre lucruri nici nu poate vorbi despre ele. Aşa ni s-a întâmplat şi
Nouă. Nu te ştiam să fii om aşa destoinic. Te-am urmărit multă vreme. Dar te-am uitat. Eram de faţă
când Sibila Doamna ţi-a împărtăşit din înţelepciunea ei, când Solomon Domnul ţi-a lăsat înţelepciunea
ca moştenire pe patul său de moarte; când Dumnezeu ţi-a încredinţat toată puterea pe care a încredinţat-
o lui Moise Domnul, în ţara Egiptului. Când ai apucat un leu de amândouă labele şi l-ai izbit de ziduri.
Te-am văzut numărând stelele, socotind nisipul mării şi peştii, te-am văzut măsurând picăturile de apă.
Cu plăcere în ochi priveam întrecerea la care te-ai luat cu fuga iepurelui. În Babilon, înaintea regilor, te-
am văzut împărţind bucatele şi făcând pe paharnicul la rang de mare cinste. Când purtai înainte flamura
sub care regele Alexandru a biruit lumea întreagă, eram acolo şi te priveam şi ţi-am îngăduit această
cinste. Când te întreceai în vorbe şi biruiai la Atena, cu atâta iscusinţă, pe înalţi şi atotcunoscători
meşteri care vorbeau cu măiestrie până şi de lucrurile dumnezeieşti şi care ştiau tot ce este mai ciudat,
atunci am simţit o mare şi neobişnuită bucurie. Când pe Nero, Împăratul, l-ai sfătuit să facă fapte bune şi
să fie înzestrat cu răbdare, Noi te ascultam cu multă bunăvoinţă. Şi ne-am minunat cum ai putut să-l faci
pe Iuliu Împărat să treacă marea turbată într-un vas de papură, pe un vânt stârnit de furtună. Te-am văzut
cum ai meşterit în atelierul tău un nobil veşmânt în care jucau culorile curcubeului şi în care erau
închipuite îngeri, păsări, animale şi tot soiul de peşti. Mai erau prinse în ţesătura asta şi bufnița şi
maimuţa. Dar, mai ales, am râs cu poftă şi te-am lăudat pentru asta, când te-am văzut la Paris, călare pe
roata norocului, când dănţuiai pe o piele de bou, când te-ai apucat de vrăjitorie şi l-ai închis pe dracu’
într-o sticlă. Şi când Dumnezeu te-a primit în sfatul lui de taină şi ţi-a dat ţie chemarea să vorbeşti
despre căderea Doamnei Eva, atunci am simţit cât eşti de înţelept!
Dacă te-aş fi cunoscut aşa bine mai demult, ţi-am fi urmat povaţa şi am fi lăsat femeia ta şi omenirea
întreaga să trăiască veşnic. Aşa ceva, numai şi numai în cinstea ta am şi făcut-o! Pentru că tu eşti cu
adevărat un măgar deştept!

Page
43
 Johannes von Tepl

Capitolul XIX
Soţul

atjocură şi lovituri trebuie să înduri în numele adevărului. Întocmai mi se întâmplă şi

mie: la început, îmi aduceţi laudă cu minunate vorbe şi, la sfârşit, îmi aruncaţi numai cuvinte de ocară.
Samavolnicie faceţi! Prea urât Vă purtaţi şi straşnic mă mâhneşte asta! Şi când vă amintesc astea toate
vă apucă ura şi furia. Cel ce face rău, fără să ştie de pedeapsă, şi se poartă cu trufie, acela n-o să scape
de duşmănie. Luaţi-mă pe mine drept pildă! Ba prea scurt, ba prea lung, ba rău, ba nedrept, V-aţi purtat
cu mine cum aţi vrut, dar eu îndur şi nu mă răzbun, şi am totuşi legea cu mine. Astăzi chiar, vreau să fiu
mai bun decât alţii: Arătaţi-mi dacă am făcut vreo nefrumuseţe sau dacă m-am arătat nedrept. Sunt gata
să mă răscumpăr. Dar dacă nu e aşa, ispăşiţi stricăciunea! Sau învăţaţi-mă cum să mulţumesc marea
durere a inimii mele. Cu adevărat, niciun om nu a fost aşa vătămat ca mine! Şi, cu toate astea, priviţi ce
cumpăt păstrez în judecată: sau aduceţi îndreptare pentru tot ce-aţi făcut celei care mi-era paza tristeţii,
pentru răul pe care l-aţi adus mie şi copiilor mei; sau ne înfăţişăm lui Dumnezeu, El care este dreptul
judecător al lumii întregi, al meu şi al Vostru. Uşor aţi putea să mă înduplecaţi şi să las totul în seama
Voastră. Mă încred în Voi, că singură veţi recunoaşte nedreptatea şi că veţi şti să răscumpăraţi
nelegiuirea. Lăsaţi trufia şi recunoaşteţi! Altfel ciocanul va izbi în nicovală, tarele se va ciocni de tare.
Fie ce-o fi!

Page 44
 Plugarul şi Moartea

Capitolul XX
Moartea

u vorbe bune îmblânzeşti lumea, simplitatea ţine oamenii în cumpătare, răbdarea

învaţă ce este cinstea. Mânia nu poate să hotărască nimic. Dacă ne-ai fi vorbit prieteneşte, prieteneşte te-
am fi sfătuit să nu plângi şi să deplângi în chip nepotrivit moartea femeii tale. N-ai auzit de înţeleptul
Seneca, cel care a vrut să moară acolo unde se îmbăia; din cărţile lui n-ai aflat că nimeni nu trebuie să
deplângă moartea muritorilor? Dacă nu ştii încă, să ştii acum: De îndată ce omul se naşte, a şi încheiat
târgul care-l face să moară. Sfârşitul este fratele începutului. Cel care a fost trimis este îndatorat să se şi
întoarcă. La ceea ce trebuie să se întâmple, nimeni nu se poate împotrivi. Un singur om nu poate
contrazice ceea ce îndură întreaga omenire. Ceea ce este împrumutat trebuie dat înapoi. Omul, pe
pământ, se află în loc străin. Din ceva, toţi sunt sortiţi să ajungă nimic. Viaţa omului pe picioare repezi
se rostogoleşte: Acum îi vezi în viaţă şi, cât ai bate din palme, au şi murit. Pe scurt, drept încheiere:
fiecare om Ne este dator cu moartea sa. Pentru că moartea i-a fost dată ca moștenire. Nu ai dreptate să
plângi tinerețea femeii tale. Din clipa în care se naşte, omul este destul de bătrân ca să moară. Crezi,
poate, că bătrâneţea este un adăpost de preţ. Nu! Este suferindă, trudnica, strâmbă, rece şi neplăcută
pentru oricine. De orice fel ar fi, bătrâneţea nu e bună la nimic şi este de prisos. Merele timpurii cad
repede în noroi, perele pârgulte cad uşor în smârc. Dacă frumuseţea ei o plângi, semeni cu copiii:
frumuseţea fiecărui om, sau bătrâneţea o distruge, sau moartea. Toate guriţele, cât de rumenioare,
trebuie să ajungă la palidul cenuşei. Toţi obrăjorii îmbujoraţi se vor veşteji. Ochişorii luminoşi
netuminoşi vor fi. N-ai citit cum prevesteşte Hermes Înţeleptul în ce fel să te fereşti de femei frumoase;
şi zice: Ce e frumos e greu de păstrat, chiar dacă zilnic îi porţi de grijă; aţâţă pofta la toţi. Ce e urât nu e
greu de păstrat, că urâtul nimănui nu place. Ducă-se pe pustie! Nu jeli o pierdere pe care n-o poţi lua
înapoi!

Page
45
 Johannes von Tepl

Capitolul XXI
Soţul

mul înţelept primeşte o pedeapsă dreaptă. Aşa zic cei cu scaun la cap. Dar ducă sunteţi
un bun pedepsitor, fiţi şi un bun îndrumător şi sfătuiţi-mă şi fiţi călăuză cum aşa durere şi aşa nespusă,
cum aşa necaz şi atâta jale, cum aşa mâhnire – cum pot fi dezgropate, nimicite şi alungate din inimă, din
simţire şi din minte. Pentru numele lui Dumnezeu! Ce nemărginită suferinţă îndură inima mea, ce durere
mi s-a întâmplat când vrednica, credincioasa şi statornica cinste a casei mele mi-a fost smulsă aşa iute şi
dintr-odată; când, prin moartea ei, văduv am ajuns şi copiii mei, orfani. O, Moarte! De aşa multă răutate
ca a Voastră lumea întreagă se plânge şi eu împreună cu lumea. Dar oricât rău aţi aduce, un bine tot
puteţi face: daţi-mi sfat, ajutaţi-mă şi călăuziţi-mă, cum să fac să lepăd din inimă o durere atât de grea, şi
ce poate înlocui în viaţa copiilor mei o mamă atât de curată. Altfel voi trăi nemulţumit şi copiii mei
mereu întristaţi. Şi nu vorbesc cu păcat când vorbesc aşa, căci văd şi la animalele fără cuget că unul din
soţi plânge moartea celuilalt, după un simţ dat prin naştere. Ajutor, sfat şi răscumpărare, cu ele îmi
sunteţi datoare pentru pierderea pe care mi-aţi făcut-o. Şi dacă nu se împlineşte, atunci nici Dumnezeu
din ceruri, în toată atotputernicia Sa, nu va putea să se răzbune. Răzbunare trebuie să se întâmple! De
aceea, mai rotească-se încă o dată măciuca şi lopata!

Page 46
 Plugarul şi Moartea

Capitolul XXII
Moartea

a, ga, ga, gâgâie gâsca, uuu, uuu, urlă lupul. Poţi să predici cât ai vrea! Ţeşi şi tu un fir
să-ţi arate drumul. Adineauri ţi-am spus, nimeni nu se poate plânge împotriva morţii în numele celor
morţi. Noi suntem vameşul care vămuieşte şi cere tuturor plata pentru viaţă. De ce te împotriveşti? Cu
adevărat, cel ce vrea să ne înşele se înşală singur. Să afli şi să-ţi intre în cap: Viaţa a fost făcută de
dragul morţii. Dacă n-ar exista viaţa, Noi n-am fi nimic, treaba noastră ar fi niciuna. Dar, odată cu asta,
nici în lume n-ar mai fi ordine. Ori eşti prea plin de durere, ori ţi-ai pierdut minţile. Dacă mintea ţi-e
pierdută, roagă-te la Dumnezeu să ţi-o redea! Dacă eşti însă prea încărcat de durere, încetează, lasă să
treacă şi ia aminte că viaţa omului pe pământ nu e decât suflare de vânt. Ceri sfat cum să scoţi din inimă
durerea. Aristot te-a învăţat odată că bucuria, durerea, teama, şi nădejdea, acestea patru aduc în orice
lume necaz, mai cu seamă celor care nu ştiu să se ferească de ele. Bucuria şi teama scurtează trecerea
vremii, durerea şi nădejdea o lungesc. Cel care nu le alungă pe ele din suflet va trăi în necontenită grijă.
După bucurie, nelinişte, după iubire, durere. Aşa vin şi aşa trebuie să urmeze toate pe acest pământ.
Bucuria şi durerea trebuie să stea legate. Sfârşitul uneia este începutul celeilalte. Cu durerea şi dragostea
e la fel. Rostul lor e cum îl plămădeşte mintea şi nu vrea să se lipsească de el, aşa cum săracul e
nemulţumit că nu are, şi bogatul, nemulţumit de cât are; pentru că mulţumirea sau nemulţumirea nu ţin
de cele văzute, ci de cât cutează mintea. Cine nu alungă din inimă dragostea de ieri, acela va purta
veşnic durerea de azi. Alungă din inimă, din minte şi din suflet amintirea dragostei şi de îndată vei fi
scutit de mâhnire. Din clipa în care ai pierdut ceva pe care nu-l poţi recăpăta, fă ca şi cum n-ar fi fost
niciodată! Şi mâhnirea se va spulbera. De nu vrei să faci aşa, şi mai mare durere o să te aştepte. Căci
durerea inimii ai s-o cunoşti după moartea fiecărui copil şi fiecare din ei o va cunoaşte după moartea ta.
Durere ţie, durere lor, când va trebui să vă despărţiţi unii de alţii. Tu vrei să dai copiilor mama înapoi.
Dată poți reîntoarce anul care a trecut, vorbele care au fost vorbite sau fecioria cuiva, atunci poţi reda
copiilor mama. Te-am sfătuit destul. Ai priceput, cap pătrat?

Page
47
 Johannes von Tepl

Capitolul XXIII
Soţul

ncet, încet, ne apropiem de adevăr: multă învăţătură, puţintică cunoștință. Vorbele

Voastre sunt dulci şi vesele. Parcă încep și eu să înţeleg câte ceva. Dacă bucuria, dragostea, plăcerea,
petrecerea ar fi izgonite, tare prost ar duce-o lumea! Iau ca mărturie Roma cea veche. Atunci copiii erau
deprinşi cu iubirea şi cinstea; să lupte pe cai, cu lăncile sau cu spadele, să se întreacă la fugă, la sărituri
și câte alte îndemânări ca să strunească apucăturile rele. Căci cugetul din om nu poate sta trândav; fie în
bine, fie în rău, omul nu poate să nu facă ceva. Nici în somn nu are tihnă. Dacă s-ar izgoni gândurile
bune din cuget, cele rele vor năvăli imediat în loc: binele afară, răul înăuntru; răul scos afară, intră
binele înăuntru. Schimbul ăsta trebuie să țină până la sfârșitul lumii. De când s-a golit locul unde se
păstra bucuria, cuviința, rușinea și alte virtuți, s-a umplut locul cu răutate, cu necinste, cu batjocură şi cu
trădare. Asta se vede peste tot! Dacă m-iar ieşi din minte amintirea preaiubitei mele, amintiri urâte s–ar
întoarce: şi cu atât mai vârtos vreau ca gândul meu să rămână statornic atârnat de ea, preaiubita mea.
Cine oare poate uita repede când, în inimă, o mare iubire se preschimbă într-o mare durere? Pot aşa,
numai oamenii cei răi. Prietenii buni se gândesc mereu unul la altul. Cei dragi rămân dragi, chiar
despărţiţi de ani şi de drumuri lungi. Dacă ea mi-a murit cu trupul, în amintirea mea trăieşte neîncetat.
Stăpână Moarte, daţi sfaturi cu mai multă credinţă dacă vreţi să se creadă în ele. Iar dacă nu, liliac ce
sunteţi, veţi fi cu mult mai mult urâtă decât de păsări uliul e urât!

Page 48
 Plugarul şi Moartea

Capitolul XXIV
Moartea

ici iubirea prea mare, nici durerea prea grea, nici prea mult câştig, nici prea multă
pierdere, aşa e plămădit omul înţelept. Nu e ăsta felul tău! Nu poţi sfătui pe cel ce cere sfat şi nu ascultă
de el. Sfatul nostru mărinimos cade în loc sterp la tine. Fie că-ţi place, fie că nu, îţi scoatem şi aşternem
adevărul la lumina soarelui. Cine are urechi de ascultat să asculte! Mintea ta prea scurtă, cugetul tău
ciunt, inima ta goală vor să facă din oameni mai mult decât vor ei să fie. Oricât ai vrea să faci din om, el
n-o să poată fi mai mult decât îţi spun acum, cerând iertare pentru asta femeilor curate. Omul este
zămislit în păcat, încă din sămânţă, hrănit în pântecele maică-sii cu spurcăciuni, născut gol, mânjit şi
încleiat. Maldăr de gunoaie, adunătură de balegă, drojdie de viermi, cocioabă puturoasă, lături
respingătoare, stârv împuţit, dulap de putregaiuri, burduf fără fund, sac ciuruit, umflătură de maţe, gaură
nesăţioasă, miasmă de pişat. Tot omul vină să vadă: fiecare om, făcut ca să fie bine făcut, are nouă găuri
în trup; şi din toate curge o murdărie îşi o scârbă cum nu e alta pe lume. Un om frumos nu s-a văzut!
De-ai avea ochiul ager să vezi omul pe dinăuntru, te-ar apuca groaza. Ia şi dezbracă cea mai frumoasă
femeie de tot ce-a aşezat croitorul pe ea şi ai să vezi doar o păpuşă caraghioasă, o floare iute veştejită
după scurtă strălucire şi un bulgăre de pământ în putreziciune. Arată-mi tu mie ce-a mai rămas din
frumuseţea celor mai frumoase femei de-acum un veac, în afara celor pictate, şi-ţi dau coroana
împărătească! Ducă-se pe apă iubirea, ducă-se şi suferinţa! Lasă Rinul să curgă cum curg toate apele,
odraslă scumpă din neam măgăresc!

Page
49
 Johannes von Tepl

Capitolul XXV
Soţul

tiu burduf nerușinat şi rău! Cum călcați în picioare și ce urât vă purtați și cât de mult
necinstiți Voi noblețea omului, el, dintre creaturi, cel mai iubit de Dumnezeu. Așa îl huliți și pe
Dumnezeu. Înainte de toate, îmi dau seama că sunteți mincinoasă, că n-ați fost creată în rai așa cum
spuneți. Dacă ați fi fost în rai, ați fi știut că oul și toate lucrurile au fost bine făcute și că omul a fost
așezat peste ele; că i s-a dat stăpânirea peste toate și că toate îi stau la picioare; omul efăcut să fie stăpân
peste animalele pământului, peste păsările cerului, peste peștii mărilor și peste tot ce rodește pe pământ.
Dacă omul ar fi așa nemernic, necurat şi rău cum spuneţi că este, atunci, cu adevărat, Dumnezeu ar fi
făcut o înfăptuire necurată şi nefolositoare; dacă mâna atotputernică a lui Dumnezeu ar fi creat o lucrare
atât de necurată şi de josnică cum spuneţi că este omul, ar însemna că Dumnezeu este un creator
netrebnic. Nu mai e drept atunci să spui că Dumnezeu a făcut bine toate lucrurile şi că l-a aşezat pe om
peste ele. Doamnă Moarte, lăsaţi la o parte clefăitul Vostru zadarnic. Pângăriţi creatura cea mai aleasă a
lui Dumnezeu. Îngerul, dracul, spiriduşul, vrăjitoarea stau sub puterea lui Dumnezeu. Pe când omul este
întâiul dintre cei aleşi, cea mai luminată şi cea mai liberă dintre lucrările înfăptuite de Dumnezeu.
Dumnezeu l-a făcut după chipul său, aşa cum a spus la facerea lumii. Cine a mai făurit vreodată lucrare
aşa meşteşugită, desăvârşitul şi nestematul bulgăr care e capul omului? În el se păstrează toate bogăţiile
artei care nu se pot asemăna decât cu bogăţiile dumnezeieşti. Aşa privirea din miezul ochiului, cel mai
sigur dintre toţi martorii, oglindind felul în care se arată lumea în oglindă. Privirea poate să se întindă
până în înalta limpezime a cerului. Aşa şi auzul, în ureche, el care ajunge departe, desăvârşit şi ascuns
sub o pieliţă subţire, pentru a primi şi a deosebi mulţimea dulce a sunetelor. Aşa, mirosul în nas, prin
două găurele ieşind şi intrând, făcut să fremete în desfătare la toate mirosurile plăcute şi ademenitoare.
Aşa, în gură, dinţii, care zdrobesc zilnic hrana trupească. Alături limba, ca o frunză subţire, vesteşte
oamenilor părerea oamenilor. Şi tot aici se găseşte şi vesela simţire a gustului pe care îl au cele mai
felurite bucate. Mai sunt în cap gândurile, izvorâte din temelia inimii, prin care omul ajunge iute oricât
de departe. Până la dumnezeire şi dincolo chiar se caţără omul cu gândurile. Doar omul singur este
dăruit cu cuget, nobilă comoară. Numai el are chip îndrăgit pe care singur Dumnezeu l-a putut plăsmui,
în care s-au împlinit cu înţelepciune cele mai iscusite opere, întreaga artă şi măiestria cea mai deplină.
Lăsaţi-Vă păgubaşă, Doamnă Moarte! Sunteţi vrăjmaşa omului şi nimic bun nu puteţi spune despre el.

Page 50
 Plugarul şi Moartea

Capitolul XXVI
Moartea

orințele, înjurăturile, ocara, cât ar fi de multe, nu pot umple un sac, cât ar fi de mic.
Și încă: nu în cuvinte te cerţi cu oamenii care vorbesc mult. Hai treacă părerea pe care o ai că omul are
de toate, în cunoştință, frumuseţe şi demnitate. Şi cu toate astea, el trebuie să cadă în plasa Noastră,
năvodul Nostru îl va prinde. Gramatica, temelia bunei vorbiri, nu ajută aici cu nimic, degeaba ascute ea
şi răsuceşte bine cuvintele. Retorica şi înfloritele ei vorbe de linguşire cu nimic nu ajută, oricât ar înflori
ea și ar da cu vopseaua. Logica, cea care cu grijă pătrunde până la hotărârea dintre adevăr și neadevăr,
cu nimic nu mai ajută; toate ascunzişurile ei prefăcute, toate drumurile ei ocolite care duc la un strâmb
adevăr la nimic nu folosesc. Geometrla, cunoscătoarea pământului, ea care știe să-l preţuiască şi să-l
măsoare, la nimic nu mai ajută, cu toate măsurătorile, şi socotelile ei fără greş. Aritmetica, meștera în
lumea stelelor, nimic nu poate face, nici cu puterea pe care o are asupra stelelor, nici cu înrâurirea
aştrilor. Muzica, cea care sprijină cu ordinea ei cântecul și vocea, nimic nu poate face aici cu larma ei
dulce, cu vocile ei subţirele. Filosofia, ogorul înţelepciunii, care cunoaşte şi lucrurile naturii şi care ară şi
seamănă pentru creşterea bunelor obiceiuri, la nimic nu ajută cu toată de desăvârşirea vlăstarelor ei.
Fizica, cu băuturile ei, de ajutor în multe privinţe, alchimia cu ciudata schimbare a metalelor; geomanția,
cea care ştie să răspundă iscusit la tot felul de întrebări pământești cu sprijinul celor scrise în lumea
aştrilor şi în semnele zodiacului; piromanția, ce prevestește citind în flăcări, hidromanția, ce dezvăluie
viitorul citindu-l în întâmplările care se deslușesc în apa; astrologia, care întrevede întâmplările
pământești dincolo de pământ; chiromanția, prevestitoare mlădioasă care citeşte în mâna omului şi în
liniile întipărite în palmă; necromanţia, cea care are puterea să poruncească duhurilor, silindu-le la
ascultare prin semne misterioase sau printr-un deget tăiat unui mort. Arta notelor muzicale cu dulceaţa
rugăciunilor ei şi cu povara tânguirilor ei. Augurul, care citeşte limba păsărilor ca să prezică. Aruspiciul,
cel care vede viitorul în fumul care se ridică pe altare. Pedomanţia, care face farmece cu măruntaiele
copiilor şi ornitomanţia, care face farmece cu măruntaie de găinuşe. Juristul, creştinul hain, care apără şi
dreptatea şi nedreptatea cu judecata lui strâmbă; toate aceste, şi câte altele încă, cu adevărat la nimic nu
ajută. Pe fiecare om, Noi, odată şi odată, tot îl vom doborî; în piua noastră trebuie să-l zdrobim şi să-l
facem pulbere cu tăvălugul nostru care macină tot. Crede asta, slugoi care faci pe deşteptul!

Page
51
 Johannes von Tepl

Capitolul XXVII
Soţul

a rău să nu răspunzi cu răul. Omul trebuie să fie răbdător, aşa învaţă virtutea. Pe
această cărare vreau să mă duc oricât v-aţi pierde răbdarea. Desluşesc în cuvântarea Voastră că nu mă
sfătuiţi cu multă îngăduinţă. Dacă în Voi locuieşte o asemenea credinţă daţi-mi un sfat credincios, tare şi
greu ca un jurământ: în ce fel să-mi rânduiesc eu cum viaţa? Am trăit odinioară într-o căsnicie plină de
iubire şi veselie; încotro să mă îndrept acum? Spre cele lumeşti, sau spre cele duhovniceşti? Amândouă
îmi stau deschise. Am strâns în mine chipuri de viaţă, le-am judecat şi le-am cântărit cu sârguinţă:
nesăvârşite, ușor de spart și pline de păcate, așa le-am găsit pe toate. Și îndoiala mă cuprinde oriunde m-
aș îndrepta; toate rânduielile omenești sunt lovite de neputință. Doamnă Moarte, sfătuiți. Duc lipsă de
sfat. Găsesc, îmi închipui și cred cu adevărat în sinea mea că așa un cuib dumnezeiesc și curat, și așa o
ființă, o viață așa de curată și plăcută lui Dumnezeu n-o să mai fie niciodată. Jur pe sufletul meu și
grăiesc. Dacă aș ști că în căsnicia mea toate ar fi le fel de bune ca mai înainte, așa aș vrea să trăiesc, fără
schimbare cât timp mai mi-e dat să trăiesc. Plin de mulțumire şi vesel, bucuros şi senin, aşa este bărbatul
care are o nevastă destoinică. Oriunde s-ar duce, oriunde l-ar purta paşii. Şi bucurie este unui asemenea
bărbat şi să aducă hrana în casă, şi să aştepte cinstire. Este, de asemenea, a bucurie pentru el când
răsplăteşte cinstea pe are o dă cu cinstea pe care o primeşte, încrederea cu încredere, binele cu bine. Nu
poartă bănuială. Cel care nu crede și nu are încredere în femeia sa, acela numai în griji trăiește.
Cucernicia ei e paza cea mai bună. Stăpâne al lumii de sus, cârmuitor al unor fericiri fără număr, fericit
este acela căruia tu i-ai dat să împartă patul cu o femeie cinstită. Să se uite la cer și să mulțumească în
toate zilele cu mâinile ridicate. Faceți cum e mai bine, Stăpână Moarte, preaputernică Stăpână!

Page 52
 Plugarul şi Moartea

Capitolul XXVIII
Moartea

ă laude la nesfârşit sau să înjure fără rost, aşa le-a intrat multora în fire să fie, aşa fac
unii mereu! Pentru laudă şi ocară se cere minte şi măsură; nimerite să fie cu împrejurarea. Tu lauzi fără
măsură viaţa în căsnicie. Noi îţi spunem fără să luăm seamă la desăvârşirea femeii: de îndată ce bărbatul
îşi ia o femeie, din chiar aceeaşi clipă se şi găsesc amândoi prinşi în temniţa noastră! Pe dată începe să
fie pus la corvoadă. prins la cârlig, înhămat la jug, ţinut în hăţuri, împovărat şi apăsat de greu, chinuit şi
pus la frigare – şi, pe drept, nu va scăpa de toate astea, atâta vreme cât nu ne mai îndurăm Noi de el.
Bărbatul legat de femeie are toată ziua în casa lui tunet, furtună, grindină, şiretenie şi făţărnicie. O
femeie tânjeşte necontenit să ia locul bărbatului: Când el trage în sus, ea trage în jos; el vrea asta, ea vrea
ailaltă; el vrea încoace, ea vrea încolo. Biruit şi sătul de asemenea jocuri este bărbatul zi cu zi. În aceeaşi
clipă, femeia poate să înşele, să fie vicleană, să linguşească, să scornească, să mângâie, să sară cu gura,
să râdă şi să plângă. E darul ei înnăscut. La lucru – bolnavă, la plăcere – sănătoasă; şi se arată ori blândă,
ori sălbatică, după cum simte ea nevoia. Ca să crâcnească la toate, nu-i trebuie niciun îndemn. E gata
oricând să facă ce nu trebuie. Ba e prea dulce, ba e prea acru; ba e prea mult, ba e prea puţin. Acu e prea
devreme, acu e prea târziu; aşa cârtește ea la toate. Când laudă ceva, ea nu uită să dreagă şi cu nişte
vorbe neruşinate. Şi aici lauda trebuie să se amestece bine cu luatul în râs. Bărbatul căsătorit n-are leac
împotrivă. Fie blând, fie aspru, el tot cu paguba e pedepsit. Chiar dacă ar fi blând pe jumătate, aspru pe
jumătate, tot degeaba ar fi, cale de mijloc nu există; păgubos şi pedepsit va fi la nesfârşit. Zilnic, noi
bănuieli sau cicăleală, în fiecare săptămână, bârfe noi şi păreri schimbate. În fiecare lună, altă
scârboşenie, altă grozăvie. Nu trece anul şi, de unde, de neunde, bărbatul trebuie să-şi gătească femeia
cu straie noi; de nu, şi-a băgat cearta în casă. Slăbiciunile nopţii să le uităm, la bătrâneţe ne ruşinăm de
ele. Dacă n-am vrea să cruţăm femeile de treabă, multe am mai avea de cântat şi de spus despre cele
netrebnice. Trebuie să ştii ce ridici în slavă! Tu nu deosebești între plumb şi aur.

Page
53
 Johannes von Tepl

Capitolul XXIX
Soţul

ei care batjocoresc femeia batjocoriți să fie, așa spun meșterii adevărului. La asta ce
spuneți, Stăpână Moarte? Nelalocul lui este felul în care îmi batjocoriți femeia; și chiar de-ar fi cu
îngăduința femeilor, e rușinos pntru Voi și, pentru femei, o nerușinată ocară. Nu puține sunt scrierile de
înțelepciune care spun că fără cârma femeii nimeni nu găsește drumul norocului. Pentru că nu este puțin
norocul de a avea femeie și copii. Călăuzit de asemenea adevăr, Boetiu a găsit împăcare în filozofie,
această meșteră a înțelepciunii. Orice bărbat ales și bogat în gânduri îmi poate sta mărturie pentru asta.
Nimic din ceea ce strunește bărbatul nu poate dăinui dacă nu este și o femeie care să dea har. Spună cine
ce-o vrea, eu asta știu: o femeie vrednică, frumoasă, sfioasă și cu cinstea fără pată întrece cea mai
frumoasă priveliște pământească. N-am văzut încă curaj de bărbat care să nu fie pricinuit de femeie.
Acolo unde cei mai nobili se adună, ochii pot să vadă deschis că în orice loc, la orice curte regească, la
orice întrecere de arme, la orice plecare la război, femeile fac întotdeauna ce-i mai de seamă. Cel care
slujește femeia răspunde pentru orice faptă rea. Deprinderea pentru buna-creștere și cinste, la școala
femeilor se poate învăța. Puterea bucuriilor pământești, femeile o au! Ele fac în așa fel încât orice faptă
de laudă sau orice petrecere sărbătorească să fie dată în cinstea lor. Pe bărbatul curajos nici o armă nu-l
poate ține la respect cum poate sa-l facă o femeie printr-o simplă ridicare de deget. Pe scurt si fără
dresuri: Tot ce se păstrează. Tot ce se înmulțește și tot ce prinde putere pe lumea aceasta se datorează
femeilor. Și cu toate acestea, alături de sămânță, neghină; alături de bani buni, bani calpi; alături de
femei, nefemei. Iar femeia bună nu are de plătit pentru cea rea. Să crezi că așa e, Căpetenie a Urgiei!

Page 54
 Plugarul şi Moartea

Capitolul XXX
Moartea

ulgărele îl ia drept aur, ciobul de sticlă drept topaz, luciul pietrei drept rubin – așa
vede nebunul. Vede cetatea într-o șură, vede marea în Dunăre, în cucuvaie vede un șoim. Așa lauzi tu
plăcerea ochiului. Dar pricinile nu le vezi. Pentru că nu știi că tot ce există pe lumea asta este fie pofta
cărnii, fie lăcomia ochiului, fie trufia. Pofta cărnii țintește la plăcere, pofta ochiului țintește la avuție,
trufia, să pună cinstea la jug. Avuția aduce cu ea lăcomia și pofta, plăcerea aduce necurăție și nerușinare,
cinstea se preschimbă în poftă de mărire. Prin adunarea de bunuri vin pofta și teama, după plăcere
păcatul și răutatea, după cinstire vin negreşit veninul şi deşertăciunea. Dacă ai şti să vezi toate astea,
deşertăciune vei găsi peste tot şi oriunde; iar durerea şi iubirea, pe amândouă le-ai îndura fericit şi pe
Noi ne-ai ierta. Dar la fel de bine pe cât poţi şcoli un măgar, tot aşa de bine poţi tu pricepe adevărul.
Asta e pricina pentru care Ne-am arătat îngrijorată față de tine. Și nimeni nu Ne-a certat cum Ne cerți tu
acuma: nici atunci când am despărțit pe Piram de iubita Thisbe, care aveau îmăreună o singură inimă și
un singur suflet, nici când l-am dezmoștenit pe împăratul Alexandru de toată stăpânirea pământească,
nici atunci când am purces la nimicirea lui Paris din Troia şi a Elenei din Elada. Nici cu Carol împăratul,
nici ca prinţul Wilhelm, nici şi cu Dietrich Bernul, nici cu puternicul Boppe şi nici cu Sigfried sunătorul
de corn n-am avut necazul pe care-l avem cu tine. Despre Aristot şi Avicena se mai ceartă mulţi încă şi
astăzi. Noi însă am fost scutiţi de ceartă. Când a murit David, puternicul rege, şi Solomon, tezaur de
înţelepciune – când au murit, oamenii şi-au îndreptat gândul spre Noi, cu reculegere şi nu cu blesteme.
Toţi care au fost duşi sunt. Tu şi toţi care mai sunt şi care vor mai fi să fie pe urma lor veţi merge. Şi
Noi, Moartea, vom rămâne aici, stăpân.

Page
55
 Johannes von Tepl

Capitolul XXXI
Soţul

e limba lui piere cel ce vorbeşte, mai cu seamă acela care spune acuma ceva, mai
târziu altceva. Înainte ziceaţi că sunteţi ceva și, totuşi, nimic, că nu sunteţi duh, că puneţi sfârşit la viaţă
şi că porunciţi tuturor fiinţelor pe pământ. Acum, aşa spuneţi: că toţi trecem dincolo şi că Voi, Doamnă
Moarte, aici rămâneţi stăpân. Ţineţi două vorbiri care se resping şi care nu pot sta împreună deodată.
Dacă toţi trebuie să ne luăm rămas-bun de la viaţă, şi dacă orice viaţă pământească trebuie să ia sfârşit şi
dacă sunteţi – aşa cum ziceţi, sfârşitul vieţii, eu asta bag de seamă: dacă viaţa nu mai există nu mai e nici
în moarte. Și nici murire nu mai e. Locul vostru atunci, unde va fi, Doamnă Moarte? În cer nu puteţi
locui, el e făcut doar pentru duhurile bune; tot după vorbele Voastre: nu sunteţi duh. Când, pe pământ,
nu veţi mai avea nimic de făcut şi când pământul nu va mai fi niciodată, în iad de-a dreptul va trebui să
vă duceţi, acolo să vă târâţi fără sfârşit. Atunci, morţii şi viii vor fi răzbunaţi. Nimeni n-are cum să se ia
după vorbele Voastre care se schimbă mereu. Să fie oare aşa rău, aşa jalnic alcătuit şi atât de nevrednic
tot ce e pământesc? De aşa ceva, de la începutul lumii, Veşnicul Creator n-a fost niciodată învinuit. Până
astăzi, Dumnezeu a iubit virtutea şi a urât tot ce-i rău, iar păcatele le-a trecut cu vederea, Le-a iertat sau
Le-a pedepsit. Eu cred că şi de aici înainte va face la fel. De tânăr am auzit, am citit şi am fost învăţat că
Dumnezeu a făcut tot ce e pe pământ. Voi ziceţi că vieţile şi ființele pământeşti vor sfârşi; şi totuşi,
Platon și alții prevestesc că, în toate lucrurile, dispariția unuia înseamnă nașterea celuilalt şi că toate se
întemeiază pe o înviere şi că mersul celor cereşti şi al celor pământeşti face ca toate să se preschimbe
veşnic din unul în altul. Şi Voi credeţi, cu vorbele Voastre, care zic când una, cînd alta, și pe care nu se
poate pune nici un temei, că mă speriați și să renunț la plângerea mea. Așa că, Nimicitoarea mea, Vă
chem în fața lui Dumnezeu ca El să arunce asupra Voastră aminul său blestemat.

Page 56
 Plugarul şi Moartea

Capitolul XXXII
Moartea

desea, cel care se porneşte pe vorbă nu se mai poate opri; aceeaşi pecete o porţi şi tu
pe frunte. Am spus şi o mai spunem, ca să punem capăt o dată! Pământul şi tot ce e cuprins în el e clădit
numai pe lucruri nestatornice. În ziua de azi aşa sunt de schimbate încât pe dos arată totul; în faţă s-a pus
spatele şi faţa stă în spate, s-a făcut munte ce e jos, înaltul s-a făcut câmpie şi multă lume a întors răul pe
dos, făcând din el dreptate. Eu neamul omenesc în întregime l-am aruncat în focul veşnic. Pe cât de greu
poţi să prinzi o rază de lumină, pe atât de greu găseşti pe pământ un prieten bun, credincos şi statornic.
Omenirea mai mult la rău înclină. Binele, cine îl face, de frica noastră îl face. Toată omenirea şi tot
ce face omul e numai vanitate; trupul, femeia, copiii, cinstea, bunurile şi toată avuţia ca fumul se duc, se
topesc într-o clipire de ochi, le spulberă vântul, fără urmă, fără umbră. Ia seama, recunoaşte, uită-te şi
cântăreşte ce are omul pe pământ: munte şi vale, pom şi piatră, câmpiile, înălţimile şi sălbăticiile, fundul
mării, adâncul pământului, toate sunt scormonite pe orice vreme, fie ploaie, fie vânt, fie tunet, de dragul
de-a stăpâni bunuri pământeşti; cum sapă oamenii puţuri, galerii şi tunele, cum străpung vinele
pământului în căutare de pietre lucitoare pe care le iubesc mai presus de orice, cum doboară arborii şi
ridică ziduri, hambare, case, lipind bucată lângă bucată, aşa cum sădesc livezi ticsite de fructe, cum ară
ogorul, plantează viţă, rânduiesc mori, iau arendă, pun dări, pescuiesc, păşună vitele, merg la vânat,
cresc mari turme de animale, au mulţi argaţi şi servitoare, călăresc pe cai înalţi, au aur şi arginturi, pietre
preţioase, bogate veşminte, casa şi laviţele pline de bunuri, umblă după plăceri și desfrâuri, năzuiesc la
ele şi le caută ziua şi noaptea – ce sunt toate astea? Totul e deșertăciune, boală a sufletului, totul e
trecere ca ziua de ieri, care a trecut. Totul e câștigat prin război și jaf; cu cât avere mai multă, cu atât jaf
mai mare, și tot ce lasă urmașilor e lăsat spre vrajbă. O, muritoare omenire, ea trăiește în frică, în
tulburare, în suferință, în grijă, în teamă, în spaimă, în zile de durere, în zile de boală, în plâns, sfâșiere și
jale, în necaz și mulțime de lucruri potrivnice; cu cât strânge omul lucruri pământești, cu atât va spori ce
este potrivnic. Și pe lângă toate, și mai mare decât toate, este că omul un poate ști când, unde și în ce fel
dăm peste el deodată și îl mânăm să ia drumul muritorilor. Povara și pacostea asta trebuie s-o ducă
stăpânul și sluga, bărbatul și femeia, bigatul și săracul, bunul și răul, tânărul și bătrânul. O, nenorocită
priveliște, cât de puțin te cunosc proștii! Abia când e prea târziu iau toți frica lui Dumnezeu.
Deșertăciune peste deșertăciune și copleșire a sufletului. De aceea puneți plângerea în cui; pășește
înăuntru, în orice breaslă și în orice rang, peste tot vei da de neputință și zădărnicie! Și totuși, tu însă
întoarce-ți fața de la rău și fă binele, caută pacea și rămâi statornic în ea! Mai mult decât orice, iubește
conștiința clară și curată! Și ca să știi că te-am sfătuit drept, ne vom înfățișa înaintea lui Dumnezeu, Cel
Veșnic, Cel Mare și Cel Puternic!

Page
57
 Johannes von Tepl

Capitolul XXXIII
Judecata lui Dumnezeu

rimăvara, vara, toamna şi iarna, cele patru însufleţiri ale anului, nu se înţelegeau, cu
zvon de mare ceartă. Spunea primăvara că fructele sunt de ea înteţite şi rotunjite. Vara zicea că ea dă în
pârg orice fruct şi că aduce în hambare, în pivniţe, în case tot ce e rod. Iama spunea că ea mistuie şi
foloseşte toate fructele, izgonind viermii otrăvitori. Fiecare îşi aducea laudă şi se certa aprig. Dar ele
uitau că puternica de domnie cu care se lăudau era dată de Dumnezeu, nu de ele făcută. La fel faceţi şi
voi. Cel ce vrea judecată de-o pierdere se plânge, ca şi cum lucrul pierdut ar fi lucrul lui, moştenit din
părinţi: nici nu-i trece prin minte că de la noi are totul cu împrumut. Moartea se laudă de puterea ei de
stăpână pe care numai de la Noi a putut s-o ia cu împrumut. Unul cere ca judecata să-şi spună cuvântul
pentru un lucru care nu-i aparţine. Celălalt se laudă cu o stăpânire pe care nu singur şi-a dat-o. Cearta
voastră nu este însă fără temei. Şi bine v-aţi luptat amândoi. Unul e silit să-şi plângă durerea, iar celălalt,
împotriva cui plângerea se îndreaptă, este silit să spună tot adevărul. De aceea, ţie care faci plângere,
cinste ţi se cuvine! Moarte, ţie, victorie! Fiecare este dator viaţa s-o dea morţii, trupul, pământului şi
sufleţul, Nouă.

Page 58
 Plugarul şi Moartea

Capitolul XXXIV
Plugarul se roagă pentru sufletul său şi al soţiei sale

os sunt faţă de tine, Stăpân făcător de minuni mai mare peste toţi stăpânii, Paznic
neîncetat păzitor al tuturor lumilor, Duh atotputernic al tuturor duhurilor, Cârmuitor al tuturor
cârmuitorilor, Fântână izvorâtoare de bine, Sfinte al tuturor sfinţilor, tu, Coroana care aşezi coroane, tu,
răsplătitor şi răsplată; îngrijitorule care poţi îngriji orice grijă, ferice aceluia care te slujeşte! Bucurie a
îngerilor şi desfătare, tipar al tuturor formelor, Cel ce eşti totodată bătrân şi tânăr: Ascultă-mă, Doamne!
O, lumină nezămislită de altă lumină, Lumină care-ţi răspândeşti razele peste întreaga lumină văzută
şi o întuneci, lucire faţă de care toate luminile par întuneric şi care umbrele le luminezi, lumină care ai
spus la începuturi: „Să fie lumină!”, foc care fără stingere arzi; început şi sfârşit: Ascultă-mă, Doamne!
Hotar mântuitor peste toate mântuirile, drum nerătăcit către viaţă veşnică; Mai Bunule fără de care
nimic nu e mai bun, Viaţa în care toate trăiesc; deasupra tuturor adevărurilor, adevăr. Tu, ţiitorule al
oricărei puteri; veghe şi peste mâna nedreaptă şi peste cea cu dreptate; Tu, care mântui orice fărădelege
şi oricare greşeală; îndestulare a nevoiaşilor, uşurare a suferinţei; Pecete sus-înălţată a măreţiei, păstrător
al orânduirii cereşti; Tu, singure cunoscător al gândului omenesc al oricărui gând omenesc; Tu, care
făureşti chipul omului în atât de multe chipuri; soare preaputernic al tuturor aştrilor, înrâurire mai tare ca
înrâurirea din stele; Împărate al desfătării din împărăţia cerească; Lege de nestrămutare a osiei cereşti;
Luminos Soare: Ascultă-mă, Doamne!
Atotstatornică lumină şi veşnic luminător; Cârmă preadreaptă a corăbierului căruia barca nu i se
răstoarnă nicicând; Tu, purtător de stindard sub care înfrângerea nu poate fi cunoscută; care iadului i-ai
pus temelie şi ai clădit rotundul pământului; zăgaz al curenţilor mării şi bun amestec al suflărilor
nestatornice din aer; Tu, mai puternic decât dogoarea soarelui şi făcător al celor dintâi elemente;
Tunetul, trăsnetul, grindina, zăpada, ploaia, curcubeul, mana, vântul şi bruma, numai de tine ele toate
ascultă şi numai la tine toate se întorc la vatră. Împărate al cărui tron nimeni nu-l poate lua, Tu,
preablândule, preaputernice şi preamilostivule Creator: miluieşte-mă cu mila ta şi ascultă-mă!
Nepreţuită comoară din care se trag toate comorile; Început din care curg toate izvoarele curate,
Îndrumătorule, lângă Tine nimeni nu apucă pe drum rătăcit; Ajutor al tuturor neajunsurilor, la care toate
lucrurile bune tânjesc şi adastă precum albinele la stup. Atoateâncepătorule! Vindecătorule cu leac
pentru fiecare molimă, Vindecător al vindecătorilor, singur Părinte al celor făcute; Văzător deodată, într-
o veşnică clipită, al tuturor căilor şi al oricărui fel de sfârşit; Cel care din pântec de mamă te-ai dus
singur şi ţi-ai fost călăuză în groapa pământului. Făurar al tuturor chipurilor; temei al lucrului bun;
Iubire a celor curate şi ură a ce e urât. Răsplată a faptelor bune; Singure preadrept Judecător; Unule
Singur din faţa căruia în veşnicie nimic nu se poate abate. Ascultă-mă!
Nădejdea scăpării din oricare teamă; nod prea bine legat pe care nimeni nu-l poate desface. Fiinţă
desăvârşită, Stăpân al tuturor desăvârşirilor. Cunoscătorule Adevărat al tuturor lucrurilor tainice pe care
nimeni nu le va cunoaşte vreodată. Dăruitorule de veşnice bucurii, Tu, care zădărniceşti plăcerile
pământeşti. Gazdă, îngrijitor şi vecin al tuturor oamenilor buni; vânătorule, căruia nicio cărare nu-i
poate rămâne ascunsă. Fină topire a simţurilor într-o singură formă. Mijlocitorule drept pe care toate le
ţii jur-împrejur, aşa cum jur-împrejur de raze face roată cercul. Tu, Cel ce cu îndurare asculţi pe toţi cei
care te cheamă: ascultă-mă!
Eşti cel ce te ţii aproape de toţi nevoiaşii şi aduci alinare îndoliatului care îşi pune în Tine nădejdea.

Page
59
 Johannes von Tepl

Tu ești îndestularea celor înfometaţi Singure, care poţi să faci ceva din nimic şi să faci nimic dip ceva.
Tu, dătătorule, păstrător și nimicitor de viață, fie aceasta numai de-o clipă, fie cu timp mai îndelungat,
sau fie ea veşnică; Tu a cărui fiinţă, a ceea ce eşti Tu în sinea Ta însăţi, nimeni n-o poate plănui, nici n-
are cum s-o redea. Tu, Binele cel mai înalt, mai presus de tot binele. Sufletul meu te roagă Preaslăvite
Iisuse: primeşte cu îndurare duhul şi sufletul – primeşte-i-l cu blândeţe – al preaiubitei mele. Dă-i,
Doamne, pacea cea veşnică, învioreaz-o cu rouă harului Tău şi ţine-o în umbra aripilor Tale. Dă-i,
Doamne, mulţumirea cea mai deplină care şi pe cei puţini şi pe cei mulţi îi îndestulează. Aşaz-o,
Doamne, acolo de unde a venit, în împărăţia Ta, alături cu drepţii şi fericiţii! Durerea pentru preaaleasa
mea Margareta mult mă doare şi mult mă face să sufăr. Dăruieşte-i Tu, Doamne, Cel care preaplin eşti
de har, să se bucure, să se uite şi să privească în oglinda cea mult întărită şi veşnică a dumnezeirii Tale,
din care primesc, lumină corurile tuturor îngerilor. Tot ce face să miște lin flamurile printre veşniciile
purtătoare de flamură vină-mi în ajutor să pot spune adânc în adâncul cucernic al inimii: Amin!

Sfârşit

Page 60