COLECȚIA ROMANULUI ISTORIC

ERCKMANN & CHATRIAN

ISTORIA UNUI RECRUT DIN 1813

WATERLOO
 Versiunea digitală 1.0 – februarie 2024

Realizată după volumul apărut la Editura Univers, București, 1971

Titlul lucrării în original, din volumul ROMANS NATIONAUX PAR

ERCKMANN-CHATRIAN – J. HETZEL & CIE, LIBRAIRES-ÉDITEURS,
PARIS, 1874

Traducere și prefață: Theodosia Ioachimescu

Coperta colecției: H. Guttman
Ilustrația copertei: Micu Veniamin
 CUVÂNT ÎNAINTE

În opera bogată și variată, constant însuflețită de o caldă încredere în masele

populare, a scriitorilor francezi Emile Erckmann și Alexandre Chatrian 1, ciclul
de povestiri cunoscut sub numele de „romane naționale” (1864–1870) a însemnat
momentul de succes necontestat și de deplină realizare a creației lor. Apărute în
fascicule, așteptate cu nerăbdare și vândute în sute de mii de exemplare, aceste
romane își propuneau să aducă, pe plan literar, dovada că istoria e făcută de
popor, că tot el e în stare s-o povestească.
În adevăr, în Istoria unui recrut din 1813 (1864) sau în Waterloo (1865), în
Istoria unui om din popor (1865) sau în Istoria Revoluției Franceze povestită de
un țăran (1868–1870), povestitorii sunt soldați, meseriași sau țărani. Ei vorbesc
despre întâmplări și fapte pe care le-au trăit sau la care au asistat și folosesc,
pentru a le povesti, un limbaj simplu și limpede, uneori chiar naiv, fără efecte de
stil, dar sugestiv (prin sinceritate și autenticitate, limbaj la care Erckmann (el
redacta de obicei) a lucrat mai mult decât dacă ar fi construit fraze înflorite sau
imagini neobișnuite; în manuscrisele rămase există pasaje refăcute de câteva zeci
de ori.
Istoria unui recrut din 1813 și Waterloo cuprind amintirile unui tânăr recrut
din Phalsbourg, orășel la granița dintre Alsacia și Lorena, care era și locul de
naștere al lui Erckmann. Tânărul recrut este băiat de țăran și ucenic de
ceasornicar, iar împrejurările îl silesc, deși e șchiop și pe cale să se căsătorească
(în Waterloo e chiar căsătorit) să ia parte la ultimele războaie ale lui Napoleon.
Este momentul când Napoleon, înfrânt în Rusia, își adună trupe pentru a face față
celei de-a șasea coaliții europene închegate împotrivă-i. Războiul, transformat în
așa numita „campanie a Franței”, se încheie, după o rezistență aprigă, cu
ocuparea Parisului în martie 1814, și cu abdicarea Împăratului. Dar acesta revine
în martie 1815, răstoarnă monarhia readusă de aliați și-și strânge în mare grabă o
nouă armată cu care speră să-i zdrobească pe englezii și pe prusienii masați în
Belgia. Soarta se decide prin bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) al cărei
rezultat e cunoscut.
Cum se oglindesc aceste evenimente în viața unui simplu soldat? Iată ceea ce
doresc autorii să urmărească și să realizeze. Desigur, nu poate fi vorba de
amintiri proprii, după cincizeci de ani de la desfășurarea evenimentelor. E vorba
însă de amintiri autentice, căci atât Erckmann cât și Chatrian au cunoscut
veterani din armatele republicane și napoleoniene și au găsit în propriile lor
familii martori de încredere ai trecutului: tatăl lui Erckmann a fost voluntar în

1
Cei doi scriitori au fost prezentați mai pe larg, împreună cu opera lor, în prefața subsemnatei
la volumul: Erckmann-Chatrian, Doamna Tereza, Jupân Gaspard Fix, apărut în 1965 la Editura
pentru Literatură Universală.
armatele Republicii, unchiul lui Chatrian a fast căpitan sub comanda lui
Napoleon. La cele auzite de la aceste rude apropiate s-au adăugat, desigur, și
amintirile unui bătrân ofițer din vecini, în grădina căruia băiețelul Emile a
petrecut multe dimineți. Pe de altă parte, ca student în drept la Paris, tânărul
Emile Erckmann, republican cu idei înaintate, s-a interesat de felul nedrept în
care se făceau recrutările: tinerii săraci plecau pentru șapte ani de-acasă, pe câtă
vreme cei bogați își puteau „cumpăra” un înlocuitor – și a scris chiar o broșură
acuzatoare în acest sens: Despre recrutarea militară (1844).
Cunoașterea din surse directe și sigure a faptelor e sprijinită și de deplina
familiarizare a autorilor cu locurile și cu oamenii. Viața din Phalsbourg în aceste
timpuri, cu măruntele bucurii cotidiene, cu hărnicia și deprinderile locuitorilor, e
prezentată pe larg în primele părți din ambele romane. Aceasta, desigur, nu
numai pentru pitorescul ei, ci și pentru că poate forma contrast, prin tihna ei
modestă dar luminoasă, cu grozăviile absurde și întunecate ale războiului. Și,
mai ales, pentru a face înțeleasă oscilația politică a populației, pentru a lămuri
sentimentele pe care le încercau oamenii simpli în fața evenimentelor. Astfel se
explică de ce unii – obosiți de jertfele cerute până atunci sau încremeniți în
ignoranță – sunt bucuroși de întoarcerea monarhiei, în care văd instaurarea unei
păci stabile, pe când alții, republicanii cu orizont mai larg, ca ceasornicarul
Goulden, prevăd că vechiul regim va restabili privilegii și va comite abuzuri
tinzând la anularea drepturilor dobândite prin Revoluție, privilegii și abuzuri care
vor crea nemulțumiri și mai mari. Iar nemulțumirile vor face ca Napoleon, cu
toate greșelile lui, să apară drept întruchiparea ideii de libertate, chiar pentru cei
care-i condamnaseră altădată ambiția și orgoliul, și să fie, prin urmare, primit cu
entuziasm la întoarcerea din insula Elba. Partea oportunismului nu e, firește, nici
ea uitată de autori.
Tânărul recrut, Joseph Bertha, înțelege treptat aceste lucruri datorită
experienței căpătate și mai ales înțelepciunii bătrânului Goulden. Dar, pentru el,
esențialul îl constituie aspectele războiului în formele lui de la începutul
secolului trecut: marșurile nesfârșite pe ger sau pe arșiță, în noroi sau în praf,
ploaia de gloanțe și de ghiulele, asalturile vijelioase și luptele corp la corp, rănile
de sabie sau de baionetă, foamea, setea, și, mai grea decât toate, groaza de a muri
în plină tinerețe, cu inima pierdută de dragoste pentru bălaia Catherine de-acasă.
Joseph povestește în amănunt tot ce i se întâmplă („principalul e – zice el –
lucrurile pe care le-ai văzut tu însuți”), ceea ce ne permite să asistăm, oarecum
„în direct”, la ultimele campanii napoleoniene.
El notează și felul cum războiul îl dezumanizează pe soldat, făcându-l
nepăsător față de propriii lui camarazi în momente de panică și înverșunându-l
împotriva inamicului prins. Epitetele injurioase distribuite uneori dușmanilor
învederează și ele această înverșunare. Joseph Bertha trebuie să facă o sforțare
pentru a recunoaște meritul acelor inamici care și-au apărat țara, cum au făcut
rușii în 1812, împotriva francezilor. Ceea ce tulbură încă judecata recruților este
și faptul că armatele lui Napoleon au cuprins – până la Waterloo – și formații de
soldați străini, din țările cucerite (italieni, germani, austrieci etc.), ai căror
comandanți au trecut de partea cealaltă când au început înfrângerile – iar luptele
s-au purtat, până în primăvara lui 1814, pe teritoriu străin.
Joseph urăște din toate puterile războiul la care participă, nu numai pentru că
aduce prăpădul, ci și pentru că e un război de cuceritori, în folosul „elitei” din
jurul lui Napoleon și pentru „gloria” împăratului. La Waterloo însă, unde e vorba
de apărarea patriei, el e gata de sacrificiu (bătrânul Goulden îi spusese, de altfel:
„…nu există decât un lucru pentru care un popor trebuie să se ridice… clipa când
îi e în primejdie Libertatea”); iar retragerea în dezordine, în timpul căreia aude
parcă ultimul apel al Franței: „Ajutor copii! Mă sfârșesc!” îi sfâșie inima. Ar lua
bucuros parte la rezistența ceasului din urmă de la porțile Parisului, împreună cu
populația mărginașă, care sărise în ajutorul trupelor, dar, din păcate, altele sunt
ordinele.
Figurii lui Napoleon i se recunoaște prestigiul pe care continua să-l aibă mai
ales în sânul armatei, dar i se descopăr și petele, care începeau să-și arate
efectele: împăratul se depărtase de ideile Revoluției, crease în juru-i o nouă
aristocrație, colaborând de altfel și cu cea veche, stabilise un climat de dictatură,
care paraliza orice inițiativă personală (ofițerii lui se temeau să ordone până și
construirea unui pod de lemn fără încuviințarea stăpânului; mareșalul Grouchy,
ascultând de ordinul tardiv de a-i urmări pe prusieni, nu și-a adus la timp trupele
pe câmpia de la Waterloo, deși zgomotul bătăliei trebuia să-l îndrepte într-acolo
etc.).
Bătălia de la Waterloo a fost descrisă de mulți istorici și scriitori, cei din urmă
inspirându-se mai degrabă de la cei dintâi decât din observații proprii. În acest
sens – și pentru a vedea cum își imprimă un creator personalitatea pe o temă dată
– e interesant de comparat „Waterloo”-ul lui V. Hugo (fragment din Mizerabilii)
și cel al lui Stendhal (fragment din Mănăstirea din Parma) cu povestirea
semnată Erckmann-Chatrian. La Stendhal, bătălia – din care, de altfel, nu e
descrisă mai pe larg decât debandada finală – e mai mult un pretext pentru a
studia stările psihice ale aristocratului Fabrice, admirator ai lui Napoleon, tânăr
romantic și exaltat, care ține cu orice preț să ia parte la o bătălie și să devină
erou. La Hugo, care a cercetat cu atenție lucrările scriitorilor militari francezi își
mai ales pe cele afle lui Charras, intenția inițială de precizii strategice este
dominată de forța verbală, creatoare de tablouri epice, de momente patetice și de
sentințe izbitoare. Pentru Hugo, înfrângerea de la Waterloo trebuie pusă sub
semnul destinului, căci …„venise vremea ca omul acesta uriaș (Napoleon, n.n.)
să cadă. Îl stingherea pe Dumnezeu.” Torentul lirico-descriptiv hugolian,
formulele antitetice („Waterloo e o bătălie de mâna întâi câștigată de un
comandant de mâna a doua”), culoarea imaginilor, totul ridică povestirea la
înălțimi de epopee.
Nu aceasta este ambiția și nici dorința scriitorilor Erckmann și Chatrian,
pentru care realitățile imediate, în amănuntele lor modeste dar semnificative, sunt
mai importante și, în tot cazul, mai accesibile fostului recrut care-și deapănă
amintirile.
Bătălia va fi deci evocată în toate fazele ei, începând cu primele mișcări ale
trupelor și cu primele acțiuni, care par favorabile (francezii încep prin a fi
victorioși la Ligny) și sfârșind cu înfricoșătoarea retragere în dezordine de la
sfârșitul zilei de 18 iunie 1815. Principalele momente: atacul masiv pentru
cucerirea fermei Haie-Sainte, șarja năvalnică a regimentelor de cavalerie înspre
podișul Mont-Saint-Jean, unde era masată armata engleză, intervenția neașteptată
a prusienilor, intrarea în acțiune a ultimei resurse: garda imperială, rezistența
disperată și eroică a ultimului careu, dislocarea irezistibilă a trupelor franceze, la
căderea nopții, în urma strigătului general de „Trădare!”, toate retrăiesc așa cum
au fost văzute de martori autentici.
Înțelegem astfel mai bine importanța anumitor detalii pentru rezultatul
bătăliei: faptul că soldații, osteniți de marșuri, dormiseră în ajun pe câmp, în
noroi și ploaie, uzi și nehrăniți, faptul că, nici în dimineața următoare, nu li se
distribuise decât rația de rachiu, faptul că erau demoralizați de vestea trecerii la
inamic a unor generali (de aici și strigătul de „Trădare!”, semnalat și de Hugo)
etc. Că Napoleon era bolnav în ziua aceea (cum indică unii istorici), n-avea de
unde să știe recrutul Bertha, dar el îl vede din depărtare pe împărat mai galben,
mai buhav și mai gârbovit ca până atunci, iar bunul simț de simplu soldat îl face
să constate că ordinul de urmărire a prusienilor înfrânți la Ligny a fost dat mult
prea târziu, ceea ce le-a permis acestora să se regrupeze și să sosească la timp în
ajutorul englezilor.
Aceste explicații, care reies de la sine din fapte, sunt sprijinite de constatările
din povestirea anterioară, când Joseph Bertha și-a putut da seama, în 1813–1814,
că trupele franceze nu se mai bucurau de simpatia populației din țările cucerite,
deoarece nu mai erau, ca la început, purtătoare ale ideilor revoluționare – iar
oamenii arau peste tot sleiți și plictisiți de atâtea războaie, impuse doar de voința
dictatorială a unui mare comandant de oști devenit despot.
Astfel, Waterloo-ul apare în adevărata lui lumină istorică: nu ca o întâmplare,
nu ca o fatalitate, ci ca un final pregătit cu multă vreme înainte de greșeli
politice, nu numai militare și, în primul rând, de faptul că Napoleon ajunsese să
disprețuiască dreptul la libertate al popoarelor, dreptul la viață al oamenilor.
 Oglindite în conștiința unor simpli cetățeni, evenimentele capătă dimensiuni
reale și umane. Ele nu au răceala relatărilor tehnice, dar nici emfaza
declamațiilor patriotarde.
Poate de aceea „romanele naționale” și celelalte scrieri semnate Erckmann-
Chatrian sunt și azi – alături de operele lui Balzac, Hugo, Zola și Dumas –
volumele cele mai solicitate de cititori în bibliotecile publice franceze.
THEODOSIA IOACHIMESCU
ISTORIA UNUI RECRUT DIN 1813
 I

Cei care n-au văzut gloria împăratului Napoleon în anii 1810, 1811 și 1812 nu
vor ști niciodată până la ce grad de putere poate să ajungă un om.
Când străbătea ținuturile Champagne, Lorraine, sau Alsace, oamenii lăsau tot,
fie că se aflau la seceriș, fie la cules, și alergau în întâmpinarea lui; se strângeau
de la opt și zece leghe depărtare; femeile, copiii, bătrânii îi ieșeau alergând în
cale și ridicau brațele strigând: „Trăiască Împăratul! Trăiască Împăratul!” Ai fi
zis că e vorba de Dumnezeu; că datorită lui avea suflare lumea și că, dacă din
nefericire ar fi murit el, totul s-ar fi sfârșit. Câțiva veterani ai Republicii, care
dădeau din cap și-și îngăduiau să spună, la un pahar de vin, că Împăratul poate să
se prăbușească, erau luați drept nebuni. Așa ceva părea împotriva firii, și la așa
ceva nu se gândea de fapt nimeni.
Eu îmi făceam ucenicia, din 1804, la bătrânul ceasornicar Melchior Goulden,
la Phalsbourg. Cum păream firav și șchiopătam puțintel, mama voise să învăț o
meserie mai ușoară decât cele din satul nostru; căci, la Dagsberg, nu se găsesc
decât tăietori de copaci, cărbunari și cărăuși de lemne. Domnul Goulden ținea la
mine. Locuiam la etajul întâi al casei celei mari din colț, în fața hotelului La
Boul Roșu, lângă o poartă a orașului, zisă Poarta Franței.
Acolo să fi văzut sosind prinții, ambasadorii și generalii, unii călare, alții în
caleașcă, alții în droșcă, în haine cu fireturi, purtând pălării cu penaje, blănuri și
decorații din toate țările! Și pe drumul mare să fi văzut trecând curierii, ștafetele,
convoaiele cu praf de pușcă, cu ghiulele, tunurile, chesoanele, cavaleria și
infanteria! Ce timpuri! Ce zarvă!
În cinci-șase ani, hotelierul Georges a făcut avere; a dobândit pășuni, livezi,
case și galbeni din belșug, căci toți oamenii ăștia care soseau din Germania, din
Elveția, din Rusia, din Polonia sau de aiurea nu se uitau la câțiva pumni de aur
risipiți pe drumuri; erau toți nobili2 și se fuduleau oarecum că știau să
cheltuiască.
Hotelul La Boul Roșu servea masa de dimineața până seara, și chiar noaptea.
Prin ferestrele înalte de jos, nu vedeai decât fețe de masă mari și albe, strălucind
de argintărie și acoperite cu vânat, pește, și alte feluri de mâncăruri alese, în jurul
cărora se așezau călătorii unul lângă altul. În curtea largă din dos, nu se auzeau
decât nechezaturile cailor, strigătele poștalionilor, hohotele de râs ale slujnicelor,
uruitul trăsurilor, care soseau sau plecau, pe sub bolțile înalte. Ah! nicicând nu se
va mai întâlni hotelul La Boul Roșu cu asemenea vremuri de alișveriș!

2
Se știe că Napoleon conferea titluri nobiliare ofițerilor săi superiori, pentru a forma în jurul
lui o nouă elită. (Notele aparțin traducătoarei).
 Mai vedeai trăgând aci și oameni din oraș, pe care-i știai pe vremuri că se duc
după vreascuri în pădure, sau că strâng baligă de cal pe șosele. Cam unul dintr-o
mie ajunsese maior, colonel, general, tot războindu-se prin toate țările din lume.
Bătrânul Melchior, cu tichia lui de mătase neagră îndesată peste urechile-i
mari și păroase, cu pleoapele fleșcăite, cu nasul prins în ochelarii cu ramă de
corn, și cu buzele strânse, nu se putea împiedica să nu lase din mână lupa și sula
și să arunce uneori câte-o privire spre hotel, mai ales când biciul poștalionilor cu
cizme grele, cu haină scurtă și cu perucă de cânepă răsucită la ceafă, plesnea, de
răspundeau ecourile meterezelor, ceea ce vestea sosirea vreunui nou oaspete de
seamă. Atunci se uita cu atenție, și din timp în timp îl auzeam exclamând: „Ia te
uită! Ăsta-i băiatul tinichigiului Jacob, al cusătoresei Marie-Anne sau al
dogarului Franz-Sépel! A ajuns departe… uite-l colonel, și pe deasupra și baron
al Imperiului! Da’ de ce n-o fi trăgând la taică-său, care stă acolo, pe strada
Capuținilor?”
Dar când îi vedea ieșind în stradă și dând mâna în dreapta și în stânga cu
oamenii care îi recunoșteau, i se lumina fața; își ștergea ochii cu batista lui mare
cu pătrățele și murmura: „Ce bucurie o să fie pe biata Annette, bătrânica! Ei,
bravo, bravo! ăsta nu se ține măreț, e un om de ispravă, numai de nu l-ar secera
iute-iute vreo ghiulea!”
Unii treceau parcă rușinându-se că-și recunosc cuibul, alții străbăteau fuduli
orașul, ca să se ducă să-și vadă sora sau verișoara. De aceștia vorbea toată lumea,
de-ai fi zis că întreg Phalsbourgul purta decorația și epoleții lor; ceilalți erau
disprețuiți, mai abitir încă decât pe vremea când măturau șoselele.
Mai în fiecare lună se cântau Te Deum-uri pentru vreo victorie nouă, iar tunul
de la arsenal trăgea de douăzeci și unu de ori, de ți se cutremura inima. În
săptămâna următoare, toate familiile erau îngrijorate; bietele bătrâne mai ales
așteptau câte-o scrisoare; când sosea prima, știa toată lumea: „Cutare a primit
vești de la Jacques, sau de la Claude!” și alergau toți să afle dacă nu spunea
nimic de Joseph sau de Jean-Baptiste al lor. Nu mai vorbesc de înaintări și de
actele de deces; în înaintări credea toată lumea, că trebuiau doară înlocuiți morții;
dar cât privește actele de deces, rudele le așteptau plângând, căci nu soseau
curând, ba uneori nu soseau niciodată, iar bieții bătrâni trăgeau mereu nădejde,
zicându-și:
„Poate că băiatul nostru e prizonier… Când s-o face pace o să se întoarcă…
Câți nu s-au întors din cei crezuți morți!”
Atât doar că pace nu se făcea deloc; când se sfârșea un război, începea altul.
Ai fi zis că ne lipsea mereu câte ceva, fie înspre Rusia, fie înspre Spania sau
aiurea; Împăratul nu era niciodată mulțumit.
Deseori, când treceau regimentele de soldați care traversau orașul – cu
mantaua largă suflecată pe șolduri, cu ranița în spate, cu jambierele înalte până la
genunchi și cu pușca în mână, iuțind pasul, când plini de noroi, când albi de praf
– deseori taica Melchior, după ce-i privea defilând, mă întreba pe gânduri:
— Ia spune, Joseph, cam câți crezi tu că am văzut noi trecând din 1804 și
până astăzi?
— Știu și eu, domnule Goulden, îi răspundeam, pe puțin vreo patru sau cinci
sute de mii.
— Da… pe puțin! zicea el. Și câți ai văzut întorcându-se?
Atunci înțelegeam ce vrea să spună, și îi răspundeam:
— Poate că se întorc prin Maiența, sau pe alt drum… Altfel nu-i cu putință!
Dar el dădea din cap și spunea:
— Cei pe care nu i-ai văzut întorcându-se au murit, așa după cum alte sute și
sute de mii vor muri, dacă bunul Dumnezeu nu se milostivește de noi, căci
Împăratului nu-i place decât războiul! A vărsat până acum mai mult sânge ca să-i
încoroneze pe frații lui, decât marea noastră Revoluție pentru a dobândi
Drepturile Omului.
Ne apucam iar de lucru, și vorbele domnului Goulden îmi dădeau grozav de
gândit.
Șchiopătam eu puțintel de piciorul stâng, dar atâția alții care aveau metehne
primiseră totuși chemarea.
Gândurile astea îmi umblau prim cap și, când stăruiam mai mult asupra lor,
mă cuprindea o jale mare. Așa ceva mi se părea groaznic, nu numai pentru că nu-
mi plăcea războiul, dar și pentru că voiam să mă însor cu verișoara mea
Catherine din Quatre-Vents. Noi crescuserăm oarecum împreună. Mai rar fată ca
ea, fragedă și zâmbitoare; era bălaie, cu ochi albaștri frumoși, cu obraz
trandafiriu și cu dinți albi ca laptele; mergea pe optsprezece ani; eu aveam
nouăsprezece, iar mătușa Margrédel părea bucuroasă când mă vedea sosind
duminica dis-de-dimineață, ca să prânzesc și să cinez cu ele.
Catherine și cu mine ne duceam în dosul casei, în livadă; mușcam din aceleași
mere și din aceleași pere; eram cei mai fericiți oameni din lume.
La biserică, o însoțeam eu pe Catherine, atât la slujba de dimineață cât și la
vecernie, iar în zilele de bâlci stătea agățată de brațul meu și nu voia să joace cu
ceilalți băieți din sat. Toată lumea știa că o să ne căsătorim într-o zi; dar dacă
aveam nenorocul să fiu luat la recrutare totul cădea baltă. Aș fi dorit să fiu de o
mie de ori mai șchiop, căci, în vremea aceea, fuseseră luați mai întâi flăcăii, apoi
bărbații căsătoriți fără copii, și mă gândeam fără voie: „Oare șchiopii sunt
socotiți mai buni decât bărbații căsătoriți? Oare n-aș putea fi dat la cavalerie?”
Numai cât mă gândeam la asta și mă întristam; parcă-mi și venea s-o iau la fugă.
Dar spaima mea crescu mai cu seamă în 1812, la începutul războiului cu rușii.
Din februarie și până la sfârșitul lui mai, zi de zi, am tot văzut trecând regimente
și regimente: dragoni, cuirasieri, carabinieri, husari, lăncieri de toate felurile,
artilerie, chesoane, ambulanțe, intendență, iarăși și iarăși, ca un râu care curge și
nu i se vede niciodată capătul.
Mi-amintesc și-acum că la început au trecut grenadirii mânând căruțe mari
trase de boi. Erau boi în locul cailor, ca să slujească mai târziu drept hrană, la
terminarea munițiilor. Lumea zicea: „Ce bună idee! Când grenadirii n-au să mai
aibă cu ce să-i hrănească pe boi, boii au să-i hrănească pe grenadiri.” Din
nefericire, cei care vorbeau astfel nu știau că boii nu pot face mai mult de șapte-
opt leghe pe zi și că, la o săptămână de mers, le trebuie cel puțin o zi de odihnă;
așa că bietelor dobitoace li se și tociseră copitele, le curgeau bale din bot, le
ieșeau ochii din cap, li se înțepenise gâtul, și nu le mai rămăsese decât pielea și
oasele. În așa hal au trecut vreme de trei săptămâni, cu carnea sfâșiată de
loviturile de baionetă. Se ieftinise carnea, fiindcă mulți din boii ăștia erau uciși,
dar puțină lume cumpăra, căci carnea de vite bolnave e nesănătoasă. Abia de-au
putut face cu ei douăzeci de leghe dincolo de Rin.
După asta, n-am mai văzut defilând decât lăncii, săbii și coifuri. Soldații
intrau cu toții pe Poarta Franței, traversau piața de defilare de-a lungul șoselei
principale, și ieșeau pe Poarta Germaniei.
În sfârșit, la 10 mai al acestui an 1812, dis-de-dimineață, tunurile de la arsenal
vestiră că trece stăpânul tuturor. Eu mai dormeam când porni prima lovitură,
care-mi făcu gemulețele să bubuie ca o tobă, și îndată după aceea, domnul
Goulden, cu lumânarea aprinsă, deschise ușa odăii mele spunându-mi:
— Scoală-te… uite-l că trece!
Am deschis fereastra. Prin întuneric, am văzut înaintând în trap iute, pe sub
Poarta Franței, vreo sută de dragoni, unii purtând facle; trecură cu un uruit și un
răpăit groaznic; luminile lor șerpuiau pe fațada caselor ca niște flăcări, și de la
toate ferestrele se auziră pornind strigăte fără sfârșit: Trăiască Împăratul!
Trăiască Împăratul!
Mă uitam la trăsura lui, când un cal se poticni de stâlpul măcelarului Klein,
unde se legau boii; dragonul din șa căzu lat, cu picioarele rășchirate, lovindu-și
coiful de caldarâm, și, îndată după aceea, un cap se aplecă din trăsură ca să vadă
ce se petrece, un cap mare, palid și gras, cu un smoc de păr pe frunte: era
Napoleon; ținea mâna în sus, gata să tragă o priză de tutun, și spuse câteva
cuvinte răstite. Ofițerul care galopa alături de portieră se aplecă să-i răspundă.
Împăratul trase pe nas tutunul și trăsura întoarse colțul, în vreme ce strigătele se
întețeau și tunul trăgea.
Asta-i tot ce-am văzut.
Împăratul nu se opri la Phalsbourg. O și luase pe drumul spre Saverne, și
tunul tot mai trăgea. Apoi se lăsă din nou liniștea. Oamenii de gardă de la Poarta
Franței ridicară puntea, iar bătrânul ceasornicar îmi spuse:
— L-ai văzut?
 — Da, domnule Goulden.
— Ei bine, zise el, omul ăsta ține în mâini viețile noastre; numai să sufle o
dată pe noi, și ne-am dus. Să mulțumim cerului că nu e om rău, căci altfel lumea
ar vedea lucruri înspăimântătoare, ca pe vremea regilor sălbatici și a turcilor.
Părea dus pe gânduri; după un minut, adăugă:
— Te mai poți culca; bat ceasurile trei.
Se întoarse în camera lui, iar eu mă băgai în pat. Liniștea adâncă de afară mi
se părea neobișnuită după gălăgia dinainte, și, până-n zori mă tot gândii la
Împăratul. Mă gândeam și la dragon și-aș fi vrut să știu dacă rămăsese sau nu
mort pe loc. A doua zi, am aflat că îl duseseră la spital și că avea să scape.
Din ziua aceea și până la sfârșitul lunii septembrie s-au cântat multe Te-
Deum-uri la biserică, și tunul a tras de câte douăzeci și unu de ori pentru fiece
nouă victorie. Asta se întâmpla mai totdeauna dimineața; domnul Goulden
exclama îndată:
— Ei, Joseph! încă o bătălie câștigată! cincizeci de mii de oameni la pământ,
douăzeci și cinci de drapele, o sută de tunuri!… E în regulă… e în regulă. Nu
mai rămâne decât să se facă o nouă înrolare, ca să se înlocuiască morții!
Împingea ușa, și-l vedeam, cărunt și chel cum era, spălându-se pe față în
lighean, cu gâtul gol și cu mânecile cămășii suflecate.
— Și credeți, domnule Goulden, îl întrebam eu tare tulburat, că o să fie luați și
șchiopii?
— Nu, nu, zicea el cu bunătate, nu te teme, băiete; tu nu ești bun de armată. O
să avem noi grijă. Vezi-ți de lucru cu nădejde și nu-ți bate capul cu altceva.
Vedea îngrijorarea mea și asta îl mâhnea. N-am întâlnit în viața mea om mai
bun. Apoi se îmbrăca și se ducea să întoarcă orologiile din oraș, cele ale
domnului comandant al pieței, ale domnului primar și ale altor persoane de
seamă. Eu rămâneam acasă.
Domnul Goulden nu se înapoia decât după Te-Deum; își scotea surtucul lui
lung de culoarea alunei, își punea peruca la loc în cutie și-și îndesa iar pe urechi
tichia de mătase, spunând:
— Armata e la Vilna – sau la Smolensk – am aflat asta la domnul comandant.
Dea Domnul să biruim și de data asta și să se facă pace; cu cât mai curând cu atât
mai bine, căci războiul e un lucru groaznic.
Mă gândeam și eu că, dacă o să fie pace, n-o să mai trebuiască atâția oameni
și o să mă pot însura cu Catherine. Vă închipuiți ce de rugi înălțam pentru gloria
împăratului.
 II

Despre marea victorie de pe râul Moscova am aflat la 15 septembrie 1812.

Toată lumea se bucura din toată inima și spunea: „Acum o să avem pace… acum
s-a terminat cu războiul…”
Câțiva, mai răi de gură, ziceau că mai rămâne să cucerim China; peste tot se
întâlnesc ființe d-astea, care strică inima oamenilor.
Opt zile mai târziu, aflarăm că suntem la Moscova, orașul din Rusia cel mai
mare și cel mai bogat; lumea se gândea la câtă pradă o să ne mai pice și credea că
asta o să aducă scăderea dărilor. Dar curând umblă zvonul că rușii dăduseră foc
orașului și că va trebui să ne retragem spre Polonia, dacă nu vrem să pierim de
foame. Numai de asta se vorbea prin hanuri, prin berării, prin halele cu grâne,
peste tot; de cum se întâlneau, oamenii se întrebau: „Ce zici?… ce zici?… merge
prost… a început retragerea!”
Oamenii erau trași la față; iar în fața poștei, sute de țărani așteptau de
dimineața până seara, dar scrisori nu mai soseau. Eu treceam printre ei, fără să le
dau prea mare atenție, atâtea de-astea văzusem! Și-apoi aveam ceva în gând care-
mi bucura inima și care mă făcea să văd totul în bine.
Aflați că de cinci luni de zile voiam să fac un dar cum nu s-a mai văzut
Catherinei, de ziua ei, care cădea la 18 decembrie. Printre ceasornicele care
atârnau în vitrina domnului Goulden, era unul mititel, ceva cum nu se poate mai
drăgălaș, cu placa dinapoi de argint, brăzdată de cerculețe care o făceau să
scânteieze ca o stea. În jurul cadranului, sub geam, era un firișor de aramă, iar pe
cadran se vedeau pictați doi îndrăgostiți care-și făceau dragă-doamne o
declarație, căci băiatul oferea fetei un buchet mare de trandafiri, iar ea pleca
ochii cu modestie și întindea mâna.
Când văzusem întâia oară ceasornicul ăsta, îmi spusesem în sinea mea: „N-ai
să-l lași să-ți scape; să fie al Catherinei. De-ar trebui să muncești în fiecare zi
până la miezul nopții, trebuie să-l iei.” Domnul Goulden mă lăsa, după ora șapte,
să lucrez pe socoteala mea. Aveam ceasornice vechi de curățat, de aranjat, de
întors. Asta cerea multă osteneală și, pentru asemenea treabă, taica Melchior mă
plătea binișor. Dar ceasornicuțul costa treizeci și cinci de franci. Vă închipuiți,
prin urmare, câte ore de lucru de noapte a trebuit să fac pentru a-l dobândi. Sunt
sigur că dacă domnul Goulden ar fi știut că-l doresc, mi l-ar fi dăruit; dar nu
voiam să mi se facă reducere nici cu o lețcaie; mi s-ar fi părut umilitor; îmi
spuneam: „Trebuie să-l câștigi cu munca ta, să n-aibă nimeni de spus ceva despre
asta”. Dar, de teamă să nu-i vină altuia în gând să-l cumpere, îl pusesem deoparte
într-o cutie, spunându-i lui moș Melchior că știu eu un cumpărător pentru
ceasornic.
 Acum vă puteți închipui că toate poveștile cu războiul îmi intrau pe o ureche
și-mi ieșeau pe cealaltă. Mă gândeam, lucrând, la bucuria Catherinei; numai asta
am avut înaintea ochilor, vreme de cinci luni; îmi închipuiam fața ei când va
primi darul, și mă întrebam: „Ce-o să zică?” Uneori îmi ziceam că o să exclame:
„Vai, Joseph, ce ți-a venit? E mult prea frumos pentru mine… Nu… nu… nu pot
primi un ceas atât de frumos!” Atunci eu o sileam să-l ia, i-l strecuram în
buzunarul de la șorț spunând: „Haide, hai, Catherine, haide, hai… Vrei să mă
superi?” Vedeam eu că-l dorește, și că-mi spune așa ca să se facă numai că nu-l
primește. Altă dată o vedeam cu fața roșie foc; ridica brațele spunând: „Doamne
Dumnezeule! acuma văd, Joseph, că mă iubești!” Și mă săruta cu lacrimi în ochi.
Tare mai eram mulțumit. Mătușa Grédel încuviința totul. În sfârșit, mii și mii de
asemenea gânduri îmi treceau prin minte, iar seara, când mă culcam, mă
gândeam: „Da’ nici nu-i altul mai fericit pe lume ca tine, Joseph! Uite că acuma
îi poți face Catherinei un dar rar prin munca ta. Și nici vorbă că și ea pregătește
ceva pentru ziua ta, fiindcă numai la tine se gândește; sunteți amândoi foarte
fericiți, și când veți fi căsătoriți, au să meargă toate bine…” Gândurile astea mă
înduioșau; nicicând nu simțisem atâta mulțumire.
În vreme ce munceam astfel, cu gândul numai la bucuria mea, iarna sosi mai
curând ca de obicei, către începutul lui noiembrie. Nu începu cu zăpadă, ci cu un
frig uscat și cu căderi mari de brumă. În câteva zile, toate frunzele au căzut,
pământul s-a întărit ca piatra și totul s-a acoperit de chiciură: olanele, pietrele de
pe străzi și geamurile. A trebuit să facem foc zdravăn în anul acela, ca să nu intre
frigul prin crăpături! Când ușa rămânea o clipă deschisă, fugea toată căldura;
lemnele sfârâiau în sobă, ardeau ca paiele zumzăind, iar coșurile trăgeau bine.
În fiecare dimineață, zoream să spăl geamurile de la vitrină cu apă caldă; abia
închideam fereastra și un strat de promoroacă le și acoperea. Afară, îi auzeai pe
oameni alergând, cu nasul în gulerul hainei și cu mâinile în buzunare. Nimeni nu
se oprea, și ușile caselor se închideau repede, repede.
Nu știu unde plecaseră vrăbiile, dacă muriseră sau trăiau, dar niciuna nu mai
ciripea pe coșuri și, în afară de deșteptarea și stingerea trâmbițate la cele două
cazărmi, nici un alt zgomot nu tulbura liniștea.
Deseori, când focul pârâia bine, domnul Goulden se oprea deodată din lucru
și, privind o clipă geamurile albe, exclama:
— Vai de bieții noștri soldați! vai de bieții noștri soldați!
Spunea asta cu un glas atât de trist, încât mi se strângea inima și-i
răspundeam:
— Dar, domnule Goulden, ei trebuie să fie acuma în Polonia, prin cazărmi
bine zidite; fiindcă nu-i de închipuit că niște ființe omenești pot îndura un
asemenea frig.
 — Un asemenea frig! zicea el, da, în ținuturile noastre e frig, din cauza
curenților de aer de la munte; și totuși frigul ăsta e un fleac pe lângă cel din nord,
din Rusia și din Polonia! Să dea Dumnezeu să fi plecat la timp!… Doamne!
Doamne! grea răspundere poartă cei care-i conduc pe oameni!
Apoi tăcea, și eu mă gândeam ceasuri întregi la ce-mi spusese el; mi-i
închipuiam pe soldații noștri pe drum, alergând ca să se încălzească. Dar gândul
la Catherine se întorcea mereu, și de-atunci, m-am gândit de multe ori că, dacă-i
omul fericit, nefericirea altora nu-l prea atinge, mai ales în tinerețe, când
pornirile sunt mai puternice, și când nu ai încă experiența marilor nenorociri.
După zilele de îngheț, se porni atâta zăpadă încât curierii rămaseră în drum pe
dealul de la Quatre-Vents. Mă temeam că n-o să mă pot duce la Catherine de
ziua ei, dar au ieșit două companii de infanterie cu cazmalele și au croit un drum
în zăpada înghețată ca să poată trece vehiculele și drumul ăsta a rămas până la
începutul lunii aprilie 1813.
Între timp, aniversarea Catherinei se apropia cu fiecare zi, și bucuria mea
creștea și ea. Aveam cei treizeci și cinci de franci, dar nu știam cum să-i spun
domnului Goulden că vreau să cumpăr ceasul; aș fi vrut să nu știe nimeni de
lucrurile astea; îmi venea greu să vorbesc de ele.
În sfârșit, în ajunul zilei, între șase și șapte seara, pe când lucram amândoi în
tăcere sub lampă, îmi luai deodată inima în dinți și spusei:
— Știți, domnule Goulden, că v-am vorbit de un cumpărător pentru
ceasornicul cel mic de argint?
— Da, Joseph, zise el fără să se deranjeze; dar n-a venit încă.
— Eu sunt cumpărătorul, domnule Goulden.
Atunci se îndreptă din spate foarte mirat. Eu scosei cei treizeci și cinci de
franci și-i pusei pe masa de lucru. El mă privea.
— Bine, zise, dar ăsta nu-i un ceasornic pentru tine, Joseph; ție-ți trebuie un
ceas mare, care să-ți umple buzunarul și să arate secundele. Ceasornicele astea
mici sunt pentru femei.
Nu știam ce să răspund.
Domnul Goulden, după ce se gândi câteva clipe, începu să zâmbească.
— A! bun, bun, zise el, înțeleg acum, mâine-i ziua Catherinei! De asta lucrai
tu, vasăzică, zi și noapte. Ia-ți banii înapoi, nu-i primesc.
Eram tare încurcat.
— Domnule Goulden, îi spusei, vă mulțumesc mult, dar ceasul este pentru
Catherine, și sunt bucuros că l-am câștigat prin munca mea. M-ați necăji dacă n-
ați lua banii; mai curând, v-aș lăsa ceasul.
El n-a mai zis nimic și a luat cei treizeci și cinci de franci; apoi a tras sertarul
și a ales un lanț frumos de oțel, cu două cheițe de argint aurit pe care l-a pus la
ceas. După aceea a așezat chiar el totul într-o cutie cu o panglică roz. Toate astea
le-a făcut agale, de parcă era înduioșat; în sfârșit îmi dădu cutia.
— E un dar frumos, Joseph, zise el; Catherine trebuie să se considere foarte
fericită că are un asemenea drăguț. E o fată de treabă. Acuma putem cina; pune
tu masa, până aduc eu supa.
Așa făcurăm, apoi domnul Goulden scoase din dulap o sticlă din vinul lui de
Metz, pe care-l păstra pentru împrejurările de seamă, și luarăm masa oarecum ca
doi camarazi; căci, toată seara, nu-mi vorbi decât de vremurile bune ale tinereții
lui, spunându-mi că avusese odinioară o iubită, dar că, în anul 92, când cu
înrolările de masă, din cauza invaziei prusiene, plecase, iar la înapoiere în
Fénétrange, o găsise măritată, lucru firesc, deoarece nu-și îngăduise niciodată să-
i vorbească de iubirea lui; asta nu-l împiedica însă să rămână credincios acestei
amintiri dragi; vorbea de asta cu un aer grav. Eu îl ascultam cu gândul la
Catherine și abia pe la ceasurile zece, când a trecut patrula care schimba
sentinelele la fiecare douăzeci de minute din cauza gerului, abia atunci am mai
pus doi butuci buni în sobă și ne-am dus la culcare.
 III

A doua zi, 18 decembrie, m-am trezit pe la șase dimineața. Era un ger

strașnic, ferestruica mea avea parcă pe ea un cearceaf de chiciură.
Avusesem grijă încă din ajun să așez pe spatele unui scaun fracul meu
albastru deschis, pantalonii, vesta din păr de capră, o cămașă albă și cravata mea
cea frumoasă de mătase neagră. Toate erau gata; ciorapii și pantofii bine văcsuiți
erau la picioarele patului; doar să mă îmbrac, și, totuși, frigul pe care-l simțeam
pe obraz, vederea geamurilor și tăcerea adâncă de afară îmi dădeau dinainte fiori.
Dacă n-ar fi fost ziua Catherinei, nu m-aș fi mișcat până la amiază; dar deodată,
gândul că e ziua ei mă făcu să sar din pat și să fug iute până la soba mare de
faianță, unde rămâneau aproape întotdeauna din ajun câțiva tăciuni aprinși sub
cenușă. Găsii vreo doi-trei și mă grăbii să-i adun la un loc și să pun deasupra
câteva surcele și doi butuci mari, după care alergai să mă bag iar în pat.
Domnul Goulden, în patul lui cu polog, cu pătura trasă peste nas și cu tichia
de bumbac peste ochi, tocmai se trezise; mă auzi și strigă:
— Joseph, așa ger n-a mai fost de patruzeci de ani… simt eu… Ce iarnă o să
avem!
Eu nu i-am răspuns; mă uitam de departe dacă se aprinde focul: jeraticul se
roșea, se auzea coșul trăgând, și deodată totul se aprinse. Zgomotul flăcării te
umplea de bucurie, dar a trebuit mai bine de-o jumătate de ceas până să se
încălzească puțin aerul.
În sfârșit, m-am sculat și m-am îmbrăcat. Domnul Goulden vorbea mereu; eu
nu mă gândeam decât la Catherine. Iar pe la ceasurile opt, eram gata și mă
pregăteam să ies, când domnul Goulden, care mă privea cum umblam încoace și
încolo, exclamă:
— Joseph, unde ți-e capul, nenorocitule? Cu hăinuța asta vrei să te duci la
Quatre-Vents? Păi nu faci nici jumătate de drum și îngheți. Du-te în cămara mea
cu haine și ia mantaua de iarnă, mănușile groase fără degete și ghetele cu talpă
dublă căptușite cu flanelă.
Eu mă găseam așa de frumos gătit, încât stătui pe gânduri dacă să-i urmez sau
nu sfatul, iar el, băgând de seamă, zise:
— Ascultă, ieri a fost găsit înghețat un om pe dealul Wechem; doctorul
Steinbrenner a spus că suna ca o bucată de lemn uscat când îl loveai. Era un
soldat; plecase din sat între șase și șapte dimineața, pe la opt l-au adunat de pe
jos; așa că treaba merge repede. Dacă vrei să-ți înghețe nasul și urechile, n-ai
decât să ieși cum te afli.
Atunci mi-am dat eu seama că are dreptate; mi-am pus încălțările lui groase,
mi-am trecut șnurul de la mănuși pe după gât și-am aruncat mantaua pe
deasupra. Și numai așa am ieșit, mulțumindu-i domnului Goulden, care mi-a
atras atenția să nu mă înapoiez prea târziu, fiindcă frigul crește spre seară și o
mulțime de lupi trebuie să fi trecut Rinul pe gheață.
Nici nu ajunsesem în dreptul bisericii, și-mi și ridicasem gulerul de blană de
vulpe al mantalei, ca să-mi apăr urechile. Gerul era așa de aspru, încât zburau
parcă ace în aer și fără voie te zgribuleai până în tălpi.
Sub Poarta Germaniei, îl zării pe soldatul de gardă, înfășurat în mantaua lui
cenușie, lipit ca un sfânt de fundul gheretei; strângea pușca cu mâneca, să nu-i
înghețe degetele pe fier, iar de mustăți îi atârnau două sloiuri. Nu era nimeni pe
punte, nici la bariera de taxe. Mai încolo, dincolo de avanpost, văzui trei căruțe
în mijlocul drumului, cu coviltirele adunate ca niște coșuri lunguiețe; sclipeau de
chiciură; fuseseră deshămate și părăsite. În depărtări, totul părea mort, toate
viețuitoarele se ascundeau, se tupilau în vreo vizuină; nu se auzea decât gheața
scârțâind sub tălpi.
Gonind pe lângă cimitir, unde crucile și mormintele luceau prin zăpadă, îmi
spusei în sinea mea: „Cei care dorm aci nu simt frigul!” Îmi strângeam mantaua
la piept și-mi ascundeam nasul în blană, mulțumindu-i domnului Goulden pentru
gândul bun ce-l avusese. Îmi înfundam și mâinile în mănuși până la coate și
alergam prin tranșeea largă și lungă cât vezi cu ochii, pe care o făcuseră soldații
din oraș până la Quatre-Vents. Pe lături, pereți de gheață; prin câteva locuri
măturate de crivăț, se vedeau văgăuna din Fiquet, pădurea de stejar și munții
albăstrui, parcă mai apropiați din cauza limpezimii aerului. Nu se auzeau lătrând
câinii de prin ferme, era prea frig și pentru ei.
Cu toate astea, gândul la Catherine îmi încălzea inima și în curând văzui
primele case din Quatre-Vents. La dreapta și la stânga drumului, coșurile și
acoperișurile de paie abia de întreceau troienele de zăpadă, iar oamenii făcuseră
pe lângă ziduri, până la capătul satului, niște tranșee, ca să ajungă de la unii la
alții. Dar în ziua aceea, fiecare familie stătea pe lângă vatră, iar gemulețele
rotunde păreau înțepate cu câte un punct roșu, din cauza focului mare dinăuntru.
Dinaintea fiecărei uși era câte un maldăr de paie, ca să nu lase frigul să intre pe
dedesubt.
La ușa a cincea pe dreapta, mă oprii ca să-mi scot mănușile, apoi deschisei și
închisei la loc iute, iute; era casa mătușii mele Grédel Bauer, văduva lui Mathias
Bauer și mama Catherinei.
Când intrai dârdâind și mătușa Grédel, care ședea în fața vetrei, întoarse capul
ei cărunt, mirată grozav de gulerul meu de vulpe, Catherine, în haine de
duminică, cu o fustă frumoasă, vărgată, cu o basma cu franjuri lungi petrecută în
cruce pe piept, cu șiretul șorțului roșu strâns bine pe mijlocul ei subțirel, cu o
bonetă drăgălașă de mătase albastră cu benzi de catifea neagră împrejmuindu-i
obrajii trandafirii și părul blond, cu ochii galeși și cu nasul cam în vânt,
Catherine exclamă:
 — E Joseph!
Și fără să mai stea la gânduri alergă să mă sărute spunând:
— Știam eu că n-o să te împiedice gerul să vii.
Eram așa de fericit că nu puteam vorbi! Îmi scosei mantaua pe care o atârnai
de un cui împreună cu mănușile; îmi scosei de asemenea încălțările groase ale
domnului Goulden, și simții că mi-a pierit sângele din față de fericire.
Aș fi vrut să găsesc de spus ceva plăcut, dar cum nu găseam, spusei dedată:
— Uite, Catherine, ceva de ziua ta; dar mai întâi trebuie să mă săruți o dată
înainte de a deschide cutia.
Ea îmi întinse obrăjiorii trandafirii și apoi se apropie de masă; mătușa Grédel
veni și ea să vadă. Catherine desfăcu șnurul și deschise. Eu stăteam mai deoparte,
și inima îmi bătea, îmi bătea; mă temeam în momentul acela că ceasul meu nu e
destul de frumos. Dar după o clipă, Catherine, împreunând mâinile, suspină
încetișor:
— Vai! Doamne! ce frumos e!… E un ceasornic.
— Da, zise mătușa Grédel, asta-i ceva frumos de tot; n-am văzut niciodată un
ceasornic așa de frumos… Să juri că-i de argint.
— Păi chiar de argint e, zise Catherine, întorcându-se și uitându-se la mine ca
să afle.
Atunci spusei:
— Crezi dumneata, mătușă Grédel, că aș fi eu în stare să dăruiesc un ceas de
aramă argintată celei pe care o iubesc mai mult decât propria viață? Dacă aș fi în
stare de așa ceva, m-aș disprețui cum disprețuiesc noroiul de pe pantofi.
Auzind asta, Catherine se aruncă de gâtul meu și, cum stăteam așa, m-am
gândit: „Iată ziua cea mai frumoasă din viața mea!”
Nu-i mai puteam da drumul; mătușa Grédel întreba:
— Da’ ce e zugrăvit pe geam?
Dar eu nu mai aveam puterea să răspund și, abia mai târziu, după ce ne-am
așezat unul lângă altul, am luat ceasul și am spus:
— Zugrăveala asta, mătușă Grédel, reprezintă doi îndrăgostiți care se iubesc
mai mult decât se poate spune: Joseph Bertha și Catherine Bauer; Joseph îi oferă
un buchet de trandafiri iubitei lui, care întinde mâna să-l ia.
După ce se uită bine la ceas, mătușa Grédel zise:
— Vino să te sărut și eu, Joseph; văd eu că a trebuit să faci multe economii și
să muncești mult pentru ceasul ăsta, și mă gândesc că asta-i foarte frumos… că
ești un lucrător bun și că ne faci cinste.
Am sărutat-o cu bucuria în suflet și, din momentul acela până la amiază, nu i-
am mai dat drumul Catherinei de mână: ne uitam unul la altul și eram fericiți.
 Mătușa Grédel se învârtea încoace și încolo în jurul vetrei ca să pregătească
niște pfankougen3 cu prune uscate și niște küchlen4 muiați în vin cu scorțișoară și
alte bunătăți, dar noi nici nu băgăm de seamă, și abia când mătușa, după ce s-a
gătit cu camizolul roșu și galanții negri, a exclamat bucuroasă: „Haideți, copii, la
masă!”, abia atunci am văzut fața de masă cea frumoasă, castronul mare de supă,
ulceaua cu vin și pfankougen-ul rotund și rumenit, pe o farfurie mare, la mijloc.
Asta ne-a bucurat ochii, iar Catherine a zis:
— Așază-te aici, Joseph, lângă fereastră, să te văd bine. Dar mai întâi pune-mi
ceasul, fiindcă eu nu știu cum se poartă.
I-am petrecut lanțul pe după gât, apoi ne-am așezat și am mâncat cu poftă.
Afară nu se auzea nimic; focul pârâia în vatră. Era tare plăcut în bucătăria asta
mare, iar pisica cenușie, cam sălbatică, ne privea de departe, prin balustrada
scării din fund, fără a îndrăzni să coboare.
După-masă, Catherine cântă aria Der lieber Gott5. Avea o voce dulce care
urca până-n cer. Eu cântam încetișor doar ca s-o însoțesc. Mătușa Grédel, care nu
putea niciodată să stea fără să facă ceva, nici măcar duminica, luase fusul să
toarcă; se auzea zumzetul vârtelniței când tăceam, și ne cuprinsese înduioșarea.
Când se sfârșea o arie, începeam alta. La ceasurile trei, mătușa servi küchlen-ii
cu scorțișoară: mușcam amândoi din câte unul, râzând pierduți de fericire, iar
mătușa exclama din când în când:
— Haide, haide, parc-ați fi copii, nu altceva!
Se făcea că-i supărată, dar după ochii ei încrețiți se vedea bine că râde în
fundul inimii.
Asta a ținut până la ceasurile patru. Atunci începea să se însereze, întunericul
intra prin ferestruici și, la gândul că în curând trebuie să ne despărțim, ne-am
așezat triști lângă vatră, unde pâlpâia o flacără roșie. Catherine mă strângea de
mână, iar eu, cu capul plecat, mi-aș fi dat viața ca să nu plec. Am stat așa cam o
jumătate de ceas, apoi mătușa Grédel a zis:
— Joseph… Ascultă… e timpul să pleci; luna nu răsare înainte de miezul
nopții, curând o să fie afară întuneric beznă, și, pe asemenea ger, ușor ți se poate
întâmpla ceva…
Vorbele astea îmi cădeau greu, și simțeam cum mă ține Catherine de mână,
dar mătușa Grédel avea mai multă minte decât noi.
— Ajunge, spuse ea ridicându-se și luând mantaua din cui; ai să mai vii
duminică.

3
Un fel de budincă alsaciană.
4
Un fel de colăcel.
5
Iubitul Dumnezeu (germ.). Scrierea cuvintelor germane urmează în aceste romane
fonetismul francez sau dialectul alsacian.
 Vrând-nevrând, a trebuit să-mi pun încălțările groase, mănușile și mantaua
domnului Goulden.
Aș fi vrut să dureze îmbrăcatul o sută de ani; din nefericire, mătușa mă ajuta.
După ce-mi ridicai gulerul mare pe lângă urechi, îmi spuse:
— Să ne îmbrățișăm, Joseph.
O sărutai mai întâi pe ea, apoi pe Catherine, care nu mai spunea nimic. După
aceea, deschisei ușa, și frigul groaznic care intră deodată mă vesti că nu trebuie
să mai aștept.
— Grăbește-te, îmi spuse mătușa.
— Bună seara, Joseph, bună seara! îmi striga Catherine; nu uita să vii
duminică.
Mă întorsei ca să salut cu mâna, apoi începui să alerg fără să ridic capul,
fiindcă era așa de frig că-mi curgeau lacrimi pe blana de la guler.
Mergeam așa de douăzeci de minute, abia îndrăznind să răsuflu, când un glas
răgușit, un glas de bețiv, îmi strigă de departe: „Cine-i?”
Mă uitai atunci prin întunericul fumuriu și văzui, la cincizeci de pași înaintea
mea, pe vânzătorul ambulant Pinacle, cu coșul lui mare în spate, cu căciula de
lutru, cu mănușile de lână și cu ciomagul cu vârf de fier. Lanterna agățată de
cureaua coșului îi lumina fața puhavă de om băut, bărbia zbârlită de peri galbeni
și nasul mare în formă de pâlnie; își holba ochii mici de lup, repetând: „Cine-i?”
Pinacle ăsta era cel mai mare derbedeu din ținut; avusese chiar, anul trecut, o
poveste urâtă cu domnul Goulden, care îi cerea banii pe un ceasornic dus de
bețivan domnului Anstett, preotul din Homert, bani pe care-i băgase în buzunar
spunând că mi i-a dat mie. Dar, deși pungașul jurase înaintea judecătorului de
pace, domnul Goulden știa că-i minciună, fiindcă în ziua aceea nu ieșisem din
casă nici eu nici el. Pe de altă parte, Pinacle ăsta vrusese s-o joace pe Catherine
la bâlciul din Quatre-Vents, dar ea îl refuzase, căci știa de istoria cu ceasul și, de
altfel, nu se dezlipea de brațul meu.
Ticălosul ăsta, om înrăit, îmi purta deci pică, așa că nu mă bucurai deloc
văzându-l deodată, în mijlocul drumului, departe de oraș și de orice ajutor, cu
bățul lui de scoruș cu fier la vârf. Din fericire, potecuța care înconjură cimitirul
era la stânga și, fără să răspund, mă grăbii s-o iau pe ea, prin zăpada până la brâu.
Atunci el, ghicind cine sunt, strigă furios:
— A! a! Șchiopul nostru e… Stai pe loc!… Stai pe loc!… Să-ți spun bună-
seara. Vii de la Catherine, hoț de ceasornice!
Eu săream ca un iepure pe deasupra troienelor de zăpadă. El încercă să se ia
după mine, dar îl stingherea coșul; de aceea, văzând că i-o iau înainte, făcu
mâinile pâlnie în jurul gurii și țipă:
 — Lasă, șchiopule, lasă!… o să ai tu ce ți se cuvine: se apropie recrutarea…
recrutarea mare a chiorilor, a șchiopilor, și a cocoșaților… Ai să pleci… și-acolo
au să-ți rămână oasele ca și celorlalți…
Și-și văzu de drum râzând ca un bețiv ce era, pe când eu, aproape nemaiavând
răsuflare, mă întorsei pe șosea, în dreptul șanțurilor întărite, mulțumind cerului
că găsisem potecuța așa de aproape de mine; căci Pinacle ăsta, cu faima lui de
om care scoate cuțitul ori de câte ori se ia la bătaie, putea să mă lase lat.
Făcusem atâta mișcare și totuși simțeam vârful degetelor de la picioare
înghețate cu toată grosimea tălpilor, așa încât începui iar să alerg.
În noaptea aceea, a înghețat apa în cisternele din Phalsbourg și vinul în
pivnițe, ceea ce nu se mai văzuse de șaizeci de ani.
La avanpost, pe prima punte și sub bolta Porții Germaniei, tăcerea îmi păru și
mai adâncă decât dimineața; noaptea o făcea îngrozitoare. Câteva stele scânteiau
printre norii albi și mari care se desfăceau deasupra orașului. Cât ținu strada, nu
întâlnii suflet de om și când ajunsei jos, în gangul nostru, mi se păru, după ce
închisei ușa, că e cald; totuși șuvița de apă din curte, de pe lângă zid, era
înghețată. Stătui o clipă, să-mi trag răsuflarea, apoi mă urcai pe întuneric, cu
mâna pe rampă.
Când intrai în odaie, mă bucură căldura plăcută a sobei.
Domnul Goulden stătea în fotoliu, dinaintea focului, cu tichia de mătase
neagră, pe ceafă și cu mâinile pe genunchi.
— Tu ești, Joseph? mă întrebă fără să se miște.
— Da, domnule Goulden, îi răspunsei; ce bine e aici! Afară e un ger! N-am
avut niciodată asemenea iarnă.
— Nu, zise el pe un ton grav, nu, asta-i o iarnă pe care o s-o țină minte lumea
multă vreme.
Intrai atunci în cămăruță să pun la locul lor mănușile și ghetele.
Mă gândeam să-i povestesc întâlnirea mea cu Pinacle, dar, când mă întorsei,
mă întrebă el:
— Te-ai distrat bine, Joseph?
— O, da! mătușa Grédel și Catherine vă trimit salutări.
— Ei, atunci, foarte bine! foarte bine! zise el, fac bine tinerii că se distrează;
căci când îmbătrânești, tot trecând prin necazuri, văzând nedreptăți, egoisme și
nenorociri, îți piere gustul.
Spunea lucrurile astea ca pentru el, privind flacăra. Nu-l văzusem niciodată
așa de trist, și-l întrebai:
— Sunteți bolnav, domnule Goulden?
Dar el, fără să-mi răspundă, murmură:
— Da, da, astea-s marile națiuni militare… asta-i gloria!
 Dădea din cap și căzuse pe gânduri, încovoiat, încrețindu-și sprâncenele
stufoase și cărunte.
Eu nu știam ce să cred de toate astea, când îndreptându-se din spate, îmi
spuse:
— În clipa asta, Joseph, patru sute de mii de familii plâng în Franța: Marea
Armată a pierit în ghețurile Rusiei; toți tinerii voinici pe care i-am văzut trecând
vreme de două luni, sunt îngropați în zăpadă. Azi după-masă a sosit vestea. E
înspăimântător, când te gândești!
Eu tăceam; ceea ce-mi părea mai limpede din toate, era faptul că avea să
urmeze curând o nouă recrutare, ca după toate campaniile, și că de data asta,
puteau foarte bine fi luați și șchiopii. Îmi pierise sângele din obraz și prezicerea
lui Pinacle îmi ridica părul măciucă.
— Du-te, Joseph, culcă-te liniștit, îmi spuse taica Goulden; mie nu mi-e somn,
am să rămân aci… toate astea mă tulbură. N-ai observat nimic în oraș?
— Nu, domnule Goulden.
Am intrat în odaia mea și m-am culcat. Multă vreme n-am putut închide ochii,
cu gândul la recrutare, la Catherine, la toate miile de bărbați îngropați în zăpadă;
îmi spuneam că n-ar fi rău să fug în Elveția.
Pe la ceasurile trei, îl auzii pe domnul Goulden culcându-se la rându-i. După
câteva clipe adormii în voia Domnului.
 IV

Când am intrat a doua zi, pe la șapte, în odaia domnului Goulden ca să-mi

reiau lucrul, el mai era în pat, foarte abătut.
— Joseph, îmi spuse, nu mă simt bine, toate grozăviile astea m-au îmbolnăvit;
n-am închis ochii toată noaptea.
— Să vă fac un ceai? l-am întrebat eu.
— Nu, băiete, nu, nu-i nevoie; vezi doar puțin de foc, am să mă scol mai
târziu. Dar acum, trebuie mers în oraș pentru întorsul orologiilor, fiindcă e luni;
eu nu mă pot duce, că dacă mai văd și atâția oameni de treabă așa de necăjiți,
oameni pe care-i cunosc de treizeci de ani, atunci mă amărăsc de tot. Ascultă,
Joseph, ia cheile atârnate în dosul ușii, și du-te tu; așa-i mai bine. Eu am să
încerc să-mi vin în fire, să dorm puțin… Dac-aș putea dormi un ceas sau două,
asta mi-ar face bine.
— Bine, domnule Goulden, îi spusei eu, plec îndată.
După ce pusei lemne pe foc, luai mantaua și mănușile, închisei pologul de la
patul domnului Goulden și ieșii, cu legătura de chei în buzunar. Boala lui moș
Melchior mă mâhnea puțin, ce-i drept, dar mă mângâiam cu un gând; îmi
spuneam în sinea mea: „Ai să te urci în clopotnița orașului și de-acolo, de sus, ai
să vezi casa Catherinei și a mătușii Grédel.” Gândind așa, ajunsei la clopotarul
Brainstein, care locuia în colțul pieței mici, într-o magherniță veche, dărăpănată;
cei doi băieți ai lui erau țesători, așa că în cuibul ăsta bătrân se auzeau de
dimineață până seara războaiele scârțâind și suveicile șuierând. Bunica, bătrână
de nu i se mai vedeau ochii, dormea într-un fotoliu străvechi, pe speteaza căruia
stătea o coțofană. Moș Brainstein, când n-avea de tras clopotele pentru un botez,
o înmormântare sau o nuntă, citea dintr-un almanah, lângă gemulețele rotunde
ale ferestrei.
Lângă maghernița lor era o gheretă, adăpostită sub acoperișul halelor vechi,
unde lucra cârpaciul Koniam, iar mai departe, se aflau galantarele măcelarilor și
ale zarzavagioaicelor.
Sosii prin urmare la alde Brainstein; văzându-mă, bătrânul se ridică și spuse:
— Dumneata ești, domnule Joseph?
— Da, moș Brainstein, vin în locul domnului Goulden, care nu se simte bine.
— A! bun… bun… e tot una.
Își puse flanela veche și căciula groasă de lână, gonind pisoiul care dormea pe
ea, luă apoi dintr-un sertar cheia cea mare a clopotniței, și ieșirăm afară. Cu tot
gerul, m-am bucurat că mă aflu în aer liber, căci bojdeuca aceea era plină de
aburi cenușii, parc-ai fi răsuflat într-o oală; n-am înțeles niciodată cum puteau să
trăiască așa oamenii ăștia.
În sfârșit, urcarăm strada, iar taica Brainstein îmi spuse:
 — Ai auzit de nenorocirea din Rusia, domnule Joseph?
— Da, moș Brainstein; e groaznic!
— A! zise el, nici vorbă! Dar asta o să aducă bisericii multe acatiste; că, știi,
toată lumea o să vrea să plătească acatiste pentru băieți, mai ales că au murit într-
o țară de păgâni.
— Negreșit, negreșit, zisei eu.
În momentul acela, traversam piața și, dinaintea primăriei, în fața corpului de
gardă, staționau deja mai multe persoane, țărani și orășeni care citeau o
înștiințare. Urcarăm scările și intrarăm în biserică, unde mai bine de douăzeci de
femei, tinere și bătrâne, erau în genunchi pe lespezile de piatră, cu tot gerul
înspăimântător.
— Vezi, zise Brainstein, ce-ți spuneam eu? Au și venit să se roage, și sunt
sigur că jumătate din ele sunt aici de la ora cinci.
Deschise portița turnului pe unde se ajungea la orgă și începurăm să urcăm
prin întuneric. Când ajunserăm la orgă, o luarăm pe la stânga foalelor și urcarăm
până la clopote.
Am fost bucuros că revăd cerul albastru și că respir aer curat, căci miasmele
liliecilor care trăiesc prin fundăturile astea înguste te înăbușeau aproape. Dar ce
frig îngrozitor în cușca asta deschisă tuturor vânturilor, și ce lumină orbitoare din
pricina zăpezii, de puteai cuprinde cu ochii douăzeci de leghe de întindere!
Întregul orășel Phalsbourg, cu cele șase bastioane, cu cele trei întărituri în
semicerc, cu cele două avanposturi, cu cazărmile și magaziile cu praf de pușcă,
cu punțile, șanțurile și meterezele lui, cu piața pentru defilări și cu căsuțele lui
bine aliniate, se contura ca pe-o hârtie albă. Ochiul pătrundea până în fundul
curților, iar eu, care nu eram încă deprins cu așa ceva, rămăsesem în mijlocul
platformei, de teamă să nu-mi vină să zbor, cum se povestește despre unii
oameni, care-și pierd mintea când se află la înălțimi mari. Nu îndrăzneam să mă
apropii de orologiu, care are cadranul și acele pe peretele dindărăt și, dacă
Brainstein nu mi-ar fi dat exemplul, aș fi rămas acolo, strângând în brațe bârna
din dreptul clopotelor; dar el îmi spuse:
— Hai și te uită, domnule Joseph; merge bine ceasul?
Am scos atunci din buzunar ceasornicul mare al domnului Goulden, care arăta
secundele, și am văzut că orologiul e mult rămas în urmă. Brainstein mă ajută să
trag greutățile, și apoi potrivirăm clapele acelor.
— Orologiul rămâne totdeauna în urmă iarna, zise el, din cauză că se strânge
fierul.
După ce-mi deprinsei puțin ochiul cu toate astea, începui să privesc
împrejurimile; satul Baraques din pădurea de stejar, satul Baraques-du-Haut,
Bigelbergul, și, la urmă, recunoscui satul Quatre-Vents pe dealul din față,
precum și casa mătușii Grédel. Din coș ieșea tocmai un fir albastru de fum care
se înălța spre cer. Și-mi reveni în minte bucătăria; mi-o închipuii pe Catherine cu
galenți și cu fustiță de lână, torcând la gura vetrei și gândindu-se la mine. Eram
așa de înduioșat, că nu mai simțeam frigul; nu-mi puteam lua ochii de la coș.
Moș Brainstein, care nu știa la ce mă uit, zise:
— Da… da, domnule Joseph, acuma, cu toată zăpada, drumurile sunt pline de
oameni; vestea cea mare s-a și răspândit și fiecare vine să afle ce nenorocire i s-a
întâmplat.
Văzui că are dreptate; toate drumurile, toate potecile erau pline de oameni
care veneau la oraș; și, privind în piață, zării mulțimea care creștea dinaintea
corpului de gardă al primăriei și dinaintea poștei. Se auzea ca un vuiet mare.
În sfârșit, după ce m-am mai uitat o dată la casa Catherinei, a trebuit până la
urmă să cobor, și începurăm să ne învârtim în scara întunecoasă, ca într-un puț.
Când am ajuns la orgă, am văzut din balcon că mulțimea crescuse și în biserică;
toate mamele, toate surorile, toate bunicile bătrâne, stăteau îngenuncheate pe
bănci, într-o tăcere adâncă; se rugau pentru cei de acolo… și-ar fi dat totul ca să-i
mai vadă o dată!
Mai întâi n-am înțeles bine asta, dar deodată îmi veni gândul că, dac-aș fi
plecat anul trecut, Catherine ar fi fost și ea aci, ca să se roage și să mă ceară
înapoi lui Dumnezeu; mi se sfâșie atunci inima, și-mi simții tot trupul tremurând.
— Haidem, haidem! îi spusei lui Brainstein; e groaznic!
— Ce? întrebă el.
— Războiul.
Coborârăm atunci scara pe sub ușa principală; am traversat apoi piața ca să
mă duc la domnul comandant Meunier, în vreme ce Brainstein se întorcea acasă.
La primărie, în colț, am văzut un spectacol pe care am să mi-l amintesc toată
viața. Acolo era afișul cel mare; mai mult de cinci sute de persoane – orășeni și
țărani, bărbați și femei, strânși unii lângă alții, palizi și cu gâtul întins – îl priveau
în tăcere ca pe ceva îngrozitor. Nu-l puteau citi, și, din când în când, cineva
dintre ei spunea pe nemțește sau pe franțuzește:6
— Da’ nu se poate să fi murit cu toții!… Au să se mai întoarcă unii.
Alții strigau:
— Da’ nu se vede nimic… nu ne putem apropia!
O biată bătrână, mai pe la urmă, ridica mâinile strigând:
— Cristophe… bietul meu Christophe!
Alții, parcă indignați de strigătul ei, spuneau:
— Da’ mai închideți gura bătrânei!
Fiecare nu se gândea decât la sine.
Din urmă veneau mereu alții prin Poarta Germaniei.
6
În Alsacia și Lorena, mai ales la marginea dintre cele două ținuturi, se vorbeau atât limba
franceză cât și cea germană.
 În sfârșit, Harmentier, sergentul de stradă, ieși din bolta corpului de gardă și
se urcă pe treapta de sus, cu un afiș la fel cu cel de pe zid; îl urmau câțiva soldați.
Atunci toată lumea alergă înspre el, dar soldații îi deteră la o parte pe cei din față
și taica Harmentier începu să citească afișul, așa numit al 29-lea buletin, în care
împăratul povestea că în timpul retragerii caii piereau cu miile în fiece noapte.
De oameni nu spunea nimic!
Sergentul citea rar și nimeni nu sufla un cuvânt; bătrâna, care nu știa
franțuzește, asculta ca și ceilalți. Ai fi putut auzi și o muscă zburând. Dar când
ajunse la pasajul următor: „Cavaleria noastră își pierduse în asemenea măsură
caii, încât au trebuit regrupați ofițerii care-și mai aveau calul ca să se formeze
patru companii de câte o sută cincizeci de oameni fiecare. Generalii îndeplineau
funcțiile de căpitani, iar coloneii pe cele de subofițeri” – când citi acest pasaj,
care era mai grăitor decât tot restul în privința situației jalnice a Marei Armate, se
auziră din toate părțile țipete și gemete; două-trei femei se prăbușiră… au fost
duse de-acolo sprijinite de braț.
Afișul, ce-i drept, adăuga: „Sănătatea Majestății-Sale e mai bună ca
totdeauna”, ceea ce aducea o mare mângâiere. Din nefericire, asta nu putea reda
viața celor trei sute de mii de oameni îngropați în zăpadă; așa că lumea pleca
foarte întristată! Veneau alții, cu zecile, care n-auziseră nimic, așa că Harmentier
ieșea din oră în oră să citească buletinul. Asta a ținut până seara, și, de fiecare
dată, a fost aceeași poveste. Eu am fugit… aș fi vrut să nu știu nimic din toate
astea.
M-am urcat la domnul comandant al pieței. Intrând în salon, am văzut că
prânzea. Era un bărbat solid, deși spre vârsta bătrâneții, cu fața roșie și cu o bună
poftă de mâncare.
— A! tu ești! zise el; vasăzică domnul Goulden nu vine?
— Nu, domnule comandant, e bolnav, din pricina veștilor proaste.
— A! da… da… cred și eu, spuse el golind paharul; da, e o nenorocire.
Și în timp ce spălam globul pendulei, adăugă:
— Ei! da’ să-i spui domnului Goulden că o să ne luăm noi revanșa… Nu poți
fi totdeauna cel mai tare, ce naiba! De cincisprezece ani îi tot punem să joace
cum le cântăm noi, au și ei dreptul la un mic premiu de consolare… Și-apoi,
onoarea e salvată, n-am fost înfrânți: dacă nu era zăpada și frigul, ar fi pătimit
rău bieții cazaci… Dar un pic de răbdare, efectivele au să fie curând reînnoite, și
atunci vai de ei!
Întorsei pendula; el se ridică și veni să se uite, fiind mare amator de
ceasornicărie. Mă ciupi de ureche voios; apoi, pe când mă pregăteam să plec, își
încheie tunica groasă pe care o descheiase în timpul mesei și zise:
— Spune-i lui moș Goulden să doarmă liniștit: la primăvară începe iar nunta;
n-o să-i ajute veșnic iarna pe kalmuci; așa să-i spui!
 — Da, domnule comandant, răspunsei eu închizând ușa.
Fața lui lată și aerul vesel îmi aduseseră oarecare alinare; dar în toate casele în
care am fost după aceea, la alde Harwich, la alde Frantz-Toni, la alde Durlach,
peste tot, nu se auzeau decât vaiete; femeile mai cu seamă erau pierite de jale;
bărbații nu spuneau nimic și umblau de colo până colo, cu capul plecat, fără să se
uite măcar la ce lucram eu la ei.
Pe la ceasurile zece, nu-mi mai rămăseseră decât două case. Una era cea a
domnului de La Vablerie-Chamberlan, un vechi aristocrat, care locuia la capătul
Străzii Mari, cu doamna Chemberlan d’Ecof și cu domnișoara Jeanne, fiica lor.
Erau foști emigranți întorși în țară de trei-patru ani. Nu se duceau la nimeni în
oraș, și nu se vedeau decât cu vreo trei sau patru preoți bătrâni din împrejurimi.
Domnului de La Vablerie-Chamberlan nu-i plăcea decât vânătoarea; avea șase
câini în fundul curții și o trăsură cu doi cai; moș Robert, din strada Capuținilor,
făcea la ei treabă de vizitiu, de rândaș, de servitor și de argat la câini. Domnul de
La Vablerie purta tot timpul o haină de vânătoare, o șapcă de piele și cizme cu
pinteni. Tot orașul îi spunea bracul7; dar despre doamna și domnișoara de
Chamberlan nu se spunea nimic.
Eram tare trist în clipa când am împins ușa grea cu scripete, al cărei tremurat
se prelungea până în vestibul; așa că fui foarte mirat auzind, în mijlocul
disperării generale din oraș, sunet de cântec și de clavecin! Domnul de La
Vablerie cânta din gură, iar domnișoara Jeanne îl acompania. Pe vremea aceea nu
știam că nenorocirea unora înseamnă bucuria altora, așa că mi-am spus, cu mâna
pe clanță: „N-au aflat încă de ce s-a întâmplat în Rusia”.
Dar cum stăteam așa, se deschise ușa la bucătărie, și domnișoara Louise,
slujnica lor, scoțând capul, întrebă:
— Cine-i acolo?
— Eu, domnișoară Louise.
— A! dumneata ești, domnule Joseph; treci pe aci.
În casa asta pendula se afla într-un salon mare în care se intra rar; ferestrele
înalte cu jaluzele, dând spre curte, stăteau închise; dar era destulă lumină pentru
ce aveam eu de făcut. Trecui deci prin bucătărie și aranjai pendula străveche, o
piesă splendidă de marmoră albă. Domnișoara Louise se uita la ce fac.
— Aveți musafiri, domnișoara Louise? o întrebai.
— Nu, dar domnul mi-a spus să nu las pe nimeni să intre.
— E veselie mare la dumneavoastră…
— A! da! zise ea, e prima dată de ani de zile; nu știu ce i-a găsit.

7
Joc de cuvinte: în limba franceză braque (n.) înseamnă: câine de vânătoare, copoi; iar
braque (adj.) înseamnă: zăpăcit, țicnit.
 Pusei globul la loc și ieșii, cu gândul la lucrurile astea care-mi păreau
neobișnuite. Nu-mi trecu prin minte că cei de aci se bucurau de înfrângerea
noastră.
Plecând de acolo, întorsei colțul străzii ca să mă duc la moș Féral, numit Port-
drapelul, pentru că, la vârsta de patruzeci și cinci de ani, fiind fierar și vechi tată
de familie, purtase drapelul voluntarilor din Phalsbourg în 92, și nu se întorsese
decât după campania de la Zürich. Avea trei băieți în armata din Rusia, pe Jean,
pe Louis și pe Georges Féral: Georges era maior de cavalerie, ceilalți doi ofițeri,
de infanterie.
Mă gândeam eu că trebuie să fie tare necăjit moș Féral; dar asta n-a fost nimic
pe lângă ce-am văzut intrând în odaia lui. Bietul bătrân, orb și chel, ședea în
fotoliu lângă sobă, cu capul în piept și cu ochii mari și albi holbați de parcă ar fi
văzut pe cei trei băieți întinși la picioarele lui; nu spunea nimic, dar picături mari
de sudoare îi curgeau de pe frunte pe obrajii trași și uscați, iar fața îi era atât de
palidă de-ai fi zis că-și dă sufletul. Vreo patru, cinci foști camarazi de-ai lui din
vremea Republicii: moș Desmarets, moș Nivoi, bătrânul Paradis, Froissard
lunganul, veniseră să-l consoleze. Ședeau în jurul lui cufundați în tăcere, trăgând
din pipe și având mutre jalnice.
Din când în când unul din ei zicea:
— Lasă, Féral, lasă, ce? nu mai suntem noi veterani din armata de la Sambre
și Meuse?
Sau:
— Curaj, Port-drapel, curaj!… ce? n-am cucerit noi bateria de la Fleurus în
pas alergător?
Sau altceva de felul ăsta.
Dar el nu răspundea nimic; ofta numai, din minut în minut i se umflau obrajii
bătrâni și scofâlciți, apoi se încovoia, iar ceilalți își făceau semne, dând din cap,
ca pentru a spune: „Jale mare”.
Mă grăbii să întorc orologiul și să plec, căci la vederea bietului bătrân atât de
disperat mi se rupea inima.
Acasă îl găsii pe domnul Goulden la masa de lucru.
— Te-ai întors, Joseph, zise el; ei, ce veste?
— Ați avut dreptate să stați acasă, domnule Goulden; e groaznic.
Și-i povestii totul cu de-amănuntul.
— Da, le știam pe toate, zise el mâhnit, dar asta nu-i decât începutul unor și
mai mari nenorociri; prusienii, austriecii, rușii, spaniolii, și toate popoarele pe
care le-am jefuit din 1804 încoace au să profite de slăbiciunea noastră ca să ne
cotropească. De vreme ce noi am ținut să le punem regi care le erau cu totul
necunoscuți și pe care nu-i voiau, au să ne aducă acum și ei alți regi, cu nobilime
și cu toată tărășenia. Așa că după ce Împăratul ne-a lăsat sânge de ne-a uscat
pentru frații lui8, o să pierdem tot ce câștigasem prin Revoluție. În loc să fim cei
dintâi, vom fi coada cozii. Da, asta o să ni se întâmple acum. În timp ce tu
umblai prin oraș, eu numai la atâta m-am gândit; aș jura că nu poate fi altfel: de
vreme ce soldații erau totul la noi, iar acum nu mai avem soldați, înseamnă că nu
mai suntem nimic!
Se ridică atunci, eu pusei masa, și, în vreme ce prânzeam în tăcere, începură
să tragă clopotele bisericii.
— A murit cineva în oraș, zise domnul Goulden.
— Da… N-am auzit de asta.
După zece minute, intră rabinul Rôse ca să-și pună geam la ceasornic.
— Cine-o fi murit? îl întrebă domnul Goulden.
— Bătrânul Port-drapel.
— Cum așa? moș Féral?
— Da, de vreo jumătate de ceas – douăzeci de minute. Taica Desmarets și
încă câțiva voiau să-l consoleze; până la urmă, le-a cerut să-i citească ultima
scrisoare de la fiu-său Georges, maiorul de cavalerie, care-i spunea că speră să
vină să-l îmbrățișeze la primăvară cu epoleții de colonel. Auzind asta, deodată a
vrut să se ridice, dar a căzut la loc cu capul pe genunchi; scrisoarea i-a sfâșiat
inima!
Domnul Goulden nu făcu niciun comentariu.
— Iată, domnule Rôse, spuse el, dându-i rabinului ceasornicul; costă șaizeci
de bani.
Domnul Rôse ieși, iar noi ne continuarăm masa în tăcere.

8
În adevăr, în urma bătăliilor sângeroase ale lui Napoleon, frații lui deveniseră regi în țările
cucerite.
 V

După câteva zile ziarul anunță că împăratul e la Paris, și că Regele Romei și

împărăteasa Marie-Louise vor fi încoronați. Domnul primar, domnul ajutor de
primar și consilierii municipali nu vorbeau decât de drepturile tronului, ba chiar
s-a ținut anume un discurs în sala primăriei. Discursul l-a făcut domnul profesor
Burguet, cel mai mare dintre frați; iar domnul baron Parmentier l-a citit. Dar
oamenii nu erau mișcați, căci fiecare se temea să nu fie luat la recrutare,
gândindu-se că acum au să trebuiască mulți soldați; gândul ăsta tulbura lumea,
iar cât despre mine, slăbeam pe zi ce trecea. Degeaba îmi spunea domnul
Goulden: „Nu te teme, Joseph, tu nu poți merge. Gândește-te, băiatule, că un
șchiop ca tine ar rămâne de căruță la prima etapă!” Cu toate astea, eram grozav
de îngrijorat.
La cei din Rusia nu se mai gândeau decât familiile lor.
Când eram singuri la lucru, domnul Goulden îmi spunea câteodată:
— Dacă cei care sunt stăpânii noștri, și care pretind că Dumnezeu i-a adus pe
pământ ca să ne facă fericiți, și-ar putea închipui, la începutul unui război, pe
bieții bătrâni, pe mamele nefericite cărora le vor smulge, ca să zic așa, inima și
măruntaiele ca să-și satisfacă ei orgoliul; dacă ar putea să le vadă lacrimile și să
le audă gemetele în momentul când vor veni să le spună: „Copilul
dumneavoastră a murit… n-o să-l mai vedeți niciodată! A pierit sub copitele
cailor, sau zdrobit de o ghiulea, sau într-un spital, departe – după ce a fost
ciopârțit – scuturat de friguri, fără nicio mângâiere, chemându-vă ca pe vremea
când era micuț!…” dacă și-ar putea închipui lacrimile acestor mame, cred că nici
unul n-ar fi atât de barbar încât să continue. Dar nu se gândesc la nimic, își
închipuie că ceilalți nu-și iubesc copiii cum și-i iubesc ei, consideră oamenii
drept dobitoace! Se înșală; tot geniul lor și toate gândurile lor de glorie nu
înseamnă nimic, căci nu există decât un lucru pentru care un popor trebuie să se
ridice – bărbați, femei, copii și bătrâni laolaltă – clipa când ne e în primejdie
Libertatea ca în ’92; atunci ori murim cu toții împreună, ori câștigăm cu toții
împreună; cel care stă în urmă e un laș; vrea să se bată alții pentru el… biruința
nu e pentru câțiva, e pentru toți; fiul și tatăl își apără familia; dacă sunt uciși, e o
nenorocire, dar mor pentru drepturile lor. Ăsta e, Joseph, singurul război drept,
când nimeni n-are a se plânge; toate celelalte sunt vrednice de rușine, iar gloria
pe care o aduc nu e glorie de om, ci o glorie de fiară sălbatică!
Așa îmi vorbea bunul domn Goulden, iar eu eram cu totul de părerea lui.
Dar deodată, la 8 ianuarie, se puse la primărie un afiș mare, care anunța că
Împăratul avea să facă noi înrolări, aprobate printr-un senatusconsultum9, cum se
zicea pe atunci, chemând mai întâi 150.000 de recruți din 1813, apoi 100 de
9
Hotărâre a senatului roman care a dat numele și hotărârilor unor senate moderne.
cohorte din prima chemare sub drapel a lui 1812, care se și credeau scăpate, apoi
100.000 de recruți din 1809 până în 1812, și așa mai departe, astfel că toate
găurile aveau să fie umplute, ba vom avea chiar o armată și mai mare decât cea
trimisă în Rusia.
Când moș Fouze, geamgiul, veni într-o dimineață și ne povesti cuprinsul
acestui afiș, mai că leșinai, căci îmi spusei: „Acum îi iau pe toți: chiar pe capii de
familie din 1809; sunt pierdut!”
Domnul Goulden îmi turnă apă pe ceafă; îmi atârnau brațele, eram galben ca
un mort.
De altfel nu eram singurul căruia afișul de la primărie îi produsese un
asemenea efect; în anul acela mulți tineri refuzară să plece: unii își spărgeau
dinții, ca să nu poată rupe fișicul de la cartuș; alții își zdrobeau degetele mari de
la mână, trăgând cu pistolul în ele, ca să nu poată ține pușca; alții fugeau în
păduri; erau numiți refractari și nu se mai găseau destui jandarmi ca să se ia după
ei.
Și tot în vremea aceea mamele avură curajul de a se revolta și de a-și încuraja
băieții să nu asculte de jandarmi.
Îi ajutau pe băieți în chip și fel, țipau împotriva Împăratului, iar preoții de
toate religiile le susțineau; ce mai, paharul era plin!
Chiar în ziua afișului, mă dusei la Quatre-Vents; dar nu ca altădată, plin de
bucurie, ci ca ultimul dintre nenorociți, căruia i se răpesc iubirea și viața. Abia de
mă țineam pe picioare și, ajungând acolo, nu știam cum să anunț nenorocirea; dar
când am intrat, mi-am dat seama că aflaseră tot, căci Catherine plângea amarnic,
iar mătușa Grédel era palidă de indignare.
Ne-am îmbrățișat întâi în tăcere și prima vorbă pe care mi-a spus-o mătușa
Grédel, dându-și cu ciudă părul cărunt pe după urechi a fost:
— N-ai să pleci!… Ce ne privesc pe noi războaiele astea? Chiar și popa a spus
că e prea de oaie, la urma urmei, că ar trebui să se facă pace. Ai să rămâi acasă!
Nu plânge, Catherine. Îți spun că rămâne acasă.
Era verde de mânie și-și împingea oalele vorbind.
— E multă vreme, zise ea, de când mi-e silă de măcelul ăsta groaznic; a
trebuit până azi ca bieții noștri veri Kasper și Yokel să se ducă să-și lase oasele în
Spania pentru Împăratul ăsta, și acum mai vine să ni-i ceară și pe tineri; nu-i
ajunge că au pierit din pricina lui trei sute de mii în Rusia. În loc să se gândească
la pace, ca un om cu scaun la cap, nu se gândește decât cum să-i măcelărească pe
cei care-au rămas… O să vedem noi! O să vedem noi!
— Pentru Dumnezeu! mătușă Grédel, taci, vorbește mai încet, îi spusei eu
uitându-mă la fereastră, poate să te audă cineva; ne curățăm atunci cu toții.
— Ei, da, vorbesc ca să fiu auzită, continuă ea; nu mi-e frică de Napoleon al
tău; ne-a împiedicat de la început să vorbim, ca să facă el ce vrea… dar toate au
un capăt!… Numai în satul nostru, patru femei tinere au să-l și piardă bărbații, și
zece băieți au să lase totul, bieții de ei, deși au mamă și tată, deși avem o justiție,
un Dumnezeu, o religie… asta nu-i ticăloșie curată?
Și cum voiam să răspund:
— Știi ce, Joseph, zise ea, să-ți spun una: omul ăsta n-are inimă!… O să
sfârșească rău!… S-a și arătat mâna lui Dumnezeu iarna asta: Dumnezeu a văzut
că lumea se teme mai mult de un om decât de el, că până și mamele, ca pe
vremea lui Irod, nu mai îndrăznesc să țină lângă ele carnea din carnea lor când o
cere el pentru măcel; atunci a adus gerul, și armata noastră a pierit… iar cei care
au să mai plece sunt morți dinainte: s-a supărat Dumnezeu! Tu, n-ai să pleci, îmi
spuse femeia asta plină de îndârjire, nu vreau să pleci; ai să te ascunzi în păduri
împreună cu Jean Kraft, cu Louis Bême și cu toți băieții mai curajoși de pe aci; o
să treceți munții în Elveția, iar Catherine și cu mine vom veni și noi acolo, până
ce ia sfârșit prăpădul.
După asta, mătușa Grédel tăcu singură. Și în loc să ne facă o masă obișnuită,
ne făcu una mai bună decât duminica trecută, apoi ne spuse cu hotărâre:
— Mâncați, copii, nu vă fie temă… au să se schimbe ele lucrurile.
M-am înapoiat la Phalsbourg pe la ceasurile patru după-amiază, ceva mai
liniștit decât la plecare. Dar cum urcam strada Munților, iată că aud, la colțul
liceului, toba sergentului Harmantier și văd o mare de oameni în jurul lui. Alerg
și eu să ascult strigările, și ajung taman când începea.
Harmantier citi că, prin senatusconsultum din ziua de 3, s-a hotărât tragerea la
sorți a recruților pentru ziua de 15.
Eram în 8, nu mai rămâneau prin urmare decât șapte zile. Asta mă tulbură
mult.
Toți cei de față se împrăștiau care încotro în cea mai mare liniște. Eu mă
întorsei acasă foarte trist, și-i spusei domnului Goulden:
— Se trag sorții joia viitoare.
— A! zise el, n-au timp de pierdut… e graba mare.
E ușor de închipuit cât de necăjit am fost în ziua aceea și în cele următoare.
Nu-mi găseam locul; neîncetat mă vedeam gata să plec din țară. Mi se părea că și
alerg prin păduri cu jandarmii strigând după mine: „Stai! Stai!” Apoi îmi
închipuiam jalea Catherinei, a mătușii Grédel, a domnului Goulden. Uneori mă
vedeam mărșăluind împreună cu o mulțime de alți nefericiți cărora li se striga:
„Înainte!… Cu baioneta!” în vreme ce ghiulelele secerau șiruri întregi de ostași.
Auzeam vuietul ghiulelelor și șuieratul gloanțelor; în sfârșit, eram într-o stare
jalnică.
— Ține-ți firea, Joseph, îmi spunea domnul Goulden; nu te mai frământa așa.
Gândește-te că din toți cei ce vin la recrutare nu sunt poate nici zece care să aibă
ca tine motive atât de puternice ca să fie lăsat la vatră. Ar trebui să fie orb
doctorul ca să te dea de bun. De altfel, am să vorbesc cu domnul comandant al
poliției… Fii liniștit!
Vorbele lui bune nu mă puteau liniști.
Toată săptămâna am petrecut-o așa într-o neliniște groaznică, și când a sosit
ziua tragerii, joi de dimineață, eram atât de galben, atât de desfigurat, încât
părinții recruților mă invidiau oarecum gândindu-se la fiii lor: „Ăsta, își spuneau
ei, are noroc… să-l sufli și cade… Unii se nasc sub o stea bună!”
 VI

Să fi văzut primăria din Phalsbourg în dimineața de 15 ianuarie 1813, în

timpul tragerii la sorți! Nu-ți vine ușor nici astăzi când tragi un număr prost la
recrutare și ești silit să-ți părăsești părinții, prietenii, satul, boii și pământul, ca să
te duci Dumnezeu știe unde, să înveți: „Un… doi!… un… doi!… Stai!… la
dreapta… capul la stânga… drepți!… Prezentați arm’… etc.” Da, nu-i ușor, dar
știi cel puțin că te întorci de-acolo; îți poți spune cu oarecare încredere: „Peste
șapte ani10, o să-mi regăsesc vechiul meu cuib, părinții și poate și iubita… Voi fi
umblat prin lume… voi avea chiar drepturi la postul de pădurar sau de jandarm!”
Asta dă curaj oamenilor înțelepți. Dar în vremea aceea, dacă aveai nefericirea să
tragi un număr prost, se zicea cu tine; din o sută, deseori nu se întorcea niciunul;
nu te puteai deprinde cu gândul că pleci pentru totdeauna.
În ziua aceea, așadar, trebuiau să tragă primii cei din Harberg, din Garbourg și
din Quatre-Vents, apoi cei din oraș, și după ei cei din Wechem și din
Mittelbronn.
Am fost în picioare dis-de-dimineață, și, cu coatele pe masa de lucru, am
început să-i privesc pe cei care treceau: băieți îmbrăcați țărănește, bieți bătrâni cu
scufie de bumbac și pieptar, bătrâne cu camizol și fuste de lână, încovoiați,
desfigurați, cu bățul sau cu umbrela la subsuoară. Soseau familii întregi. Domnul
subprefect din Sarrebourg, cu galoanele de argint la guler, și secretarul său, care
trăseseră în ajun la Boul-Roșu, se uitau la ei pe fereastră.
Pe la ceasurile opt, domnul Goulden se așeză la lucru, după ce-și băuse
cafeaua; eu nu luasem nimic și eram tot cu ochii la fereastră când domnul primar
Parmentier și ajutorul său veniră să-l ia pe domnul subprefect.
Tragerea la sorți începu pe la ora nouă, și în curând se auziră răsunând pe
străzi clarinetul lui Pfifer-Karl și vioara lunganului de Andres. Cântau marșul
Suedezilor; pe muzica asta au părăsit bătrâna Alsacie mii de amărâți care nu s-au
mai întors. Recruții dănțuiau, se legănau ținându-se de braț, chiuiau de răsunau
văile, și băteau pământul cu călcâiele scuturându-și pălăriile și încercând să pară
veseli, deși erau cu moartea în suflet… în sfârșit așa-i obiceiul; iar lunganul de
Andres, uscat, țeapăn, galben ca lemnul de cimișir, și tovarășul lui, rotofei, cu
obrajii umflați până la urechi, semănau cu cei care te însoțesc la cimitir, vorbind
între ei despre una sau alta.
Muzica și chiuiturile mă întristau.
Tocmai îmi pusesem fracul și pălăria de castor ca să plec, când intră mătușa
Grédel și Catherine, spunând:
10
Atât dura stagiul militar în acea vreme. Sorții arătau, după cum numerele trase erau mici
sau mari cine pleacă mal întâi. Cei care trăgeau numere mici plecau cel dintâi. Cel bogați își
puteau cumpăra „om în loc”.
 — Bună ziua, domnule Goulden! venim pentru recrutare.
Văzui îndată cât trebuie să fi plâns Catherine, căci avea ochii roșii și, înainte
de orice, se agăță de gâtul meu în vreme ce mamă-sa se învârtea în juru-mi.
Domnul Goulden le spuse:
— Curând trebuie să vină rândul tinerilor din oraș?
— Da, domnule Goulden, răspunse Catherine cu glas slab; cei din Harberg au
terminat.
— Bine… bine… Ei, Joseph, e timpul să pleci, zise el. Dar nu te necăji… Nu
fiți înspăimântate. Tragerile astea, știți, sunt acum numai de formă, de multă
vreme nimeni nu mai câștigă, sau, când câștigă, e prins din urmă după doi-trei
ani: toate numerele sunt proaste! Când se va întruni Consiliul de revizie, o să
vedem ce e de făcut. Astăzi e, așa, un fel de amăgire dată oamenilor că joacă și ei
la loterie… dar toată lumea pierde.
— Oricum, zise mătușa Grédel, Joseph o să câștige.
— Da, da, răspunse domnul Goulden zâmbind, nici nu se poate altfel.
Ieșii atunci însoțit de Catherine și de mătușă, și urcarăm spre piața mare, unde
se îngrămădea mulțimea. În toate prăvăliile, zeci de recruți, care-și cumpărau
panglici, se înghesuiau în jurul tejghelelor; îi vedeai plângând și, în același timp,
cântând ca niște nebuni. Alții, prin cârciumi, se îmbrățișau sughițând de plâns,
dar și ei cântau. Vreo două-trei tarafuri din împrejurimi, al țiganului Waldteufel
din Rosselkasten și ai lui Georges-Adam, sosiră de asemenea, și-și încurcau
cântecele într-o gălăgie groaznică și sfâșietoare.
Catherine mă strângea de braț, iar mătușa Grédel venea în urma noastră.
În fața corpului de gardă, îl zării de departe pe ambulantul Pinacle, cu coșul
desfăcut pe o măsuță, iar alături, o prăjină mare plină de panglici pe care le
vindea recruților.
Mă grăbeam să trec, dar el îmi strigă:
— Ei, șchiopule, stai, stai nițel!… ia vino-ncoace… ți-am păstrat o panglică
frumoasă. Pentru tine trebuie una grozavă… panglica celor care câștigă!
Fâlfâia deasupra capului o panglică mare și neagră, iar eu pălii fără voie. Dar,
pe când urcam treptele de la primărie, iată că tocmai le cobora un recrut: era
Klipfel, fierarul de la Poarta Franței; trăsese chiar atunci numărul 8, și strigă de
departe:
— Panglica neagră, Pinacle, panglica neagră!… Dă-o încoace, oricât ar costa!
Avea fața întunecată și râdea. Frate-său mai mic, Jean, mergea în urmă
plângând și strigând:
— Nu Jacob, nu, nu lua panglica neagră!
Dar Pinacle și apucase să lege panglica la pălăria fierarului, în vreme ce
acesta spunea:
 — Acum asta-i ce ne trebuie… Suntem morți cu toții… trebuie să ne purtăm
doliul!
Și cu o voce sălbatică strigă: „Trăiască Împăratul!”
Îmi venea mai la îndemână să văd panglica aceea la pălăria lui decât la a mea,
și mă strecurai repede prin mulțime ca să scap de Pinacle.
Cu mare greutate am putut intra sub bolta primăriei și urca scara veche de
stejar, pe care oamenii urcau și coborau ca într-un adevărat furnicar. În sala mare
de sus, se plimba jandarmul Kelz, asigurând pe cât posibil ordinea. Iar în camera
de consiliu de alături – unde e zugrăvită Justiția legată la ochi – se auzea cum se
strigau numerele. Din când în când, ieșea câte un recrut, roșu la față, legându-și
numărul de bonetă și depărtându-se prin mulțime cu capul în piept, ca un taur
furios care nu mai vede limpede și care ar vrea să-și frângă coamele de zid. Alții,
dimpotrivă, treceau galbeni ca niște morți.
Ferestrele primăriei erau deschise; se auzeau afară cele cinci sau șase tarafuri
cântând laolaltă. Era îngrozitor.
O țineam strâns de mână pe Catherine, și, încet, încet, ajunserăm, prin toată
lumea asta, în sala unde domnul subprefect, primarii și secretarii strigau
numerele de pe tribună, cu voce tare, așa cum se pronunță o sentință, căci toate
numerele erau adevărate sentințe.
Am așteptat mult.
Nu mai aveam nicio picătură de sânge în vine, când mi se strigă în sfârșit
numele.
Înaintai fără să văd sau să aud, băgai mâna în ladă și scosei un număr.
Domnul subprefect strigă: „Numărul 17!”
Am plecat atunci fără să spun nimic. Catherine și mătușa veneau în urmă. Am
coborât în piață și acolo, dând de puțin aer, mi-am amintit că trăsesem numărul
17.
Mătușa Grédel părea uluită.
— Și doar îți pusesem ceva în buzunar, zise ea; dar ticălosul ăsta de Pinacle
ți-a cobit a rău.
În același timp trase din buzunarul meu de la spate o bucată de sfoară. Mie-mi
curgeau picături mari de sudoare de pe frunte; Catherine pălise de tot; și astfel
ne-am înapoiat la domnul Goulden.
— Ce număr ai, Joseph? mă întrebă el de îndată.
— Șaptesprezece, răspunse mătușa, așezându-se cu mâinile pe genunchi.
Domnul Goulden păru o clipă tulburat, dar apoi zise:
— Ce mi-e ăsta, ce mi-e altul… de plecat, pleacă toți… trebuie completate
cadrele. Dar pentru Joseph asta nu înseamnă nimic. Am să mă duc la domnul
primar, la domnul comandant al pieței… Nu ca să le spun o minciună; că Joseph
e șchiop, o știe tot orașul; dar la înghesuială, s-ar putea trece peste asta. De aceea
am să mă duc să vorbesc cu ei. Așa că nu vă tulburați, aveți încredere.
Vorbele bunului domn Goulden le liniștiră pe mătușa Grédel și pe Catherine,
care se înapoiară la Quatre-Vents cu speranța în suflet; întrucât mă privea, nu era
însă același lucru; din clipa aceea n-am mai avut un minut liniște, nici ziua, nici
noaptea.
Împăratul avea un obicei bun; nu-i lăsa pe recruți să lâncezească acasă. Îndată
după tragere venea consiliul de revizie, – și, după câteva zile, foaia de drum. Nu
făcea ca dentiștii care-ți arată mai întâi cleștele și cârligele și care ți se uită multă
vreme în gură, așa încât te-apucă durerea de burtă până ce s-au hotărât: el o lua
repede!
La trei zile după tragere, Consiliul de revizie era la primărie, cu toți primarii
din ținut și câțiva notabili, care să dea lămuriri la nevoie.
Cu o zi înainte, domnul Goulden își pusese mantaua lui cafenie și peruca cea
mai frumoasă și se dusese să întoarcă orologiul domnului primar și pe cel al
comandantului pieței. Se întorsese cu zâmbetul pe buze și-mi spusese:
— O să meargă treaba… domnul primar și domnul comandant știu prea bine
că ești șchiop; doar se vede, ce naiba! Mi-au răspuns numaidecât: „Ei, domnule
Goulden, tânărul e șchiop; la ce bun să ne vorbești de el. Nu te neliniști: nouă nu
ne trebuie infirmi, ci soldați.”
Vorbele astea îmi turnară balsam în sânge, și în noaptea aceea dormii și eu ca
omul. Dar a doua zi mă cuprinse iar spaima; mă gândii deodată câți tineri plini
de beteșuguri plecau totuși, și câți alții își născoceau fără rușine unele ca să
înșele consiliul; înghițeau, de pildă, lucruri dăunătoare, ca să fie galbeni, sau își
legau piciorul ca să capete varice, sau făceau pe surzii, pe orbii, pe idioții. Și
gândindu-mă la astea, tremurai că nu sunt destul de șchiop și mă hotărâi să mai
par și prăpădit. Auzisem că oțetul dă dureri de stomac și, fără să-i spun ceva
domnului Goulden, înghiții de frică tot oțetul din sticla de lângă cea cu
untdelemn. Apoi, mă îmbrăcai, convins că am o înfățișare de ieșit din mormânt,
căci oțetul era foarte tare și mă ardea pe dinăuntru. Dar când intrai în odaia
domnului Goulden, el exclamă de cum mă văzu:
— Ce-i cu tine, Joseph? Ești roșu ca un cocoș!
Și eu însumi, uitându-mă în oglindă, văzui că eram tot roșu, de la urechi și
până-n vârful nasului. Mă speriai atunci; dar în loc să pălesc, mă înroșii și mai
tare și spusei disperat:
— Acum s-a zis cu mine! O să par un băiat fără beteșuguri, ba chiar foarte
sănătos; mi se urcă la cap oțetul.
— Care oțet? întreabă domnul Goulden.
— Cel de la solniță, pe care l-am băut ca să fiu palid, cum se spune că face
domnișoara Sclapp, organista. Vai, Doamne, ce idee proastă am avut!
 — Asta n-o să te împiedice să fii șchiop, zise domnul Goulden; atâta doar că
voiai să înșeli Consiliul, și asta nu-i cinstit! Dar uite că bate nouă jumătate;
Werner a venit ieri să-mi spună că-ți vine rândul pe la zece… Așa că grăbește-te!
A trebuit deci să plec în starea asta: focul oțetului îmi ieșea prin obraji. Când
mă întâlnii cu mătușa și cu Catherine, care mă așteptau sub bolta primăriei, abia
de mă recunoscură.
— Ce mulțumit și vesel pari! îmi spuse mătușa Grédel.
Auzind așa ceva, aș fi leșinat cu siguranță, dacă nu-mi dădea puteri, fără voia
mea, oțetul. Urcai așadar scara nespus de tulburat, fără să-mi pot mișca limba ca
să răspund, atât eram de îngrozit de prostia mea.
Acolo sus, mai bine de douăzeci și cinci de recruți, care se pretindeau infirmi,
fuseseră găsiți buni; iar mai bine de douăzeci și cinci alții, șezând pe o bancă de-
a lungul peretelui, priveau podeaua, trași la față, așteptându-și rândul.
Bătrânul jandarm Kelz, cu pălăria lui în colțuri, se plimba în lung și-n lat; de
cum mă văzu, se opri încântat, apoi spuse:
— Ei, așa zic și eu! zic și eu! uite în sfârșit unul care se bucură că pleacă;
dorința de glorie îi strălucește în ochi.
Și punându-mi mâna pe umăr:
— Bravo, Joseph, zice el, îți prezic că ai să fii caporal la sfârșitul campaniei.
— Păi sunt șchiop! sării eu indignat.
— Șchiop! zise Kelz făcând cu ochiul și zâmbind, șchiop! Oricum, cu
asemenea față, răzbești peste tot.
Abia terminase de vorbit și s-a deschis sala Consiliului de revizie, iar celălalt
jandarm, Werner, aplecându-se prin ușă, a strigat cu glas aspru:
— Joseph Bertha!
Am intrat, șchiopătând cât puteam mai tare, iar Werner a închis ușa. Primarii
din canton ședeau pe scaune așezate în semicerc, iar domnul subprefect și
domnul primar al Phalsbourgului la mijloc, în fotolii, și secretarul Freylig la
masa lui. Un recrut din Harberg se îmbrăca; jandarmul Descarmes îl ajuta să-și
pună bretelele. Recrutul ăsta, cu părul negru și lung atârnându-i peste ochi, cu
gâtul gol, și cu gura deschisă de-un oftat, părea ca un om dus la spânzurătoare.
Doi medici, maiorul spitalului și altul în uniformă, stăteau de vorbă în mijlocul
sălii. Se întoarseră spre mine spunând:
— Dezbracă-te.
Și mă dezbrăcai până la cămașă, pe care mi-o scoase Werner.
Ceilalți mă priveau.
Domnul subprefect zice:
— Iată un băiat sănătos tun.
Vorbele astea mă înfuriau; răspunsei totuși politicos:
— Dar sunt șchiop, domnule subprefect.
 Medicii se uitară la mine, și cel de la spital, căruia îi vorbise desigur despre
mine domnul comandant al pieței, zise:
— Piciorul stâng e cam scurt.
— N-are a face, zise celălalt, e solid.
Apoi, punându-mi mâna pe piept:
— Are o conformație bună, zise el; ia tușește.
Tușii cât putui mai slab; dar el găsi totuși că am un timbru bun și mai zise: –
Vedeți ce rumen e; sânge bun, nu glumă.
Eu, atunci, văzând că o să fiu luat dacă nu spun nimic, răspunsei:
— Am băut oțet.
— A, zise el, înseamnă că ai un stomac bun, dacă-ți place oțetul.
— Dar sunt șchiop! exclamai disperat.
— Nu-i nimic, nu te necăji, spuse doctorul; piciorul e solid, garantez eu.
— Oricum, zise atunci domnul primar, tânărul șchioapătă de când s-a născut;
toată lumea din Phalsbourg știe asta.
— Bineînțeles, zise îndată medicul spitalului, piciorul stâng e prea scurt; e caz
de scutire.
— Da, mai spuse domnul primar, sunt sigur că băiatul nu ține la marșuri
lungi; rămâne de căruță de la a doua etapă.
Doctorul dintâi nu mai spunea nimic.
Mă și vedeam scăpat de război, când domnul subprefect mă întreabă:
— Dumneata ești chiar Joseph Bertha?
— Da, domnule subprefect, răspunsei eu.
— Ei bine, domnilor, zise el scoțând o scrisoare din portofel, ascultați!
Începu să citească scrisoarea, în care se povestea că, acum șase luni, pusesem
rămășag că mă duc și mă întorc de la Saverne mai repede decât Pinacle; că
făcuserăm împreună drumul în mai puțin de trei ore, și că eu câștigasem.
Era adevărat, din nefericire! ticălosul de Pinacle mă făcea mereu șchiop, și,
într-un moment de furie, pusesem rămășag cu el. Toată lumea știa asta, așa că nu
puteam susține contrariul.
Cum rămăsesem încurcat, medicul dintâi îmi spuse:
— Asta e hotărâtor; îmbracă-te.
Și întorcându-se către secretar, exclamă:
— Bun pentru serviciu!
M-am îmbrăcat cuprins de o disperare groaznică.
Werner chemă pe altul. Eu nu mai știam de nimic… Cineva mă ajută să-mi
trag mânecile. Deodată m-am pomenit pe scară; și când Catherine mă întrebă
cum a fost, scosei un suspin îngrozitor; aș fi căzut până jos, dacă nu mă ținea
mătușa Grédel.
 Ieșirăm pe dindos și traversarăm piațeta; plângeam ca un copil și Catherine la
fel. Sub hale, mai la întuneric, ne oprirăm și ne îmbrățișarăm.
Mătușa Grédel striga:
— Ah! tâlharii!… Îi iau acum până și pe șchiopi… Până și pe infirmi! Le
trebuie tot! Să vină să ne ia și pe noi!
Oamenii se adunau, iar măcelarul Sépel, care tăia carne pe tejghea, zise:
— Cumătră Grédel, pentru numele lui Dumnezeu, taci din gură… Sunt în
stare să te ducă la temniță.
— Ei și? să mă ducă, exclamă ea, să mă taie în bucăți; eu spun așa, că bărbații
sunt niște lași că îngăduie asemenea grozăvii!
Dar cum sergentul de oraș se apropiase, plecarăm iarăși împreună plângând.
Întoarserăm colțul după cafeneaua Hemmerlé, și intrarăm în casă. Oamenii ne
priveau de la fereastră și-și spuneau: „Încă unul care pleacă!”
Domnul Goulden, știind că mătușa Grédel și Catherine aveau să prânzească
cu noi în ziua reviziei, comandase la Oaia-de-aur o gâscă umplută și două sticle
de vin. Era convins că voi fi reformat de îndată; așa încât rămase tare mirat
văzându-ne intrând atât de disperați.
— Ce s-a întâmplat? întrebă el ridicându-și tichia de mătase pe fruntea cheală
și privindu-ne cu ochii mari.
N-aveam puterea să-i răspund: mă aruncai în fotoliu izbucnind în lacrimi.
Catherine se așeză lângă mine, mă luă de gât și hohotele noastre se întețiră.
Mătușa Grédel zise:
— L-au luat, ticăloșii.
— Nu e cu putință! spuse domnul Goulden, și-i căzură brațele.
— Da, nici că se poate mai rău, zise mătușa; asta arată cât sunt de ticăloși.
Și încălzindu-se din ce în ce, strigă:
— Da, n-o să mai fie chiar niciodată revoluție? Bandiții ăștia au să fie veșnic
stăpâni?
— Haide, haide, cumătră Grédel, liniștește-te, zise domnul Goulden. Pentru
Dumnezeu, nu striga așa tare. Joseph, povestește-ne cumpănit lucrurile; s-au
înșelat… Altfel nu e cu putință… Domnul primar și medicul spitalului n-au spus
nimic?
Povestii cu durere istoria scrisorii; iar mătușa Grédel, care nu știa nimic de
asta, începu să țipe și ridică pumnii:
— Vai! tâlharul! N-o da Dumnezeu să mai vină o dată pe la noi! Îi crăp capul
cu securea.
Domnul Goulden era consternat.
— Cum? n-ai strigat că nu-i adevărat? zise el; vasăzică nu-i o minciună
povestea asta?
Și cum eu plecam capul fără să răspund, adăugă împreunând mâinile:
 — Ah! tineretul, tineretul, tot cu capul aiurea… Ce imprudență! Ce
imprudență!
Se plimba în jurul camerei; apoi se așeză ca să-și șteargă ochelarii, iar mătușa
Grédel zise:
— Da, dar de luat tot n-or să-l ia ei; n-au să le slujească la nimic răutățile;
astă-seară, chiar, Joseph o să fie în munți, în drum spre Elveția.
Auzind asta, domnul Goulden deveni grav; încruntă, sprâncenele și răspunse
după un răstimp:
— E o nenorocire… mare nenorocire… fiindcă Joseph e cu adevărat șchiop…
Au să-și dea seama mai târziu; n-o să poată merge mai mult de două zile fără să
rămână în urmă și fără să se îmbolnăvească. Dar dumneata, cumătră Grédel, n-ai
dreptate când vorbești așa și când îi dai un sfat prost.
— Un sfat prost! zise ea; și dumneata, va să zică, crezi că trebuie măcelăriți
oamenii?
— Nu, răspunse el, mie nu-mi plac războaiele, mai ales cele în care sute de
mii de oameni își pierd viața pentru gloria unuia singur. Dar aceste războaie s-au
terminat; soldații sunt recrutați acum nu pentru a dobândi glorie și regate, ci
pentru a apăra țara, care a fost primejduită prin tiranie și ambiție. Acum ar prinde
bine pacea! Din nefericire, rușii înaintează, prusacii se aliază cu ei, iar prietenii
noștri, austriecii, n-așteaptă decât un prilej bun, ca să sară pe noi; dacă nu le
ieșim în întâmpinare, au să vină peste noi, căci vom avea Europa în spate ca în
’93. Prin urmare e cu totul altceva decât războaiele noastre din Spania, din Rusia
și din Germania. Iar eu, cât sunt de în vârstă, cumătră Grédel, dacă primejdia
continuă să crească și dacă va fi nevoie de veteranii Republicii, mi-ar fi rușine să
mă duc să fac ceasornice în Elveția, în timp ce alții și-ar vărsa sângele ca să-mi
apere țara. De altfel, ascultă ce-ți spun: dezertorii sunt disprețuiți peste tot. După
ce-ai făcut așa ceva, nu mai ai rădăcini nicăieri, nu mai ai nici tată, nici mamă,
nici loc de naștere, nici patrie… Te-ai judecat singur că nu ești în stare să-ți
îndeplinești prima dintre datorii: aceea de a-ți iubi și sprijini țara, chiar când
greșește.
Mai mult n-a spus în momentul acela, ci s-a așezat la masă cu un aer grav.
— Să luăm masa, a spus el după o clipă de tăcere; iată că bate amiaza.
Cumătră Grédel și Catherine, ședeți aici.
S-au așezat și am prânzit. Mă gândeam la vorbele domnului Goulden, care mi
se păreau drepte. Mătușa Grédel strângea buzele și se uita din când în când la
mine, ca să vadă ce gândesc. La urmă, vorbi:
— Mie puțin îmi pasă de o țară unde sunt luați la război tații de familie, după
ce-au fost luați flăcăii! Dacă aș fi în locul lui Joseph, aș pleca de îndată.
 — Ascultă, mătușă Grédel, îi răspunsei eu, dumneata știi că nimic nu-mi place
mai mult ca pacea și liniștea; dar n-aș vrea totuși să fug ca un heimathslôss11 prin
alte țări. Cu toate astea, voi face ce vrea Catherine: dacă ea îmi spune să mă duc
în Elveția, mă voi duce!…
Catherine lăsă atunci capul în jos ca să-și ascundă lacrimile și zise încetișor:
— Nu vreau să ți se poată spune dezertor.
— Ei, atunci voi face ce fac ceilalți! De vreme ce pleacă la război cei din
Phalsbourg și din Dagsberg, voi pleca și eu!
Domnul Goulden nu făcu niciun comentariu.
— Fiecare e liber, zise el, dar sunt mulțumit că Joseph gândește ca mine.
Apoi se așternu iar tăcerea și, pe la două, mătușa Grédel se ridică și-și luă
coșul. Părea abătută și-mi spuse:
— Joseph, nu vrei să mă asculți, dar oricum, cu voia Domnului, au să se
sfârșească toate astea; ai să te întorci, dacă vrea Dumnezeu și Catherine o să te
aștepte.

Catherine mă luă de gât și se puse iar pe plâns, și eu încă mai tare; așa încât
nici chiar domnul Goulden nu-și putea stăpâni lacrimile.
În sfârșit, Catherine și mamă-sa coborâră scara, iar mătușa îmi strigă de jos:
— Vezi de mai vino pe la noi o dată, de două ori, Joseph.
— Da, da, îi răspunsei, închizând ușa.
Nu mă mai țineam pe picioare; nu fusesem încă niciodată atât de nefericit, și
chiar azi, când mă gândesc la asta, mi se sfâșie inima.

11
În germana alsaciană: fără patrie.
 VII

Din ziua aceea n-am mai fost bun de nimic. Am încercat la început să mă
apuc iar de lucru; dar tot timpul îmi era gândul aiurea, și chiar domnul Goulden
mi-a spus:
— Lasă astea, Joseph… profită de puținul timp care-ți mai rămâne să fii cu
noi; du-te de le vezi pe Catherine și pe cumătra Grédel. Eu tot cred că vei fi
reformat; dar ce se poate ști? Au așa de mare nevoie de oameni, că s-ar putea să
întârzie reformarea.
Așa că mă duceam în fiecare dimineață la Quatre-Vents, și-mi petreceam
zilele cu Catherine. Eram tare triști, și totuși fericiți că ne vedem; ne iubeam mai
mult încă decât înainte, dacă e cu putință. Catherine încerca uneori să cânte, ca în
vremuri bune; dar deodată o podidea plânsul. Atunci plângeam împreună, și
mătușa Grédel începea iar să blesteme războaiele care nenorocesc o lume
întreagă. Spunea că tot Consiliul de revizie merită să fie spânzurat, că toți
bandiții ăștia se înțeleg între ei ca să-ți otrăvească viața. Protestele ei ne ușurau
puținel, și găseam că are dreptate.
Seara mă întorceam acasă pe la opt-nouă, în momentul când se închideau
porțile orașului, și, trecând pe stradă, vedeam toate cârciumile proaste pline de
recruți și de foști soldați reformați, care beau împreună. De plătit, plăteau
întotdeauna recruții; ceilalți, cu capela soioasă pe-o ureche, cu nasul roșu, cu
gulerul de păr de cal în locul cămășii, își răsuceau mustățile și-și povesteau cu un
aer maiestos, bătăliile, marșurile și duelurile.
Nimic nu era mai netrebnic de văzut decât cotinețele astea pline de fum cu
lampa agățată sub bârnele negre, cu bătrânii războinici și cu tinerii care beau,
țipau și băteau în mese ca niște apucați; în timp ce, mai încolo, în întuneric,
bătrâna Annette Schnaps, sau Marie Héring, cu cocul răsucit pe ceafă și cu
pieptenele cu trei dinți înfipt strâmb în el, se uitau la ei scărpinându-se pe
șolduri, sau goleau câte-o ulcică în cinstea vitejilor.
Era trist pentru niște fii de țărani, oameni cinstiți și harnici să ducă o
asemenea viață; dar nimeni nu mai avea chef de lucru; viața nu mai făcea nici
două parale. Tot strigând, bând, și suferind în ascuns, ajungeau să doarmă cu
capul pe masă, iar bătrânii goleau ulcelele cântând:
Gloria ne cheamă
Văzând lucrurile astea, mulțumeam cerului, cât eram eu de nefericit, că am pe
lângă mine oameni de treabă care să mă încurajeze și să mă împiedice de a cădea
în asemenea mâini.
Asta ținu până la 25 ianuarie. De câteva zile sosise în oraș un mare număr de
recruți italieni, din Piemont și din Genua. Unii, groși și grași cum sunt savoiarzii
hrăniți cu castane, cu pălărie mare și ascuțită pe capul cu păr creț, cu pantaloni de
dimie vopsită verde închis, și cu pieptar tot de dimie, dar de culoarea cărămizii,
cu șalele strânse într-un brâu de piele, purtau încălțări uriașe și mâncau brânză pe
apucate, șezând rezemați de stâlpii halelor vechi. Ceilalți, uscățivi, slabi, oacheși,
dârdâiau în mantalele lor lungi doar cât vedeau zăpada pe acoperișuri, și priveau
cu ochi negri, mari și triști la femeile care treceau. Erau puși să facă în fiecare zi,
în piață, exerciții de marș la pas; aveau să completeze efectivele regimentului 6
de infanterie ușoară de la Maiența și se odihneau pentru puțină vreme în cazarma
infanteriei.
Căpitanul recruților, care se numea Vidal, locuia deasupra noastră. Era un
bărbat spătos, voinic, foarte energic, dar și om foarte bun, și de treabă. Veni la
noi să-și repare soneria de la ceas și, când află că sunt recrut și că mi-e teamă că
n-am să mă mai întorc, mă încurajă spunând că „greu e până te deprinzi… că
după cinci-șase luni te bați și mărșăluiești cum bei apă, și că mulți chiar se
obișnuiesc într-atât să tragă în oameni cu pușca sau cu tunul, încât se socotesc
nenorociți când nu mai au plăcerea asta”.
Dar felul lui de a judeca lucrurile nu-mi era pe plac, cu atât mai puțin cu cât îi
vedeam pe unul din obraji vreo cinci-șase fire mari de iarbă de pușcă intrate
adânc în piele, despre care mi-a spus că proveneau dintr-o descărcătură de pușcă
pe care i-o trăsese un rus aproape sub nas. O asemenea situație mă atrăgea din ce
în ce mai puțin, și cum trecuseră mai multe zile fără vești, începusem, să cred că
am fost uitat ca Jacob lunganul, din Chèvre-Hof, despre care lumea mai vorbește
încă, din pricina norocului lui fără seamăn. Chiar mătușa Grédel îmi spunea de
câte ori mă duceam pe acolo: „Nu zău… nu zău… te pomenești că ne lasă în
pace!” când, în dimineața de 25 ianuarie, în clipa când voiam să plec la Quatre-
Vents, domnul Goulden, care lucra la masa lui dus pe gânduri, se întoarse cu
lacrimile în ochi și-mi spuse:
— Ascultă, Joseph, am vrut să te las să mai dormi liniștit noaptea asta; dar
trebuie să-ți spun, dragul meu: aseară a venit brigadierul de la jandarmerie și mi-
a adus foaia ta de drum. Pleci cu cei din Piemont și din Genua, și cu încă cinci-
șase băieți din oraș: flăcăul Klipfel, flăcăul Loerig, Jean Furst și Gaspard
Zébédé; plecați spre Maiența.
Auzind asta, simții că mi se taie picioarele și mă așezai fără să pot răspunde
un cuvânt. Domnul Goulden scoase din sertar foaia de drum scrisă caligrafic și
începu să mi-o citească rar. Tot ce-mi amintesc e că Joseph Bertha, de fel din
Dabo, cantonul Phalsberg, raionul Sarrebourg, e încorporat în regimentul 6 de
infanterie ușoară și că trebuie să se prezinte la corp la 29 ianuarie, la Maiența.
Efectul produs de scrisoare fu așa de rău, de parcă n-aș fi știut nimic dinainte;
privii lucrurile de parcă le vedeam atunci și fui indignat.
După o clipă de tăcere, domnul Goulden mai zise:
— Italienii pleacă azi, pe la unsprezece.
 Trezindu-mă atunci ca dintr-un vis urât, strigai:
— Și-atunci se cheamă că n-am s-o mai văd pe Catherine?
— Ba da, Joseph, ba, da, spuse el cu tremur în glas; am trimis vorbă cumetrei
Grédel și Catherinei; așa că ele au să vină, băiete, și vei putea să le îmbrățișezi
înainte de plecare.
Vedeam că-i necăjit și asta mă tulbura și mai mult. Așa că abia mă țineam să
nu mă podidească lacrimile.
După un minut, mai spuse:
— Să nu-ți faci griji de nimic, am pregătit totul dinainte. Iar când te vei
întoarce, Joseph, dacă o vrea Dumnezeu să mă mai aflu în viață, mă vei găsi
același om. Am început să îmbătrânesc, bucuria mea cea mai mare ar fi fost să te
țin aci ca pe un fiu, căci am găsit la tine inima și mintea bună a unui om de
treabă; ți-aș fi trecut prăvălia mea… ne-am fi înțeles bine… Catherine și cu tine
ați fi fost copiii mei… Dar dacă s-a întâmplat așa, să ne resemnăm. Toate astea
n-au să dureze multă vreme; ai să fii reformat, sunt sigur; curând, curând au să
vadă că nu poți face marșuri lungi.
În timp ce vorbea, eu, cu capul pe genunchi, suspinam încetișor.
În sfârșit, se ridică și scoase din dulap o raniță de piele, pe care o puse pe
masă. Îl priveam nespus de amărât și nu mă gândeam decât la nenorocirea de a
pleca.
— Uite-ți ranița, zise el, am pus înăuntru tot ce-ți trebuie: două cămăși de
pânză, două flanele și celelalte. La Maiența, au să-ți dea două cămăși, îți sunt de
ajuns; dar ți-am făcut încălțăminte, fiindcă cea de la armată e proastă de tot; e
mai totdeauna din piele de cal, care încinge grozav picioarele. Și-așa n-ai
picioare prea bune, bietul de tine, cel puțin să nu mai ai și suferința asta. Da,
așa… asta-i tot.
Puse ranița iar pe masă și se așeză.
Afară se auzeau italienii care se pregăteau de plecare umblând încoace și
încolo. De la fereastra de deasupra noastră căpitanul Vidal dădea ordine. Își ținea
calul la cazarma jandarmeriei și-i spunea ordonanței să se ducă să vadă dacă a
fost bine țesălat și dacă i s-a dat ovăz.
Tot zgomotul, toată mișcarea asta produceau un efect ciudat asupra mea, și
nu-mi venea încă să cred că trebuie să plec din oraș. Cum stăteam așa, nespus de
tulburat, iată că se deschide ușa și Catherine se aruncă suspinând în brațele mele,
iar cumătra Grédel strigă:
— Nu-ți spuneam eu că trebuie să fugi în Elveția… că ticăloșii ăștia au să te
ia până la urmă… Nu-ți spuneam eu?… n-ai vrut să mă crezi.
— Cumătră Grédel, răspunse îndată domnul Goulden, e mai mare nenorocire
să fii disprețuit de oamenii cinstiți decât să pleci să-ți faci datoria. În loc de țipete
și dojeni care nu slujesc la nimic, ai face mai bine să-i ușurezi mâhnirea lui
Joseph și să-l încurajezi.
— Ah! zise ea, nu-l dojenesc, nu! deși e îngrozitor să vezi asemenea lucruri.
Catherine nu se dezlipea de lângă mine; se așezase alături și ne îmbrățișam.
— Ai să te întorci, spunea ea strângându-mă în brațe.
— Da… da, îi spuneam în șoaptă; iar tu ai să te gândești mereu la mine… n-ai
să iubești pe altul!
Ea plângea cu hohote și răspundea:
— O! nu, n-am de gând să iubesc vreodată pe altcineva decât pe tine!
Trecuse astfel vreun sfert de ceas, când se deschise ușa și intră căpitanul
Vidal, cu mantaua făcută sul și purtată pe umăr ca un vânat.
— Ei, zise el, ce s-aude? ce face tânărul nostru?
— Iată-l aci, răspunse domnul Goulden.
— Ah! văd, spuse căpitanul, stau și se jelesc, bineînțeles… Mi-amintesc și eu
de asta… toți lăsăm acasă pe câte cineva.
Apoi, ridicând glasul:
— Haide, tinere, curaj! Nu mai suntem copii, ce naiba!
Se uită la Catherine:
— Ei, da! îi spuse domnului Goulden, cred și eu că nu-i convine să plece.
Toba bătea la toate colțurile străzii; căpitanul Vidal adăugă:
— În douăzeci de minute o pornim. Și aruncându-mi o privire: Să nu lipsim
de la primul apel, tinere, zise el strângându-i mâna domnului Goulden.
Apoi ieși; la ușă, calul lui se auzea tropăind.
Vremea era cenușie, eram doborât de tristețe; nu mă puteam despărți de
Catherine. Deodată începu tare bătaia tobelor. Toți toboșarii se strânseseră în
piață. Apucând îndată ranița de curele, domnul Goulden spuse cu un ton grav:
— Joseph, acum să ne îmbrățișăm… e timpul să pleci.
Mă ridicai cu sângele înghețat; el îmi încheie ranița pe umeri. Catherine ședea
cu fața în șorț și plângea cu suspine. Cumătra Grédel, în picioare, mă privea cu
buzele strânse.
Bătaia tobelor se auzea mereu; deodată încetă.
— O să înceapă apelul, zise domnul Goulden îmbrățișându-mă; și deodată i se
sfărâmă inima; începu să plângă, mă numi încetișor copilul lui și-mi spuse:
„Curaj!”
Cumătra Grédel se așeză pe un scaun; cum mă plecam spre ea îmi luă capul
între mâini și, sărutându-mă, strigă:
— Totdeauna am ținut la tine, Joseph, de când erai copil… totdeauna am ținut
la tine! Numai bucurii am avut cu toții din partea ta, și acum trebuie să pleci…
Dumnezeule, Doamne, ce nenorocire!
Eu nu mai plângeam.
 După ce-mi dădu drumul mătușa Grédel, mă uitai la Catherine, care nu se mai
mișca și, apropiindu-mă de ea, o sărutai pe gât. Ea nu se ridică, iar eu plecai
repede, simțind că nu mai am puteri, când ea începu să țipe cu glas sfâșietor:
— Joseph!… Joseph!
Mă întorsei atunci, ne aruncarăm unul în brațele celuilalt, și rămaserăm așa
câteva clipe suspinând. Catherine nu se mai putea ține în picioare; o așezai în
fotoliu și plecai fără a mai îndrăzni să întorc capul.
Nu știu cum am ajuns în piață, printre italieni și o mulțime de oameni care
strigau și plângeau însoțindu-și băieții; nu vedeam nimic, nu auzeam nimic.
Când reîncepură tobele, mă uitai și văzui că sunt între Klipfel și Furst,
amândoi cu ranița în spate; în fața noastră, în piață, părinții lor plângeau ca la o
înmormântare. La dreapta, lângă primărie, căpitanul Vidal, călare pe iepșoara lui
cenușie, stătea de vorbă cu doi ofițeri de infanterie. Sergenții făceau apelul și
recruții răspundeau. La numele de Zébédé, Furst, Klipfel, Bertha, răspunserăm ca
și ceilalți; apoi căpitanul comandă: „Înainte marș!” și pornirăm doi câte doi
înspre Poarta Franței.
La colțul brutăriei Spitz, o bătrână strigă de la fereastră, de la etajul întâi, cu
glas sugrumat:
— Kasper! Kasper!
Era bunica lui Zébédé; îi tremura bărbia. Zébédé ridică mâna fără să răspundă;
era și el foarte trist și mergea, cu capul în piept.
Eu tremuram dinainte la gândul că vom trece prin fața casei mele. Ajungând
acolo, mi se muiară picioarele; auzii și eu pe cineva strigând de la ferestre, dar
întorsei capul înspre hanul Boul-Roșu; uruitul tobelor era mai tare ca orice
zgomot.
Copiii alergau în urma noastră strigând: „Uite-i că pleacă… Uite-l pe Klipfel,
uite-l pe Joseph!”
Sub Poarta Franței, soldații de gardă aliniați ne priviră cum defilam
prezentând arma. Traversarăm esplanada avanpostului, apoi tobele încetară de a
mai bate, și o luarăm la dreapta. Nu se mai auzea decât zgomotul pașilor noștri în
noroi, căci zăpada se topea.
Trecuserăm de ferma Gerberhoff și ne pregăteam să coborâm dealul spre
podul mare, când auzii că-mi vorbește cineva; era căpitanul, care-mi striga de pe
cal:
— Bravo, tinere, sunt mulțumit de tine!
Auzind asta, nu mă putui ține să mai plâng un rând, și lunganul de Furst la fel;
mergeam și plângeam. Ceilalți, galbeni ca niște morți, nu ziceau nimic. La podul
mare, Zébédé își scoase pipa ca să fumeze. În fața noastră, italienii râdeau și
vorbeau între ei, deprinși cum erau de trei săptămâni cu soiul ăsta de viață.
 Ajunși pe dealul Metting, la mai bine de o leghe de oraș, când să coborâm,
Klipfel mă bătu pe umăr, întorcând capul, și-mi spuse:
— Uită-te colo…
Mă uitai și zării Phalsbourgul jos, departe, departe, cazărmile, depozitele de
praf de pușcă și clopotnița de unde văzusem casa Catherinei, acum șase
săptămâni, alături de bătrânul Brainstein; totul era cenușiu, înconjurat de păduri
negre. Tare-aș fi vrut să mă opresc câteva clipe; dar trupa mărșăluia, trebuii să
mă țiu de ea. Și-am coborât la Metting.
 VIII

În aceeași zi merserăm până la Bitche, apoi, a doua zi, la Hornbach, la

Kaiserslautern etc. Începuse iar să ningă.
Pe drumul ăsta lung, de câte ori n-am tânjit după mantaua groasă a domnului
Goulden și după ghetele lui cu talpă dublă!
Treceam și iar treceam prin sate, când de munte, când de câmpie. La intrarea
în fiece târgușor, toboșarii își puneau toba de gât și scandau marșul; atunci
înălțăm capul și băteam pasul, ca să părem soldați cu vechime. Oamenii se uitau
prin ferestruici sau ieșeau în prag zicând: „Sunt recruți”.
Seara, la popas, eram bucuroși să ne odihnim picioarele obosite, eu mai ales.
Nu pot spune că mă durea piciorul întreg, dar labele… Vai! niciodată nu
simțisem asemenea oboseală. Cu ordinul nostru de încartiruire, aveam dreptul să
ne așezăm la gura sobei; dar oamenii ne făceau loc și la masă. Aproape totdeauna
ne dădeau lapte covăsit și cartofi, uneori și slănină proaspătă tresăltând pe varză
călită. Copiii veneau să ne vadă; bătrânele ne întrebau din ce loc suntem și ce
făceam înainte de a pleca; fetele se uitau cu tristețe la noi, gândindu-se la iubiții
lor, plecați cu șase-șapte luni înainte. După aceea gazdele ne duceau la patul
flăcăului plecat. Ce fericit eram să mă întind! ce-aș mai fi dormit douăsprezece
ceasuri la rând! Dar dis-de-dimineață, în zori, mă trezea uruitul tobei; mă uitam
la bârnele înnegrite din tavan, la gemulețele acoperite de chiciură, și mă
întrebam: „Unde sunt?” Deodată mi se strângea inima; îmi spuneam: „Ești la
Bitche, la Kaiserslautern… ești recrut!” Și iute, iute, trebuia să mă îmbrac, să iau
iar ranița și să alerg pentru a răspunde la apel.
— Drum bun! spunea gospodina sculată dis-de-dimineață.
— Mulțumesc, răspundea recrutul.
Și porneam.
Da, da… drum bun! N-o să te mai vedem, bietul de tine… Câți alții n-au mers
pe același drum!
N-am să uit niciodată că, la Kaiserslautern, a doua zi de la plecare, desfăcând
ranița ca să-mi pun o cămașă curată, găsii sub cămăși un pachețel destul de greu
și, deschizându-l, aflai în el cincizeci și patru de franci în monede de câte șase
livre și, pe hârtie, câteva cuvinte scrise de domnul Goulden: „Fii totdeauna bun și
cinstit la război. Gândește-te la rudele tale, la toți cei pentru care ți-ai da viața, și
poartă-te omenește cu străinii, ca să facă și ei la fel cu ai noștri. Și cerul să te
călăuzească… să te scape de primejdii! Ai aici niște bani, Joseph. E bine să ai
totdeauna ceva bani, când ești departe de ai tăi. Scrie-ne cât de des poți. Te
îmbrățișez, dragul meu, te strâng la piept.”
 Am plâns după ce-am citit, și m-am gândit: „Nu ești cu totul părăsit pe
lume… Sunt oameni de treabă care se gândesc la tine! N-ai să le uiți niciodată
sfaturile bune.”
În sfârșit, a cincea zi, pe la zece seara, am intrat în Maiența. N-am să uit cât oi
trăi. Era un ger strașnic; eram plecați de dimineață devreme și, mult înainte de a
sosi în oraș, trecusem prin sate pline de soldați: cavalerie și infanterie, dragoni cu
tunică scurtă, cu galenții plini de paie, spărgând gheața vreunui jgheab ca să-și
adape caii; alții târând snopi de nutreț la poarta grajdurilor; convoaie cu praf de
pușcă și cu ghiulele albite de chiciură pe drum; ștafete, detașamente de artilerie,
de pontonieri, care se desfășurau în sus și în jos pe câmpul alb și care nici nu ne
băgau în seamă, de parcă n-am fi existat.
Căpitanul Vidal descălecase ca să se încălzească și mergea repejor; ofițerii și
sergenții ne grăbeau din cauza întârzierii. Vreo cinci-șase italieni rămăseseră în
urmă prin sate, nemaiputând să înainteze. Mie îmi ardeau picioarele de durere;
abia de mă putusem scula la ultimul popas. Ceilalți din Phalsbourg mărșăluiau
bine.
Se făcuse noapte; cerul era plin de stele. Ne uitam cu toții și ne spuneam: „Ne
apropiem! ne-apropiem!” căci la marginea cerului o linie întunecată, niște puncte
negre și niște ace scânteietoare vesteau un oraș mare. Intrarăm în sfârșit pe
terenul avanposturilor, trecând printre bastioane de pământ în zigzag. Ni s-a
ordonat atunci să strângem rândurile și merserăm mai bine la pas, așa cum se
face când te-apropii de o cetate. Băieții tăceau. După o întăritură în semilună,
văzurăm șanțul orașului plin de gheață, meterezele de cărămizi deasupra și, în
fața noastră, o poartă veche și neagră, cu puntea ridicată. De sus, o sentinelă cu
arma pregătită, ne strigă:
— Cine-i? Stai! Parola.
Căpitanul, singur în frunte, răspunse:
— Franța!
— Ce regiment?
— Recruți din regimentul 6 infanterie ușoară.
Se făcu tăcere adâncă. Puntea se lăsă; soldații de gardă veniră să ne
recunoască. Unul dintre ei ținea un felinar mare. Căpitanul Vidal înaintă câțiva
pași ca să vorbească cu șeful postului, apoi ne strigară:
— Liber la intrare!
Toboșarii începeau să bată tobele; dar căpitanul îi puse să le ridice din nou pe
umeri, – și intrarăm traversând o punte mare și încă o poartă la fel cu cea dintâi.
Ne aflam acum în oraș, care era pavat cu pietre colțuroase și lucioase. Fiecare se
străduia să nu șchiopăteze, căci, deși era noapte, toate cârciumile și toate
prăvăliile erau deschise; ferestrele lor mari erau luminate și sute de oameni
umblau încoace și încolo ca ziua-n-amiaza mare.
 O cotirăm pe străzi de vreo cinci-șase ori și ajunserăm curând într-o piațetă, în
fața unei cazărmi înalte, unde ni se strigă: „Stai!”
La colțul cazărmii era o boltă și sub ea ședea o cantinieră dinaintea unei
măsuțe având deasupra o umbrelă mare, tricoloră, de care atârnau două lanterne.
Sosiră numaidecât mai mulți ofițeri: maiorul Gémeau și alți câțiva pe care i-
am cunoscut mai târziu. Îi strânseră mâna căpitanului râzând; apoi se uitară la noi
și se făcu apelul. După aceea căpătarăm fiecare câte o pâine rotundă de
manutanță și o foaie de încartiruire. Ni se atrase atenția că apelul se va face a
doua zi la ora opt pentru împărțirea armelor, și ni se strigă: „Rupeți rândurile!”,
în vreme ce ofițerii o luau pe stradă la stânga și intrau împreună într-o cafenea
mare, unde ajungeai urcând vreo cincisprezece trepte.
Dar noi ceilalți unde să ne ducem cu foile de încartiruire, în mijlocul unui
asemenea oraș, mai cu seamă italienii, care nu știau o boabă nemțește, nici
franțuzește?
Mă gândii numaidecât s-o întreb pe cantiniera de sub umbrelă. Era o alsaciană
bătrână, rotofeie și dolofană, care mi-a răspuns, când am întrebat-o unde se află
Capuzigner Strasse12: „Ce dai?”
Am fost nevoit să ciocnesc cu ea un păhărel de rachiu; după care îmi spuse:
— Uite, drept în față, cotind la dreapta, dai de Capuzigner Strasse. Bună
seara, recrut.
Râdea.
Furst, lunganul, și Zébédé aveau și ei foaie pentru Capuzigner Strasse;
pornirăm, bucuroși că măcar suntem împreună în orașul ăsta străin, unde
șchiopătam și ne târam picioarele.
Furst își găsi cel dintâi casa, dar era închisă și, pe când bătea în ușă, găsii și eu
pe a mea, cu două ferestre luminate în stânga. Împinsei ușa, care se deschise, și
intrai într-un gang întunecos, unde mirosea a pâine caldă, ceea ce mă bucură.
Zébédé se duse mai departe. Eu strigai în gang: „Nu-i nimeni?”
Numaidecât ieși o bătrână, ținând mâna în dreptul lumânării, sus, pe o scară
de lemn.
— Ce dorești? întrebă ea.
Îi spusei că am încartiruire la ei. Ea coborî, se uită la foaie, și-mi spuse pe
nemțește:
— Poftim înăuntru!
Așa că urcai scana. În trecere, zării printr-o ușă deschisă, doi bărbați cu
pantaloni scurți, goi până la brâu, care frământau aluat în două copăi. Mă aflam
la un brutar, de aceea nu dormea încă bătrâna, care avea desigur și ea de lucru.
Purta o bonetă cu panglici negre, avea brațele goale până la cot, o fustă groasă de

12
Strada Capuținilor (germ.).
lână albastră ținută în bretele, și părea tristă. Când ajunserăm sus, mă băgă într-o
odaie destul de mare, cu o sobă bună de faianță și cu un pat în fund.
— Ați sosit târziu, îmi spuse bătrâna.
— Da, am mers toată ziua, i-am răspuns abia putând vorbi; pic de foame și de
oboseală.
Atunci se uită la mine și o auzii spunând:
— Bietul copil! Bietul copil!
Apoi mă așeză lângă sobă și mă întrebă:
— Te dor picioarele?
— Da, de trei zile.
— Hai! scoate-ți bocancii, zise ea și pune-ți galenții ăștia. Mă întorc acum.
Lăsă lumânarea pe masă și coborî. Eu îmi scosei ranița și bocancii; aveam
bășici la tălpi și-mi spuneam: „Doamne… Doamne… cum e cu putință atâta
suferință? N-ar fi mai bine să fiu mort?”
Gândul ăsta îmi venise de zeci de ori pe drum; dar acum, aici lângă soba
caldă, mă simțeam atât de istovit, atât de nefericit, încât aș fi vrut să adorm
pentru totdeauna, fără să mai țin seamă de Catherine, de mătușa Grédel, de
domnul Goulden și de toți cei care-mi voiau binele. Da, prea prăpădit mă
simțeam!
Pe când mă gândeam la toate astea, se deschise ușa și intră un bărbat înalt,
voinic, cărunt. Era unul din cei pe care-i văzusem lucrând jos. Își pusese o
cămașă și ținea în mâini o ulcică cu două pahare.
— Bună seara! îmi spuse el privindu-mă cu un aer grav.
Dădui din cap. Bătrâna intră după el; ducea un hârdăiaș de lemn și-l puse pe
jos lângă scaunul meu:
— Fă o baie de picioare, îmi zise ea, o să-ți facă bine.
Asta mă înduioșă și mă gândii: „Sunt, vasăzică, pe pământ și oameni de
treabă!” Îmi scosei ciorapii. Bășicile fiind sparte sângerau, iar bătrânica repetă:
— Bietul copil! bietul copil!
Bărbatul mă întrebă:
— Din ce loc ești?
— Din Phalsbourg, în Lorena.
— A! așa, făcu el.
Apoi, după o clipă îi spuse nevesti-si:
— Du-te și adu o plăcintă de jos; tânărul o să bea un pahar de vin și, după
aceea, o să-l lăsăm să doarmă liniștit, că are mare nevoie de odihnă.
Împinse masa lângă mine, așa că, deși aveam picioarele în apă, ceea ce îmi
făcea bine, eram și aproape de ulcică. Apoi umplu paharele cu vin alb și bun și-
mi spuse:
— În sănătatea dumitale!
 Bătrâna ieșise. Se întoarse cu o plăcintă mare, caldă încă, și unsă cu unt
proaspăt, pe jumătate topit. Abia atunci îmi dădui seama ce flămând eram; cât pe
ce să mi se facă rău. Ceea ce gazdele văzură pesemne, căci femeia îmi spuse:
— Înainte de a mânca, dragul meu, trebuie să-ți scoți picioarele din apă.
Și până când să înțeleg eu ce vrea să facă, se aplecă și-mi șterse picioarele cu
șorțul.
Atunci exclamai:
— Vai, doamnă, te porți de parc-aș fi copilul dumitale.
Ea îmi răspunse după un timp:
— Avem și noi un băiat în armată!
Îi tremura glasul rostind aceste cuvinte și mie mi se strânse cumplit inima: mă
gândeam la Catherine, la mătușa Grédel, și nu eram în stare să răspund nimic.
— Mănâncă și bea, îmi spuse bărbatul tăind plăcinta.
Ceea ce făcui cu o plăcere pe care n-o cunoscusem încă. Amândoi se uitau
grav la mine. Când sfârșii, bărbatul se ridică:
— Da, zise el, avem un băiat în armată; a plecat anul trecut spre Rusia, și n-
am avut știri despre el… Războaiele astea sunt groaznice!
Se plimba prin odaie gânditor, cu mâinile la spate, vorbind cu sine însuși. Eu
simțeam cum mi se închid ochii.
Deodată, zise:
— Așa, noapte bună.
Și ieși, iar nevastă-sa îl urmă luând cu ea hârdăul.
— Vă mulțumesc, le-am strigat; să vă aducă Dumnezeu băiatul înapoi!
Apoi, m-am dezbrăcat, m-am culcat și am adormit adânc.
 IX

A doua zi, m-am trezit pe la ceasurile opt. Un trompet suna adunarea la colțul
lui Capuzigner Strasse; era zarvă mare: se auzeau trecând cai, căruțe și oameni.
Picioarele mă mai dureau puțin, dar era un fleac pe lângă celelalte zile; după ce
mi-am pus ciorapii curați, m-am simțit ca renăscut, mă țineau bine picioarele și-
mi spusei în sinea mea: „Joseph, dacă mai ține așa, ajungi un voinic și jumătate;
începutul e mai greu”.
M-am îmbrăcat voios.
Nevasta brutarului îmi pusese la uscat bocancii, lângă sobă, după ce-i umpluse
cu cenușă caldă, ca să nu se încrețească. Erau bine unși și văcsuiți.
În sfârșit, îmi încheiai ranița și coborâi, fără a avea timp să mulțumesc bunelor
gazde care mă primiseră așa de bine; mă gândeam să-mi îndeplinesc datoria asta
după apel.
La capătul străzii, în piață, mulți din italieni se și adunaseră dârdâind pe lângă
fântână. Furst, Klipfel, Zébédé sosiră îndată.
Pe o latură a pieței nu se vedeau decât tunuri pe afetele lor. La adăpătoare
soseau caii, duși de frâu de către husari din Baden; se mai aflau acolo și niște
dragoni și câțiva soldați de intendență.
În fața noastră era o cazarmă de cavalerie înaltă ca biserica din Phalsbourg; și
pe celelalte trei părți ale pieței se înălțau case vechi cu fațada ascuțită și
sculptată, ca la Saverne, dar mult mai mari. Nu văzusem niciodată așa ceva și mă
uitam în sus, când începură să bată tobele. Intrarăm toți în rânduri. Sosi căpitanul
Vidal, cu mantaua pe umăr. De sub o boltă din față ieșiră niște căruțe și ni se
strigă, mai întâi în italienește, apoi în franțuzește, că o să ni se împartă arme și că
fiecare trebuie să iasă din rânduri când își aude numele.
Căruțele se opriră la zece pași și începu apelul. Când îi venea rândul, fiecare
înainta cu un pas și primea o tolbă de cartușe, o sabie, o baionetă și o pușcă. Și le
petrecea fiecare fie peste cămașa țărănească, fie peste haină, fie peste manta; cu
pălăriile, șepcile și armele noastre, arătam ca niște hoți de drumul mare. Eu
căpătai o pușcă atât de mare și de grea că abia de-o puteam ține; și cum tolba îmi
atârna aproape de pulpa piciorului, sergentul Pinto îmi arătă în ce chip puteam
scurta curelele. Era un om de treabă.
Toate curelele astea care mi se încrucișau pe piept îmi păreau ceva groaznic,
și-mi dădui atunci seama că necazurile noastre nu se apropiau de capăt.
Când se termină cu armele, înaintă un cheson și ni se distribuiră câte cincizeci
de cartușe, ceea ce nu era semn bun. Apoi în loc să se comande ruperea
rândurilor și să fim trimiși pe la cvartirurile noastre, cum credeam eu, căpitanul
Vidal își scoase sabia și strigă:
— În șir la dreapta… înainte… marș!
 Și tobele începură să bată.
Îmi părea tare rău că nu pot măcar să le mulțumesc gazdelor pentru binele pe
care mi-l făcuseră; îmi spuneam: „Au să te creadă un nerecunoscător!” Dar, de
urmat șirul, trebuia să-l urmez.
Mergeam pe o stradă lungă și întortocheată, și deodată, dincolo de
povârnișuri, ajunserăm lângă Rinul acoperit cu gheață cât vedeai cu ochii. Era
ceva măreț și uluitor.
Tot batalionul coborî la Rin, pe care îl traversarăm. Nu eram singuri pe fluviu;
în fața noastră, la cinci-șase sute de pași, un convoi cu praf de pușcă, condus de
soldați de la intendență, mergea către drumul Frankfurtului. Gheața nu era
lunecoasă, ci acoperită cu un soi de chiciură gloduroasă.
Când ajunserăm pe celălalt mal, furăm îndreptați pe un drum cotit între două
coline.
Am mers așa vreo cinci ceasuri. Când la dreapta, când la stânga, dădeam de
sate, iar Zébédé, care mergea lângă mine, îmi spunea:
— Dacă tot am plecat în armată, mai bine că e război. Cel puțin vedem în
fiecare zi ceva nou. Dacă avem norocul să ne întoarcem acasă, o să avem ce
povesti.
— Da, dar mult mai mult mi-ar plăcea să știu mai puține, îi spuneam eu; mi-ar
plăcea mai mult să trăiesc pentru mine decât pentru alții, care stau liniștiți acasă,
pe câtă vreme noi ne cățărăm aici în zăpadă.
— Tu nu te sinchisești de glorie, zicea el; dar gloria nu e lucru de lepădat!
Iar eu îi răspundeam:
— Gloria e pentru alții, nu pentru alde noi, Zébédé; aceia trăiesc bine,
mănâncă bine și dorm bine. Dănțuiesc și petrec, cum se vede în gazete, și, pe
deasupra, se mai bucură și de glorie, după ce am dobândit-o noi, asudând,
flămânzind și rupându-ne oasele. Amărâții ca noi, care sunt siliți să plece, dacă
se întorc până la urmă, după ce-au pierdut deprinderea muncii și uneori câte-un
mădular, n-au multă glorie. Mulți dintre foștii lor prieteni, nu mai grozavi decât
ei, ba chiar care lucrau mai prost, au câștigat bani în cei șapte ani, au deschis o
prăvălie, s-au însurat cu iubitele altora, au avut copii frumoși, sunt oameni
așezați, consilieri municipali, fruntași. Iar când cei care au căutat gloria ucigând
oameni se întorc și trec cu galoanele pe braț, ăia îi privesc de sus, și dacă se mai
întâmplă să aibă nasul roșu, fiindcă au băut rachiu ca să-și dea curaj pe ploaie, pe
zăpadă, în marșuri forțate, în vreme ce ceilalți beau vin bun, spun de ei: „Niște
bețivi!” Și bieții recruți care ar fi fost bucuroși să stea acasă și să muncească,
ajung un fel de cerșetori. Asta cred eu, Zébédé; nu găsesc că e prea drept, și mi-
ar plăcea mai mult să-i văd pe iubitorii de glorie ducându-se ei la război și
lăsându-ne pe noi în pace.
Atunci el îmi spunea:
 — Și eu cred ca tine; dar de vreme ce ne-au înhățat, e mai bine să spunem că
luptăm pentru glorie. Trebuie totdeauna să-ți lauzi situația și să încerci să-i faci
pe oameni să creadă că ești mulțumit; altfel, sunt în stare, Joseph, să râdă de noi.
Discutând despre lucrurile astea și despre multe altele, dădurăm până la urmă
de un râu mare, despre care sergentul ne spuse că e râul Mein, și, lângă râu, de
un sat la șosea. Nu știam numele satului dar acolo poposirăm.
Intrarăm în case și fiecare putu să-și cumpere rachiu, vin și carne.
Cei care n-aveau bani, își mâncară pâinea neagră uitându-se la ceilalți.
Scana, pe la cinci, sosirăm la Frankfurt. E un oraș și mai vechi încă decât
Maiența și plin de evrei. Furăm îndreptați spre un loc numit Saxenhausen, unde
se afla încazarmat regimentul 10 de husari și vânători din Baden. Mi s-a spus că
în clădirea asta veche fusese pe vremuri un spital, și cred că-i așa, fiindcă
înăuntru era o curte mare cu arcade zidite; sub arcade fuseseră băgați caii, iar
deasupra oamenii.
Ajunserăm deci aci trecând prin nenumărate ulicioare, atât de înguste încât
abia de se vedeau stelele printre coșurile caselor. Căpitanul Florentin și cei doi
locotenenți Clavel și Bretonville ne așteptau. După apel, sergenții ne duseră pe
detașamente în dormitoare, deasupra celor din Baden. Erau niște săli mari cu
ferestre mici; între ferestre se aflau paturile.
Sergentul Pinto își atârnă lanterna de stâlpul din mijloc; fiecare își puse
armele la rastel, și-și scoase ranița, haina și bocancii fără un cuvânt. Zébédé
împărțea patul cu mine. Doamne, ce somn ne era! După douăzeci de minute,
dormeam toți buștean.
 X

La Frankfurt am învățat eu ce-i viața militară. Până atunci nu fusesem decât

un simplu recrut, acolo m-am făcut soldat. Și nu vorbesc aici de instrucție, nu!
Felul de a întoarce capul la dreapta sau la stânga, de a ține pasul, de a ridica
mâna la înălțimea primei sau celei de-a doua brățări a puștii pentru a o încărca,
de a ochi, de a înălța arma la comandă, asta se învață într-o lună sau două, cu
bunăvoință. Dar eu am învățat disciplina, și anume: că totdeauna are dreptate
caporalul când vorbește cu soldatul, sergentul când vorbește cu caporalul,
sublocotenentul cu sergentul-major și așa mai departe până la mareșalul Franței,
chiar dacă spun ei că doi și cu doi fac cinci ori că luna luminează la amiază.
Asta îți intră greu în cap, dar te-ajută mult un lucru: un fel de pancartă
atârnată în dormitoare, care ți-e citită din vreme ca să ți se lumineze mintea.
Pancarta asta presupune tot ce-ar avea chef un soldat să facă, de pildă să se
întoarcă în satul lui, să refuze serviciul, să-i țină piept șefului etc. și se încheie
totdeauna cu moartea sau, pe puțin, cu cinci ani temniță grea cu ghiuleaua de
picior.
A doua zi de la sosirea noastră la Frankfurt, le-am scris domnului Goulden,
Catherinei și mătușii Grédel; vă puteți închipui cu câtă duioșie. Vorbindu-le, mi
se părea că mai sunt printre ei; le-am povestit oboselile mele, binele care mi se
făcuse la Maiența, curajul care-mi trebuise ca să nu rămân în urmă. Le-am mai
spus că mă aflam tot sănătos, slavă Domnului; că mă simțeam mai voinic decât
înainte de plecare și că-i îmbrățișam de mii de ori.
Scriam în dormitorul nostru, printre camarazi, iar cei din Phalsbourg mă
puneau toți să adaug salutări pentru ai lor. Am mai trăit atunci o zi bună.
După aceea, am scris la Maiența, bunelor gazde de la Capuzigner Strasse,
care mă salvaseră oarecum de la disperare. Le-am spus că apelul mă obligase să
plec îndată de dimineață; că sperasem să-i mai văd și să le mulțumesc, dar că
batalionul pornise numaidecât spre Frankfurt, așa că-i rog să mă ierte.
În aceeași zi, după-amiaza, primirăm uniformele batalionului. Zeci de evrei
sosiră sub arcade și le vândurăm cu toții hainele civile. N-am păstrat decât
cămășile, ciorapii și încălțămintea. Italienii nu puteau deloc să se înțeleagă cu
negustorii, care voiau să cumpere pe nimic; dar cei din Genua erau la fel de
șmecheri ca evreii și tocmelele lor se prelungiră până seara târziu. Îi cinstirăm
atunci cum se cuvine și pe caporali; doar trebuia să ni-i facem prieteni, căci cu ei
făceam instrucția dimineața și seara în curtea plină de zăpadă. Cantiniera era tot
în colțul ei, cu cutia de jeratic sub picioare. Ea arăta considerație tuturor tinerilor
de familie bună, cum îi numea pe cei care nu se uitau la bani. Câți dintre noi nu
se lăsau jumuliți până la ultimul gologan, ca să se audă numiți tineri de familie
bună! Mai târziu nu mai erau decât niște coate-goale! dar ce vreți? fudulia…
fudulia… asta pierde toată omenirea, de la recruți până la generali.
Între timp, soseau pe fiece zi recruți din Franța și căruțe pline cu răniți din
Polonia. Ce-ți puteau vedea ochii în fața spitalului Saint-Esprit, de cealaltă parte
a râului! Convoiul era fără sfârșit! Nefericiții aceștia aveau unii nasul și urechile
degerate, alții un braț, alții un picior; îi puneau în zăpadă ca să nu se desfacă în
bucățele. De când e lumea nu s-au văzut bărbați îmbrăcați în halul ăsta, cu fuste
femeiești, cu căciuli roase, cu chipie sparte, cu haine căzăcești, cu batiste și
cămăși răsucite în jurul picioarelor; se dădeau jos din căruțe ținându-se de ce
puteau și se uitau la tine ca niște fiare sălbatice, cu ochii în fundul capului și cu
părul de pe față zbârlit. Le-ar fi plâns de milă până și vagabonzii care dorm la o
margine de pădure, și totuși ei avuseseră mai mult noroc fiindcă scăpaseră din
măcel, în vreme ce mii și mii de camarazi de-ai lor pieriseră în zăpadă sau pe
câmpurile de bătaie.
Klipfel, Zébédé și cu mine ne duceam să-i vedem pe nenorociții ăștia; ei ne
povesteau dezastrul început la Moscova, și mi-am dat seama atunci că Buletinul
29, cât era el de îngrozitor, nu spusese decât adevărul.
Povestirile lor ne ațâțau împotriva rușilor; mulți spuneau: „A! să-nceapă
numai războiul; o să le arătăm noi de data asta… nu s-a terminat… nu s-a
terminat!” Furia lor mă cuprindea și pe mine, și uneori îmi spuneam: „Joseph, îți
pierzi mințile? Rușii își apărau țara, familiile, tot ce are omul mai sfânt pe lume.
Dacă nu le-ar fi apărat, ar merita să fie disprețuiți.”
În vremea asta, s-a întâmplat ceva neobișnuit.
Știți că Zébédé, tovarășul meu de pat, era fiul groparului din Phalsbourg și,
între noi, îi spuneam uneori, Groparul. Din gura noastră, asta nu-l supăra. Dar
într-o seară, după instrucție, pe când traversa curtea, un husar îi strigă:
— Hei, groparule, vino de m-ajută să târăsc maldărele astea de paie.
Zébédé se întoarse și răspunse:
— Nu mă cheamă Groparu, și n-ai decât să-ți duci singur maldărele de paie!
Ce? mă iei drept o vită?
Celălalt îi strigă atunci mai tare:
— Recrut, vino încoace, c-o pățești altfel!
Zébédé, cu nasul lui mare și coroiat, cu ochii cenușii și cu buzele subțiri, n-
avea o fire prea blândă. Se apropie de husar și-l întreabă:
— Ce-ai spus?
— Am spus să duci maldărele astea de paie, da’ mai repejor, auzi, recrut?
Era un om în vârstă cu mustăți și favoriți mari, roșcați, tăiați scurt, după moda
lui Chamboran13. Zébédé îl apucă de un favorit; dar celălalt îi repezi două palme
13
André-Claude de Chamboran, aristocrat din Flandra, cumpărase sub vechiul regim, în 1761,
un regiment de husari, care purtau asemenea favoriți.
strașnice. În mâna lui Zébédé rămase totuși un smoc de favorit, și cum la cearta
lor se adunase multă lume, husarul zise ridicând un deget:
— Recrut, mâine dimineață ai să auzi de mine.
— Bine, răspunse Zébédé, o să vedem noi. O să auzi și dumneata de mine,
moșule.
Veni numaidecât la mine să-mi povestească istoria, iar eu, știind că nu ținuse
în viața lui în mână decât o sapă, mă cutremurai pentru el.
— Ascultă Zébédé, îi spusei, tot ce-ți rămâne acuma de făcut, de vreme ce nu
poți dezerta, e să te duci să-i ceri iertare bătrânului… fiindcă veteranii ăștia se
pricep la sabie, cunosc lovituri îngrozitoare, pe care le-au învățat în Egipt, în
Spania și aiurea. Ascultă-mă pe mine! Dacă vrei, îți împrumut un scud, ca să-l
cinstești cu ceva; asta o să-l moaie.
Dar el încruntă sprâncenele și nu voi să audă de nimic.
— Decât să-i cer scuze, zise el, mai bine mă duc și mă spânzur chiar acum.
Puțin îmi pasă de toți husarii din lume. Dacă știe lovituri, eu am brațul lung și
știu și eu să dau lovituri de sabie, lovituri care să-i intre în oase, ca ale lui în
carnea mea.
Era încă scos din fire din pricina palmelor.
Aproape îndată sosiră instructorul de scrimă Chazy, caporalul Fleury, Klipfel,
Furst și Léger; toți îi dădură dreptate lui Zébédé, iar instructorul spuse că numai
sângele spală rușinea palmelor, că e o cinste pentru recruții proaspeți să se bată
în duel.
Zébédé răspunse că cei din Phalsbourg nu s-au temut niciodată de sânge și că
el e gata. Atunci instructorul se duse la căpitanul companiei, numit Florentin, cel
mai grozav bărbat care se poate închipui, înalt, zvelt, lat în umeri, cu nasul drept,
și care primise decorația din mâna împăratului, la bătălia de la Eylau. Căpitanul
găsi că e foarte firesc să te bați în duel pentru o palmă; spuse chiar că asta ar fi
un bun exemplu pentru recruți, și că, dacă Zébédé nu se bate, nu mai e demn să
rămână în batalionul 3 al regimentului 6.
Toată noaptea aceea n-am putut închide ochii; îl auzeam pe camaradul meu
sforăind și mă gândeam: „Zébédé, bietul de tine, mâine seară n-ai să mai sforăi!”
Mă înfiora faptul de a fi culcat lângă un asemenea om. În sfârșit, tocmai
adormisem spre dimineață, când deodată simt un frig ascuțit; deschid ochii, și ce
văd? pe bătrânul husar roșcovan, care trăsese pătura de pe patul nostru și care
spunea:
— Hai, scoală-te, leneșule, am să-ți arăt eu cine sunt.
Zébédé se sculă liniștit și răspunse:
— Dormeam, veterane, dormeam.
 Celălalt, auzindu-se numit veteran, voi să-l ia la bătaie pe camaradul meu; dar
doi vlăjgani care-i serveau de martori îl opriră și, de altfel, toți cei din
Phalsbourg erau și ei de față.
— Hai… hai… mai iute! strigă bătrânul.
Dar Zébédé se îmbrăca fără să se grăbească. După un moment spuse:
— O să avem voie să ieșim din tabără, veteranilor?
— În dosul arestului, e loc de stat față în față, răspunse unul din husari.
Era un loc plin de urzici, în spatele coșului de la arest; era închis de un zid și-l
vedeam foarte bine de la ferestrele noastre; era chiar sub noi, înspre râu.
Zébédé își puse mantaua, și, întorcându-se spre mine, zise:
— Joseph, și pe tine Klipfel, vă aleg de martori.
Dar eu dădui din cap.
— Ei, atunci, vino tu, Furst! zise el.
Și coborâră împreună scara.
Îl credeam pierdut pe Zébédé; asta mă mâhnea mult și mă gândeam: „Uite că
nu numai rușii și prusienii ne nimicesc, se mai țin de asta și ai noștri”.
Toți cei din dormitor erau la ferestre; doar eu, în spatele lor, rămăsesem stând
pe pat. După cinci minute, îmi pieri tot sângele la zgomotul săbiilor de jos; nu
mai aveam o picătură de sânge în vine.
Dar asta nu dură mult timp, căci deodată Klipfel exclamă: „Atins!”
Atunci, nu știu cum, mă trezii lângă o fereastră și, privind peste ceilalți, îl
văzui pe husar sprijinit de-un zid și pe Zébédé care se ridica, având sabia roșie
toată de sânge. Alunecase și căzuse în genunchi în timpul duelului; sabia
bătrânului, care fanda, îi trecuse peste umăr, iar el, fără să piardă o secundă, o
înfipse pe a lui în pântecele husarului. Dacă nu avea norocul să alunece, bătrânul
îi găurea inima.
Iată ce-am văzut jos dintr-o privire.
Husarul se prăbușea pe lângă zid, martorii lui îl susțineau de brațe, iar Zébédé,
galben ca un mort, își privea sabia, în timp ce Klipfel îi întindea mantaua.
Nu după mult timp se sună deșteptarea și coborâră la apelul de dimineață.
Asta se întâmpla în ziua de 18 februarie. În aceeași zi am primit ordinul să ne
pregătim ranița – și am plecat de la Frankfurt la Seligenstadt, unde am stat până
la 8 martie. Atunci toți recruții învățaseră mânuirea puștii și instrucția de pluton.
De la Seligenstadt, am plecat la 8 martie spre Schweinheim, iar la 24 martie
1813, batalionul s-a atașat diviziei, la Aschaffenbourg, unde mareșalul Ney ne-a
trecut în revistă.
Căpitanul companiei se numea Florentin, locotenentul Bretonville,
comandantul batalionului Gémeau, căpitanul adjutant de regiment Vidal,
colonelul regimentului Zapfel, generalul de brigadă Ladaucette și generalul de
divizie Souham – orice soldat trebuia să știe asta, dacă nu vrea să trăiască ca un
orb.
 XI

Topirea zăpezilor a început pe la 18 sau 19 martie. Mi-aduc aminte că, în

timpul trecerii în revistă de la Aschaffenbourg, care a avut loc pe un platou mare
de unde se vede Meinul până departe, a tot plouat de la zece dimineața până la
trei după-amiază. La stânga noastră era un castel, ai cărui locatari ne priveau fără
să se sinchisească de la ferestrele lor înalte, în vreme ce apa ne intra în bocanci.
La dreapta, spumega râul, pe care-l vedeam ca prin ceață.
Ca să știm și mai bine pe ce lume ne aflăm, ni se striga tot timpul: „Prezentați
arm’! Pe umăr arm’!”
Mareșalul înainta încet, înconjurat de statul său major. Pe Zébédé îl mângâia
faptul că o să-l vedem pe viteazul vitejilor. Eu mă gândeam: „Dac-aș putea să-l
văd la gura sobei, mi-ar face mai mare plăcere”.
În sfârșit ajunse în dreptul nostru, și-l văd ca acum cu pălăria lui mare udă de
ploaie, cu haina albastră plină de broderii și cu cizmele înalte. Era un bărbat
frumos, blond-roșcat, cu nasul în sus, cu ochi vioi, și care părea strașnic de
voinic. Nu se ținea fălos, căci, în vreme ce trecea prin fața companiei și căpitanul
îi prezenta arma, se întoarse deodată pe calul lui mare și spuse tare:
— Ia te uită! Florentin!
Atunci căpitanul se îndreptă din spate fără să știe ce să răspundă. Se pare că el
și mareșalul fuseseră împreună simpli soldați în vremea Republicii. Căpitanul
răspunse până la urmă:
— Da, mareșale, eu sunt, Sébastien Florentin.
— Drept să-ți spun, Florentin, spuse mareșalul întinzând brațul înspre Rusia,
îmi pare bine că te văd; te credeam căzut acolo.
Toată compania noastră era bucuroasă, iar Zébédé îmi spuse:
— Ăsta zic și eu bărbat; mi-aș da și viața pentru el.
Nu prea înțelegeam de ce Zébédé voia să-și dea viața pentru că mareșalul îi
dăduse bună ziua vechiului său camarad.
Asta-i tot ce-mi amintesc de Aschaffenbourg.
Seara, ne întoarserăm pentru cină la Schweinheim, un loc bogat în vinuri,
cânepă și grâu, unde aproape toată lumea se uita chiorâș la noi.
Eram încartiruiți câte trei-patru în câte-o casă, în chip de garnisaires14, și
mâncam în fiecare zi carne, fie de vită, fie de oaie, ori slănină. Pâinea de casă era
foarte bună și așijderea vinul. Totuși, unii dintre noi se arătau nemulțumiți,
crezând că vor trece astfel drept cine știe ce boieri; dar se înșelau întru totul, căci
îi auzeam pe târgoveți spunând în nemțește:

14
De la cuvântul fr. garnison (garnizoană): soldați încartiruiți, care trebuie să fie întreținuți de
stăpânul casei.
 — Ăștia sunt niște linge-blide în țară la ei! Dacă te-ai duce în Franța, n-ai găsi
nici măcar cartofi în pivnița lor.
Și nu se înșelau niciodată, ceea ce m-a făcut de-atunci deseori să mă gândesc
că oamenii care fac pe mofturoșii la alții n-au acasă nici după ce bea apă.
Oricum, în ce mă privea, eram tare bucuros că o duc atât de bine și mi-ar fi
plăcut să țină așa tot războiul. Doi recruți din Saint-Dié stăteau cu mine la șeful
poștei din târg, care avea aproape toți caii rechiziționați pentru cavaleria noastră.
Asta, fără îndoială, nu-l bucura, dar nu spunea nimic și-și fuma pipa după sobă
de dimineață până seara. Nevastă-sa era înaltă și voinică, și avea și două fete
foarte drăguțe. Ele se temeau de noi și fugeau când ne întorceam de la instrucție
sau de la garda din capătul târgului.
În seara zilei a patra, terminam de cinat pe la ora șapte, când sosi un bătrân
îmbrăcat în negru, cu părul alb și cu înfățișarea foarte respectabilă. Ne salută,
apoi se adresă pe nemțește, șefului poștei:
— Sunt recruți noi?
— Da, domnule Stenger, răspunse celălalt, n-o să scăpăm niciodată de ăștia.
Dac-aș putea să-i otrăvesc pe toți, aș face-o numaidecât.
Mă întorsei liniștit și spusei:
— Înțeleg germana… nu spuneți asemenea lucruri.
Când mă auzi, șeful poștei era cât pe ce să scape pipa din mână.
— Vorbești cam nesocotit, domnule Kalkreuth! zise bătrânul; dacă te auzea
altcineva decât tânărul de față, gândește-te la ce-ai fi pățit.
— Am zis și eu așa, răspunse grăsunul. Ce vreți? când ți se ia tot, când ani la
rând ești jefuit, ajungi să nu mai știi ce se cade sau nu se cade să spui, și vorbești
într-aiurea.
Bătrânul, care nu era altul decât pastorul din Schweinheim, veni atunci să mă
salute și-mi spuse:
— Domnule, te-ai purtat ca un om cumsecade; să știi că domnul Kalkreuth nu
e în stare să facă rău, nici chiar dușmanilor noștri.
— Așa cred și eu, domnule, îi răspunsei, altfel n-aș mânca din cârnații lui cu
atâta poftă.
Auzind cuvintele astea, șeful poștei începu să râdă, ținându-și mâinile mari pe
burtă, ca un copil, și exclamă:
— N-aș fi crezut vreodată că un francez o să mă facă să râd.
Cei doi camarazi ai mei erau de gardă, așa că plecară și rămăsei singur.
Atunci șeful poștei se duse să scoată o sticlă de vin vechi; se așeză la masă și voi
să ciocnească cu mine, ceea ce făcui bucuros. Din ziua aceea și până ce am
plecat, gazdele noastre au avut multă încredere în mine. În fiecare seară stăteam
de vorbă la gura sobei; venea și pastorul, coborau și fetele să asculte ce vorbim.
Erau blonde cu ochii albaștri; una să fi avut optsprezece ani, cealaltă douăzeci;
găseam că aduc cu Catherine, ceea ce îmi răscolea inima.
Știau că am o drăguță acasă, fiindcă nu mă putusem ține să nu le spun, și asta
îi înduioșa.
Șeful poștei se plângea amar de francezi; pastorul spunea că sunt o nație
fudulă și rea de muscă și că, din aceste pricini, toată Germania o să se ridice
împotriva noastră; că se săturaseră de destrăbălarea soldaților noștri și de lăcomia
generalilor, și că întemeiaseră o Tugenbund15 ca să ne combată.
— La început, îmi spunea el, ne vorbeați de Libertate, nouă ne plăcea asta și
doream mai curând victoria armatelor voastre decât a celor ale regelui Prusiei și
ale împăratului Austriei; duceați războiul cu soldații noștri, nu cu noi; sprijineați
ideile pe care toată lumea le găsea drepte și mărețe, și de aceea nu vă legați de
popoare, ci de stăpânii lor. Astăzi, e cu totul altceva. Toată Germania o să treacă
la fapte, tot tineretul o să se scoale și, acum, noi vom vorbi Franței de Libertate,
de Virtute, de Dreptate. Acela care vorbește de aceste lucruri e totdeauna cel mai
tare, căci împotriva lui nu sunt decât ticăloșii din toate țările, iar pentru el sunt
tineretul, curajul, ideile mari, tot ce înalță sufletul deasupra egoismului și te face
să-ți jertfești viața fără părere de rău. Voi v-ați bucurat de astea multă vreme, dar
le-ați lepădat. Pe vremuri, mi-aduc aminte, generalii voștri se băteau pentru
Libertate, dormeau pe paie, prin șuri, ca soldații de rând; erau oameni strașnici!
Acum le trebuie canapele, sunt mai boieri decât boierii noștri și mai bogați decât
bancherii. Așa că războiul, lucru frumos altădată – o artă, o jertfă, un devotament
către patrie –, a ajuns o meserie care aduce profit mai mult decât o prăvălie. Pare
tot ceva nobil, fiindcă se poartă epoleți, dar e totuși o diferență între a te bate
pentru niște idei eterne, și a te bate pentru a-ți umple prăvălia.
Astăzi, e rândul nostru să vorbim de Libertate și de Patrie; iată de ce cred că
acum veți pierde războiul. Toți cei ce gândesc, de la simplii studenți până la
profesorii de teologie, vor fi împotriva voastră. Aveți în frunte pe cei mai mare
general al lumii, dar noi avem dreptatea eternă. Credeți că cei din Saxa, din
Bavaria, din Baden și din Hessa sunt cu voi; vă înșelați: fiii bătrânei Germanii
știu prea bine că cea mai mare crimă și cea mai mare rușine e să te bați cu frații
tăi. Pot face regii câte alianțe vor, popoarele vor fi împotriva voastră în ciuda
acestor alianțe; își vor apăra sângele, patria: tot ceea ce Dumnezeu ne obligă să
iubim și ceea ce nu se poate trăda decât prin crimă. Toți vor tăbărî pe voi;
austriecii au să vă măcelărească dacă pot, cu toată căsătoria Mariei-Luiza cu
Împăratul vostru; oamenii încep să vadă că interesele regilor nu sunt totul pe
lumea asta și nici cel mai mare geniu nu poate schimba firea lucrurilor.
Așa vorbea pastorul pe un ton grav; eu nu-i înțelegeam atunci prea bine
cuvintele și mă gândeam: „Vorbele sunt vorbe și gloanțele sunt gloanțe. Dacă n-
15
Tugenbund (germ.) „Uniune pentru virtute”, asociație ocazională de acțiune patriotică.
o să avem de-a face decât cu studenți și cu profesori de teologie, care să ne atace,
o să fie bine. Cât despre rest, o să-i împiedice disciplina pe cei din Hessa, din
Bavaria și din Saxa, să întoarcă armele, așa cum ne silește pe noi, francezii, să ne
batem, deși mulți dintre noi n-ar avea chef. Adică nu ascultă soldatul de caporal,
caporalul de sergent și așa mai departe până la mareșal, care face ce vrea regele?
Cum se vede că pastorul n-a făcut niciodată armată! Altfel ar ști că ideile nu fac
un ban și că totul e consemnul; dar nu vreau să-l contrazic, fiindcă atunci șeful
poștei nu-mi mai aduce sticla de vin după cină. Lasă-i să creadă ce vor, tot ce
doresc eu e să nu avem de-a face decât cu teologi.”
În vreme ce stăteam așa de vorbă, sosi deodată, în dimineața de 27 martie,
ordinul de plecare. Batalionul dormi la Lauterbach, apoi, a doua zi, la New-
Kirchen, și de-acolo înainte am tot mărșăluit, am mărșăluit mereu. Cei care nu
erau deprinși să poarte ranița nu se puteau plânge de lipsă de instrucție; căci,
slavă Domnului, eram tot pe drumuri! Eu, de multă vreme nu mai asudam cu
cele cincizeci de cartușe din tolbă, cu ranița și cu pușca pe umăr, și nici nu știu,
zău, dacă mai șchiopătam.
Nu eram singurii în mișcare: totul pornise la drum, peste tot întâlneam
regimente, detașamente de cavalerie, șiruri de tunuri, convoaie cu praf de pușcă
și ghiulele, și totul înainta spre Erfurt, așa cum, după o ploaie mare, mii de
pârâiașe se îndreaptă pe toate drumurile spre râu.
Sergenții își spuneau între ei: „Ne apropiem… o să fie lată!” Iar noi gândeam:
„Cu atât mai bine! Din pricina ticăloșilor de prusieni și de ruși am fost luați la
armată; dacă-și vedeau de treabă, am fi fost în Franța!”
Gândul ăsta ne îndârjea.
Și-apoi peste tot sunt oameni cărora le place numai să se încaiere: Klipfel și
Zébédé nu vorbeau de altceva decât de cum au să tabere ei pe prusieni, iar eu, ca
să nu par mai puțin curajos decât ceilalți, spuneam că și eu sunt bucuros.
La 8 aprilie, batalionul intră în cetățuia Erfurt, un oraș foarte întărit și foarte
bogat. Am să-mi amintesc toată viața că, în momentul când s-a dat ordin de
ruperea rândurilor, în piață, în fața cazărmii, vagmistrul dădu un pachet de
scrisori sergentului companiei. Printre ele se afla una și pentru mine. Am
recunoscut îndată scrisul Catherinei, ceea ce m-a tulburat într-atât încât au
început să-mi tremure genunchii!
Zébédé mi-a luat pușca, zicând: „Hai încoa!”
Era și el foarte bucuros să aibă știri din Phalsbourg.
Ascunsesem scrisoarea în fundul buzunarului și toți cei de-acasă se țineau
după mine să le-o citesc. Dar eu voiam să fiu liniștit, să stau pe patul meu înainte
de a o deschide, și abia după ce am fost încazarmați într-un colț din Finckmatt și
după ce mi-am pus pușca în rastel, am început s-o citesc. Toți ceilalți stăteau în
spatele meu, aplecați peste scrisoare. Îmi curgeau lacrimile pe obraji, căci
Catherine îmi spunea că se roagă pentru mine.
Iar camarazii, auzind asta, ziceau:
— Sigur că și pentru noi se roagă cineva.
Unul vorbea de mamă-sa, altul de surori, altul de iubită.
La sfârșit, domnul Goulden scrisese că tot orașul e bine, că trebuie să am
curaj, că suferințele astea n-au să țină cât lumea. Mă însărcina să le spun
camarazilor că lumea se gândește la ei și că părinții lor se plâng că nu primesc
nicio știre din parte-le.
Scrisoarea asta a fost o mare mângâiere pentru noi toți.
Și dacă mă gândesc că era atunci în 8 aprilie și că în curând aveau să înceapă
luptele, o socotesc ca un ultim rămas-bun de acasă pentru jumătate dintre noi:
mulți n-aveau să mai audă vorbindu-se de părinți, de prieteni, de cei care-i
iubeau pe lumea asta.
 XII

Toate astea, cum spunea sergentul Pinto, nu erau decât începutul petrecerii,
căci nunta avea să urmeze.
Așteptând-o, făceam serviciu în cetățuie cu un batalion din regimentul 27 și,
din înaltul meterezelor, vedeam toate împrejurimile pline de trupe, unele în
tabără deschisă, altele cantonate prin sate.
În ziua de 18, întorcându-mă de la postul de santinelă la poarta Warthau,
sergentul, care mă vedea cu ochi buni, îmi spuse:
— Pușcaș Bertha, a sosit Împăratul.
Nimeni n-auzise încă vorbindu-se de asta, așa că-i răspunsei:
— Fie cu iertare, domnule sergent, eu băui acuși un păhărel cu genistul
Merlin, care a fost de planton azi noapte la ușa generalului, și nu mi-a spus nimic
de așa ceva.
Atunci sergentul, făcând cu ochiul, zise:
— Totul se frământă, totul e în mișcare… Tu încă nu înțelegi, dar e aici, simt
asta până în vârful picioarelor. Până nu sosește, lucrurile merg lânced; iar acum,
uită-te colo, vezi ștafetele care gonesc pe șosele, toate încep să se trezească. Stai
să vezi prima țopăială, stai și-ai să vezi; kaiserlikii16 și cazacii n-au nevoie de
ocheane ca să vadă când e cu noi; o simt ei numaidecât.
Vorbind astfel, sergentul râdea pe sub mustățile lui lungi.
Eu presimțeam că mi se vor întâmpla nenorociri mari, dar eram silit să mă
prefac voios.
Oricum, sergentul nu se înșela, căci în aceeași zi, pe la ceasurile trei după-
amiază, toate trupele cantonate în jurul orașului se puseră în mișcare, iar pe la
cinci, ni se ordonă să luăm armele; mareșalul-prinț de Moscova intra în oraș,
înconjurat de o mulțime de ofițeri și de generali care alcătuiau statul major.
Numaidecât, generalul Souham, un bărbat înalt de vreo doi metri, cărunt tot,
intră în cetățuie și ne trecu în revistă în piață. Apoi ne spuse cu o voce puternică
pe care o putu auzi toată lumea:
— Soldați! veți face parte din avangarda corpului 3 de armată; vedeți să nu
uitați că sunteți francezi. Trăiască Împăratul!
Atunci toată lumea strigă Trăiască Împăratul! ceea ce răsună strașnic în toată
piața.
Generalul plecă însoțit de colonelul Zapfel.
Chiar în noaptea aceea am fost schimbați cu trupe din Hessa, și am plecat din
Erfurt împreună cu regimentul 10 de husari și cu un regiment de vânători din
Baden. Pe la șase-șapte dimineața eram în fața orașului Weimar și vedeam, la
răsăritul soarelui, grădini, biserici, case, și un vechi castel pe dreapta.
16
Soldați austrieci („împărătești”).
 Poposirăm în tabere în locul acela, iar husarii plecară în cercetare în oraș. Pe
la nouă, pe când pregăteam mâncarea, auzirăm deodată în depărtare pârâit de
gloanțe; husarii noștri întâlniseră pe străzi husari prusieni, se luptau între ei și
trăgeau cu pistolul. Dar era atât de departe, încât noi nu vedeam mai nimic din
lupta lor.
După un ceas, husarii se întoarseră; pierduseră doi oameni. Așa a început
războiul.
Am stat acolo cinci zile, vreme în care înainta tot corpul al 3-lea. Cum eram
avangarda, a trebuit să plecăm mai departe, înspre Sulza și Warthau. Pe inamic
atunci l-am văzut: niște cazaci care se retrăgeau mereu în afara bătăii de pușcă, și
cu cât ei se retrăgeau, cu atât noi prindeam curaj.
Ce mă supăra, era că-l auzeam pe Zébédé spunând bosumflat:
— Da’ nu se mai opresc ăștia? Nu se mai opresc?
Gândeam: „Dacă se duc, ce putem dori mai mult? Se cheamă că am câștigat
fără pierderi.”
Dar până la urmă, se opriră pe celălalt mal al unui râu destul de larg și de
adânc; și văzurăm o mulțime care ne așteptau ca să ne ciopârțească, dacă aveam
gândul nenorocit să trecem râul.
Era în 29 aprilie, începea să se lase seara era un asfințit cum nu se poate mai
frumos. De cealaltă parte a apei se întindea cât vedeai cu ochii câmpia, și, pe
fâșia roșie a cerului, mișunau călăreții, cu chipiile lor aplecate spre față, cu
tunicile verzi, cu tolba mică sub braț și cu pantaloni albastru-deschis; erau, în
spatele lor, o mulțime de lănci: sergentul Pinto îi recunoscu drept vânători ruși
călare și drept cazaci. Recunoscu și râul și spuse că e râul Saale.
Ne apropiarăm cât puturăm demult de apă, ca să tragem în călăreți, care se
retraseră mai departe, și chiar dispărură în orizontul roșu. Tabăra fu atunci
așezată lângă râu și sentinelele trimise la locul lor. Lăsasem pe stânga un sat
mare; un detașament se duse acolo ca să încerce să capete carne cu plată, căci de
la sosirea Împăratului era ordin să se plătească tot.
În timpul nopții, pe când pregăteam supa, sosiră alte regimente din divizie; își
așezară și ele tabăra de-a lungul malului, și era splendidă priveliștea șirului de
focuri care se oglindeau tresăltând în apă.
Nimeni n-avea chef de dormit; Zébédé, Klipfel, Furst și cu mine mâncam din
aceeași gamelă și spuneam uitându-ne unii la alții:
— Mâine o să fie lată, dacă vrem să trecem râul! Habar n-au camarazii din
Phalsbourg, care-și beau acum halba la berăria Omul sălbatic, că noi ședem aci,
pe malul unui râu, ca să mâncăm o bucată de rasol, și că o să ne culcăm pe
pământ și-o să ne pricopsim cu reumatisme până la capătul vieții, fără să mai
vorbim de loviturile de sabie și de gloanțele care ne așteaptă, mai curând poate
decât credem.
 — Ce să-i faci! zicea Klipfel, asta-i viața. Nu-mi trebuie să dorm în puf și să-
mi treacă zilele la fel, una după alta! Ca să simți viața, trebuie să-ți fie bine azi și
rău mâine; așa e plăcută schimbarea. Iar cât despre loviturile de sabie, de
baionetă și de pușcă, slavă Domnului, o să le dăm și noi înapoi, câte ni s-or da.
— Da, spunea Zébédé aprinzându-și pipa, eu unul trag nădejde să nu dau ortul
popii până nu răspund la loviturile primite.
Pălăvrăgeam așa de vreo două-trei ore; Léger se întinsese învelit în mante, cu
picioarele spre foc și dormea, când santinela strigă, la două sute de pași de noi:
— Cine-i? Stai! Parola!
— Franța!
— Ce regiment?
— Al 6-lea de infanterie ușoară.
Erau mareșalul Ney și generalul Brenier cu ofițeri de la pontoane și de la
tunuri. Mareșalul răspunsese al 6-lea de infanterie ușoară, fiindcă știa dinainte
unde ne aflăm; asta ne bucură și ne simțirăm chir mândri. Îl văzurăm, trecând
călare, cu generalul Souham și cu încă cinci-șase ofițeri superiori și, deși era
noapte, îi recunoscurăm foarte bine; cerul era alb de stele, luna urca pe cer,
vedeai aproape ca ziua.
Se opriră la un cot al râului unde s-au așezat șase tunuri, și, curând după
aceea, sosiră pontonierii cu un șir lung de căruțe încărcate cu scânduri, cu pari și
cu tot ce trebuie ca să se arunce două poduri peste apă. Husarii noștri alergau de-
a lungul malului ca să adune bărcile, tunarii erau pregătiți la tunuri ca să tragă în
cei care ar fi vrut să împiedice lucrarea. Multă vreme ne uitarăm cum înaintează
munca. Din toate părțile auzeai strigând: „Cine-i! Stai! Parola! – Cine-i? Stai!
Parola!” Soseau regimentele corpului 3.
Am adormit abia în zori; Klipfel a trebuit să mă scuture ca să mă trezească.
Băteau tobele pentru adunare din toate părțile; podurile erau gata, aveam să
trecem râul Saale.
Căzuse rouă multă; fiecare se grăbea să-și șteargă pușca, să-și păturească
mantaua și s-o bage în raniță. Ne-ajutam unii pe alții, ne aliniam. Să fi fost atunci
ceasurile patru dimineața. Totul era cenușiu din cauza ceții care se ridica de pe
râu. Două batalioane și treceau pe poduri, soldații în rânduri, ofițerii și drapelul
la mijloc. Asta stârnea un uruit surd. După aceea trecură tunurile și chesoanele.
Căpitanul Florentin ne pusese tocmai să schimbăm amorsele, când sosiră
generalul Souham, generalul Chemineau, colonelul Zapfel și comandantul
nostru. Batalionul se puse în mișcare. Eu mă uitam mereu să văd dacă nu sosesc
rușii în galop, dar nimic nu mișca.
Pe măsură ce sosea pe celălalt mal, fiecare regiment forma careul cu arma la
picior. Către ora cinci, trecuse întreaga divizie. Soarele risipea ceața; cam la vreo
trei sferturi de leghe, pe dreapta, vedeam un oraș vechi, cu acoperișurile ascuțite,
cu clopotnița rotundă acoperită cu ardezie, cu o cruce deasupra, și mai încolo, în
spate, un castel: era Weissenfels.
Între oraș și noi se întindea o adâncitură mare de teren. Mareșalul Ney, care
tocmai sosise, voi să știe înainte de toate ce se află acolo. Două companii din
regimentul 27 fură desfășurate ca tiraliori, iar careurile porniră în pas obișnuit:
ofițerii, geniștii și toboșarii la mijloc, tunurile pe intervale și chesoanele în spate,
după ultimul rând.
Adâncitura asta punea pe gânduri pe toată lumea, cu atât mai mult cu cât
văzusem, în ajun, o grămadă mare de cavalerie, care nu putuse fugi până la
capătul câmpiei imense, descoperite ochilor în toate direcțiile. Era cu neputință;
de aceea și eram în momentul acela mai bănuitor ca oricând; mă așteptam la
ceva. Cu toate acestea văzând cum mergem așa – ținând bine rândul, cu pușca
încărcată, cu drapelul în frunte, cu generalii în urmă, siguri de ei – văzând cum
mergem așa fără să ne grăbim și auzind cum batem pasul cu toții, asta ne dădea
mult curaj. Îmi spuneam în sinea mea: „Poate că fug dacă ne văd; ar fi cea mai
bună treabă și pentru ei și pentru noi”.
Mă aflam în rândul al doilea, în spatele lui Zébédé, într-un careu din față, și
vă puteți închipui ce atent eram. Din timp în timp, trăgeam cu ochiul într-o parte,
la celălalt careu, care înainta pe aceeași linie, și-l vedeam pe mareșal în mijlocul
ofițerilor din statul lui major. Toți își înălțau capul, cu pălăriile mari strâmbate,
ca să vadă de departe ce se întâmplă.
Tiraliorii soseau atunci lângă râpa mărginită de mărăcinișuri și de garduri vii.
Eu și zărisem puțin înainte, mai încolo, de partea cealaltă, mișcând și lucind
ceva, ca niște spice bătute de vânt; îmi trecuse prin minte că rușii, cu lănciile și
cu săbiile lor, puteau fi acolo; dar îmi venea greu să cred. Însă când tiraliorii
noștri se apropiau de bălării și în timp ce începeau să se audă în mai multe locuri
focuri de pușcă, văzui limpede că sunt lănci. Aproape îndată luci un fulger chiar
în fața noastră și tunul bubui. Rușii aveau tunuri, trăseseră în noi și, întorcând
capul la nu știu ce zgomot, văzui că s-a făcut un gol în rânduri, pe stânga.
În același timp, îl auzii pe colonelul Zapfel care spunea liniștit:
— Strângeți rândurile!
Și, pe căpitanul Florentin, care repeta:
— Strângeți rândurile!
Asta venise așa de repede, că nici n-am avut vreme să-mi dau seama. Dar
cincizeci de pași mai departe, iar a lucit un fulger, am auzit același zgomot în
rânduri – cu o vijelie care trece – și am văzut iar un gol, de data asta la dreapta.
Și cum, după fiecare lovitură de tun a rușilor, colonelul tot spunea: „Strângeți
rândurile!”, am înțeles că de fiecare dată se făcea un gol. Gândul ăsta mă tulbură
de-a binelea, dar de mers, trebuia mers înainte.
 Nu îndrăzneam să mă gândesc la ce se întâmplă, ocoleam gândul, când
generalul Chemineau, care intrase atunci în careul nostru, strigă cu un glas
strașnic:
— Stai!
M-am uitat înainte și am văzut că rușii sosesc cu grămada.
— Rândul întâi, îngenuncheați… baioneta gata de atac! strigă generalul.
Pregătiți armele!
Cum Zébédé se lăsase pe un genunchi, mă aflam oarecum în primul rând.
Parcă văd și acum înaintând în front desfășurat grămada aceea de cai și ruși
aplecați înainte, cu sabia în mână, și parcă-l aud pe general spunând liniștit în
spatele nostru, ca la instrucție:
— Atenție la comanda de foc. Ochiți… Foc!
Trăsesem toți, cele patru careuri laolaltă; ai fi zis că se prăbușește cerul. Abia
se ridicase puțin fumul, și-i văzurăm pe ruși plecând în goană înapoi; dar tunurile
noastre bubuiau și ghiulelele noastre mergeau mai repede decât caii lor.
— Șarjați! strigă generalul.
Nu cred să fi avut în viața mea o plăcere mai mare.
„Ia te uită, ia te uită, și-au luat tălpășița!” îmi spuneam eu.
Și din toate părțile se auzea strigând: Trăiască Împăratul!
Bucuros cum eram, am început și eu să strig cu ceilalți. Asta a ținut vreun
minut. Careurile porniseră iar, ne și spuneam că totul s-a sfârșit; dar, la două-trei
sute de pași de râpă, se auzi un vuiet mare și, pentru a doua oară, generalul
strigă:
— Stai!… Îngenuncheați!… Baioneta gata de atac!
Rușii ieșeau din adâncitură ca vântul și tăbărau pe noi. Veneau toți odată;
tremura pământul. Nu se mai auzeau comenzile; dar bunul simț natural al
soldaților francezi îi înștiința că trebuie să tragă în plin, și salvele continue
începură să uruie ca zumzetul tobelor la parăzile mari. Cei care n-au auzit o
asemenea tragere nu și-o pot închipui niciodată. Câțiva dintre ruși ajungeau până
la noi; îi vedeam ridicându-se pe cal în mijlocul fumului și, îndată după aceea, nu
mai vedeam nimic.
După câteva clipe, cum nu mai făceam altceva decât să încărcăm arma și să
tragem, glasul strașnic al generalului Chemineau se înălță, strigând: „Încetați
focul!”
Aproape că nu îndrăzneam să executăm; fiecare se grăbea să mai tragă o dată;
dar după ce s-a risipit fumul, văzurăm grămada imensă de călăreți urcând de
cealaltă parte a râpei.
Careurile fură îndată desfășurate pentru a merge în coloană. Tobele băteau de
șarjă, tunurile noastre bubuiau.
— Înainte, înainte!… Trăiască Împăratul!
 Coborârăm în râpă peste mormane de cai și de ruși care mai mișcau încă la
pământ, și ne ridicarăm cu pas accelerat înspre Weissenfels. Toți cazacii și
vânătorii, cu tolba pe șold și cu spatele încovoiat, galopau dinaintea noastră cât
puteau de iute: câștigasem bătălia!
Dar, în momentul când ne apropiam de grădinile orașului, tunurile lor, pe care
le luaseră cu ei, se opriră după un soi de livadă și ne aruncă ghiulele, din care una
sparse securea genistului Merlin și-i seceră capul. Caporalul geniștilor, Thomé
avu și el brațul drept zdrobit de o bucată de secure; au trebuit să i-l taie seara, la
Weissenfels. Am început atunci să alergăm, căci, cu cât ajungi mai repede, cu
atât au mai puțin timp să tragă ceilalți; cine nu-și dă seama de asta?
Sosirăm în oraș prin trei locuri, trecând peste garduri, prin grădini, printre
aracii cu hamei, și sărind peste ziduri. Mareșalul și generalii alergau după noi.
Regimentul nostru intră printr-o alee mărginită de plopi, care trece pe lângă
cimitir; când am ajuns în piață, altă coloană sosea pe strada principală.
Acolo ne-am oprit și, fără să piardă un minut, mareșalul a trimis regimentul
27 să ocupe un pod și să încerce să taie retragerea inamicului. În vremea asta sosi
și restul diviziei și se alinie în piață. Primarul și consilierii din Weissenfels și
ieșiseră în pragul primăriei ca să ne ureze bun venit.
Când am fost grupați, mareșalul-prinț de Moscova a trecut prin fața frontului
nostru de bătaie și ne-a spus vesel:
— Minunat!… minunat!… Sunt mulțumit de voi!… Împăratul va fi informat
de cât de frumos v-ați prezentat. Foarte bine!
Îi venea să râdă, fiindcă noi alergasem peste tunuri.
Și cum generalul Souham îi spunea:
— Merge bine! el răspunse:
— Da, da, e în sânge! e în sânge!
Eu mă bucuram că nu mă alesesem cu nimic rău din treaba asta.
Batalionul rămase acolo până a doua zi. Furăm găzduiți pe la locuitori, care se
temeau de noi și ne dădeau tot ce ceream. Regimentul 27 se întoarse seara și fu
găzdui în vechiul castel. Eram tare obosiți. După ce-am fumat împreună vreo
două-trei pipe, vorbind despre victoria noastră, Zébédé, Klipfel și cu mine ne-am
dus să ne culcăm în prăvălia unui tâmplar, pe o grămadă de talaș și am stat acolo
până la miezul nopții, când au bătut tobele pentru adunare. A trebuit atunci să ne
sculăm. În aceeași noapte, batalionul și-a așezat tabăra în fața satului Clepen, la
două ceasuri de Weissenfels. Eram cam bosumflați din cauza ploii.
Mai multe alte detașamente ni se alăturară. Împăratul sosise la Weissenfels și
întreg corpul al 3-lea de armată trebuia să ne urmeze. Numai de asta am vorbit
toată ziua; unii se bucurau. Dar, a doua zi, pe la cinci dimineața, batalionul plecă
din nou în avangardă.
 În fața noastră curgea un râu numit Rippach. În loc să ocolim și să ajungem la
un pod, am trecut râul pe loc. Apa ne venea până la pântece și eu mă gândeam
trăgând bocancii din nămol: „Dacă ți-ar fi spus cineva asta odinioară, când te
temeai să nu capeți guturai la domnul Goulden și când schimbai ciorapii de două
ori pe săptămână, n-ai fi putut crede! Grozave lucruri ți se mai întâmplă în
viață!”
Pe când mergeam în jos pe râu, de cealaltă parte, prin stuf, văzurăm la stânga,
pe niște înălțimi, o ceată de cazaci care ne țineau sub observație. Ne urmăreau
încet, dar nu îndrăzneau să ne atace, și-mi dădui atunci seama că tot e bun la ceva
nămolul.
Mergeam așa de vreun ceas, se făcuse ziuă de-a binelea, când, deodată, niște
împușcături strașnice și bubuitul tunului ne făcură să întoarcem capul înspre
Clepen. Comandantul, călare, privea pe deasupra trestiilor.
Asta a durat mult; sergentul Pinto spunea:
— Divizia înaintează și e atacată.
Cazacii se uitau și ei, și-abia după un ceas dispărură. Atunci văzurăm divizia
înaintând în coloane, la dreapta, pe câmpie, și alungând mulțimi de cavaleriști
ruși.
— Înainte! strigă comandantul.
Și începurăm să alergăm fără să știm de ce, coborând mereu pe râu; ajunserăm
astfel la un pod vechi, unde se întâlnește Rippachul cu Gruna. Trebuia să oprim
inamicul în locul acela; dar cazacii ne dibăciseră șiretlicul: toată armata lor se
retrase în spatele Grunei, trecând prin vad, iar când divizia ajunse la noi, aflarăm
că mareșalul Bessières fusese chiar atunci ucis de o ghiulea de tun.
Lăsarăm podul și așezarăm tabăra în fața satului Gorschen. Umbla zvonul că
se apropie o mare bătălie și că tot ce se întâmplase până atunci nu era decât un
mic început, ca să se încerce dacă recruții țin bine la luptă. Așa stând lucrurile, își
poate oricine închipui ce gânduri treceau prin mintea unui om cu judecată, aflat
fără voia lui acolo, printre ființe nepăsătoare ca Furst, Zébédé și Klipfel, care se
bucurau, ca și când asemenea evenimente puteau să le aducă altceva decât
lovituri de sabie, de baionetă sau de gloanțe.
În tot restul zilei și chiar noaptea un timp, cu gândul la Catherine, m-am rugat
lui Dumnezeu să-mi apere zilele și să-mi ocrotească mâinile, care sunt de
trebuință tuturor oamenilor săraci ca să-și câștige viața.
 XIII

Au fost aprinse focuri pe dealul din fața satului Gross-Gorschen; un

detașament a coborât în sat și ne-a adus vreo cinci-șase vaci bătrâne pentru masă.
Dar eram așa de obosiți, că mulți dintre noi aveau mai curând poftă de somn
decât de mâncare. Sosiră și alte regimente cu tunuri și muniții. Pe la ceasurile
unsprezece ne strânsesem acolo vreo zece-douăsprezece mii de oameni, iar în sat
erau două mii: întreaga divizie Souham. Generalul cu ofițerii săi de ordonanță se
aflau într-o moară mare, pe stânga, lângă o apă numită Floss-Graben. Santinelele
erau risipite în jurul dealului la o bătaie de pușcă.
Am adormit până la urmă, din pricina marii oboseli; dar mă trezeam pe fiece
ceas, iar în spatele nostru, înspre șoseaua care pleacă de la podul vechi din
Poserna și merge până la Lutzen și la Leipzig, auzeam un vuiet mare în întuneric:
un uruit de căruțe, de tunuri, de chesoane, când mai tare, când mai încet, în
mijlocul tăcerii.
Sergentul Pinto nu dormea; își fuma pipa și-și usca picioarele la foc. De câte
ori se mișca unul din noi, ar fi vrut să stea de vorbă: „Ce zici, recrut?” spunea el.
Dar oamenii se făceau că nu-l aud, se întorceau pe cealaltă parte căscând, și
adormeau din nou.
Orologiul de la Gross-Gorschen bătea ora cinci când m-am trezit; aveam
oasele de la pulpe și de la șale sfărâmate, parcă, de mersul prin nămol. Totuși,
sprijinindu-mă în mâini de pământ, izbutii să mă așez ca să mă încălzesc, căci
mi-era tare frig. Focurile fumegau; nu mai rămăsese decât cenușa și câțiva
tăciuni aprinși. Sergentul, în picioare, privea câmpia albă, pe care soarele
întindea câteva linii aurii.
Toată lumea dormea în jurul nostru, unii pe spate, alții pe-o parte, cu
picioarele spre foc; câțiva sforăiau sau vorbeau în vis.
Văzând că m-am trezit, sergentul veni de luă un tăciune aprins, îl puse în pipă,
apoi îmi vorbi:
— Ce zici, pușcaș Bertha, am ajuns acum ariergardă, cum s-ar zice?
Nu înțelegeam ce vrea să spună.
— Te miri, recrut? zise el; e limpede totuși: noi nu ne-am mișcat, dar armata a
făcut o întoarcere; ieri era aci, în fața noastră, pe Rippach; acum e în spatele
nostru, aproape de Lutzen; în loc să fim în cap, suntem acum în coadă.
Și, făcând cu ochiul șmecherește, trase de două-trei ori cu putere din pipă.
— Și ce câștigăm cu asta? îl întrebai eu.
— Câștigăm că ajungem la Leipzig cei dintâi și tăbărâm pe prusaci, răspunse
el. Ai să înțelegi asta mai târziu, recrut.
Mă ridicai atunci ca să privesc locurile și văzui în fața noastră o câmpie mare
și mlăștinoasă, străbătută de râurile Gruna-Bach și Floss-Graben; niște delușoare
se rotunjeau pe malul acestor ape, iar în fund trecea un râu larg, despre care
sergentul îmi spuse că e Elsterul. Ceața dimineții se întindea peste tot.
Când m-am întors, am zărit în spatele nostru, în vâlcea, vârful clopotniței de
la Gross-Gorschen, iar mai departe, la dreapta și la stânga, vreo cinci-șase
sătulețe clădite în adâncitura dealurilor, fiindcă ținutul e deluros, iar satele Kaya,
Eisdorf, Starsiedel, Rahna, Klein-Gorschen și Gross-Gorschen, pe care le-am
cunoscut mai târziu, sunt așezate între dealuri, pe malurile unor bălți mici, unde
cresc plopi, sălcii și plute. Gross-Gorschen, unde ne aveam tabăra, era cel mai în
față spre câmpie, în dreptul Elsterului; cel mai depărtat era Kaya, în spatele
căruia trecea șoseaua cea mare dintre Lutzen și Leipzig. Alte focuri nu se vedeau
pe dealuri decât ale diviziei noastre; dar întreg corpul al 3-lea ocupa satele, iar
cartierul general era la Kaya.
Pe la ceasurile șase, tobele bătură și trompetele artileriștilor călare și ale
intendenței sunară deșteptarea. Coborâră în sat, unii pentru a lua lemne, alții paie
sau fân. Sosiră căruțe cu muniții și se împărțiră cartușele și pâinea. Trebuia să
stăm pe loc, ca să lăsăm să se scurgă armata spre Leipzig; iată de ce spunea
sergentul Pinto că vom fi ariergardă.
Sosiră și două cantiniere din sat și, cum mai aveam încă cinci scuzi de câte
șase livre, îi cinstii cu un păhărel pe Klipfel și pe Zébédé, ca să gonim cețurile
nopții. Îmi îngăduii să-i ofer unul și sergentului Pinto, care primi, spunând „că
rachiul după pâine te încălzește la inimă”.
Eram strașnic de voioși și nimeni n-ar fi bănuit lucrurile groaznice care aveau
să se întâmple în ziua aceea. Îi credeam departe pe ruși și pe prusaci, ocupați să
ne caute în spatele râului Gruna-Bach, dar ei știau unde suntem; și, deodată, pe la
ceasurile zece, generalul Souham cu ofițerii lui, urcă dealul în goana calului:
aflase ceva. Eram tocmai de santinelă lângă piramidele de puști; parcă-l văd și-
acum, cu capul lui cărunt și pălăria mare tivită cu alb, înaintând spre vârful
dealului, scoțând un ochean mare și privind, apoi întorcându-se repede, repede, și
coborând în sat, după ce strigase să se sune adunarea.
Atunci toate santinelele se strânseră, iar Zébédé, care avea ochi de uliu, zise:
— Văd colo, lângă Elster, niște grămezi de oameni mișunând… ba chiar unele
care înaintează în ordine, și altele care ies din mlaștini în trei puncte. Ce mai
răpăială, dacă ne vin pe cap!
— Asta, zise sergentul Pinto, cu nasul în sus și cu mâna streașină la ochi, ori
nu știu eu nimic, ori e o bătălie care se pregătește. În vreme ce armata noastră se
scurge spre Leipzig și se desfășoară pe mai mult de trei leghe, ticăloșii ăștia de
prusaci și de ruși vor să ne învăluie pe flanc cu toate forțele lor, și să ne taie în
două. Nu s-au gândit rău; învață și ei, pe zi ce trece, șiretlicurile războiului.
— Dar noi ce-o să facem? întrebă Klipfel.
 — Foarte simplu, răspunse sergentul: suntem aici vreo douăsprezece-
cincisprezece mii de oameni, cu bătrânul Souham, care n-a dat niciodată înapoi
nici c-o palmă. O să rezistăm ca niște piroane, unul contra șase-șapte, până ce
Împăratul o să afle și o să se întoarcă să ne dea ajutor. Uite, vedeți, aghiotanții au
și plecat.
Așa era: vreo cinci-șase ofițeri străbăteau câmpia Lutzen în spatele nostru,
înspre Leipzig; goneau ca vântul și eu îl rugai pe Dumnezeu, în sinea mea, să-i
ajute să sosească la timp și să trimită toată armata în ajutorul nostru; căci e
îngrozitor să afli că ai să pieri, și nu-i doresc nici celui mai mare dușman al meu
să se afle într-o asemenea situație.
Sergentul Pinto ne mai spuse:
— Aveți noroc, recruți; dacă scapă careva dintre voi, o să se poată lăuda că a
văzut ceva fain. Ia uitați-vă numai la liniile albastre care înaintează cu pușca la
umăr de-a lungul lui Floss-Graben; fiecare din liniile astea e un regiment; și sunt
vreo treizeci; asta face șaizeci de mii de prusaci, fără a mai socoti șirurile de
călăreți, care sunt escadroane. Iar pe stânga, lângă Rippach, ceilalți care
înaintează și lucesc la soare, sunt dragonii și cuirasierii gărzii imperiale ruse; i-
am văzut pentru prima oară la Austerlitz, când i-am scuturat noi binișor. Nici
vorbă că sunt vreo optsprezece-douăzeci de mii. Mai înapoi, grămezile de lănci
sunt cetele de cazaci. Așa că o să avem plăcerea, peste un ceas, să ne privim în
albul ochilor cu o sută de mii de oameni, cei mai afurisiți dintre ruși și prusieni.
Vorbind pe șleau, e o bătălie unde sau câștigi crucea Legiunii de onoare, sau,
dacă n-o câștigi, poți să-ți iei gândul de la ea.
— Zău, domnule sergent? zise Zébédé, care n-a judecat în viața lui limpede, și
care se și vedea cu crucea pe piept. Îi luceau ochii ca la dobitoacele care cred că
tot ce zboară se mănâncă.
— Da, răspunse sergentul, fiindcă o să fie strânsoare mare și, să zicem că vezi
în încăierare un colonel, un tun, un drapel, ceva care-ți sare în ochi; te repezi într-
acolo printre baionete, săbii, vergele de tun, ori mai știu eu ce; pui mâna pe el, și
dacă te întorci, ești bun de decorat.
Pe când spunea asta, mă gândeam că primarul din Felsenbourg căpătase
crucea Legiunii de onoare fiindcă își adusese oamenii din sat, în căruțe
împodobite cu ghirlănzi și cântând lieduri vechi, în întâmpinarea Mariei-Luiza, și
găseam modul lui de a obține crucea mult mai comod decât cel al sergentului
Pinto.
Mai mult n-avui timp să mă gândesc la asta, fiindcă, din toate părțile băteau
tobele pentru adunare; fiecare alerga la grămezile de puști ale companiei sale și
se grăbea să-și ia pușca. Ofițerii ne orânduiau în formații de luptă, soseau tunuri
în goana mare din sat și erau așezate în vârful dealului, mai jos ceva, pentru ca
creasta să le servească de sprijin. Soseau și chesoanele.
 Și mai departe, în satele Rahna, Kaya, Klein-Gorschen, era frământare mare;
dar noi eram cei dintâi pe care trebuia să cadă potopul.
Inamicul se oprise la două bătăi de tun, și cavaleriștii se învârtejeau cu sutele
în jurul dealului, în recunoaștere. Numai văzând pe marginile lui Floss-Graben
sumedenia asta de prusieni care înnegreau malurile și ale căror prime linii
începeau să se formeze în coloane, îmi spuneam în sinea mea: „De data asta,
Joseph, totul e pierdut, s-a terminat… nu mai e speranță… Tot ce poți face e să
te răzbuni, să te aperi și să nu-ți fie milă de nimic… Să te aperi, să te aperi!”
Pe când mă gândeam astfel, generalul Chemineau trecu singur călare prin fața
frontului de bătaie, strigându-ne: „Formați careul!”
Toți ofițerii, la dreapta, la stânga, înainte, în urmă, repetară același ordin. S-au
format patru careuri a câte patru batalioane fiecare. De data asta, mă aflam pe o
latură interioară ceea ce mi-a făcut plăcere; căci îmi închipuiam, firește, că
prusienii, care înaintau în trei coloane, vor da mai întâi de cei din față. Dar abia
mă gândisem la asta și careul fu străbătut de o adevărată grindină de ghiulele. În
același timp, tunurile, pe care prusienii le aduseseră pe un deal la stânga,
începură să bubuie cu totul altfel decât la Weissenfeils: fără încetare! Aveau pe
coasta aceea vreo treizeci de tunuri mari; vă puteți închipui ce goluri făceau.
Ghiulelele șuierau când în aer, când printre noi, iar uneori intrau în pământ
rășluindu-l cu un zgomot groaznic.
Trăgeau și tunurile noastre, în așa fel încât nu mai auzeai decât jumătate din
șuierăturile și vâjâieturile celorlalte, dar asta nu slujea la nimic; și, de altfel, ceea
ce te descuraja cu totul erau ofițerii care repetau tot timpul: „Strângeți rândurile,
strângeți rândurile!”
Ne aflam înconjurați de un fum extraordinar înainte de a fi tras încă. Îmi
spuneam: „Dacă mai stăm aci un sfert de ceas, o să fim măcelăriți fără să ne
putem apăra!” ceea ce mi se părea o groaznică nenorocire, când, deodată,
primele coloane de prusieni sosiră între cele două dealuri, stârnind un vuiet
ciudat, ca o apă care urcă. Îndată, soldații din cele trei laturi dinainte ale careului
nostru, cea din față și celelalte două, apăsară pe trăgaci, trăgând pieziș în dreapta
și stânga. Dumnezeu știe câți prusieni au căzut în adâncitura aceea! Dar, în loc să
se oprească, ceilalți camarazi ai lor continuară să urce, strigând ca niște lupi:
„Faterland! Faterland!” 17 și descărcând, de la o sută de pași, toate puștile, ca să
zic așa, drept în pântecele nostru.
După aceea, începură să lovească cu baioneta și cu patul puștii, căci voiau să
ne spargă formația; erau ca ieșiți din minți. O să-mi amintesc cât oi trăi cum un
batalion de prusieni din ăștia a ajuns chiar alături de noi, dând lovituri de
baionetă, la care noi răspundeam la fel, fără să ieșim din rânduri, și cum a fost în

17
Vaterland = patrie (germ.).
întregime secerat de două tunuri care se aflau așezate la cincizeci de pași în
spatele careului.
Nici o altă trupă nu s-a mai încumetat atunci să treacă prin careuri.
Coborau dealul și noi ne încărcam puștile ca să-i nimicim până la unul, când
începură iar să tragă tunurile lor și când auzirăm la dreapta gălăgie mare: era
cavaleria lor, care venea să profite de golurile făcute de tunuri! N-am văzut nimic
din atac, fiindcă venea de cealaltă parte a diviziei; dar, deocamdată, ghiulelele ne
curățau cu zecile. Generalul Chemineau avea pulpa zdrobită, și nu mai puteau
dura mult lucrurile astfel, când ni se dădu ordinul să ne retragem, ceea ce
făcurăm cu o bucurie lesne de înțeles.
Trecurăm prin jurul lui Gross-Gorschen, urmăriți de prusieni, care trăgeau în
noi, iar noi în ei. Cei două mii de oameni care se aflau în sat opriră inamicul
printr-un foc neîntrerupt de la toate ferestrele, în vreme ce noi urcam iar dealul
ca să ajungem în al doilea sat, Klein-Gorschen. Dar atunci toată cavaleria
prusiană ne sosi în coastă, ca să ne taie retragerea și să ne silească să rămânem
sub focul tunurilor lor. Asta mă indignă peste măsură. Îl auzeam pe Zébédé
strigând: „Hai să ne aruncăm mai degrabă pe ei decât să stăm aci!”
Și asta era nespus de primejdios, căci regimentele lor de husari și de vânători
înaintau în ordine înainte de a-și lua avântul.
Dădeam mereu înapoi, când în vârful dealului, ni se strigă: „Stai!” și, în
aceeași clipă, husarii, care și porniseră în goană spre noi, primiră o șarjă strașnică
de mitralii, care îi răsturnă cu sutele. Era divizia bravului general Girard, care ne
venea în ajutor de la Klein-Gorschen și care așezase un grup de șaisprezece
tunuri cam la dreapta. Salva dădu roade foarte bune: husarii se retraseră mai
repede decât veniseră, iar cele șase careuri ale diviziei Girard se alăturară alor
noastre la Klein-Gorschen, ca să oprească infanteria prusienilor, care înainta
mereu, în trei prime coloane în față și alte trei tot atât de puternice în spate.
Pierdusem Gross-Gorschen; dar, de astă dată, între Klein-Gorschen și Rahna,
lupta avea să fie și mai grea.
Eu nu mă mai gândeam la altceva decât la răzbunare. Eram ca nebun de mânie
și indignare împotriva celor care voiau să-mi ia viața, bunul tuturor oamenilor,
pe care trebuie să-l păstrezi cu strășnicie. Simțeam un fel de ură împotriva
prusienilor, care mă revoltau prin strigătele și prin aerul lor obraznic. Totuși
eram tare bucuros că-l mai văd pe Zébédé lângă mine și cum așteptând noile
atacuri, aveam arma la picior, i-am strâns mâna.
— Am avut noroc, îmi spuse el. De-ar sosi însă mai repede împăratul, căci
sunt de douăzeci de ori mai mulți ca noi… de-ar sosi cu tunuri!
Nu mai vorbea de luat decorație!
Mă uitai mai într-o parte, ca să văd dacă mai e sergentul, și-l zării cum își
ștergea liniștit baioneta; nu i se schimbase fața: asta mă bucură, grozav aș fi vrut
să știu dacă Klipfel și Furst se aflau și ei în rândurile lor, dar atunci comanda de
„Luați armele!” mă făcu să mă gândesc la altceva.
Primele trei coloane inamice se opriseră pe dealul de la Gross-Gorschen ca să
le aștepte pe celelalte trei, care se apropiau cu pușca la umăr. Satul, care se afla
în vale între noi, ardea; din acoperișurile de papură ieșeau flăcări, fumul urca
până la cer; iar pe o coastă, la stânga, vedeam sosind, după ce străbăteau
arăturile, un șir lung de tunuri ca să ne bată pe flanc.
Să fi fost pe la amiază când cele șase coloane se urniră în marș și când, pe
cele două costișe de la Gross-Gorschen, se desfășurară grămezile de husari și de
vânători călare. Artileria noastră, așezată în spatele careurilor, pe vârful dealului,
deschisese un foc strașnic împotriva tunarilor prusieni, care îi răspundeau pe
toată linia.
Tobele noastre începeau să bată în careuri, pentru a ne vesti că se apropie
inamicul; le auzeam cum auzi bâzâitul unei muște pe timp de furtună, iar în
fundul vâlcelei prusienii strigau toți laolaltă: „Faterland! Faterland!”
Împușcăturile batalioanelor lor, care se cățărau pe deal, ne acopereau de fum,
fiindcă vântul sufla înspre noi, ceea ce ne împiedica să le vedem. Totuși, noi
începusem tragerile în șir. Nu mai auzeam și nu mai vedeam nimic de cel puțin
un sfert de ceas, când deodată ne pomenirăm cu husarii prusieni în careul nostru.
Nu știu cum se făcuse, dar se aflau înăuntru și se învârteau la dreapta și la stânga
pe caii lor mărunți, ca să ne toace fără cruțare. Noi dădeam în ei cu baioneta și
strigam, ei trăgeau în noi cu pistolul; în sfârșit, era îngrozitor. Zébédé, sergentul
Pinto și încă vreo douăzeci din companie, rezistam împreună. Toată viața am să
revăd fețele palide ale prusienilor, mustățile lor lungi până după urechi, chipiile
mici strânse de curea sub bărbie, caii care se ridicau în două picioare nechezând
peste grămezi de morți și răniți. În veci am să aud strigătele unora și altora, unele
în nemțește, altele în franțuzește; ei ne făceau Schweinpelz!18, iar bătrânul sergent
Pinto striga fără încetare: „Curaj, băieți! curaj!”
N-am putut niciodată să mă lămuresc cum de-am scăpat de-acolo; mergeam la
întâmplare prin fum, ne învârteam printre împușcături și lovituri de săbii. Tot ce-
mi amintesc e că Zébédé îmi striga mereu: „Hai încoa! hai încoa!” și că ne-am
trezit până la urmă într-un câmp povârnit, la spatele unui careu care mai rezista,
împreună cu sergentul Pinto și cu încă vreo șapte-opt din companie.
Arătam ca niște măcelari!
— Încărcați armele iar! ne spuse sergentul.
Și atunci, încărcând arma, am văzut că în vârful baionetei erau fire de păr și
sânge, ceea ce vădea că, în furia mea, lovisem cu strășnicie.
După un minut, bătrânul Pinto mai spuse:

18
Piele de porc (germ.).
 — Regimentul e pus pe fugă… ticăloșii ăștia de prusieni au secerat jumătate
din el… O să ne mai întâlnim noi cu ei mai târziu… Deocamdată trebuie să
împiedicăm inamicul să intre în sat. În șir la stânga, înainte, marș!
Coborârăm o scăriță care ducea într-o grădină din Klein-Gorschen și intrarăm
într-o casă: sergentul baricadă ușa dinspre câmp cu o masă mare de bucătărie,
apoi zise, arătându-ne ușa dinspre uliță:
— Pe-aici ne putem retrage.
După aceea, ne-am urcat la etaj, într-o odaie destul de mare care era pe colț, la
picioarele costișei; avea două ferestre înspre sat și alte două înspre dealul
acoperit tot de fum, unde continuau să pârâie descărcăturile în șir și să bubuie
tunul. În fund, într-un alcov, se afla un pat desfăcut și în fața patului un leagăn;
oamenii fugiseră fără îndoială la începutul bătăliei; dar un câine cu coada mare și
albă, cu urechile drepte și cu botul ascuțit, pe jumătate ascuns sub perdele, ne
privea cu ochi sticloși; toate astea le revăd ca prin vis.
Sergentul deschisese o fereastră și se și apucase să tragă în uliță, pe care
veneau doi-trei husari prusieni, mergând printre grămezi de căruțe și de gunoaie;
Zébédé și ceilalți stăteau la pândă în spatele lui, cu arma pregătită. Mă uitai spre
coasta dealului să văd dacă mai rezistă careul și-l zării la vreo cinci-șase sute de
pași, retrăgându-se în ordine și trăgând din toate patru părțile în puhoiul de
călăreți care îl înconjurau. Îl vedeam, prin fum, pe colonel, mic de stat și îndesat,
călare în mijlocul careului, cu sabia în mână și având, chiar lângă el drapelul, un
drapel într-atât de ferfenițit încât nu mai era decât o zdreanță atârnând de-a
lungul prăjinii.
Mai departe, la stânga, o coloană dușmană ieșea din cotitura șoselei și mergea
spre Klein-Gorschen. Coloana asta voia să ne taie retragerea în sat; dar sute de
soldați risipiți sosiseră ca și noi, și mai soseau încă din toate părțile, unii
întorcându-se la fiecare cincizeci de pași ca să tragă cu arma, alții răniți, târându-
se ca să ajungă undeva. Ei intrau prin case și cum coloana se apropia mereu, un
foc neîntrerupt fu îndreptat împotriva ei de la toate ferestrele. Asta o opri în loc;
cu atât mai mult cu cât, în aceeași clipă, pe costișea din dreapta, începeau să se
desfășoare diviziile Brenier și Marchand, trimise în ajutorul nostru de prințul de
Moscova.
Am aflat mai târziu că mareșalul Ney îl urmase pe Împărat înspre Leipzig și
că atunci se înapoia auzind bubuitul tunului.
Prusienii se opriră așadar în locul acela; focul încetă din amândouă părțile.
Careurile și coloanele noastre urcară din nou dealul în fața satului Starsiedel, și
toți soldații din sat se grăbiră să evacueze casele ca să se ducă fiecare la
regimentul său. Al nostru era amestecat cu alte două-trei; și când diviziile puseră
pușca la picior în fața satului Kaya, cu greu ne recunoscurăm. Se făcu apelul
companiei; rămăseseră patruzeci și doi de oameni; lipseau Furst lunganul și
Léger; dar Zébédé, Klipfel și cu mine scăpaserăm teferi din luptă.
Din nefericire nu se încheiase încă treaba, căci prusienii, obrăzniciți din cauza
retragerii noastre, făceau noi pregătiri ca să ne atace la Kaya; le soseau o
mulțime de întăriri și, văzând asta, mă gândeam că, dacă Împăratul era așa de
mare general, putea să nu fi avut proasta idee de a se depărta spre Leipzig și de a
ne lăsa să fim surprinși de o armată de o sută de mii de oameni și mai bine.
Pe când eram pe cale să ne refacem formațiile în spatele diviziei Brenier,
optsprezece mii de soldați vechi din garda prusiană urcau dealul în pas de atac,
purtând chipiele morților noștri în vârful baionetelor în semn de victorie. În
același timp, lupta se prelungea la stânga, între Klein-Gorschen și Starsiedel.
Puhoiul de cavalerie rusă pe care îl văzusem lucind la soare de dimineață, în
spatele lui Gruna-Bach, voia să ne învăluie; dar corpul al 6-lea sosise pentru
acoperirea noastră, iar regimentele de marină rezistau ca niște ziduri. Toată
câmpia nu mai era decât un nor, în care se vedeau scânteind cu miile coifurile,
platoșele și lăncile.
Cât despre noi, ne retrăgeam mereu, când, deodată, ceva trecu ca tunetul prin
fața noastră: era mareșalul Ney! Sosea în goana calului, urmat de statul său
major. N-am văzut niciodată o față ca a lui; îi scânteiau ochii și-i tremurau
obrajii de mânie! Într-o clipită a străbătut toate regimentele de linie, cât țineau
ele, și a ajuns la frontul coloanelor noastre. Toată lumea îl urma târâtă parcă de o
forță extraordinară; în loc să dăm înapoi, mergeam în întâmpinarea prusienilor,
și, după zece minute, se auzeau focuri peste tot. Dar inamicul rezista țeapăn; se și
credea cel mai tare și nu voia să renunțe la victorie; cu atât mai mult cu cât
primea mereu întăriri, pe câtă vreme noi eram sleiți de cinci ore de luptă.
De data asta batalionul nostru se afla în linia a doua, ghiulelele ne treceau pe
deasupra; dar un zgomot mult mai urâcios și care-mi zdruncina nervii era
clănțănitul mitraliilor când loveau baionetele; șuierau ca un soi de muzică
înfiorătoare, care se auzea de foarte departe.
În mijlocul strigătelor, al comenzilor și al împușcăturilor, începeam totuși să
coborâm, peste grămezi de morți. Primele noastre divizii intrau din nou în Klein-
Gorschen; lupta era corp la corp; în ulița mare a satului nu vedeai decât paturi de
pușcă înălțate și generali călare, cu sabia în mână ca niște simpli soldați.
Asta a durat câteva minute; noi spuneam în rânduri: „Merge bine, merge bine!
… Înaintăm.” Dar noi trupe le sosiseră prusienilor și furăm siliți să dăm înapoi
pentru a doua oară, din nefericire atât de repede încât un mare număr fugiră până
la Kaya. Satul ăsta era pe coastă, ultimul înainte de șoseaua spre Lutzen. E un șir
lung de case, despărțite unele de altele prin grădinițe, grajduri și stupării. Dacă
inamicul ne încolțea la Kaya, armata era tăiată în două.
 Pe când alergam, mi-am amintit cuvintele domnului Goulden: „Dacă avem
nenorocul să ne înfrângă aliații, vor veni să se răzbune la noi de tot ce le-am
făcut de zece ani încoace”. Credeam că bătălia e pierdută, căci mareșalul Ney, el
însuși, dădea înapoi, în mijlocul unui careu, iar soldații, ca să iasă din încăierare,
duceau ofițeri răniți pe puștile lor făcute tărgi. În sfârșit, lucrurile nu aduceau a
bine.
Am intrat în Kaya prin dreapta satului, încălecând gardurile și sărind peste
micile îngrădituri cu care-și despart oamenii grădinile.
Era să cotesc după un hangar când, ridicând capul, zării vreo cincizeci de
ofițeri călare opriți pe vârful unui deal din față; mai departe, în spatele lor,
puhoaie de artilerie soseau în goana mare pe șoseaua dinspre Leipzig. Asta mă
făcu să mă uit mai bine și-l recunoscui pe Împărat, ieșit puțin înainte dintre
ceilalți; ședea, ca într-un fotoliu, pe calul lui alb. Îl vedeam foarte bine pe cerul
înălbit; nu se mișca și privea cu ocheanul bătălia de jos.
Mă bucurai într-atât văzându-l, încât începui să strig din toate puterile:
„Trăiască Împăratul!”; apoi intrai în ulița mare din Kaya printr-un gang dintre
două case vechi. Eram unul dintre primii și mai putui zări pe oamenii din sat,
bărbați, femei, copii, grăbindu-se să intre prin pivnițe.
Mai multe persoane cărora le-am povestit asta mi-au imputat faptul că am
alergat așa de repede; dar eu le-am răspuns că dacă Michel Ney dădea înapoi,
putea să dea înapoi și Joseph Bertha.
Klipfel, Zébédé, sergentul Pinto, toți cei din companie pe care-i cunoșteam,
erau încă afară din sat și auzeam un zgomot cum nu se poate închipui de
înspăimântător. Puhoaie de fum treceau pe deasupra acoperișurilor, olanele se
rostogoleau și cădeau în uliță, iar ghiulelele spărgeau zidurile sau frângeau
bârnele cu un trosnet groaznic.
În același timp, din toate părțile, prin ulicioare, peste garduri și peste
îngrăditurile grădinilor, intrau soldații noștri întorcându-se ca să tragă cu pușca.
Erau din toate regimentele, fără chipie, rupți, plini de sânge, cu fața mânioasă și,
acum când mă gândesc la ei, după atâția ani, îmi dau seama că erau toți niște
copii, niște adevărați copii; din cincisprezece-douăzeci, niciunul nu avea mustăți;
dar curajul e înnăscut la francezi!
Și cum prusienii – conduși de ofițeri vârstnici care strigau: „Forwertz!
Forwertz!” 19 – intrau cățărându-se oarecum unul pe spatele celuilalt, ca niște
bande de lupi, ca să ajungă mai repede, noi, din colțul unui hambar, de la
douăzeci-treizeci de pași, în fața unei grădini unde se afla o stupărie mică și niște
cireși mari în floare pe care-i mai văd parcă și-acum, pornirăm un foc neîntrerupt
asupra ticăloșilor ăstora care voiau să escaladeze un zid mic dedesubt și să
cucerească satul.
19
Înainte! Înainte! (Germ. Vorwärts).
 Câți dintre ei, ajungând la zidul acela, au căzut peste ceilalți, habar n-am; dar
veneau mereu alții. Sute de gloanțe șuierau pe lângă urechile noastre și se turteau
de pietre, tencuiala cădea, paiele atârnau din bârne, ușa mare din stânga era
găurită, iar noi, în spatele hambarului, după ce încărcam puștile, ieșeam pe rând
ca să tragem în grămadă: asta dura numai cât ocheam și trăgeam cocoșul, și
totuși, vreo cinci-șase și căzuseră în colțul cu fân, cu fața la pământ, dar furia
noastră era așa de mare că nici nu le dădeam atenție.
Când m-am întors a zecea oară, cum rezemam arma de umăr, ea îmi căzu din
mână; mă aplecai s-o ridic și căzui peste ea: aveam un glonte în umărul stâng;
sângele mi se revărsa pe piept ca o apă caldă. Am încercat să mă scol; dar tot ce-
am putut face a fost să mă așez lângă zid. Atunci sângele îmi coborî până la
pulpe, și prin minte îmi trecu că aveam să mor în locul acela, ceea ce mă îngheță.
Camarazii continuau să tragă peste capul meu, iar prusienii răspundeau
mereu.
Gândindu-mă că alt glonte putea să-mi dea lovitura din urmă, mă agățai atât
de tare cu mâna dreaptă de colțul zidului ca să mă urnesc de-acolo, încât căzui
într-un șănțuleț care ducea apa din stradă în grădină. Brațul stâng mi-era ca de
plumb, capul mi se învârtea; auzeam încă împușcăturile, dar ca prin vis. Asta a
durat cu siguranță un răstimp bun.
Când am redeschis ochii, se lăsa seara; prusienii treceau prin ulicioară
alergând. Satul era plin de ei, iar în grădina din față se afla un general bătrân, cu
capul gol, cu părul alb, pe un cal mare cafeniu. Țipa ca o trompetă să se aducă
tunuri, iar ofițerii plecau în goană să-i transmită ordinele. Lângă el, în picioare,
pe un zid scund, plin de morți, era un doctor de-ai lor care-i pansa brațul. Mai în
spate, de cealaltă parte, stătea, tot călare, un ofițer rus foarte zvelt, un tânăr având
pe cap o pălărie cu pene verzi care cădea în formă de buchet. Am văzut totul
dintr-o aruncătură de ochi: pe bătrân, cu nasul lui mare, cu fruntea largă și turtită,
cu ochii vii, cu aerul îndrăzneț; pe ceilalți din jurul lui; pe doctor, om mărunțel și
chel, cu ochelari; iar în fundul văii, la cinci-șase sute de pași, printre două case,
pe soldații noștri care-și refăceau formațiile. Toate astea le am înaintea ochilor de
parcă aș mai fi acolo.
Împușcături nu se mai auzeau; dar între Klein-Gorschen și Kaya, se înălțau
niște strigăte înfiorătoare… auzeam roți uruind greoi, cai nechezând, înjurături și
plesnituri de bici. Fără să știu de ce, mă târâi afară din șanț și mă rezemai iar de
zid; aproape îndată două tunuri de calibrul șaisprezece cotiră după prima casă din
sat. Artileriștii călare loveau din toate puterile, iar roțile intrau în grămezile de
morți și de răniți ca în paie; oasele pârâiau!… iată de unde veneau strigătele
înfiorătoare pe care le auzisem: mi se făcea părul măciucă pe cap.
— Aici! strigă bătrânul pe nemțește. Țintiți acolo, între cele două case, lângă
fântână.
 Cele două tunuri fură întoarse de îndată; căruțele cu praf de pușcă și cu
mitralii sosiră în goană. Bătrânul, cu brațul legat, veni să se uite și, pe când urca
ulița, îl auzii spunând tânărului ofițer rus pe un ton tăios:
— Spuneți-i împăratului Alexandru20 că mă aflu în Kaya… Bătălia e câștigată
dacă mi se trimit întăriri. Să nu se țină consilii, să se acționeze! Trebuie să ne
așteptăm la un atac năprasnic, Napoleon sosește, simt… Peste o jumătate de oră
o să-l avem pe cap cu garda lui. Îi voi ține piept cu orice preț; dar, pentru numele
lui Dumnezeu, să nu se piardă o minută, și victoria e a noastră!
Tânărul plecă în galop înspre Klein-Gorschen și, în aceeași clipă, cineva spuse
lângă mine: „Bătrânul ăsta e Blücher… Ah! nemernicule, dac-aș avea pușca în
mână!”
Întorcând capul, văzui un sergent bătrân, uscățiv și slab care ședea pe jos
lângă ușa hambarului, cu mâinile sprijinite în pământ ca niște cârje, căci avea
șalele zdrobite de un glonț. Se uita cruciș cu ochii lui galbeni după generalul
prusian; nasul lui coroiat, din care pierise sângele, se încovoia ca un cioc peste
mustățile-i mari: avea o înfățișare mândră și înspăimântătoare.
— Dac-aș avea pușca în mână, spuse el încă o dată, ai vedea tu cum e
câștigată bătălia!
Eram singurele ființe încă vii în colțul acela plin de morți.
Mie, la gândul că am să fiu poate îngropat a doua zi împreună cu ceilalți în
grădina din față și că n-am s-o mai văd pe Catherine, îmi curgeau lacrimile pe
obraji și nu mă putui opri de a spune:
— Acum s-a sfârșit totul!
Sergentul mă privi atunci pieziș și, văzând cât eram de tânăr, mă întrebă:
— Ce ai, recrut?
— Un glonte în umăr, domnule sergent.
— În umăr e mai bine decât în șale, poți scăpa.
Și după ce mă privi încă o dată, adăugă cu voce mai puțin aspră:
— Hai, nu te teme, ai să te întorci acasă.
Mă gândii că-i e milă de tinerețea mea și că vrea să mă încurajeze; dar îmi
simțeam pieptul parcă sfărâmat și asta îmi tăia orice nădejde.
Sergentul nu mai spuse nimic; doar din când în când se străduia să ridice
capul ca să vadă dacă sosesc coloanele noastre. Înjura printre dinți și, până la
urmă, se lăsă să alunece cu un umăr în colțul ușii, spunând:
— Cu mine s-a zis!… dar ticălosul de lungan tot mi-a plătit-o.
Se uita la îngrăditura din față, pe care stătea întins pe spate un grenadir prusac
cu baioneta încă înfiptă în pântece.
Să fi fost atunci ceasurile șase; dușmanul ocupa toate casele, grădinile,
livezile, ulița mare și ulicioarele. Mi-era frig în tot corpul și amorțisem cu fruntea
20
E vorba de țarul Rusiei, Alexandru I, care se declarase împotriva lui Napoleon în 1812.
pe genunchi, când mă trezi din nou bubuitul tunului. Cele două tunuri din
grădină și altele din spate, așezate mai sus de sat, trăgeau zvârlindu-și fulgerele
pe ulița mare, unde se îngrămădeau prusienii și rușii. Se trăgea de asemenea de la
toate ferestrele. Dar asta nu era nimic față de focul francezilor, de pe dealul din
față. Din fundul văii urca tânăra gardă în coloane strânse și în pas de atac, cu
coloneii, maiorii și generalii călare, la mijloc, printre baionete, cu sabia scoasă:
tabloul era cenușiu, dar luminat din secundă în secundă de fulgerele celor optzeci
de tunuri pe care Împăratul le grupase toate într-o singură baterie, ca să sprijine
mișcarea trupelor. Cele optzeci de tunuri trăsneau și plesneau în chip înfiorător
și, cu toată distanța, căsuța veche de care mă sprijineam se zguduia până în
temelii. În stradă, ghiulelele măturau șiruri întregi de prusieni și de ruși, cum ai
cosi iarba: era rândul lor să strângă rândurile.
Auzeam și artileria dușmană răspunzând din spatele nostru, mă gândeam:
„Doamne! Dumnezeule! de-ar învinge acum francezii! ar fi strânși bieții lor
răniți, pe câtă vreme prusienii și cazacii s-ar gândi mai întâi la ai lor și ne-ar lăsa
pe toți să pierim”.
Nu mă mai uitam la sergent, îi priveam doar pe tunarii prusaci cum își
încărcau tunurile, ținteau și trăgeau, și-i blestemam în fundul sufletului; ascultam
cu bucurie strigătele de „Trăiască Împăratul!” care începeau să urce din vale și
care se auzeau în intervalul dintre detunăturile de artilerie.
În sfârșit, după vreo douăzeci de minute, prusienii și rușii începură să dea
înapoi; treceau iarăși grămadă pe ulicioara unde ne aflam, ca să coboare dealul;
strigătele de „Trăiască Împăratul!” se apropiau. Tunarii din fața noastră se
grăbeau ca niște smintiți, când vreo trei-patru ghiulele căzură printre ei, spărgând
o roată și acoperindu-i cu pământ. Un tun căzu pe-o parte; doi artileriști erau
morți și doi răniți. Atunci simții o mână care mă apuca de braț; mă întorsei și-l
văzui pe bătrânul sergent, pe jumătate mort, care mă privea râzând sălbatic.
Acoperișul cocioabei noastre se prăbușea, zidul se înclina, dar noi nici nu băgăm
de seamă; nu vedeam decât înfrângerea inamicului și nu auzeam, în mijlocul
vaietului înspăimântător, decât strigătele din ce în ce mai apropiate ale soldaților
noștri.
Deodată sergentul, alb la față, zise:
— Uite-l!
Și, aplecat înainte, în genunchi, cu o mână pe pământ și cu cealaltă ridicată,
strigă cu glas răsunător:
— Trăiască împăratul!
Apoi căzu cu fața în jos și nu mai mișcă.
Iar eu, aplecându-mă să văd, îl văzui pe Napoleon urcând printre gloanțe, cu
pălăria înfundată pe capul lui mare, cu mantaua cenușie descheiată, cu o panglică
lată roșie peste jiletca albă, calm, rece, luminat parcă de luciul baionetelor. Totul
se pleca în fața lui; tunarii prusieni lăsau tunurile și săreau peste zidul grădinii,
cu toate strigătele ofițerilor care voiau să-i țină pe loc.
Lucrurile astea le-am văzut cu ochii mei; mi-au rămas ca întipărite cu foc în
minte; dar din clipa aceea, nu-mi mai amintesc nimic de bătălie, căci, cu speranța
în victoria noastră, îmi pierdusem cunoștința și eram ca și mort printre toți morții
de-acolo.
 XIV

M-am trezit noaptea, într-o tăcere deplină. Cerul era străbătut de nori, iar luna
privea la satul părăsit, la tunurile răsturnate și la grămezile de morți, așa cum
privește, de la începutul lumii, la apa care curge, la iarba care crește și la frunzele
care cad toamna. Oamenii nu înseamnă nimic pe lângă cele veșnice; cei care sunt
gata să moară înțeleg asta mai bine decât ceilalți.
Nu mă mai puteam urni și aveam dureri mari; doar brațul drept îl mai puteam
mișca. Totuși, izbutii să mă ridic într-un cot și văzui morții îngrămădiți până în
fundul ulicioarei. Luna bătea în ei; erau albi ca zăpada: unii cu gura și cu ochii
mari deschiși; alții cu fața la pământ, cu tolba și cu ranița în spate, cu mâna
strânsă pe pușcă. Tot ce vedeam era înspăimântător, îmi clănțăneau dinții de
groază.
Când am vrut să cer ajutor, a ieșit un strigăt slab de copil care suspină și m-am
prăbușit de disperare. Dar acest strigăt slab, în mijlocul tăcerii, a stârnit altele din
om în om, s-a răspândit în toate părțile: toți răniții credeau că aud sosind ajutorul
și cei care mai puteau să se vaite îl chemau. Strigătele durară câteva clipe, apoi
se făcu tăcere și nu mai auzii decât un cal care sufla încet lângă mine, în dosul
gardului. Voia să se ridice, îi vedeam capul înălțându-se la capătul gâtului lung,
apoi cădea iar.
Mie, din pricina sforțării pe care o făcusem, mi se redeschisese rana și
simțeam iarăși sângele curgând sub braț. Atunci am închis ochii ca să mă las
pradă morții, și toate lucrurile depărtate, din vremea primei copilării, viața din
sat, când biata mamă mă ținea în brațe și-mi cânta ca să m-adoarmă, odăița
noastră, patul vechi cu polog, câinele nostru Pommer, care se juca cu mine și mă
rostogolea pe jos, tata care se întorcea seara voios cu securea pe umăr și care mă
lua în mâinile lui mari ca să mă sărute, toate astea mi-au revenit în minte ca un
vis!
Mă gândeam: „Vai! biata femeie… bietul tata!… dacă ați fi știut că vă creșteți
copilul cu atâta dragoste și osteneală, pentru ca să piară într-o zi ca un nenorocit,
singur, departe de orice ajutor… ce necăjiți ați fi fost și cum ați fi blestemat pe
cei care l-au adus în starea asta!… Ah! dacă ați fi aci!… dac-aș putea măcar să
vă cer iertare pentru cât v-am necăjit!”
Și, gândind astfel, îmi curgeau lacrimile pe obraji și mi se umfla pieptul de
jale: multă vreme am plâns încet cu mine singur.
Gândul la Catherine, la mătușa Grédel, la bunul domn Goulden, mi-a venit și
el curând și a fost ceva înspăimântător! ca niște tablouri care-ți trec pe dinaintea
ochilor: vedeam uimirea și temerile lor la vestea marii bătălii; pe mătușa Grédel
alergând în fiecare zi pe șosea ca să întrebe la poștă, în vreme ce Catherine o
aștepta făcând rugăciuni; și pe domnul Goulden care, singur în odaia lui, citea în
gazetă că cel mai mult de suferit avusese Corpul al 3-lea: se plimba cu capul
plecat și se așeza târziu la masa de lucru, cufundat în gânduri. Sufletul meu era
acolo cu ei; aștepta parcă în fața poștei cu mătușa Grédel, se întorcea abătut în
sat, o vedea pe Catherine tare necăjită.
Apoi, într-o dimineață, poștașul Roedig trecea prin Quatre-Vents cu halatul
lui scurt și cu tașca de piele; deschidea ușa sălii și-i întindea mătușii Grédel, care
rămăsese încremenită, un plic mare; iar Catherine era în picioare în spatele ei,
albă ca o moartă: sosise actul meu de deces! Auzeam hohotele sfâșietoare ale
Catherinei, care se prăbușise la pământ, și blestemele mătușii Grédel – cu părul
ei cărunt despletit – care striga că nu mai este dreptate pe lume… că ar fi fost
mai bine pentru oamenii cinstiți să nu se mai fi născut, de vreme ce Dumnezeu îi
părăsește!… Bietul moș Goulden venea să le mângâie; dar când intra, începea și
el să plângă cu hohote alături de ele și plângeau toți cu nespusă disperare și
strigau: „O! bietul Joseph! bietul Joseph!”
Asta îmi sfâșia inima.
Mă mai gândii că vreo treizeci-patruzeci de mii de familii din Franța, din
Rusia, din Germania, aveau să primească aceeași veste, și încă mai groaznică, de
vreme ce unui mare număr din nefericiții întinși pe câmpul de bătaie le trăiau
părinții; îmi închipuiam asta ca o nelegiuire, ca un strigăt de jale al neamului
omenesc către cer.
Mi-am amintit atunci de bietele femei din Phalsbourg, care se rugau în
biserică după marea retragere din Rusia, și atunci am înțeles ce se petrecea în
sufletul lor!… Mă gândeam că și Catherine se va duce curând acolo, că se va
ruga ani și ani gândindu-se la mine… Da, mă gândeam așa, căci știam că ne
iubim din copilărie și că n-o să mă poată uita niciodată. Înduioșarea mea era atât
de mare, încât o lacrimă îmi aluneca după alta pe obraji; și totuși, îmi făcea bine
încrederea în ea și siguranța că-și va păstra dragostea, până la bătrânețe, că mă va
avea veșnic înaintea ochilor și că nu se va mărita cu altul.
Spre dimineață începuse să cadă roua. Picurul monoton pe acoperișuri, în
grădină și în ulicioară umplea tăcerea. Mă gândeam la Dumnezeu care, de la
începutul începuturilor, face același lucru și a cărui putere e nemărginită; care
iartă greșelile, fiindcă e bun, și nădăjduiam că mă va ierta, ținând seama de
suferințele mele.
Cum cădea multă rouă, pârâiașul se umplu până la urmă. Din timp în timp se
auzea căzând câte un zid în sat, sau prăbușindu-se câte un acoperiș; dobitoacele,
speriate de bătălie, își recăpătau încrederea și se arătau în faptul zilei: o capră
behăia în staulul vecin; un câine mare, ciobănesc, trecu, târându-și coada, să se
uite la morți; văzându-l, calul începu să sforăie groaznic; poate că-l lua drept un
lup; iar câinele fugi.
 Toate amănuntele astea îmi revin în minte, fiindcă în clipa morții vezi tot și
auzi tot; parcă ți-ai spune: „Uită-te bine… ascultă… căci curând n-ai să mai auzi
și n-ai să mai vezi nimic pe lumea asta!”
Dar ceea ce mi-a rămas mult mai adânc în minte, ceea ce n-aș putea uita
niciodată, de-aș trăi o sută de ani, e clipa când mi s-a părut că aud pe cineva
vorbind. Oh! cum m-am mai trezit… cum am mai ascultat și cum m-am ridicat în
cot ca să strig: „Ajutor!” Era încă noapte și totuși o zare de lumină albea cerul;
departe de tot, prin ploaia care brăzda aerul, o lumină se mișca pe câmp, mergea
la întâmplare, oprindu-se ici… colo… și vedeam atunci niște forme negre
aplecându-se în jur; erau niște umbre nelămurite, dar și alții în afară de mine
vedeau lumina, căci din toate părțile se înălțau gemete în întuneric… vaiete, voci
atât de slabe, încât ai fi zis că sunt copii mici care-și cheamă mama!
Doamne, ce e și viața? Din ce o fi făcută de o prețuim atâta? Suflarea asta de
nimic, care ne face atâta să plângem și să suferim, de ce oare ne temem s-o
pierdem mai mult decât orice pe lume? Ce ne așteaptă mai târziu, de ne înfiorăm
în toată ființa la cea mai mică teamă de moarte?
Cine poate ști? Toți oamenii vorbesc de veacuri și veacuri despre asta, toți se
gândesc la asta și nimeni nu poate răspunde.
În dorința mea de a trăi, priveam lumina aceea cum privește malul un
nenorocit care se îneacă… mă agățam de bârne ca s-o văd și inima îmi tremura
de nădejde. Voiam să strig, dar vocea nu-mi trecea mai departe de buze; fâșâitul
ploii în copaci și pe acoperișuri acoperea totul, cu toate astea îmi spuneam: „Mă
aud ei…uite-i că vin!”… Mi se părea că văd lanterna, pe cărarea grădinii și
lumina crescând cu fiece pas; dar după ce rătăci puține clipe pe câmpul de bătaie,
ea intră, încet într-o cută a terenului și dispăru.
Atunci am căzut iar, fără cunoștință.
 XV

Mi-am venit în simțiri în fundul unui hangar în formă de hală, cu stâlpi jur-
împrejur; cineva îmi dădea să beau vin cu apă, pe care-l găseam minunat. Când
am deschis ochii, am văzut un soldat bătrân cu mustăți cărunte, care-mi ținea
capul și-mi apropia paharul de buze.
— Ei, ce zici? îmi spuse el voios, ce zici? merge mai bine?
I-am zâmbit fără voia mea, gândindu-mă că sunt încă viu. Aveam pieptul și
umărul stâng bandajate strâns; parcă mă ardea ceva acolo, dar ce-are a face! –
trăiam!
Întâi și-ntâi m-am uitat la grinzile mari, care se încrucișau în aer, și la olane pe
unde lumina intra prin mai multe locuri; apoi, după câteva clipe, am întors capul
și mi-am dat seama că mă aflu într-unul din hangarele mari în care-și țin
butoaiele și căruțele fabricanții de bere localnici. De jur-împrejur, pe saltele sau
pe maldăre de paie, erau rânduiți o mulțime de răniți, iar către mijloc, pe o masă
mare de bucătărie, un chirurg-major și doi asistenți ai lui, cu mânecile suflecate,
tăiau cuiva un picior; rănitul scotea gemete. În spatele lor se afla o grămadă de
brațe și picioare tăiate, și-și poate oricine închipui ce gânduri mi-au trecut prin
cap.
Vreo cinci-șase soldați de infanterie dădeau să bea răniților; aveau ulcele și
pahare.
Dar ceea ce m-a impresionat mai mult a fost chirurgul în vestă, care tăia fără
să audă nimic; avea nasul mare, obrajii scobiți, și se înfuria tot timpul pe
asistenții lui, care nu-i dădeau destul de repede cuțitele, cleștele, pansamentele,
bandajele, sau care nu înlăturau repede sângele cu buretele. Totuși treaba nu
mergea rău, căci în mai puțin de un sfert de ceas apucaseră să taie două picioare.
Afară, lângă stâlpi, staționa o căruță mare, plină cu paie.
Tocmai îl întinseseră pe masă pe un fel de carabinier rus, lung de mai bine de
doi metri, cu gâtul găurit de un glonț lângă ureche, și chirurgul cerea bisturiele ca
să-l opereze, când alt chirurg trecu prin fața hangarului, un chirurg de cavalerie,
gros, mărunt și ciupit de vărsat. Ținea o geantă sub braț și se opri lângă căruță.
— Hei, Forel! strigă el pe un ton vesel.
— Ia te uită, dumneata ești, Duchêne? răspunse doctorul nostru întorcându-se.
Câți răniți?
— Vreo șaptesprezece-optsprezece mii.
— Aoleo! Ei, ce zici! merge bine azi?
— Păi da; am pornit să caut o cârciumă.
Chirurgul nostru ieși din hangar ca să strângă mâna colegului său; se puseră
liniștit pe taclale, în timp ce asistenții trăgeau o dușcă de vin, iar rusul rotea
disperat ochii.
 — Uite, Duchêne, o iei mai jos pe stradă… în fața puțului, vezi?
— Perfect.
— Drept în față, dai de cantină.
— A! bun… mulțumesc! Am plecat!
Porni atunci, iar al nostru îi strigă:
— Poftă bună, Duchêne!
Apoi se întoarse la rusul lui, care-l aștepta, și începu prin a-i face o tăietură de
la ceafă până la umăr. Lucra prost dispus, spunând asistenților:
— Haideți, domnilor, haideți odată!
Rusul gemea, cum vă puteți închipui; dar doctorul nu-i dădea atenție și, până
la urmă, aruncând un glonț pe jos, îi puse un bandaj și spuse:
— Luați-l!
Rusul fu luat de pe masă, soldații îl întinseră pe o saltea de paie, la rând cu
ceilalți, și-l aduseră pe vecinul lui.
N-aș fi crezut că asemenea lucruri se petrec în lume; dar am mai văzut și
altele de care-mi voi aminti multă vreme.
La vreo cinci-șase saltele de mine ședea un caporal bătrân, cu piciorul
bandajat; făcea cu ochiul și-i spunea vecinului său, căruia i se tăiase atunci
brațul:
— Recrut, ia uită-te nițel în grămada aceea; pun rămășag că nu-ți recunoști
brațul.
Celălalt, palid de tot la față, dar care totuși vădise foarte mult curaj, se uită și,
aproape îndată, își pierdu cunoștința.
Atunci caporalul începu să râdă și spuse:
— L-a recunoscut până la urmă… E cel de jos, cu floricica albastră. Toți
pățesc așa când se uită.
Se admira singur de ce descoperise, dar nimeni nu râdea cu el.
Pe fiece minut răniții strigau: „mi-e sete!”
Când începea unul, toți se luau după el.
Îi plăcusem, se vede, soldatului celui bătrân, căci, în trecere, îmi întindea
mereu paharul.
N-am stat acolo mai mult de un ceas; vreo zece alte căruțe cu loitre mari se
rânduiseră în spatele celei dintâi. Niște țărani localnici, cu haină de catifea și cu
pălărie mare neagră, așteptau cu biciul pe umăr, ținând caii de hățuri… Sosi
curând un pichet de husari, iar sergentul descăleca și, intrând în hangar, zise:
— Nu vă supărați, domnule doctor, dar am un ordin de escortă pentru
douăsprezece căruțe de răniți până la Lutzen; aici îi încărcăm?
— Da, aici, răspunse chirurgul.
Și numaidecât începu încărcarea primului șir.
 Țăranii și oamenii de la ambulanță ne mai dădeau să bem o dată bine, înainte
de a ne ridica.
De cum se umplea o căruță, o lua înainte și alta venea la rând. Eram într-a
treia, așezat pe paie, în primul rând, lângă un recrut din regimentul 27, care nu
mai avea mâna dreaptă; în spate îi lipsea altuia un picior, altul avea capul spart,
altul o falcă ruptă, și tot așa până la urmă.
Ni se dăduseră înapoi mantalele cele mari și ne era așa de frig, cu tot soarele,
că nu ni se vedea decât nasul, capela, sau bandajul deasupra gulerului. Nimeni nu
vorbea; fiecăruia îi era de ajuns să se gândească la el.
Uneori, simțeam un frig groaznic, apoi deodată valuri de căldură, care-mi
ajungeau până la ochi: era începutul febrei. Dar la plecarea din Kaya, îmi mergea
încă bine, vedeam lucrurile limpede; abia mai târziu, pe aproape de Leipzig, mă
simții prost de tot.
Așadar, furăm încărcați precum urmează: cei care mai puteau sta ridicați erau
puși să stea jos în primele căruțe, ceilalți erau întinși în ultimele, apoi pornirăm.
Pe lângă căruțe, husarii călare vorbeau despre bătălie, fumau și râdeau, fără să se
uite la noi.
Cât am străbătut Kaya am văzut toate grozăviile războiului. Satul nu mai era
decât un morman de ruine. Acoperișurile se prăbușiseră; doar unele coame de zid
mai stăteau, din loc în loc, în picioare; grinzile și scândurile erau rupte; se
vedeau prin ele odăițele cu alcovuri, cu uși și cu scări. Oameni necăjiți, femei,
copii, bătrâni, umblau înăuntru de colo până colo, plini de disperare; urcau și
coborau ca în niște colivii deschise. Uneori, sus de tot, colțișorul vreunei odăițe,
câte-o oglinjoară cu rămurele de merișor deasupra, arătau că acolo trăia o fată
tânără în vreme de pace.
Vai! cine putea să prevadă atunci că toată tihna asta avea să fie distrusă într-o
zi, nu de furia vânturilor sau de mânia cerului, ci de turbarea, mult mai de temut,
a oamenilor!
Până și bietele dobitoace păreau părăsite, în mijlocul ruinelor. Porumbeii își
căutau porumbarul, caprele staulul; rătăceau nedumerite pe ulicioare, mugind și
behăind cu glas jalnic. Niște găini se urcaseră în copaci, și peste tot, peste tot, se
vedea urma ghiulelelor!
La ultima casă, un bătrân, alb de tot, ședea pe pragul locuinței sale în ruine și
ținea între genunchi un copilaș; ne privi cum treceam, posomorât și întunecat.
Oare ne vedea? Nu pot ști, dar fruntea lui brăzdată de cute adânci și ochii lui
tulburi vădeau disperarea. Câți ani de muncă, câte economii și câte suferințe îi
trebuiseră ca să-și asigure tihna bătrânețelor! Acum totul era nimicit… nici
măcar un olan nu mai aveau, el și copilul, ca să-și pună capul la adăpost!…
Iar gropile mari de o jumătate de leghe – la care lucrau în grabă toți localnicii,
ca să împiedice molima de a distruge ce mai rămăsese din neamul omenesc, le-
am văzut și pe ele din vârful dealului de la Kaya, și mi-am întors ochii cu groază!
Da, am văzut imensele tranșee în care se îngroapă morții: ruși, francezi, prusieni,
toți laolaltă, așa cum i-a făcut Dumnezeu pentru a se iubi, înainte de inventarea
surgucelor și a uniformelor, care-i învrăjbesc în profitul celor ce-i cârmuiesc.
Acolo sunt… se îmbrățișează… și dacă mai există ceva în ei, ceea ce trebuie să
sperăm, se înțeleg și se iartă, blestemând crima care, de atâtea veacuri, îi
împiedică a fi frați înainte de a muri!
Dar ceea ce era încă și mai trist, era șirul lung de căruțe care-i duceau pe bieții
răniți; pe nenorociții ăștia despre care nu se vorbește în buletine decât
micșorându-li-se numărul și care pier ca muștele prin spitale, departe de toți cei
care le sunt dragi, în vreme ce se trage cu tunul și se fac cântări în biserici în
semn de bucurie că au fost omorâți mii de oameni!
Când ajunserăm la Lutzen, orașul era atât de plin de răniți, încât convoiul
nostru primi ordin să plece la Leipzig. Pe străzi nu vedeai decât nenorociți pe trei
sferturi morți, întinși pe paie lângă case. Ne-a trebuit mai bine de-un ceas ca să
ajungem în fața unei biserici, unde au fost descărcați vreo cincisprezece-douăzeci
dintre noi, care nu mai puteau suporta drumul.
După ce au băut ceva la o cârciumă din colțul pieței, sergentul și oamenii lui
au încălecat din nou și ne-am urmat drumul spre Leipzig.
Acuma, nu mai vedeam și nu mai auzeam nimic; mi se învârtea capul, îmi
vâjâiau urechile; mi-era o sete cum nu se poate închipui.
De mai mult timp, alții, de prin căruțe, începuseră să strige, să aiureze, să
vorbească de mama lor, să încerce să se ridice și să sară în drum. Nu știu dacă
am făcut și eu la fel; dar m-am trezit ca dintr-un vis urât în momentul când doi
oameni mă apucau fiecare de un picior – trecându-mi câte-un braț pe după șale –
și mă duceau printr-o piață întunecoasă. Cerul era plin de stele și, pe fațada unui
mare edificiu, care se contura negru în noapte, luceau nenumărate lumini: era
spitalul din mahalaua Hall, din Leipzig.
Cei doi oameni urcară o scară învârtită. Sus de tot, intrară într-o sală imensă –
unde paturi în șir stăteau lipite alături de la un capăt la altul, pe trei rânduri – și
mă culcară într-unul din ele. Ce de țipete, înjurături și gemete se auzeau, nu e de
închipuit: sutele de răniți din sală aveau toți febră. Infirmieri, medici, asistenți,
cu șorțul mare legat sub brațe, umblau încoace și încolo. Și vuietul surd din sălile
de dedesubt, oamenii care urcau și coborau, convoaiele noi care intrau în piață,
strigătele căruțașilor, pocnetul bicelor, tropăitul cailor – totul te făcea să-ți pierzi
capul.
Pentru prima dată, acolo, în timp ce mă dezbrăcau, am simțit la umăr o durere
atât de groaznică, încât nu mi-am putut stăpâni țipetele. Un chirurg veni
numaidecât și-i dojeni pe cei care nu lucrau cu grijă. Asta-i tot ce-mi amintesc
din noaptea aceea, căci eram ca nebun: chemam în ajutor pe Catherine, pe
domnul Goulden, pe mătușa Grédel, fapt pe care mi l-a povestit mai târziu
vecinul meu, un bătrân tunar de cavalerie, pe care aiurelile mele nu l-au lăsat să
doarmă.
Abia a doua zi, pe la ceasurile opt, la primul pansament, am văzut mai bine
sala. Atunci am aflat că aveam osul de la umărul stâng rupt.
Când m-am trezit, erau vreo doisprezece chirurgi în jurul meu; unul din ei, un
om oacheș și gras, căruia-i spuneau „domnul baron”, îmi desfăcea bandajul; la
picioarele patului, un asistent ținea un lighean cu apă caldă. Doctorul îmi cercetă
rana; toți ceilalți se aplecau să audă ce va spune. Le vorbi câteva minute, dar tot
ce-am putut înțelege a fost că glonțul intrase de jos în sus, că spărsese osul și că
ieșise prin spate. Mi-am dat seama că-și cunoaște bine meseria, căci prusienii
trăseseră de jos, peste zidul grădinii, așa că glonțul urcase. Îmi spălă singur rana
și-mi făcu bandajul la loc cu mare iuțeală; așa încât umărul meu nu mai putea
mișca și totul era în regulă.
Mă simțeam mult mai bine. După zece minute veni un infirmier să-mi pună o
cămașă fără să mă doară, căci era deprins.
Chirurgul se oprise lângă patul vecin și spunea:
— Ei, iar dumneata, veterane!
— Da, domnule baron, iar eu, răspunse tunarul, mândru foc că-l recunoaște;
întâia oară a fost la Austerlitz, pentru o rană de mitralii, apoi la Iena, apoi la
Smolensk, pentru două lovituri de lance.
— Da, da, zise chirurgul, înduioșat parcă; și acuma ce avem?
— Trei lovituri de sabie în brațul stâng, pe când îmi apăram tunul de husarii
prusieni.
Chirurgul se apropie, desfăcu bandajul și auzii că-l întreabă pe tunar:
— Ai crucea Legiunii de Onoare?
— Nu, domnule baron.
— Cum te cheamă?
— Christian Zimmer, sergent în regimentul 2 de artilerie călare.
— Bine! bine!
Îi pansă rănile și spuse ridicându-se:
— O să fie bine!
Se întoarse, vorbind cu ceilalți, și ieși după ce-și termină vizita și după ce
dădu câteva ordine infirmierilor.
Bătrânul tunar părea tare vesel; cum înțelesesem, după numele lui, că trebuie
să fie din Alsacia, începui să-i vorbesc în graiul nostru, așa că se înveseli și mai
mult. Era un vlăjgan de vreo doi metri, cu umerii încovoiați, cu fruntea teșită, cu
nasul borcănat, cu mustățile roșcate, bolovănos ca o stâncă, dar altfel om de
treabă. I se încrețeau ochii și i se ciuleau urechile când i se vorbea alsaciana; aș fi
putut să-i cer orice în alsaciană, mi-ar fi dat totul dacă ar fi avut ceva de dat, dar
nu putea da altceva decât strângeri de mână de-ți trosneau oasele. Îmi spunea
Joséphel, ca acasă, și zicea: „Joséphel, ia seama la doctoriile care ți se dau… Nu
trebuie să înghiți decât ce cunoști… Tot ce nu miroase bine nu face parale. Dacă
ni s-ar da în fiecare zi câte-o sticlă de Rikevir, ne-am face curând bine; dar e mai
ușor să ne strice stomacul cu un pumn de iarbă proastă fiartă în apă, decât să ne
aducă vin alb din Alsacia.”
Când mă cuprindea frica din cauza febrei și a ceea ce vedeam, se făcea că se
supără și mă privea cu ochii lui mari, cenușii, zicând: „Ești nebun, Joséphel, să te
temi? Pot oare niște voinici ca noi să moară în spital? Nu… nu… să-ți iasă asta
din cap.”
Dar degeaba îmi dădea el curaj; la vizita de dimineață medicii găseau
totdeauna vreo șapte-opt morți. Unii avuseseră fierbințeală mare, alții răciseră, și
toate se încheiau cu targa, pe care o vedeam pe umerii infirmierilor! Așa că nu
mai știai ce e bine: să-ți fie cald sau să-ți fie frig.
Zimmer îmi spunea: „Toate astea, Joséphel, sunt din pricina doctoriilor
proaste pe care le născocesc doctorii. Îl vezi pe lunganul ăla slab? Se poate lăuda
că a ucis mai mulți oameni decât un tun de companie; e, ca să zic așa, tot timpul
încărcat cu mitralii și cu fitilul aprins. Și mărunțelul ăla oacheș? Eu, dac-aș fi
Împăratul, l-aș trimite prusienilor și rușilor; le-ar omorî mai mulți oameni decât
un corp de armată.”
M-ar fi făcut să râd cu poftă cu glumele lui, dacă n-aș fi văzut trecând tărgile.
După trei săptămâni, osul meu de la umăr începea să se prindă, cele două răni
se închideau încet, încet, aproape că nu mai aveam dureri. Rănile de sabie pe
care le avea Zimmer la braț și la umăr mergeau și ele foarte bine. Dimineața ni se
dădea regulat câte o farfurie de supă bună, care ne înviora, iar seara puțină carne,
cu o jumătate de pahar de vin, pe care, numai cât îl zăream, ne bucuram, și
vedeam viitorul în culori trandafirii.
Cam în vremea aceea ni s-a îngăduit și să coborâm într-o grădină mare din
dosul spitalului, plină de ulmi bătrâni. Sub copaci erau bănci, iar noi ne plimbam
pe alei ca niște adevărați rentieri, cu halat mare, cenușiu, și cu scufie de bumbac.
Vara era splendidă; cuprindeam cu vederea un ținut larg și râul Partha,
mărginit de plopi. El se varsă în Elster, la stânga, formând linii mari albastre. În
aceeași parte, se întinde o pădure de fagi, iar prin fața ei trec vreo trei-patru
șosele mari și albe, care străbat câmpuri de grâu, de orz, de ovăz, plantații de
hamei, în sfârșit tot ce se poate închipui mai plăcut și mai îmbelșugat, mai ales
când bate vântul și când toate lanurile astea se apleacă și se ridică sub soare.
Căldura lunii iunie vestea un an bun. Deseori, văzând ținutul ăsta frumos, mă
gândeam la Phalsbourg și începeam să plâng. Zimmer îmi spunea:
— Grozav aș vrea să știu de ce naiba plângi, Joséphel? În loc să fi luat vreo
molimă în spital, să fi pierdut brațul sau piciorul ca alții sute, ședem frumușel pe
o bancă la umbră; căpătăm supă, carne și vin; ni se îngăduie chiar să fumăm când
avem tutun, și tu nu ești mulțumit! Ce-ți lipsește?
Atunci îi vorbeam de dragostea dintre mine și Catherine, de plimbările mele la
Quatre-Vents, de planurile noastre, de nunta pe care trebuia s-o facem, în sfârșit
de toate vremurile bune care păreau acum un vis. Mă asculta trăgând din pipă.
— Da, da, spunea el, e trist oricum. Înainte de recrutarea din 1798, trebuia și
eu să mă însor cu o fată din satul nostru, pe care o chema Margrédel și la care
țineam ca la ochii din cap. Ne logodisem și, cât a ținut războiul de la Zürich, n-a
trecut o zi să nu mă gândesc la Margrédel.
Dar uite că, la prima învoire, sosesc acasă și ce aflu? Că s-a măritat de trei
luni cu un cizmar de la noi, pe nume Passauf. Îți poți închipui cât am fost de
mânios, Joséphel; nu mai vedeam bine înaintea ochilor, voiam să sparg totul; și,
când mi s-a spus că Passauf e la berăria Cerbul-Mare, am pornit într-acolo fără
să mă uit nici la dreapta nici la stânga. Când am sosit, l-am recunoscut în capul
mesei, lângă o fereastră dinspre curte, alături de pompă. Râdea cu alți trei-patru
derbedei, bând bere. Mă apropii, iar el începe să țipe: „Ia te uită, ia te uită, a venit
Christian Zimmer! Ce mai faci, Christian? Am complimente pentru tine de la
Margrédel!” Și făcea cu ochiul. Eu pun mâna îndată pe o ulcică și i-o sparg de
urechea stângă: „Du-i asta din partea mea, Passauf: ăsta-i darul meu de nuntă.”
Bineînțeles, toți ceilalți tabără pe mine, eu mai snopesc vreo doi-trei cu un ibric;
mă sui pe o masă, scot piciorul pe fereastră înspre piață și dus am fost. Dar abia
mă întorsesem la masă acasă, că și sosesc jandarmii și mă arestează din ordin
superior. Mă leagă într-o căruță și mă duc înapoi din brigadă în brigadă până la
regiment, care se afla la Strasbourg. Stau șase săptămâni la Finkmatt și poate că-
mi legau ghiuleaua de picior dacă n-am fi trecut atunci Rinul ca să mergem la
Hohenlinden. Comandantul Courtaud, el însuși, mi-a spus: „Mare noroc ai că ești
țintaș bun; dar dacă ți se mai întâmplă să spargi capul oamenilor cu ulcica, o să
fie rău de tine, îți spun dinainte. Așa se bate cineva, dobitocule? Pentru ce naiba
avem o sabie, dacă nu ca să ne slujim de ea și să facem cinste țării?” Ce să
răspund la asta? De-atunci, Joséphel, mi-a trecut pofta de însurat. Să n-aud de un
soldat care se gândește la nevastă-sa, e o nenorocire. Uită-te la generalii care s-au
căsătorit: se mai bat ei ca altădată? Nu, n-au decât un gând: să-și mărească
averea și, mai ales, să profite de ea trăind bine cu prințesele și prințișorii lor, la
gura sobei. Bunicu-meu Yéri, pădurarul, spunea totdeauna că un câine bun de
vânătoare trebuie să fie slab; ținând seama de diferența de grade, eu cred același
lucru despre generalii buni și despre soldații buni. Noi suntem reglementari, dar
generalii noștri se îngrașă și asta din pricina meselor bune care li se pregătesc
acasă.
Astfel îmi vorbea Zimmer cu sinceritatea sufletului său, dar asta nu mă
împiedica să fiu trist.
 De îndată ce mă putusem scula, mă grăbisem să-l vestesc pe domnul Goulden,
printr-o scrisoare, că mă aflam la spitalul din Hall, într-una din mahalalele
Leipzigului, din pricina unei răni ușoare la braț; dar că nu trebuie să-și facă griji
pentru mine, căci mă simt din ce în ce mai sănătos. Îl rugam să arate scrisoarea
mea Catherinei și mătușii Grédel, ca să le dea curaj în mijlocul acestui război
groaznic. Îi mai spuneam că cea mai mare bucurie a mea ar fi să primesc vești
de-acasă și despre sănătatea tuturor celor dragi mie.
Din momentul acela, n-am mai avut astâmpăr; în fiecare dimineață așteptam
un răspuns și când îl vedeam pe vagmistru că împarte la toată sala douăzeci-
treizeci de scrisori și că eu nu primesc nimic, îmi sângera inima; coboram repede
în grădină, unde mă podideau lacrimile. Era în grădină un colț întunecat unde se
aruncau ghivecele sparte, un loc plin de umbră și care-mi plăcea cel mai mult,
pentru că bolnavii nu veneau niciodată aci. Acolo îmi petreceam timpul în visare
pe o bancă veche, putrezită. Gânduri negre îmi treceau prin cap; mergeam până
acolo încât credeam că draga mea Catherine își poate uita legământul și-mi
spuneam în sinea mea: „Ah! bine era să nu mai fi scăpat de la Kaya! Totul ar fi
sfârșit!… De ce n-ai fost lăsat acolo! Ar fi mai bine decât să suferi atât.”
Lucrurile ajunseseră atât de departe încât doream să nu mă vindec, când, într-
o dimineață, vagmistrul chemă, printre celelalte nume, și pe Joseph Bertha.
Ridicai atunci mâna fără să pot vorbi și mi se dădu o scrisoare pătrată și grea,
plină de timbre nenumărate. Recunoscui scrisul domnului Goulden, ceea ce mă
făcu să pălesc.
— Ei, ce zici! spuse Zimmer râzând, a sosit până la urmă.
Nu i-am răspuns și, după ce m-am îmbrăcat, am băgat scrisoarea în buzunar și
am coborât s-o citesc singur, în fundul grădinii, în locul unde mă duceam
întotdeauna.
Când am deschis-o, am dat, mai întâi, peste vreo două-trei floricele de măr, pe
care le-am luat în mână, și de un bon pentru poștă, cu câteva cuvinte de la
domnul Goulden. Dar nu asta mă mișca mai mult și mă făcea să tremur din cap
până în picioare, ci scrisul Catherinei, la care mă uitam cu ochii tulburi fără să-l
pot citi, căci îmi bătea inima cum nu se poate mai tare.
Mă liniștii totuși puțin, până la urmă, și citii încetișor scrisoarea, oprindu-mă
din când în când, ca să mă asigur că nu mă înșel, că îmi scrie chiar draga mea
Catherine și că nu visez.
Scrisoarea asta am păstrat-o, căci mi-a redat oarecum viața; iat-o, prin urmare,
așa cum am primit-o la 8 iunie 1813:

„Dragul meu Joseph,

Îți fac scrisoare ca să-ți spun mai întâi că te iubesc din ce în ce mai mult și că
n-am să iubesc niciodată pe altcineva decât pe tine.
 Vei afla că cea mai mare supărare a mea e că te știu rănit într-un spital și că
nu te pot îngriji. Mi-e tare jale. Și de la plecarea recruților n-am avut un ceas de
tihnă. Mama se supăra și mă făcea nebună că plâng zi și noapte, și ea plângea
cât și mine, când era singură seara lângă vatră, o auzeam de sus; și supărarea
ei se întorcea asupra lui Pinacle, care n-a mai îndrăznit să vină în târg, fiindcă
ea umbla cu un ciocan în coș.
Dar cea mai mare supărare a noastră din toate, Joseph, a fost când a ieșit
zvonul că s-a dat o mare bătălie, unde au murit mii și mii de oameni. Nu mai
știam pe ce lume suntem; mama alerga în fiecare dimineață la poștă, iar eu nu
mă mai puteam mișca din pat. Până la urmă, a sosit și scrisoarea ta. Acuma mi-
e mai bine, fiindcă plâng mulțumită, binecuvântând pe Domnul care te-a scăpat
cu viață.
Și când mă gândesc cât eram de fericiți pe vremuri, Joseph, când veneai la
noi în fiecare duminică și când ședeam alături, unul lângă altul, fără să ne
mișcăm, și când nu ne gândeam la nimic! Vai! nu știam ce fericiți suntem; nu
bănuiam ce poate să ni se întâmple; dar facă-se voia Domnului. Numai să te
vindeci tu și să mai putem trage nădejde că o să fim împreună cum eram
altădată!
Multă lume vorbește de pace, dar am trecut prin atâtea, iar împăratului
Napoleon îi place atâta războiul, că nu te mai poți încrede în nimic.
Toată bucuria mea e că știu că rana ta nu e primejdioasă și că tot mă
iubești… Ah! Joseph, eu am să te iubesc totdeauna, altceva ce pot spune; asta-i
tot ce-ți pot spune din adâncul sufletului, și mai știu că și maica ține mult la tine.
Acuma, domnul Goulden vrea să-ți scrie câteva vorbe, și eu te îmbrățișez de
mii și mii de ori. Pe-aici e vreme frumoasă; o să avem un an bun. Mărul cel
mare din livadă e alb tot de flori; am să culeg câteva ca să ți le pun în scrisoare
după ce va fi scris domnul Goulden. Poate că, dac-o vrea Dumnezeu, o să mai
mușcăm împreună dintr-un măr mare de-al lui. Sărută-mă cum te sărut și eu, și
cu bine, cu bine, Joseph!”

Pe când citeam, mă podideau lacrimile, iar când a venit Zimmer, i-am spus:
— Ia stai jos, am să-ți citesc ce-mi scrie drăguța mea; ai să vezi dacă seamănă
cu Margrédel.
— Lasă-mă să-mi aprind doar pipa, răspunse el.
Lăsă capacul pe iască, apoi adăugă:
— Poți să începi, Joséphel; dar îți spun dinainte că eu sunt deșcă veche, nu
cred tort ce e scris… femeile sunt mai șmechere ca noi.
Totuși, i-am citit rar scrisoarea Catherinei. El nu spunea nimic și, când am
terminat, a luat-o și a privit-o multă vreme dus pe gânduri; apoi mi-a dat-o
înapoi, spunând:
 — Asta, Joséphel, e o fată bună, cu judecată sănătoasă, și care n-o să te lase
niciodată pentru altul.
— Crezi că mă iubește de-adevărat?
— Da, în asta te poți încrede; n-o să se mărite niciodată cu un Passauf. Mai
curând n-aș avea încredere în Împăratul decât să n-am încredere într-o fată ca
asta.
Îmi venea să-l îmbrățișez pe Zimmer auzindu-l vorbind așa și-i spusei:
— Am primit de-acasă un bon de o sută de franci pe care o să-l încasăm la
poștă. Asta-i ce ne trebuie în primul rând ca să căpătăm vin alb. Să facem rost de
o ieșire din spital.
— Bine-ai grăit, zise el îndreptându-și mustățile mari și punându-și pipa la loc
în buzunar. Nu-mi place să mucezesc într-o grădină, când afară sunt două
cârciumi. Trebuie să căpătăm o învoire.
Ne-am ridicat foarte bucuroși, și tocmai urcam scara clădirii, când vagmistrul,
care cobora, îl opri pe Zimmer și îl întrebă:
— Nu ești dumneata numitul Christian Zimmer, tunar în regimentul 2 de
artilerie călare?
— Fie cu iertare, domnule vagmistru, chiar cu asta mă fălesc.
— Ei, atunci, am ceva pentru dumneata, spuse el și-i dădu un pachețel cu o
scrisoare mare.
Zimmer era înmărmurit, fiindcă nu primise niciodată nimic de-acasă, nici din
altă parte. Deschise pachetul – în care era o cutie – apoi cutia, și văzu crucea
Legiunii de onoare. Atunci se făcu alb la față, ochii i se tulburară și se sprijini o
clipă cu mânia de balustradă; dar apoi strigă: „Trăiască Împăratul!” cu un glas
atât de puternic încât cele trei săli răsunară ca o biserică.
Vagmistrul se uita vesel la el:
— Ești mulțumit? îl întrebă.
— Ba că n-oi fi mulțumit, domnule vagmistru! nu-mi mai lipsește decât un
lucru.
— Ce?
— Învoirea să dau o raită prin oraș.
— Trebuie să vorbești cu domnul Tardieu, medicul-șef.
Apoi coborî râzând, și cum era ora vizitei, noi urcarăm de braț să-i cerem
învoirea șefului, un bătrânel cărunt, care auzise strigătul de „Trăiască
Împăratul!” și se uita la noi cu un aer grav.
— Ce s-a întâmplat? întrebă el.
— Iertați, domnule doctor, dar sunt sănătos tun.
— Te cred, zise domnul Tardieu, vrei un bilet de voie?
— Dac-ați avea bunătatea, pentru mine și pentru camaradul meu Joseph
Bertha.
 Medicul îmi văzuse rana în ajun; scoase un portofel din buzunar și ne dădu
două bilete de voie.
Coborârăm iar, făloși ca niște regi: Zimmer, de crucea lui de onoare, și eu, de
scrisoarea primită.
Jos, în vestibulul cel mare, portarul ne strigă:
— Ei, ei! unde vă duceți?
Zimmer îi arată biletele și ieșirăm fericiți că respirăm aerul de-afară. O
sentinelă ne îndreptă spre poștă, unde mă dusei să încasez cei o sută de franci.
Atunci, mai serioși, fiindcă bucuria noastră era mai stăpânită, pornirăm spre
poarta Hall, la două bătăi de pușcă pe stânga, la capătul unei alei lungi de tei.
Fiecare mahala e despărțită de întăriturile vechi printre asemenea alee și, de jur
împrejurul Leipzigului trece altă alee foarte largă, tot cu tei. Întăriturile sunt niște
zidării vechi, – cum se văd la Saint-Hippolyte, pe Rinul de sus – niște ziduri
învechite pe care crește iarba, afară doar de le-or fi reparat nemții din 1813
încoace.
 XVI

Ce de lucruri aveam să aflăm în ziua aceea! La spital, nimeni nu se sinchisește

de nimic; când vezi sosind în fiecare dimineață câteva zeci de răniți, și când vezi
plecând în fiecare seară tot atâția pe năsălie, e ca și când ai vedea lumea în mic
și-ți vine să-ți spui: „Vie și potopul după noi!” Dar afară gândești altfel.
Descoperind strada mare din Hall, un oraș vechi cu prăvălii, cu ganguri pline de
mărfuri, cu acoperișuri bătrâne ieșite în afară și formând hangare, cu căruțe mari
și joase pline de baloturi, în sfârșit, toată priveliștea asta de viață activă a
negustorilor, eram uimit din cale-afară. Nu văzusem niciodată așa ceva și-mi
spuneam: „Iată un oraș negustoresc în toată legea, plin de oameni harnici, care
caută să-și câștige viața, bunăstarea, bogăția; în care fiecare vrea să se ridice, nu
în paguba celorlalți, ci muncind, născocind zi și noapte mijloace de prosperitate
pentru familia lui; ceea ce nu înseamnă că nu profită toată lumea de invenții și de
descoperiri. Asta-i bucuria păcii, în mijlocul unui război groaznic!”
Iar bieții răniți, care umblau cu brațul legat de gât sau în cârje, târând piciorul,
îmi făceau rău când mă uitam la ei.
Căzusem pe gânduri și mă lăsam condus de prietenul meu Zimmer, care știa
unde se află la fiecare colț de stradă și-mi spunea: „Asta-i biserica Sfântul
Nicolae; acolo-i clădirea mare a Universității; aici e primăria”.
Își amintea de toate fiindcă mai văzuse Leipzig-ul în 1807, înainte de bătălia
de la Friedland, și tot timpul îmi spunea: „Ne aflăm aici ca la Metz, la Strasbourg
sau oriunde în Franța. Oamenii ne văd cu ochi buni. După campania din 1806,
am fost copleșiți de atenții. Localnicii ne luau la masă la ei, câte trei-patru. Ni se
dădeau chiar baluri, eram numiți eroii de la Iena. Ai să vezi ce iubiți suntem!
Putem intra unde vrem, peste tot o să fim priviți ca niște binefăcători ai țării; noi
l-am făcut pe electorul lor rege al Saxoniei, și tot noi le-am dat o bucată bună din
Polonia.”
Deodată, Zimmer se opri înaintea unei ușițe joase și exclamă: „Ia te uită, aici
e berăria Oaia de aur! Fațada e pe strada cealaltă, dar putem intra și pe aci. Hai
încoa!”
Intrai după el într-un fel de tunel întortocheat, care ne scoase curând în fundul
unei curți vechi înconjurate de clădiri înalte din vălătuci, cu niște galerii mici,
roase de cari sub streașină, și cu o sfârlează de vânt deasupra, ca în strada Șanțul
Tăbăcarilor, din Strasbourg. La dreapta, se afla hala de bere; pe grinzile
negricioase se vedeau hârdaie cu cercuri de fier, grămezi de hamei și de orz gata
fierte și, într-un colț, o roată mare cu manivelă, lângă care alerga un câine enorm:
așa se pompa berea la toate etajele.
Clinchetul paharelor și al cănilor de cositor se auzea într-o sală din dreapta,
care dădea spre strada Tilly și, sub ferestrele sălii, se deschidea o pivniță adâncă
unde răsuna ciocanul dogarului. Aroma plăcută a berii proaspete de martie
umplea aerul, iar Zimmer, cu ochii ridicați spre acoperișuri, cu fața luminată de
bucurie, exclamă: „Da, chiar aici veneam; Ferré, lunganul, servant în stânga,
Roussillon grăsunul, și cu mine. Doamne, Dumnezeule! Tare mă bucur că mai
văd toate astea, Joséphel! Păi, uite, că sunt șase ani de-atunci. Bietul Roussillon
și-a lăsat oasele anul trecut la Smolensk, iar Ferré, lunganul, trebuie să fie acum
în sat la el, lângă Toul, fiindcă și-a pierdut piciorul la Wagram. Cum ți se întorc
toate în minte, când stai și te gândești!”
În același timp, împinse ușa și intrarăm într-o sală înaltă, plină de fum. Mi-a
trebuit un timp până am deslușit, prin norul cenușiu, un șir lung de mese cu
băutori în jur, cei mai mulți cu redingotă scurtă și cu șapcă mică, iar ceilalți în
uniformă saxonă. Erau studenți, tineri de familie, care vin la Leipzig să studieze
dreptul, medicina și tot ce se poate învăța la o halbă de bere și ducând o viață
veselă, pe care o numesc în limba lor Fuchscommerce21. Se bat deseori între ei cu
un soi de săbii late rotunjite la capăt și având doar câteva scrijelituri; așa încât își
fac tăieturi pe față, cum mi-a povestit Zimmer, dar nu-și pun niciodată viața în
primejdie. Asta arată buna judecată a acestor studenți, care știu prea bine că viața
e un lucru prețios și că-i mai bine să ai cinci-șase tăieturi, și chiar mai multe,
decât s-o pierzi.
Zimmer râdea când îmi povestea lucrurile astea; era orbit de dorința de glorie;
spunea că dacă-i pe-aceea, s-ar putea încărca turnurile cu mere coapte, ceea ce n-
ar fi mai rău decât să te bați cu săbii late, rotunjite la capăt.
Intrarăm, prin urmare, în sală și-l văzurăm pe cel mai vârstnic dintre studenți
– un lungan uscățiv, cu ochii adânciți, cu nasul roșu, cu barba blondă care
începea să dea în galben, de mult ce o spălase cu bere, îl văzurăm în picioare pe
o masă, citind cu glas tare o gazetă care-i atârna, ca un fel de șorț, din mâna
dreaptă. În cealaltă mână ținea o pipă lungă de porțelan.
Toți camarazii lui, cu părul blond căzând în bucle pe gulerul redingotei scurte,
îl ascultau cu halba ridicată. În clipa când intram, i-am auzit repetând între ei:
„Faterland! Faterland!”
Ciocneau cu soldații saxoni, în vreme ce lunganul uscățiv se apleca să-și ia și
el halba; iar berarul rotofei, cu părul cărunțit și creț, cu nasul turtit, cu ochii
rotunzi și cu obrajii în formă de dovleac, striga cu glas gros: „Gesoundheit!
Gesoundheit!” 22
Abia făcurăm patru pași prin fum și toți tăcură.
— Haideți, camarazi, haideți, exclamă Zimmer, să nu vă stingherim, citiți mai
departe, ce naiba! Și nouă ne place să aflăm vești noi.

21
În limbajul studențesc german = petrecere de boboci (studenți).
22
Sănătate! Sănătate! (germ.).
 Dar tinerii nu voiră să ia în seamă îndemnul nostru, iar cel vârstnic coborî de
pe masă păturindu-și gazeta, pe care o puse în buzunar.
— Terminasem, zise el, terminasem.
— Da, se terminase, repetară ceilalți uitându-se unii la alții cu un aer ciudat.
Vreo doi-trei soldați saxoni ieșiră îndată, ca pentru a se duce să ia aer în curte,
și dispărură.
Cârciumarul cel gros ne întrebă:
— Poate că nu știți că sala mare dă în strada Tilly?
— Ba da, știm foarte bine, răspunse Zimmer; dar îmi place mai mult sălița
asta. Aici veneam pe vremuri, doi vechi camarazi și cu mine, să bem câteva
halbe în cinstea victoriei de la Iena și Auerstadt. Sala asta îmi amintește lucruri
bune.
— A!… voia dumneavoastră, voia dumneavoastră, zise berarul. Bere de
martie doriți?
— Da, două halbe și gazeta.
— Bun! bun!
Ne servi două halbe, iar Zimmer, care nu-și dădea seama de nimic, încercă să
stea de vorbă cu studenții, care se scuzau și plecau unii după alții. Simțeam că
oamenii ăștia ne poartă o ură cu atât mai grozavă cu cât nu îndrăzneau încă s-o
arate.
În gazeta venită din Franța nu se vorbea decât de un armistițiu, după două noi
victorii – la Bautzen și la Wurtschen. Aflarăm atunci că armistițiul începuse la 6
iunie și că se duceau tratative la Praga, în Boemia, pentru a se ajunge la pace.
Bineînțeles, asta îmi făcea plăcere; nădăjduiam că vor fi trimiși la vatră măcar
schilozii. Dar Zimmer, cu obiceiul lui de a vorbi tare, făcea comentarii care
răsunau în toată sala; mă întrerupea la fiecare rând și spunea:
— Auzi, armistițiu!… Aveam nevoie noi de un armistițiu? După ce i-am
zdrobit pe prusieni și pe ruși la Lutzen, la Bautzen și la Wurtschen, nu era mai
bine să-i fi nimicit cu totul? Oare ei ne-ar da un armistițiu, dacă ne-ar fi bătut?
Vezi, Joseph, asta-i din pricina firii împăratului, e prea bun… e prea bun! Ăsta-i
singurul lui cusur. A făcut același lucru după Austerlitz și a trebuit s-o luăm de la
capăt. Îți spun eu că e prea bun. Ah! dacă n-ar fi așa de bun, am fi stăpânii
Europei întregi.
Vorbind așa, se uita la dreapta și la stânga, pentru a cere părerea celorlalți.
Dar ceilalți se uitau la noi ca la dracu și nimeni nu voia să răspundă.
Până la urmă Zimmer se ridică.
— Hai să mergem, Joseph, zise el. Eu nu mă pricep la politică; dar susțin că
nu trebuie să le acordăm armistițiu ticăloșilor ălora; dacă i-am dat o dată de
pământ, trebuia să-i strivim sub călcâi.
După ce-am plătit am ieșit, iar Zimmer mi-a spus:
 — Nu știu ce au oamenii astăzi; i-om fi stingherit cu ceva.
— Se prea poate, i-am răspuns eu, nu păreau atât de buni băieți pe cât spuneai
tu.
— Nu, zise el. Tinerii ăștia, vezi tu, nu sunt la înălțimea studenților de
altădată pe care i-am cunoscut eu. Aceia își petreceau întrucâtva viața la berărie.
Beau câte douăzeci, ba chiar treizeci de halbe într-o zi; nici eu, Joseph, nu mă
puteam măsură cu asemenea voinici. Vreo cinci-șase dintre ei, pe care-i numeau
seniori, aveau barba căruntă și aerul venerabil. Cântam împreună Fanfan-la-
Tulipe și Regele Dagobert, care nu sunt cântece politice; dar ăștia nu sunt la
înălțimea celor dinainte!
De-atunci m-am gândit deseori la ce văzusem în ziua pomenită și sunt sigur că
studenții aceia făceau parte din Tugend-Bund.
Când ne-am întors la spital, după ce-am prânzit bine și am băut fiecare câte-o
sticlă de vin alb bun la cârciuma Ciorchinele din strada Tilly, am aflat, Zimmer
și cu mine, că vom merge să petrecem chiar noaptea aceea la cazarma din
Rosenthâl. Era un fel de depou al răniților din Lutzen, când începeau să se
vindece. Acolo duceai de obicei o viață de garnizoană; trebuia să răspunzi la
apelul de dimineață și de seară. Restul timpului erai liber. La trei zile, venea
medicul la control și, când erai vindecat, primeai o foaie de drum ca să te prezinți
la unitate.
Vă puteți închipui situația a vreo o mie două sute – o mie cinci sute de
amărâți, îmbrăcați în mantale cenușii cu nasturi de plumb, având pe cap chipie
mari în formă de ghivece și încălțați cu bocanci uzați de marșuri și de
contramarșuri, palizi, prăpădiți, și cei mai mulți fără o para în pungă, într-un oraș
bogat ca Leipzigul. Nu prea arătam grozav printre studenți, târgoveți și femei
tinere, vesele, care, cu toată gloria noastră, ne priveau ca pe niște coate-goale.
Toate lucrurile plăcute pe care mi le povestise camaradul meu făceau această
situație și mai tristă pentru mine.
E-adevărat că altădată fuseserăm bine primiți; dar cei dinaintea noastră nu se
purtaseră totdeauna cuviincios cu oamenii care-i tratau ca pe niște frați și acum
ni se închidea ușa în nas. Nu ne mai rămânea decât să căscăm gura de dimineață
până seara la piețe, la biserici și la vitrinele cârnățarilor, care sunt foarte
frumoase prin locurile astea.
Căutam tot felul de distracții; bătrânii jucau drogue23, tinerii de-a dopul24.
Aveam în fața cazărmii și jocul de-a șoarecele și pisica. E un țăruș băgat în
pământ, de care sunt legate două frânghii; șoarecele ține una din ele și pisica pe
cealaltă. Au ochii legați; pisica ține o bâtă și încearcă să dea de șoarece, care

23
Joc de cărți, de cazarmă, în care cel ce pierde trebuie să-și pună pe nas un fel de furcă mică
de lemn.
24
Joc de dibăcie: o monedă, pusă pe un dop, trebuie răsturnată cu o bilă de metal.
ciulește urechile și se ferește cât poate. Se învârtesc așa în vârful picioarelor și
toți cei de față iau parte la șmecheriile lor.
Zimmer îmi spunea că, altădată, nemții veneau buluc să vadă spectacolul ăsta
și că-i auzeai râzând de la o jumătate de poștă, când pisica îl nimerea pe șoarece
cu ciomagul. Dar acum se schimbaseră vremurile; oamenii treceau fără să
întoarcă măcar capul: degeaba ne osteneam să ni-i apropiem.
În cele șase săptămâni cât am stat la Rosenthâl, Zimmer și cu mine am făcut
deseori înconjurul orașului ca să ne treacă plictiseala. Ieșeam prin mahalaua
Randstatt și ajungeam până la Lindenau, pe șoseaua spre Lutzen. Nu vedeai, cât
cuprindeai cu ochii, decât poduri, bălți, insulițe împădurite. Acolo, mâncam câte-
o omletă cu slănină, la crâșma Crapul și o stropeam cu o sticlă de vin alb. Nu ni
se mai dădea nimic pe datorie, ca după Iena; ba dimpotrivă, cred că birtașul ne-ar
fi pus să plătim îndoit și întreit, în cinstea patriei germane, dacă Zimmer n-ar fi
știut cum se vând ouăle, slănina și vinul, ca un saxon adevărat.
Seara, când soarele apune în dosul trestiilor de pe Elster și Pleisse, ne
întorceam din oraș, însoțiți de cântecul melancolic al broaștelor, care sunt
miliarde prin bălțile aste.
Câteodată ne opream, cu brațele rezemate de balustrada vreunui pod, și ne
uitam la întăriturile vechi ale Leipzigului, la bisericile lui, la cocioabele străvechi
și la castelul Plessenbourg, luminate în roșu de amurg; orașul înaintează formând
o fâșie ascuțită între apele Pleissei și ale Parthei, care se întâlnesc mai sus de el.
E în formă de evantai: mahalaua Hall se află la vârf, iar celelalte șapte mahalale
formează ramurile evantaiului. Ne uitam și la miile de brațe ale Elsterului și ale
Pleissei, încrucișate ca o rețea printre insule, care se și întunecaseră, în timp ce
apa strălucea ca aurul, și găseam că-i foarte frumos.
Dar dacă am fi știut că va trebui într-o zi să străbatem peste râurile astea sub
tunul dușmanilor, după ce pierdusem cea mai îngrozitoare și mai sângeroasă
bătălie, și că regimente întregi vor dispărea în apele astea care ne bucurau atunci
ochii, cred că vederea lor ne-ar fi întristat nespus de mult.
Alte dăți, mergeam în susul apei pe malul Pleissei până la Mark-Kleeberg. Era
mai bine de-o leghe de mers și, peste tot, câmpul era plin de grânele secerate pe
care oamenii se grăbeau să le aducă acasă. Urcați în căruțele lor mari, țăranii
păreau că nu ne văd; când le ceream o deslușire, se făceau că nu înțeleg. Lui
Zimmer îi sărea totdeauna țandăra; eu îl potoleam spunându-i că ticăloșii ăștia
abia așteaptă să sară pe noi și că, de altfel, aveam ordin să menajăm populația.
— Bine, lasă! zicea el; dacă ajunge pe-aci războiul… vedem noi! Le-am făcut
atâta bine… și uite cum ne primesc!
Dar ceea ce arată și mai bine reaua voință a localnicilor față de noi, e ceea ce
ni s-a întâmplat a doua zi după sfârșitul armistițiului. În ziua aceea, pe la
ceasurile unsprezece, voiam să facem baie în Elster. Ne și scosesem hainele,
când Zimmer, văzând că se apropie un țăran pe drumul de la Connewitz, îi strigă:
— Hei! camarade, nu-i primejdie aci?
— Nu, nu, intrați fără grijă, răspunse omul; e un loc bun.
Iar Zimmer, intrând cu încredere, se cufundă vreo cinci metri. Înota bine, dar
brațul stâng îi era încă slab; curentul îl târî cu forță și nu-i dădu răgazul să se
agațe de crengile de salcie care atârnau în apă. Dacă n-ar fi dat, din fericire, mai
departe, de un soi de vad, unde s-a putut ridica în picioare, intra între două insule
de nămol, din care nu mai putea ieși.
Țăranul se oprise în drum ca să vadă ce-o să se întâmple. Mă înfuriai și mă
îmbrăcai repede, arătându-i pumnul; dar el începu să râdă și porni repede spre
sat.
Zimmer își ieșise din fire de indignare; voia să alerge la Connewitz și să
încerce să dea de ticălos; din păcate, nu era cu putință: cum să găsești un om care
se ascunde într-una din cele trei-patru sute de maghernițe! Și de altfel, dacă l-am
fi găsit, ce puteam face?
Până la urmă, coborârăm în locul unde se putea sta în picioare și răcoarea apei
ne liniști.
Mi-amintesc că, la întoarcerea în oraș, Zimmer vorbi tot timpul de răzbunare.
— Tot ținutul e împotriva noastră, zicea el; târgoveții se uită urât, femeile ne
întorc spatele, țăranii vor să ne înece, birtașii nu ne dau pe datorie, ca și când nu
i-am fi cucerit de vreo trei-patru ori; și toate astea vin din prea marea bunătate a
noastră: ar fi trebuit să spunem pe șleau că noi suntem stăpânii! Le-am dat
nemților regi și prinți; am făcut chiar duci și baroni, cu nume de-ale satelor lor, i-
am copleșit cu onoruri, și uite care le e recunoștința! În loc să ni se dea ordin să
respectăm populația, ar trebui să ni se lase puteri depline asupra ei; atunci toți
bandiții ăștia și-ar schimba mutra și ne-ar trata cu politețe ca în 1806. Forța e
totul. Cu forță sunt luați recruții; căci dacă n-ar fi forțați să plece, ar rămâne toți
acasă. Cu forța se fac soldați din recruți, învățându-i disciplina; cu forța câștigă
soldații bătăliile, și apoi oamenii cu forța îți dau tot: îți ridică arcuri de triumf și
te numesc erou, de frică. Asta-i! Dar Împăratul e părea bun… Dacă n-ar fi așa de
bun, nu riscam azi să mă înec; numai cât mi-ar fi văzut uniforma, și țăranul n-ar
fi îndrăznit să-mi spună o minciună.
Astfel vorbea Zimmer și am încă în minte lucrurile astea; ele se petreceau în
ziua de 12 august 1813.
Când ne-am întors la Leipzig, am văzut bucuria zugrăvită pe fața locuitorilor;
nu izbucnea deschis, dar patronii, când se întâlneau pe stradă, se opreau și-și
dădeau mâna; femeile se duceau în vizită una la alta; un fel de satisfacție
lăuntrică lucea și în ochii servitoarelor, ai argaților și ai celor mai săraci lucrători.
Zimmer îmi spuse:
 — Ai zice că nemții sunt bucuroși; par toți bine dispuși.
— Da, îi răspunsei, e vreme frumoasă și și-au strâns recolta.
Era adevărat, timpul era foarte frumos; dar când am ajuns la cazarma din
Rosenthâl, i-am găsit pe ofițeri discutând aprins sub poarta mare. Soldații de
gardă ascultau, iar trecătorii se apropiau să audă; ni s-a spus că tratativele de la
Praga au fost rupte și că austriecii ne-au declarat și ei război, ceea ce însemna
încă două sute de mii de oameni pe capul nostru.
Am aflat mai târziu că eram atunci trei sute de mii de oameni față de cinci
sute douăzeci de mii și că, printre dușmanii noștri, se aflau doi foști generali
francezi, Moreau și Bernadotte25. Oricine a putut citi asta prin cărți; dar noi n-o
știam încă și eram siguri că vom avea victoria de vreme ce nu pierdusem
niciodată nicio bătălie. Pe de altă parte, mutrele acre pe care le vedeam nu ne
îngrijorau; în vreme de război, țăranii și orășenii nu prea sunt luați în seamă; nu
li se cer decât bani și merinde, pe care le dau totdeauna, fiindcă știu că la cea mai
mică rezistență li s-ar lua și ultimul gologan.
A doua zi după vestea asta mare, avu loc un control general, și o mie două
sute de răniți de la Lutzen, aproape vindecați, primiră ordinul să se prezinte la
unitate. Plecau companii întregi, cu arme și bagaje, luând-o unii pe drumul spre
Altenbourg, care merge în susul Elsterului, alții pe cel spre Wurtzen, mai la
stânga. Zimmer se afla printre ei, căci ceruse chiar el să plece. L-am însoțit până
dincolo de porți, apoi ne-am îmbrățișat cu înduioșare. Eu rămâneam, mi-era
brațul încă prea slab.
Nu mai eram decât vreo cinci-șase sute, printre care un număr de instructori
de scrimă, de profesori de dans și de eleganță franceză, cetățeni din cei care
formează oarecum zațul tuturor depozitelor de recrutare. Nu țineam să-i cunosc
și singura mea mângâiere era să mă gândesc la Catherine și uneori la vechii mei
camarazi Klipfel și Zébédé, de la care nu primeam nicio veste.
Era o viață tare tristă; oamenii ne priveau cu ochi răi; nu îndrăzneau să spună
nimic, fiindcă știau că armata franceză se află la patru zile de marș, iar Blücher și
Schwartzenberg26 mult mai departe. Fără asta, ce ne-ar mai fi zgâlțâit!
Într-o seară, umblă zvonul că am câștigat o mare victorie la Dresda. A fost o
consternare generală, locuitorii nu mai ieșeau din casă. Mă duceam să citesc
gazeta la cârciuma Ciorchinele, în strada Tilly. Ziarele franțuzești erau toate pe
masă; nimeni nu le deschidea afară de mine.

25
Generalul Jean-Victor Moreau (1763–1813), care fusese exilat ca trădător, lupta în
rândurile armatei țariste; adoptat în 1810 de regele Suediei, mareșalul Charles Bernadotte (1763–
1844) lupta și el acum alături de inamicii Franței.
26
Generalul prusian Gebhard-Leberecht von Blücher (1742–1819) a luptat împotriva lui
Napoleon atât în campania din 1814, cât și în cea din 1815 (Waterloo); generalul-prinț
Schwartzenberg (1771–1820), născut la Viena, comanda în 1814 armata austriacă.
 Dar în săptămâna următoare, la începutul lui septembrie, am văzut pe fețe
aceeași schimbare ca în ziua când austriecii se declaraseră contra noastră. M-am
gândit că noi trebuie să fi avut înfrângeri, ceea ce era adevărat, după cum am
aflat mai târziu, căci gazetele din Paris nu spuneau nimic de asta.
De la sfârșitul lui august, timpul începuse să fie ploios; ploua cu găleata. Nu
mai ieșeam din cazarmă. Deseori, stând pe pat, mă uitam pe fereastră la Elsterul
bășicat de ploaie, la copacii insulițelor aplecați de vijelie, și mă gândeam: „Bieți
soldați!… bieți camarazi!… Ce faceți acum?… Unde sunteți? Pe șosea poate, în
mijlocul câmpurilor!”
Și deși nu-mi plăcea viața de cazarmă, mă socoteam mai puțin de plâns decât
ei. Dar într-o zi, bătrânul doctor Tardieu își făcu vizita și-mi spuse:
— Brațul dumitale e sănătos… Ia să vedem, ridică-l puțin… Bun… bun!
A doua zi, la apel, m-au trimis într-o sală unde se aflau efecte de
îmbrăcăminte, ranițe, tolbe și bocanci din belșug. Căpătai o pușcă, două pachete
de cartușe și o foaie de drum pentru regimentul 6, la Gauernitz, pe Elba. Era în
ziua de întâi octombrie. Pornirăm la drum vreo doisprezece-cincisprezece; ne
conducea un furier din regimentul 27, numit Poitevin.
Pe drum, când unul când altul schimba direcția ca să ajungă la unitatea lui; dar
Poitevin, patru soldați din infanterie și cu mine, ne continuarăm drumul până în
satul Gauernitz.
 XVII

Mergeam, prin urmare, pe șoseaua principală dinspre Wurtzen, cu pușca în

bandulieră, cu mantaua suflecată, cu spatele încovoiat sub raniță, și cu nasul în
jos, cum bine vă închipuiți. Ploua, apa ne curgea de pe chipiu în ceafă, vântul
zguduia plopii, ale căror frunze galbene zburătăcind în jurul nostru vesteau iarna,
și asta ținea ceasuri și ceasuri.
Rar, din când în când, dădeam de câte-un sat cu hangarele, gunoiștile și
grădinile lui îngrădite cu uluci. Din dosul gemulețelor tulburi, femeile, în
picioare, ne priveau trecând; un câine lătra, un bărbat care spărgea lemne în
pragul casei se întorcea și se uita lung după noi, iar noi mergeam mereu, plini de
noroi până la brâu. La capătul satului, regăseam șoseaua mare care se întindea
cât vedeai cu ochii, norii cenușii care se târau peste câmpurile despuiate, și vreo
câțiva corbi slabi care se depărtau ca vântul croncănind melancolic.
Nimic mai trist decât o asemenea priveliște, mai ales când te gândești că se
apropie iarna și că va trebui curând să dormi în zăpadă. Așa că nimeni nu sufla o
vorbă, afară de furierul Poitevin. Era un soldat în vârstă, galben, zbârcit, cu
obrajii scobiți, cu nasul roșu, cu mustățile lungi de-un cot, ca toți băutorii de
rachiu. Avea un limbaj îngrijit, pe care îl presăra cu expresii de cazarmă; și când
se întețea ploaia, exclama, cu un hohot de râs ciudat: „Așa… Poitevin… așa…
te-nvață să mai fluieri!”… Bețivanul ăsta dibăcise că am câțiva gologani în
fundul buzunarului; stătea pe lângă mine și spunea: „Tinere, dacă ți-e grea ranița,
dă-mi-o mie”. Dar eu îi mulțumeam pentru politețe.
Deși nu-mi plăcea să stau lângă un om care se uita mereu la firmele
cârciumilor, când treceam printr-un sat, și care spunea: „Un păhărel n-ar strica
deloc, pe o vreme ca asta…”, nu mă putusem da la o parte să-l cinstesc cu ceva
băutură, așa că se ținea scai de mine.
Ne apropiam de Wurtzen și turna cu găleata, când furierul exclamă pentru a
douăzecea oară:
— Așa, Poitevin… asta-i viața… te-nvață să mai fluieri!
— Ce naiba de proverb e ăsta, domnule furier? îl întrebai eu… Grozav aș vrea
să știu cum te învață ploaia să fluieri.
— Nu e un proverb, tinere, e un gând de care mi-aduc aminte când mă distrez.
Apoi, după o clipă:
— Află, zise el, că în 1806, pe vremea când îmi făceam studiile la Rouen, mi
s-a întâmplat să fluier o piesă de teatru, cu mulți alți tineri ca mine. Unii fluierau,
alții aplaudau; am ajuns la pumni și poliția ne-a pus la răcoare cu zecile. Aflând
asta, Împăratul a zis: „Dacă le place atâta să se bată, înrolați-i în armatele mele!
Au să-și facă gustul cât vor!” Și, bineînțeles, zis și făcut, nimeni n-a îndrăznit să
crâcnească prin partea locului, nici chiar părinții!
 — Erai recrut prin urmare? îl întrebai.
— Nu, tata îmi plătise tocmai un înlocuitor. A fost o glumă de-a
Împăratului… una din glumele de care ți-amintești multă vreme: vreo douăzeci-
treizeci dintre noi au murit de viață proastă… Alții, în loc să ocupe un loc
onorabil acasă la ei, fie ca medici, fie ca judecători ori avocați, au ajuns bețivani.
Asta zic și eu ghidușie!
Apoi începu să râdă privindu-mă cu coada ochiului.
Eu căzusem pe gânduri și, de două-trei ori încă, înainte de a sosi la Gauernitz,
l-am cinstit pe bietul om cu câteva păhărele.
Pe la ceasurile cinci seara, când ne apropiam de satul Risa, zărirăm la stânga o
moară veche cu punte de lemn dând spre o potecă piezișă. O luarăm pe potecă să
scurtăm drumul și nu mai aveam decât vreo două sute de pași până la moară,
când auzirăm țipete puternice. În același timp, două femei, una bătrână tare și
cealaltă mai tânără, fugiră printr-o grădină târând copii după ele. Căutau să
ajungă la o pădurice de pe marginea drumului, pe dealul din față. Îndată după
aceea, văzurăm mai mulți soldați de-ai noștri ieșind din moară cu niște saci, alții
urcând în șir dintr-o pivniță cu niște butoiașe, pe care se grăbeau să le încarce
într-o căruță, lângă zăgaz, iar alții scoțând vaci și cai dintr-un grajd, în vreme ce
un bătrân, în fața ușii, ridica mâinile la cer, iar vreo cinci-șase din derbedeii ăștia
îl încolțeau pe morar, care era alb la față și cu ochii holbați.
Toate astea; moara, digul, ferestrele sparte, femeile care fugeau, soldații noștri
cu capelă arătând a bandiți adevărați, bătrânul care-i blestemă, și vacile care-și
scutură capul ca să scape de cei ce le duc, în vreme ce alții le împung pe la spate
cu baionetele… toate sunt aci… în fața mea… parcă le văd încă!
— Ăștia, zise furierul Poitevin, au venit să ciordească… Nu suntem departe
de armată.
— Dar e o ticăloșie! exclamai eu; sunt niște tâlhari!
— Da, răspunse furierul, e o încălcare de disciplină; dacă Împăratul ar ști, ar fi
împușcați ca niște câini.
În momentul acela traversam podețul; și cum tocmai dăduseră cep la un
butoiaș în dosul căruței, soldații se înghesuiau în jur, cu câte o cană și beau cu
toții. Priveliștea asta îl revoltă pe furier, care întrebă pe un ton maiestuos:
— Cu ce drept ați prădat aci?
Câțiva întoarseră capul, dar văzând că nu mai suntem decât trei, căci ceilalți
își urmaseră drumul fără să se oprească, unul din ei răspunse:
— Ce-i, nea șmechere?… vrei partea ta de cașcaval… foarte bine… Nu-i
nevoie să-ți răsucești mustățile pentru asta. Uite, trage o dușcă.
Îi întindea o cană; furierul o luă și, privindu-mă pieziș, bău.
— Ce zici, tinere, spuse el după aceea, dacă-ți cere inima! E grozav vinișorul
ăsta.
 — Mulțumesc, răspunsei eu.
În jurul nostru, mai mulți strigau:
— La drum! la drum! E târziu.
Alții:
— Nu, nu, stați… Să vedem ce mai au!…
— Ascultați, reluă furierul pe un ton de om de ispravă, știți, camarazi…
trebuie să umblați cu binișorul.
— Da, da, deșcă, răspunse un fel de tambur-major, cu pălăria mare în colțuri
lăsată pe umeri și zâmbind batjocoritor cu ochii pe jumătate închiși: Da, n-ai
nicio grijă, o să jumulim găina după toate regulile. Cu băgare de seamă… Cu
băgare de seamă!
Atunci furierul n-a mai zis nimic; îi era parcă rușine din cauza mea.
— Ce vrei, tinere, îmi spuse el mărind pasul ca să-i ajungem pe camarazi, la
război ca la război… Nu poți nici să lași să te prăpădești!
Cred c-ar fi rămas acolo, dacă nu-i era teamă că va fi prins. Eu mă întristasem
și-mi spuneam: „Uite-așa sunt bețivii! pot avea porniri bune, dar la vederea unei
căni cu vin uită de toate”.
În sfârșit pe la zece seara, descoperirăm focurile de tabără pe un colnic
întunecat, la dreapta satului Gauernitz și a unui castel vechi având și el câteva
lumini. Mai departe, pe câmp, tremurau alte focuri mai numeroase.
Noaptea era limpede. Ploile mari spălaseră cerul. Când ne-am apropiat de
tabără, ni s-a strigat:
— Cine-i? Stai! Parola!
— Franța! a răspuns furierul.
Îmi bătea inima tare la gândul că, peste câteva minute, aveam să-mi revăd
vechii camarazi, dacă erau pe lume.
Niște soldați de gardă au ieșit îndată dintr-un fel de hangar, la vreo jumătate
de bătaie de pușcă de sat, ca să vină să ne recunoască. Când ajunseră lângă noi,
comandantul postului, un vechi sublocotenent cărunt, cu brațul legat de gât sub
manta, ne întrebă de unde venim, unde ne ducem, dacă am întâlnit vreo trupă de
cazaci pe drum. Furierul răspunse pentru toți. Ofițerul ne preveni atunci că
divizia Souham plecase de dimineață din împrejurimile Gauernitzului și ne spuse
să-l urmăm ca să ne vadă foile de drum, ceea ce făcurăm în tăcere, trecând prin
jurul focurilor de tabără, unde dormeau cu zecile soldații, plini de noroi uscat;
niciunul nu mișca.
Sosirăm la hangar. Era o fostă cărămidărie; acoperișul foarte larg, în formă de
pâlnie, stătea pe stâlpi la vreo doi metri jumătate de pământ. În spate, se înălțau
grămezi mari de lemne. Înăuntru era călduț. Se făcuse focul; mirosul de pământ
ars se împrăștia în jur. Încăperea cuptorului era plină de soldați care dormeau cu
spatele la zid ca în sânul lui Avram; flacăra îi lumina sub grinzile negricioase. Pe
lângă stâlpi luceau puștile așezate mănunchi. Parcă am înaintea ochilor toate
astea: simt căldura plăcută care-mi pătrunde trupul; îmi văd camarazii la câțiva
pași de cuptor, cu hainele fumegând și așteptând serioși ca ofițerul să termine de
citit foile de drum la lumina roșiatică. Un soldat vârstnic, uscățiv și oacheș, era
singur de veghe; ședea turcește și ținea între genunchi un bocanc pe care-l cârpea
cu o sulă și cu sfoară.
Ofițerul îmi dădu mie mai întâi foaia înapoi, spunând:
— Te vei prezenta mâine la batalion, la două leghe de aci, lângă Torgau.
Atunci soldatul vârstnic, care mă privea, puse mâna pe pământ, ca să-mi arate
că e loc, și mă dusei să mă așez lângă el. Îmi desfăcui ranița și-mi pusei alți
ciorapi, și bocanci noi, căpătați la Leipzig; asta îmi făcu bine.
Bătrânul mă întrebă:
— Te duci la unitate?
— Da, la regimentul 6, la Torgau.
— Și de unde vii?
— De la spitalul din Leipzig.
— Se vede, zise el; ești gras ca un stareț. Acolo ți-au dat să mănânci pulpe de
pui, în vreme ce noi mâncam mere pădurețe.
Mă uitai la vecinii mei care dormeau și văzui că are dreptate; bieții recruți
erau numai pielea și oasele; erau galbeni, plumburii și zbârciți ca niște veterani,
ai fi zis că nu se pot ține pe picioare.
După un timp, bătrânul reluă vorba:
— Ai fost rănit?
— Da, veterane, la Lutzen.
— Patru luni de spital, zise el lungind buza, ce noroc! Eu vin din Spania. Mă
bucuram că o să-i regăsesc pe Kaiserlick-ii din 1807… niște mielușei…
adevărați mielușei. Ei, da de unde, acum sunt mai răi decât partizanii. Merge
prost, merge prost!
Vorbea așa, încetișor, cu el însuși, fără să mă ia în seamă și trăgea cele două
sfori ca un cizmar, strângând buzele. Din când în când, încerca bocancul, să vadă
dacă n-o să-l supere cusătura. Până la urmă, își puse sula în raniță, bocancul în
picior, și se întinse pe-o parte pe un maldăr de paie.
Eram așa de obosit că nu puteam adormi; totuși, după o oră, căzui într-un
somn adânc.
A doua zi, pornii iar la drum cu furierul Poitevin și cu alți trei soldați din
divizia Souham. Ajunserăm mai întâi la șoseaua care merge de-a lungul Elbei.
Vremea era umedă; vântul care mătura fluviul, arunca spumă până pe șosea.
Grăbeam pasul de vreo oră, când deodată furierul zise: „Atenție!”
Se oprise cu nasul în vânt, ca un câine de vânătoare care adulmecă ceva.
 Ascultam toți, dar nu auzeam nimic, din pricina zgomotului valurilor izbite de
mal și a vântului în copaci. Dar Poitevin avea urechea mai deprinsă ca noi.
— Se trag focuri de pușcă într-acolo, zise el arătându-ne o pădurice la dreapta.
Inamicul poate fi spre partea noastră; să căutăm să nu nimerim drept acolo.
Lucrul cel mai bun de făcut e să intrăm în pădure și să ne urmăm drumul cu
băgare de seamă. O să vedem când om ieși dincolo ce se întâmplă… Dacă sunt
acolo prusieni sau ruși, batem în retragere fără să fim văzuți. Dacă sunt francezi,
mergem înainte.
Furăm toți de părere că furierul are dreptate și, în sinea mea, admirai
deșteptăciunea bătrânului bețiv. Coborârăm prin urmare de pe șosea în pădure,
Poitevin înainte și noi după el, cu cocoșul puștii ridicat. Mergeam încetișor și ne
opream la fiece sută de pași ca să ascultăm. Împușcăturile se apropiau; se urmau
una după alta, răsunând prin râpe. Furierul ne spuse:
— Sunt tiraliori care urmăresc o trupă călare, căci ceilalți nu răspund.
Așa era; după zece minute, zărirăm printre copaci un batalion francez de
infanterie care-și pregătea mâncarea, cu cazanul printre buruieni, iar în depărtare,
pe câmpia cenușie, plutoane de cazaci trecând de la un sat la altul. Câțiva tiraliori
trăgeau în ei de la marginea pădurii, dar ei nu prea erau în bătaia puștii.
— Așa, ai ajuns acasă, tinere, îmi spuse Poitevin, zâmbind.
Buni ochi trebuie să fi avut de citise numărul regimentului de la asemenea
distanță. Eu mă tot uitam, dar nu vedeam decât oameni zdrențăroși și atât de
prăpădiți, că aveau toți nasul ascuțit, ochii sticloși, urechile depărtate de cap din
pricina scobiturii din obraji. În mantaua fiecăruia puteau încăpea patru, atât de
largi le rămăseseră; le veneau ca niște paltoane, atâtea crețuri făceau pe la brațe
și la șolduri. Cât despre noroi, ce să mai vorbesc: era înfiorător.
În ziua aceea, aveam să aflu de ce păreau nemții așa de bucuroși după victoria
noastră de la Dresda.
Am coborât spre două corturi mici, în jurul cărora vreo trei patru cai pășteau
iarba săracă. Acolo, l-am văzut pe colonelul Lorrain, detașat pe malul stâng al
Elbei, cu batalionul 3. Era un lungan slab, cu mustăți castanii, și nu părea prea
blând. Se uita la noi cum veneam și încrunta sprâncenele, iar când i-am prezentat
foaia mea de drum, n-a spus decât atât:
— Treci la compania dumitale.
Mă depărtai, gândind că o să recunosc eu câțiva oameni din compania a 4-a;
dar după Lutzen companiile se topiseră în alte companii, regimentele în
regimente și diviziile în divizii, astfel că, ajungând la picioarele colnicului unde
era tabăra grenadirilor, nu recunoscui pe nimeni. Văzând că mă apropii, soldații
aruncau spre mine o privire piezișă, ca pentru a spune:
— Vrea și ăsta partea lui de supă? Stai nițel! Să vedem ce aduce de pus în
oală.
 Îmi venea greu să întreb de locul companiei mele, când un soi de veteran
osos, cu nasul lung ca un cioc de vultur, cu spatele larg pe care atârna mantaua
lui veche și roasă, se uită la mine ridicând capul și spuse foarte liniștit:
— Ia te uită! tu ești, Joseph! te credeam îngropat de patru luni!
Atunci l-am recunoscut pe bietul Zébédé. Pesemne că mutra mea l-a
înduioșat, căci, fără să se ridice, mi-a strâns mâna exclamând:
— Klipfel… uite-l pe Joseph!
Alt soldat, așezat lângă cazanul de-alături, a întors capul și a zis:
— Tu ești, Joseph? Ia te uită! n-ai murit!
Astea-s toate binețele pe care le-am primit. Mizeria îi făcuse pe bieții oameni
atât de egoiști, încât nu se mai gândeau decât la pielea lor. Cu toate astea, Zébédé
păstrase o inimă bună; îmi spuse să mă așez lângă cazan, aruncând celorlalți una
din ocheadele care-l făceau temut, și-mi dădu lingura lui, pe care o ținea atârnată
de o cheutoare de la manta. Dar îi mulțumii, căci avusesem în ajun buna idee să
intru la cârnățarul din Risa și să pun în raniță vreo douăsprezece cracaueri, cu un
codru bun de pâine și o sticlă de rachiu. Deschisei prin urmare ranița, trăsei șirul
de cârnați și-i dădui doi lui Zébédé, ceea ce îi aduse lacrimile în ochi. Aveam de
gând să dau și camarazilor; dar, ghicindu-mi gândul, el îmi puse mâna, pe braț cu
înțeles, și spuse:
— Ce e bun de mâncat e bun de păstrat!
Se depărtă atunci din cerc și mâncarăm bând schnaps; ceilalți nu spuneau
nimic și ne priveau pieziș. Klipfel, simțind mirosul usturoiului, întoarse capul
exclamând:
— Hei, Joseph, da’ vino să mănânci la cazanul nostru. Camarazii rămân
camarazi, ce naiba!
— Bine, bine, răspunse Zébédé; pentru mine cei mai buni camarazi sunt
cârnații; îi găsești întotdeauna, la nevoie.
Apoi, îmi închise el însuși ranița și-mi spuse:
— Ține-i, Joseph… E mai bine de-o lună de când nu m-am ospătat așa de
bine. N-o să-ți pară rău, fii sigur.
După o jumătate de ceas se sună adunarea; tiraliorii se repliară, iar sergentul
Pinto, care era printre ei, mă recunoscu:
— Ia te uită! îmi spuse el, ai scăpat vasăzică! Asta-mi face plăcere… Dar ai
sosit în ceasuri rele!… Prost război… prost război, zicea el dând din cap.
Colonelul și comandanții încălecară și pornirăm iar la drum. Mergeam cu
arma în voie. Zébédé era lângă mine și-mi povestea ce se întâmplase după
Lutzen: mai întâi, marile victorii de la Bautzen și Wurtschen; marșurile forțate
pentru a ajunge inamicul, care bătea în retragere; bucuria armatei că se îndrepta
spre Berlin. Apoi, armistițiul, în timpul căruia soldații erau cantonați prin târguri;
apoi sosirea veteranilor din Spania, oameni fioroși, deprinși cu jaful, și care
arătau tinerilor cum să-l jupoaie pe țăran.
Din păcate, la sfârșitul armistițiului, toată lumea era pornită împotriva noastră;
oamenii ne urau; tăiau podurile după noi, îi vesteau pe prusieni, pe ruși și pe
ceilalți, de orice mișcare făceam și, de câte ori eram bătuți, în loc să ne ajute,
încercau să ne înnămolească și mai mult. Mai veniseră și ploile, ca să ne dea
gata. În ziua bătăliei de la Dresda, turna așa de tare, că pălăria Împăratului îi
atârna spre umeri. Dar când ești victorios, râzi de astea: ți-e cald oricum și
găsești schimburi noi; rău de tot e când ești bătut, când fugi prin noroi, cu
husarii, dragonii și alții de soiul ăsta după tine, și când nu știi, dac-ai văzut
departe în întuneric o lumină, ce să faci; să înaintezi ori să pieri în potop.
Zébédé îmi povestea lucrurile astea în amănunt. Mi-a spus că, după victoria
de la Dresda, generalul Vandamme27, care trebuia să taie retragerea austriecilor,
pătrunsese înspre Kulm, într-un fel de pâlnie, din pricina avântului său
nemaipomenit, și că cei pe care-i bătusem în ajun tăbărâseră peste el la dreapta,
la stânga, înainte și înapoi: că fusese luat prizonier, împreună cu alți generali, iar
corpul lui de armată fusese distrus. Cu două zile înainte, la 26 august, același
lucru i se întâmplase diviziei noastre, ca și corpurilor 5, 6 și 11, pe înălțimile de
la Lowenberg. Trebuia să-i zdrobim pe prusieni în locul acela, dar printr-o
mișcare greșită a mareșalului MacDonald28, inamicul ne surprinsese în scobitura
unei râpe, cu tunurile înnămolite, cu cavaleria risipită și cu infanteria care nu mai
putea trage din cauza ploii torențiale; iar batalionul 3 nimerise, sub atacurile
prusienilor, în râul Katzbach. Acolo, Zébédé fusese lovit de două ori cu patul
puștii în frunte de către un grenadir. Curentul îl târâse în timp ce ținea în brațe
corpul căpitanului Arnould; și amândoi ar fi pierit, dacă din fericire căpitanul, în
noaptea adâncă, n-ar fi apucat o creangă de copac de pe malul celălalt și n-ar fi
ieșit din apă. Mi-a spus că mersese toată noaptea, deși îi curgea sângele din nas și
din urechi, până la satul Goldberg, mort de foame, de oboseală și de durerea
loviturilor din frunte, și că unui tâmplar i se făcuse milă de el; că acest om de
ispravă îi dăduse pâine, ceapă și apă. Mi-a povestit apoi că, a doua zi, întreaga
divizie, urmată de alte corpuri de armată, mergea în cete peste câmp, fiecare pe
socoteala lui, fără să primească ordine, căci generalii, mareșalii și toți ofițerii
călare fugiseră cât mai departe cu putință, de teamă să nu fie luați prizonieri.
Erau de-ajuns cincizeci de husari, mă asigura el, ca să-i culeagă unii după alții;
dar, din fericire, Blücher nu putuse trece râul revărsat, așa că, până la urmă, se
adunaseră, la Wolda, unde toboșarii tuturor corpurilor băteau marșul fiecărui

27
Generalul Dominique-René Vandamme (1770–1830) a contribuit în campania următoare, la
victoria de la Ligny (v. Waterloo).
28
Mareșalul Alexandre MacDonald (1765–1840) se făcuse cunoscut în bătălia de la Wagram.
regiment la cele patru colțuri ale satului. În felul ăsta, fiecare soldat se
descurcase singur, luându-se după tobă.
Norocul cel mai mare, în debandada asta, a fost că, ceva mai departe, la
Buntzlau, ofițerii superiori se regăsiseră și ei, mirați, din cale-afară că mai au
batalioane de comandat!
Iată ce mi-a povestit camaradul meu, fără să mai vorbească de neîncrederea pe
care trebuia s-o avem în aliații noștri, care, dintr-un moment în altul, aveau să
sară neapărat pe noi. Mi-a spus că mareșalul Oudinot 29 și mareșalul Ney fuseseră
și ei bătuți, unul la Gross-Boeren și celălalt la Dennewitz. Era ceva tare trist;
căci, în timpul retragerilor, recruții mureau de istovire, de boală și de toate
mizeriile. Doar veteranii din Spania și soldații vechi din Germania, tăbăciți de
vremea proastă, puteau rezista la osteneli atât de mari.
— Ce mai, îmi spuse Zébédé, totul e împotriva noastră, localnicii, ploile
neîncetate și propriii noștri generali, care s-au lehămisit de toate. Unii sunt duci,
prinți, și nu le place să stea mereu în noroi, în loc să se lăfăiască în fotolii bune;
iar alții, ca Vandamme, se grăbesc să dea o lovitură ca să ajungă mareșali. Noi
ăștia, amărâții, care n-avem altceva de câștigat decât să fim schilodiți pe viață, și
care suntem fiii țăranilor și muncitorilor prin lupta cărora a fost desființată
nobilimea, trebuie să pierim ca să facem altă nobilime!
Mi-am dat atunci seama că cei mai sărmani și cei mai nefericiți nu sunt
totdeauna și cei mai proști și că, tot suferind, ajungi să vezi care-i tristul adevăr.
Dar n-am spus nimic și l-am implorat pe Dumnezeu să-mi dea puterea și curajul
de a suporta mizeriile pe care ni le vesteau dinainte toate aceste greșeli și
nedreptăți.
Ne aflam atunci între trei armate, care voiau să se unească pentru a ne zdrobi
dintr-o lovitură: cea de la nord, comandată de Bernadotte, cea din Silezia,
comandată de Blücher, și armata din Boemia, comandată de Schwartzenberg. Era
de presupus fie că vom trece Elba, ca să tăbărâm pe prusieni și pe suedezi, fie că
vom alerga asupra austriecilor, înspre munți, cum făcusem de zeci de ori în Italia
și aiurea. Dar dușmanii înțeleseseră până la urmă mișcarea și, când păream că ne
apropiem, ei plecau mai departe. Se temeau mai ales de Împărat, care nu putea fi
în același timp în Boemia și în Silezia, iar asta însemna marșuri și contra-marșuri
înspăimântătoare.
Soldații nu cereau altceva decât să se bată căci, tot mergând și dormind în
noroi, tot stând pe jumătate nemâncați și tot fiind mâncați de păduchi, li se acrise
de viață. Toți gândeau: „De s-ar termina odată într-un fel sau în altul… E prea
mult… așa nu se mai poate!”

29
Mareșalul Nicolas-Charles Oudinot (1767–1847) devenise ilustru în bătăliile de la
Austerlitz, Friedland și Wagram.
 Chiar mie, după câteva zile, mi se făcuse silă de asemenea viață; simțeam că
picioarele îmi intrau până-n coaste și mă mistuiam văzând cu ochii.
Trebuia să stăm de pază seară de seară, din pricina unui ticălos numit
Thielmann, care răscula țăranii împotriva noastră, ne urmărea ca umbra, ne
pândea din sat în sat, pe înălțimi, pe șosele, în scobitura vâlcelelor: armata lui era
formată din toți cei ce ne urau; nu ducea lipsă de oameni.
Tot în timpul acela, bavarezii ca și locuitorii din Baden și cei din Wurtemberg
se declarară împotriva noastră, așa că aveam acum toată Europa pe cap.
În sfârșit am avut mângâierea să vedem că armata se adună ca pentru o mare
bătălie; în loc să întâlnim cazacii lui Platow și partizanii lui Thielmann prin
împrejurimile satelor, întâlneam husari, vânători, dragoni din Spania, artilerie,
convoiuri de construit poduri, în marș. Turna cu găleata; cei care nu mai aveau
puterea să se târască se așezau în noroi sub un copac și se lăsau în voia sorții lor
nenorocite.
La 11 octombrie, aveam tabăra lângă satul Lousig; la 12, lângă
Grafenheinichen; la 13, treceam Mulda și vedeam defilând pe pod vechea gardă
și pe La Tour-Maubourg30. Se anunța trecerea Împăratului, dar noi plecarăm cu
divizia Dombrowski31 și cu corpul de armată al lui Souham.
Când stătea ploaia și când lucea printre nori o rază de soare de toamnă, vedeai
toată armata în marș: cavaleria și infanteria înaintau de peste tot spre Leipzig. De
cealaltă parte a Muldei luceau și baionetele prusienilor; dar austriecii și rușii nu
se zăreau încă; veneau pesemne din altă parte.
În ziua de 14, batalionul nostru fu încă o dată detașat, pentru a merge în
recunoaștere în orașul Aaken; inamicul era acolo; ne-a primit cu detunături și am
rămas toată noaptea afară, fără să putem face măcar un foc, din pricina ploii. A
doua zi, am plecat în marș forțat înapoi la divizie. Nu știu de ce toți spuneau:
— Se apropie bătălia!… se apropie bătălia!
Sergentul Pinto pretindea că-i mirosea apropierea Împăratului. Eu nu
miroseam nimic, dar vedeam că mergem spre Leipzig și mă gândeam: „Numai să
nu ți se întâmple, dacă avem o bătălie, să încasezi vreo descărcătură urâtă ca la
Lutzen, și de-ai putea s-o mai vezi pe Catherine!”
În noaptea următoare, cum timpul se mai îndreptase nițel, miliarde de stele
luminau cerul și noi mergeam mereu. A doua zi, pe la ceasurile zece, lângă un
sătuc al cărui nume nu-l țin minte, ni se comandase tocmai: „Stai!”, ca să mai
răsuflăm, când auzirăm cu toții ca un zumzet în aer. Colonelul, călare încă,
asculta, iar sergentul Pinto zise:

30
Marie-Victor-Nicolas de La Tour Maubourg (1768–1850) va deveni ministru de război
după căderea lui Napoleon.
31
Jean-Henri Dombrowski (1775–1818), general polonez, se pusese la dispoziția lui
Napoleon.
 — A început bătălia.
Aproape în aceeași clipă, colonelul, ridicând sabia, strigă:
— Înainte!
Atunci începurăm să alergăm: ranițele, tolbele, puștile, noroiul, totul sălta; nu
mai țineam seama de nimic. După o jumătate de oră, zărirăm, la vreo mie de pași
înaintea batalionului, coada unei coloane care nu se mai sfârșea: chesoane,
tunuri, infanterie, cavalerie; în spatele nostru, pe șoseaua de la Duben, veneau
altele, și tot în galop! Chiar peste câmpuri, regimente întregi soseau în pas
alergător.
Departe, la capătul șoselei, se vedeau pe cer cele două clopotnițe de la Sfântul
Nicolae și de la Sfântul Toma din Leipzig, iar la dreapta și la stânga, de
amândouă părțile orașului, se ridicau nori mari de fum prin care treceau fulgere.
Zumzetul creștea mereu; mai era încă mai bine de o leghe până la oraș și trebuia
să vorbim tare ca să ne înțelegem; ne priveam palizi la față ca pentru a spune:
„Asta bătălie!”
Sergentul Pinto striga:
— E mai tare ca la Eylau!
Nu ne venea a râde, nici lui Zébédé, nici mie, nici celorlalți; dar alergam
totuși, iar ofițerii repetau fără încetare:
— Înainte! Înainte!
Uite-așa își pierd oamenii capul! ne stăpânea, ce-i drept, dragostea de patrie,
dar mai mult încă furia bătăliei.
Pe la unsprezece, zărirăm câmpul de bătaie, la o leghe înainte de Leipzig.
Vedeam și clopotnițele orașului pline de lume și vechile metereze pe care mă
plimbasem de-atâtea ori gândindu-mă la Catherine. În fața noastră, la 1.200–
1.500 de metri, erau așezate două regimente de lăncieri în uniforme roșii și, puțin
mai la stânga, vreo două-trei regimente de vânători călare, pe câmpiile râului
Partha. Convoaiele care veneau de la Duben treceau printre aceste regimente.
Mai departe, de-a lungul unui colnic, erau eșalonate diviziile Ricard,
Dombrowski, Souham și mai multe altele. Ele stăteau cu spatele la oraș. Tunuri
înhămate și chesoane – cu tunarii și soldații de intendență călare – erau gata de
plecare. În sfârșit, în spate de tot, pe deal, în jurul unei ferme din cele vechi cu
acoperiș lat și hangare mari, cum sunt atâtea prin ținut, străluceau uniformele
statului major.
Era armata de rezervă comandată de mareșalul Ney; aripa ei stângă comunica
cu cea a lui Marmont32, situată pe șoseaua dinspre Hall, iar aripa dreaptă cu
armata cea mare, comandată de Împăratul în persoană. Așa încât trupele noastre
alcătuiau un fel de cerc mare în jurul Leipzig-ului, iar dușmanii, sosind din toate
32
Mareșalul Auguste-Frédéric-Louis de Marmont (1774–1852), care strălucise la Austerlitz și
în alte bătălii napoleoniene, îl va trăda pe Împărat după prima cădere a Parisului.
părțile deodată, căutau să se întâlnească pentru a forma un cerc și mai mare decât
al nostru și a ne închide în oraș ca într-o cursă de șoareci.
Între timp, trei bătălii strașnice se desfășurau în același timp: una împotriva
austriecilor și rușilor, la Wachau; alta împotriva prusienilor, la Mockern, pe
șoseaua spre Hall, iar a treia pe șoseaua de la Lutzen, pentru a apăra podul de la
Lindenau, atacat de generalul Giulay.
Lucrurile astea nu le-am aflat decât mai târziu; dar fiecare trebuie să
povestească ce-a văzut cu ochii lui: astfel lumea va cunoaște adevărul.
 XVIII

Batalionul începea să coboare dealul din fața Leipzigului, ca să-și întâlnească

divizia, când văzurăm un ofițer de stat-major traversând câmpia întinsă de jos și
venind înspre partea noastră în goana mare. În două minute a fost lângă noi:
colonelul Lorrain i-a ieșit înainte, au schimbat câteva cuvinte, apoi ofițerul a
plecat. Alți câteva sute alergau așa pe câmpie, ca să ducă ordine.
— La dreapta, în șir câte unul! strigă colonelul, și o luarăm spre o pădure mai
în spate, care mărginește preț de o jumătate de leghe șoseaua. Era o pădure de
fagi, dar avea și mesteceni și stejari. Când am ajuns la marginea ei, am fost puși
să schimbăm amorsa de la puști și batalionul a fost desfășurat în pădure în
formație de tiraliori. Eram eșalonați la douăzeci și cinci de pași unul de altul și
înaintam cu mare băgare de seamă, cum vă puteți închipui. Sergentul Pinto
spunea pe fiece minut: „Adăpostiți-vă!”
Dar n-avea nevoie să ne atragă atâta atenția; fiecare din noi ciulea urechile și
se grăbea să se dea după un copac gros ca să privească în voie înainte de a merge
mai departe. Când te gândești, zău, la ce pot fi expuși în viață oameni pașnici!
Prin urmare, mergeam așa de zece minute și, cum nu se vedea nimic,
începurăm să prindem încredere, când se auzi o împușcătură… apoi încă una,
apoi două, trei, șase, din toate părțile, de-a lungul șirului nostru și, în aceeași
clipă, îl văd pe camaradul meu din stânga căzând și încercând să se țină de un
copac. Asta mă trezește…
Mă uit în cealaltă parte și ce văd la vreo cincizeci-șaizeci de pași? Un soldat
prusian, bătrân – cu pălăriuța lui cu lănțișor, cu cotul îndoit, cu mustățile mari și
roșcate plecate pe bateria puștii – care mă ochește clipind din ochi. Mă aplec ca
fulgerul. În aceeași clipă aud detunătura și-mi trosnește ceva pe cap: aveam în
chipiu peria, pieptenele și batista; glonțul ticălosului zdrobise tot. Mă lua cu rece
pe șira spinării.
— Ai scăpat ca prin minune! îmi strigă sergentul începând să alerge; iar eu,
care nu voiam să rămân singur într-un asemenea loc, îl urmai cât putui de repede.
Locotenentul Bretonville, cu sabia sub braț, repeta:
— Înainte, înainte!…
Mai departe, spre dreapta, se auzeau mereu împușcături.
Dar iată că ajungem la marginea unui luminiș unde se găseau vreo cinci-șase
trunchiuri de stejari doborâți, o baltă mică plină de ierburi înalte și niciun copac
după care să ne adăpostim. Totuși, câțiva înaintau cu îndrăzneală, când sergentul
ne spuse:
— Stai!… Prusienii sunt cu siguranță la pândă prin împrejurimi; să băgăm de
seamă.
 Abia rostise vorbele astea, că și șuierau prin crengi vreo zece gloanțe și
răsunau împușcături; în același timp o mulțime de prusieni iuțeau pasul și intrau
mai departe în desiș.
— Uite c-au plecat; la drum! zise Pinto.
Dar împușcătura din chipiul meu mă făcuse foarte atent, parcă vedeam acum
prin copaci; și cum sergentul voia să traverseze luminișul, îl apucai de braț
arătându-i vârful unei puști care depășea un mărăciniș mare, de cealaltă parte a
bălții, la o sută de pași în fața noastră.
Când s-au apropiat camarazii, l-au văzut și ei; de aceea sergentul ne spuse
încet:
— Tu, Bertha, rămâi aci… nu-l pierde din vedere… Noi o să ocolim poziția.
S-au depărtat îndată la dreapta și la stânga, iar eu, cu pușca pe umăr, în dosul
copacului, am așteptat ca un vânător la pândă. După vreo două-trei minute,
prusianul, care nu mai auzea nimic, se ridică binișor; era foarte tânăr, cu
mustăcioară blondă, înalt și subțirel, bine strâns în tunică. Aș fi putut să-l dobor
cu siguranță; dar îmi veni nu știu cum să omor un om descoperit și mă apucă un
tremur. Deodată mă zări și sări într-o parte; atunci descărcai pușca, și răsuflai
ușurat văzându-l cum fuge ca un cerb prin desiș.
În același timp, răsunară cinci-șase împușcături la dreapta și la stânga;
sergentul Pinto, Zébédé, Klipfel și ceilalți trecură ca săgeata, iar la vreo sută de
pași mai încolo, îl găsirăm pe tânărul prusian la pământ, cu gura plină de sânge.
Se uita la noi speriat, ridicând brațul ca pentru a se apăra de loviturile de
baionetă. Sergentul îi spuse voios:
— Lasă, nu te teme, ți-ajunge cât ai.
Nimănui nu-i venea să-i dea lovitura de grație; Klipfel, doar, luă o pipă
frumoasă care ieșea din buzunarul de la spate al prusianului și zise:
— Demult îmi doream eu o pipă, uite că găsii una!
— Pușcaș Klipfel, exclamă Pinto vădit indignat, să faci bine să pui pipa la
loc! Lasă-i pe cazaci să jefuiască răniții! Soldatul francez nu ascultă decât de
onoare!
Klipfel aruncă pipa, și, până la urmă, plecarăm de-acolo fără să întoarcem
capul. Sosirăm la capătul păduricii, care ținea trei sferturi din deal; niște
mărăcinișuri destul de dese se mai întindeau încă la două sute de pași până-n
vârf. Prusienii pe care-i fugărisem erau ascunși în ele. Îi vedeam ridicându-se din
toate părțile ca să tragă în noi, apoi lăsându-se îndată jos.
Puteam foarte bine să stăm liniștiți acolo; de vreme ce aveam ordin să ocupăm
pădurea, mărăcinișurile nu ne priveau; ascunși după copaci, ne puteam feri de
împușcăturile prusienilor. Auzeam de cealaltă parte a costișei, o bătălie strașnică,
tunurile trăgeau necontenit și detunau uneori laolaltă ca o furtună; un motiv în
plus să stăm pe loc. Dar ofițerii noștri, sfătuindu-se, hotărâră că mărăcinișurile
făceau parte din pădure și că trebuia să-i alungăm pe prusieni până de partea
cealaltă a dealului. Așa se făcu că o mulțime de oameni își pierdură viața în locul
acela.
Primirăm deci ordinul să-i alungăm pe tiraliorii dușmani, și cum ei trăgeau pe
măsură ce ne apropiam, iar apoi se ascundeau, începurăm toți să alergăm spre ei
ca să nu-i lăsăm să-și încarce puștile. Ofițerii alergau și ei, plini de ardoare. Ne
gândeam că în vârful dealului nu mai sunt mărăcinișuri și că atunci îi vom
împușca pe prusieni cu duzinile. Dar în momentul când ajungem sus cu
răsuflarea tăiată, uite că bătrânul Pinto exclamă:
— Husarii!
Ridic capul și văd calpace care urcă și cresc în spatele povârnișului: veneau
spre noi ca vântul. Cum văd asta, nu mai stau la gânduri, mă întorc și încep să
cobor, făcând sărituri de patru-cinci metri, neținând seama nici de oboseală, nici
de raniță, nici de nimic. Îi vedeam în fața mea pe sergentul Pinto, pe Zébédé și pe
ceilalți, care se grăbeau și care săreau lungind pasul cât puteau. În spatele nostru,
mulțimea de husari făcea o gălăgie de ți se încrețea pielea: ofițerii comandau pe
nemțește, caii sforăiau, tecile de săbii se pocneau de cizme, iar pământul se
cutremura!
Luasem drumul cel mai scurt spre pădure; ziceam că am și ajuns, când, chiar
lângă margine, dau de un șanț mare, din cele de unde iau țăranii lut pentru case.
Era larg de vreo șapte metri și lung de vreo paisprezece-șaisprezece; avea
marginile foarte lunecoase din pricina ploii care cădea de câteva zile; dar cum
auzeam din ce în ce mai tare caii sforăind și mi se ridica părul măciucă la ceafă,
fără să iau nimic în seamă, îmi iau vânt și cad pe șale în groapă, cu tolba și cu
mantaua date până peste cap; alt pușcaș din compania mea căzuse mai înainte și
acum se ridica; voise și el să sară. În aceeași clipă doi husari, în galop, alunecau
de-a lungul pantei unsuroase, pe crupa cailor! Cel dintâi dintre ei, roșu tot la față,
dădu mai întâi una cu sabia peste urechea bietului meu camarad, înjurând ca un
smintit; și cum ridica brațul să-l dea gata, îi băgai cu toate puterile baioneta în
coaste. Dar, în același timp, celălalt husar îmi trântea pe umăr o lovitură care m-
ar fi despicat în două de nu era epoletul; era să mă străpungă dacă, din fericire, o
împușcătură de sus nu i-ar fi zdrobit capul. Mă uitai și văzui pe unul din soldații
noștri cufundat în humă până spre genunchi. Auzise nechezatul cailor și
înjurăturile husarilor și înaintase până la marginea gropii ca să vadă ce se
întâmplă.
— Ce zici, camarade, îmi spuse el râzând, la timp a fost!
N-aveam putere să-i răspund; tremuram ca o frunză. El își scoase baioneta și-
mi întinse capătul puștii ca să m-ajute să urc. Atunci am luat mâna soldatului și i-
am spus:
— M-ai salvat!… Cum te cheamă?
 Mi-a spus că numele lui e Jean-Pierre Vincent. M-am gândit deseori de-atunci
că, dacă mi s-ar întâmpla să-l întâlnesc pe omul ăsta, aș fi bucuros să-i fac un
serviciu dar, peste două zile, avu loc a doua bătălie de la Leipzig, apoi retragerea
de la Hanau, și nu l-am mai văzut niciodată.
Sergentul Pinto și Zébédé veniră după o clipă. Zébédé îmi spuse:
— Am avut iar noroc de data asta, noi amândoi, Joseph; dintre phalsbourgezi
n-am rămas decât noi acum în batalion… Klipfel a fost sfârtecat de husari.
— L-ai văzut? îl întrebai alb la față.
— Da, i s-au dat mai bine de douăzeci de lovituri de sabie; striga: Zébédé!
Zébédé! Și apoi adaugă: Oricum, e groaznic să auzi că-ți cere ajutor un vechi
prieten din copilărie și să nu-l poți ajuta… Dar erau prea mulți… erau roi în jurul
lui!
Asta ne întristă și ne luarăm iar cu gândul de-acasă. Mi-o închipuiam pe
bunica lui Klipfel când o să afle vestea, și gândul ăsta mi-o aduse în minte și pe
Catherine!
De la șarja husarilor până noaptea, batalionul rămase în aceeași poziție,
hărțuindu-i pe prusieni. Nu-i lăsam să ocupe pădurea; dar nici ei nu ne lăsau să
urcăm dealul. Am aflat a doua zi de ce. Dealul acela domină tot cursul Parthei,
iar canonada puternică pe care o auzeam noi venea de la divizia Dombrowski,
care ataca aripa stângă a armatei prusiene și care voia să dea ajutor generalului
Marmont la Mockern: acolo, douăzeci de mii de francezi, postați pe o râpă,
țineau în loc cei optzeci de mii de oameni ai lui Blücher; iar, înspre Wachau, o
sută cincisprezece mii de francezi se luptau cu două sute de mii de austrieci și de
ruși; trăgeau mai bine de o mie cinci sute de tunuri. Bietele noastre împușcături
de pe coasta Witterichului erau ca zumzetul unei albine pe timp de furtună. Ba,
câteodată, încetam tragerea de-o parte și de alta ca să ascultăm… Mi se părea
ceva înspăimântător, și oarecum supranatural; aerul era plin de fumul prafului de
pușcă, pământul ne tremura sub picioare; soldații vechi ca Pinto spuneau că nu
auziseră niciodată așa ceva.
Pe la ceasurile șase, un ofițer de stat-major urcă dinspre stânga cu un ordin
pentru colonelul Lorrain, și aproape îndată după aceea se sună retragerea.
Batalionul pierduse șaizeci de oameni datorită șarjei husarilor și împușcăturilor.
Era noapte când am ieșit din pădure și, pe malul Parthei, printre chesoane,
convoaie de tot felul, corpuri de armată în retragere, detașamente, căruțe cu răniți
pe două poduri, a trebuit să așteptăm mai bine de două ceasuri până să ne vină
rândul. Cerul era întunecat, canonada mai bubuia încă din când în când, dar cele
trei bătălii se terminaseră. Spuneau, ce-i drept, unii că-i bătusem pe austrieci și
pe ruși la Wachau, de cealaltă parte a Leipzigului; dar cei care se întorceau de la
Mockern erau posomorâți, nimeni nu striga: Trăiască Împăratul! ca după o
victorie.
 Ajuns pe celălalt mal, batalionul merse mai bine de o jumătate de leghe în
josul Parthei, până la satul Schoenfeld; noaptea era umedă, mărșăluiam cu pas
greoi, cu pușca pe umăr, cu ochii închiși de somn și cu capul în piept.
În spatele nostru, convoiul mare de tunuri, de chesoane, de bagaje și de trupe
în retragere de la Mockern își prelungea uruitul surd; iar, din când în când,
strigătul soldaților de la intendență și al artileriștilor conductori, care voiau să-și
facă loc, se ridica deasupra gălăgiei. Dar zgomotele astea slăbeau pe nesimțite și
ajunserăm în sfârșit lângă un cimitir, unde ni s-a dat ordin să rupem rândurile și
să strângem puștile mănunchi.
Abia atunci am ridicat capul și am recunoscut Schoenfeldul la lumina lunii.
De câte ori nu venisem aci să mănânc pește prăjit și să beau vin alb împreună cu
Zimmer, la cârciumioara Snopul de aur, sub bolta de viță a lui moș Winter, când
soarele încălzea și verdeața lucea în jurul nostru!… Vremuri trecute!
Sentinelele au fost postate; câțiva soldați au intrat în sat să aducă lemne și
merinde. M-am așezat cu spatele rezemat de zidul cimitirului și am adormit. Pe
la ceasurile trei dimineața, m-au trezit.
— Joseph, îmi spunea Zébédé, hai de te încălzește; dacă stai aci, poți căpăta
friguri.
M-am sculat ca beat de osteneală și de dureri. O ploaie subțire tremura în aer.
Camaradul m-a dus lângă foc, care fumega sub ploaie. Focul era mai mult pentru
vedere, nu dădea căldură; dar după ce Zébédé mi-a dat să beau un păhărel de
rachiu, m-am simțit mai puțin înghețat și m-am uitat la focurile de tabără care
luceau de cealaltă parte a râului.
— Prusienii se încălzesc, îmi spuse Zébédé, sunt acum în pădurea noastră.
— Da, îi răspunsei eu, și bietul Klipfel e acolo; lui nu-i mai e frig!
Îmi clănțăneau dinții. Vorbele astea ne întristară. După câteva clipe Zébédé
mă întrebă:
— Ți-aduci aminte, Joseph, de panglica neagră pe care o avea la pălărie în
ziua recrutării? Striga: „Suntem toți condamnați la moarte ca și cei din Rusia…
Vreau o panglică neagră… Trebuie să ne purtăm doliul!” Iar frățiorul lui spunea:
„Nu, Iacob, nu vreau!” Și plângea. Dar Klipfel tot și-a pus panglica – îi văzuse
pe husari în vis!
Pe măsură ce Zébédé vorbea, mi-aminteam de lucrurile astea și-l vedeam și pe
ticălosul de Pinacle, în piața primăriei, strigându-mi, în vreme ce fâlfâia o
panglica neagră deasupra capului: „Hei, șchiopule, ție-ți trebuie o panglică
frumoasă… panglica ălor cu noroc… Hai încoa!”
Gândul ăsta, odată cu frigul groaznic care mă pătrundea până-n măduva
oaselor mă cutremura și mă gândeam „N-ai să te mai întorci… Avea dreptate
Pinacle… S-a terminat!” Mă purta gândul la Catherine, la mătușa Grédel, la
bunul domn Goulden, și-i blestemam pe cei care mă siliseră să vin aci.
 Pe la patru dimineața, când începea cerul să albească, sosiră câteva căruțe cu
merinde; ni se împărți pâine și mai căpătarăm și rachiu și carne.
Ploaia încetase. Făcurăm de mâncare pe locul unde ne aflam; dar nimic nu mă
putea încălzi, acolo m-am pricopsit cu friguri. Mi-era frig pe dinăuntru, deși
trupul îmi era fierbinte. Nu eram singurul din batalion în halul ăsta, trei sferturi
sufereau și se mistuiau și ei; de o lună, cei care nu mai puteau merge se întindeau
la pământ plângând, și-și chemau mama ca niște copii mici. Ți se rupea inima
văzându-i. Boala venea din foame, din marșuri forțate, din ploaie și din durerea
de a ști că n-ai să-ți mai revezi locurile de-acasă, nici pe cei pe care-i iubești.
Bine că părinții nu-și văd copiii pierind de-a lungul drumurilor; ar fi prea
groaznic dacă i-ar vedea: multă lume ar începe să creadă că nu există îndurare
nici pe pământ nici în cer.
Pe măsură ce se lumina de ziuă, zăream la stânga – de cealaltă parte a râului și
a unei râpe mari, pline de sălcii și de plute – satele arse, grămezile de morți,
chesoanele și tunurile răsturnate și pământul răvășit cât vedeai cu ochii pe
șoselele dinspre Hall, Lindenthal și Dolitzch: era mai rău ca la Lutzen. Îi vedeam
și pe prusieni desfășurându-se în această direcție și înaintând cu miile pe câmpul
de bătaie. Aveau să se întâlnească cu austriecii și cu rușii și să închidă cercul cel
mare din jurul nostru; nimeni nu mai putea acum să-i împiedice, cu atât mai
puțin cu cât Bernadotte și generalul rus Beningsen, rămași la urmă, soseau cu o
sută douăzeci de mii de oameni, trupe proaspete. Astfel, armata noastră, după ce
dăduse trei bătălii într-o singură zi și era redusă la o sută treizeci de mii de
combatanți, avea să fie prinsă într-un cerc de trei sute de mii de baionete, fără să
se mai pună la socoteală cincizeci de mii de cai și o mie două sute de tunuri!
De la Schoenfeld, batalionul porni la drum ca să ajungă divizia la Kohlgarten.
Pe toată șoseaua se vedeau scurgându-se încet convoaiele cu răniți; toate căruțele
localnicilor fuseseră rechiziționate în acest scop, iar printre ele mai mergeau încă
sute de amărâți, cu brațul legat, cu fața bandajată, abătuți, morți pe jumătate. Toți
cei care se puteau târî nu se urcau în căruță, dar încercau totuși să ajungă la un
spital.
Străbăteam cu mare greutate prin îmbulzeala asta, când, deodată, în apropiere
de Kohlgarten, vreo douăzeci de husari, venind în goana mare și cu pistolul
ridicat, împinseră mulțimea la dreapta și la stânga pe câmp. Strigau cât îi ținea
gura:
— Împăratul! Împăratul!
Îndată batalionul se alinie, prezentând armele, pe marginea șoselei, iar după
câteva clipe, grenadirii călare din gardă – adevărați uriași, cu cizmele lor mari, cu
căciulile imense care le ajungeau până la umeri, nelăsând să se vadă decât nasul,
ochii și mustățile – trecură în galop, ținând mânerul sabiei lipit strâns de șold.
Eram toți bucuroși că ne puteam spune: „Ăștia sunt de-ai noștri… grozavi
flăcăi!”
De-abia trecuseră și apăru statul-major. Închipuiți-vă vreo sută cincizeci-două
sute de generali, mareșali, ofițeri superiori sau aghiotanți, călare pe niște
adevărați cerbi și atât de galonați încât abia li se vedea culoarea uniformelor; unii
înalți și slabi, cu ținuta trufașă; alții scunzi, îndesați, cu fața roșie; alții, mai
tineri, stând pe cai drepți ca niște statui, cu ochi lucitori și cu nasuri mari ca
ciocul de vultur: era ceva măreț și cutremurător!
Dar mai mult decât orice, printre toți acești conducători de oști de care
tremura de douăzeci de ani Europa, m-a izbit Napoleon, cu pălăria lui veche și cu
redingota cenușie; îl văd și-acum trecându-mi pe dinaintea ochilor, cu bărbia lui
mare încordată și cu gâtul băgat între umeri. Toată lumea striga: „Trăiască
Împăratul!” Dar el n-auzea nimic… nu ne băga în seamă cum nu băga în seamă
burnița care tremura în aer… și se uita, cu sprâncenele încruntate, cum se
desfășura armata prusiană de-a lungul râului Partha ca să se întâlnească cu
austriecii. Așa l-am văzut în ziua aceea, așa mi-a rămas în minte.
Batalionul pornise iarăși de un sfert de ceas, când Zébédé mă întrebă:
— L-ai văzut, Joseph?
— Da, îi răspunsei, l-am văzut bine și-am să-mi amintesc toată viața.
— Ciudat, zise camaradul meu, s-ar zice că-i nemulțumit… La Wurtschen, a
doua zi după bătălie, părea așa de bucuros când ne auzea strigând: „Trăiască
Împăratul!” iar generalii aveau și ei fețe zâmbitoare! Astăzi, se uită toți urât…
Căpitanul spunea totuși azi-dimineață, că am fost învingători de partea cealaltă a
Leipzigului.
Mulți alții gândeau la fel fără să spună nimic; te cuprindea îngrijorarea…
Găsirăm regimentul în tabără, la două bătăi de pușcă de Kohlgarten.
Batalionul își luă poziția la dreapta șoselei, pe un colnic.
În toate direcțiile, se vedeau focurile de tabără nenumărate ale armatelor,
fumegând spre cer. Burnița mereu, iar oamenii stând pe ranițe în jurul
foculețelor, cu brațele încrucișate, păreau căzuți pe gânduri. Ofițerii se adunau
între ei. Auzeai din toate părțile că nu s-a mai pomenit un asemenea război… că
e un război de nimicire… că dușmanul nu se sinchisește că-i bătut și că ține doar
să ne ucidă oameni, fiind sigur că la urmă îi vor rămâne de patru-cinci ori mai
mulți decât nouă și că va fi biruitor.
Se mai spunea că Împăratul a câștigat bătălia de la Wachau, împotriva
austriecilor și a rușilor; dar că asta nu folosea la nimic, de vreme ce ei nu plecau,
ci așteptau întăriri în masă. În partea Mockernului, se știa că pierdusem, cu toată
apărarea frumoasă a lui Marmont: dușmanul ne zdrobise prin număr. N-
avusesem în ziua aceea decât un singur avantaj adevărat, faptul că țineam
punctul de retragere spre Erfurt; căci Giulay nu putuse cuceri podurile Elsterului
și ale Pleissei. Întreaga armată, de la simplul soldat până la mareșal, gândea că
trebuie să batem în retragere cât mai curând cu putință și că poziția noastră e
foarte proastă; din păcate, Împăratul gândea dimpotrivă: trebuia să stăm pe loc!
Ziua aceea de 17 am petrecut-o întreagă pe poziție, fără să tragem nicio
împușcătură. Unii vorbeau de sosirea generalului Reynier cu șaisprezece mii de
saxoni; dar trădarea bavarezilor ne arătase ce încredere puteam avea în aliații
noștri.
Către seară, se anunță că începe să se vadă armata de la Nord pe podișul
Breitenfeld: asta însemna încă șaizeci de mii de oameni pentru dușman. Parcă
aud și-acum blestemele care se ridicau împotriva lui Bernadotte, strigătele de
indignare ale tuturor celor ce-l cunoscuseră ca simplu ofițer în vremea Republicii
și care spuneau: „Ne datorește totul… L-am făcut rege cu sângele nostru… și
acum vine să ne dea lovitura de grație!” Noaptea, avu loc o mișcare generală
înapoi; armata noastră se strânse din ce în ce mai mult în jurul Leipzigului, apoi
totul se liniști. Dar asta nu te împiedica să cazi pe gânduri; dimpotrivă, fiecare se
gândea în tăcere: „Ce-o să se-ntâmple mâine? Oare la ceasul ăsta am să mai văd
luna înălțându-se printre nori, ca acum? Oare vor mai străluci stelele pentru ochii
mei?”
Și când priveai, prin întuneric, cercul de foc imens care ne înconjura pe o
întindere de aproape șase leghe, oftai în sinea ta: „Acum tot universul e
împotriva noastră… toate popoarele cer să fim nimiciți… nu le mai pasă de
gloria noastră!”
Apoi te gândeai că ai totuși cinstea de a fi francez și că trebuie ori să învingi,
ori să mori.
 XIX

Cu gândurile astea, se lumină de ziuă. Nimic nu mișca încă, iar Zébédé îmi
spuse:
— Mare noroc ar fi să n-aibă dușmanul curaj să ne atace!
Ofițerii vorbeau între ei despre un armistițiu. Dar, deodată, pe la ceasurile
nouă, iscoadele noastre se întoarseră în goana cailor, strigând că inamicul se
pune în mișcare pe toată linia și curând tunul bubui la dreapta noastră, de-a
lungul Elsterului. Ne și luasem armele și mergeam peste câmp înspre Partha, ca
să ne întoarcem la Schoenfeld. Așa a început bătălia.
Pe dealuri, mai încoace de râu, două sau trei divizii, având între ele tunurile și
pe flancuri cavaleria, așteptau inamicul; mai departe, pe deasupra vârfurilor de la
baionete, îi vedeam pe prusaci, pe suedezi și pe ruși înaintând în mase adânci din
toate părțile; nu se mai sfârșeau.
După douăzeci de minute, soseam pe poziție, între două dealuri, și zăream în
fața noastră vreo cinci-șase mii de prusieni care treceau râul strigând în cor:
„Faterland! Faterland!” Asta stârnea o zarvă imensă, ca de stoluri de corbi,
când se adună ca să plece spre miazănoapte.
În același moment, porniră împușcăturile de la un mal la altul și tunul începu
să bubuie. Râpa pe unde curge Partha se umplu de fum; abia-i zărirăm pe
prusieni cu ochii lor furioși, cu gurile pocite și cu mutrele de fiare sălbatice, că ei
și erau pe noi. Atunci nu se auzi decât un strigăt până-n cer: „Trăiască
Împăratul!” și alergarăm înspre ei. Încăierarea ajunse înspăimântătoare; în două
secunde ni se încrucișară baionetele cu miile; ne împingeam, dădeam înapoi,
trăgeam unii într-alții cu pușca de-aproape de tot, ne dădeam în cap cu patul
puștii, toate rândurile se amestecau… călcam peste cei care cădeau, tunurile
bubuiau; iar fumul care se târa pe apa întunecată dintre dealuri, șuieratul
gloanțelor, pârâitul împușcăturilor, făceau din râpă un fel de cuptor, în care
oamenii intrau ca niște butuci de lemn, ca să fie mistuiți.
Pe noi, ne împingea disperarea și dorința furioasă de a ne răzbuna înainte de a
muri; pe prusieni, mândria de a-și spune: „De data asta o să-l învingem pe
Napoleon!” Prusienii ăștia sunt cei mai trufași dintre oameni; victoriile lor de la
Gross-Beeren și de la Katzbach îi înnebunise. Dar, au rămas mulți în râu… da,
au rămas! De trei ori au trecut apa și au tăbărât pe noi cu grămada. Eram, firește,
siliți să dăm înapoi, din pricina numărului lor mare, și ce țipete mai scoteau
atunci! Ai fi zis că vor să ne mănânce… E un neam urâcios… Ofițerii lor, cu
sabia ridicată printre baionetele dese, repetau de sute de ori: „Forwertz!
Forwertz!” și toți înaintau ca un zid, cu mare curaj, nimic de zis. Tunurile
noastre îi secerau și ei înaintau mereu; dar, din vârful dealului, noi ne luam iar
avânt și-i îmbrânceam până în râu. I-am fi măcelărit pe toți, dacă nu era una din
bateriile lor, mai încoace de Mockern, care ne bătea în flanc și nu ne lăsa să-i
fugărim prea departe.
Asta a durat până la ora două; jumătate din ofițerii noștri erau scoși din luptă;
maiorul Gémeau era rănit, colonelul Lorrain ucis și, de-a lungul râului, nu se
vedeau decât morți îngrămădiți își răniți care se târau ca să iasă din încăierare;
unii din ei, furioși, se ridicau în genunchi ca să mai dea una cu baioneta sau să
mai tragă o dată cu pușca. Nu s-a mai pomenit așa ceva. În râu pluteau morții la
șir, unii arătând fața, alții spatele, alții picioarele. Treceau unii după alții ca niște
plute, și nimeni nu-i băga măcar în seamă. Ai fi zis că nouă nu ni se putea
întâmpla același lucru dintr-un minut în altul.
Acest măcel groaznic se petrecea de-a lungul râului Partha, de la Schoenfeld
până la Grossdorf.
Până la urmă, suedezii și prusienii o luară pe râu în sus, ca să ne înconjoare
mai departe, și o mulțime de ruși veniră să ia locul prusienilor, care nu erau
supărați să plece.
Rușii erau în formație de două coloane; coborâră în râpă cu arma în
cumpănire, într-o ordine admirabilă și ne dădură asalt de două ori cu o mare
bravură, dar fără să scoată țipete de fiară ca prusienii. Cavaleria lor voia să
cucerească podul vechi mai sus de Schoenfeld; canonada creștea mereu. În toate
părțile, cât cuprindeai cu ochii, nu vedeai prin fum decât dușmani care se
adunau; când le respingeam una din coloane, sosea alta cu trupe proaspete:
trebuia s-o iei mereu de la capăt.
Între ceasurile două și trei, aflarăm că suedezii și cavaleria prusiană trecuseră
râul mai sus de Grossdorf și că veneau să ne atace din coastă; le convenea mai
bine decât să ne iasă în față. Îndată, mareșalul Ney făcu o schimbare de front, cu
aripa dreaptă în spate. Divizia noastră rămase tot sprijinită de Schoenfeld; dar
toate celelalte se retraseră de pe Partha și se desfășurară în câmpie, iar toată
armata alcătui o singură linie în jurul Leipzigului.
În spatele șoselei de la Mockern, rușii pregăteau, pe la ceasurile trei, al treilea
atac; ofițerii noștri luau noi măsuri ca să-i primească, când, de la un capăt la altul
al armatei trecu ca un fior și toată lumea află în câteva minute că cei șaisprezece
mii de saxoni și cavaleria würtembergheză – din centrul liniei noastre – trecuseră
la dușman și că, chiar înainte de a se distanța, avuseseră infamia să întoarcă cele
patruzeci de tunuri pe care le luau cu ei împotriva foștilor lor frați de arme din
divizia Durutte.
Trădarea asta, în loc să ne doboare, ne înteți într-atât furia, încât, dacă era
după noi, am fi trecut râul ca să nimicim totul.
Saxonii ăștia spun că-și apărau patria; ei bine, nu-i adevărat. N-aveau decât să
se despartă de noi pe șoseaua dinspre Duben; cine-i împiedica? Puteau să facă
ce-au făcut bavarezii: să ia atitudine înainte de bătălie. Puteau să rămână neutri,
puteau și să refuze serviciul militar; dar ei ne trădau pentru că norocul se întorcea
împotriva noastră. Dacă ar fi văzut că vom câștiga, ar fi rămas tot buni prieteni
cu noi, ca să-și ia partea lor, cum făcuseră după Iena și Friedland. Așa gândeam
noi cu toții și de aceea saxonii ăștia vor rămâne trădători în vecii vecilor. Nu
numai că și-au părăsit prietenii în nenorocire, dar i-au și asasinat ca să se ia bine
cu ceilalți. Domnul e drept: noii lor aliați i-au disprețuit în așa hal încât, după
bătălie, și-au împărțit jumătate din țara lor. Francezii au făcut haz de recunoștința
prusienilor, a austriecilor și a rușilor.
Din momentul acela, până seara, n-a mai fost război omenesc, a fost război de
răzbunare. Avea să ne zdrobească numărul, dar și aliații aveau să plătească
scump victoria.
La venirea serii, în vreme ce două mii de tunuri bubuiau laolaltă, eram atacați
pentru a șaptea oară la Schoenfeld: pe de-o parte rușii, pe de alta prusienii ne
împingeau în sat, care era mare. Rezistam în fiecare casă, în fiecare ulicioară;
zidurile cădeau sub ghiulele, acoperișurile se prăbușeau. Soldații nu mai strigau
ca la începutul bătăliei; erau calmi și palizi din cauza furiei. Ofițerii puseseră
mâna pe puști și luaseră tolbe de cartușe; își încărcau armele ca orice soldat.
După case, am apărat grădinile și cimitirul unde dormisem în ajun; erau acum
mai mulți morți deasupra pământului decât dedesubt; cei care rămăseseră se
strângeau în spatele unui zid, al unei grămezi de ruine, al unui mormânt. Fiecare
bucățică de teren costa viața cuiva.
Era noapte când mareșalul Ney a adus, nu știu de unde, întăriri: ce mai
rămăsese din divizia Ricard și din divizia a doua a lui Souham. Toate rămășițele
regimentelor noastre se adunară și rușii fură respinși de cealaltă parte a podului
vechi, care fusese atât de bătut de mitralii încât nu mai avea balustradă. Pe pod
au fost așezate șase tunuri de calibru doisprezece și până la ceasurile șapte s-a
tras în locul acela. Resturile batalionului nostru și ale altor câteva din spate
sprijineau tunurile și-mi amintesc că focurile lor se întindeau sub pod ca niște
fulgere și că, atunci, se vedeau caii și oamenii uciși căzând unii peste alții sub
arcadele întunecate. Nu dura decât o clipă, dar ce groaznice vedenii!
La șapte jumătate, cum grămezi mari de cavalerie înaintau pe stânga noastră și
se vedeau învârtejindu-se împrejurul a două mari careuri care se retrăgeau pas cu
pas, primirăm în sfârșit ordinul de retragere. Nu mai eram decât vreo două-trei
mii de oameni la Schoenfeld, împreună cu cele șase tunuri. Ne înapoiarăm la
Kohlgarten fără să fim urmăriți, și așezarăm tabăra în jurul Rendnitzului. Zébédé
mai era în viață; cum mergeam alături în tăcere de douăzeci de minute, ascultând
canonada care continua înspre Elster cu tot întunericul, îmi spuse deodată:
— Cum de mai suntem aci, Joseph, când alții au murit cu miile lângă noi? De-
acuma nu mai putem muri.
Eu nu răspundeam nimic.
 — Ce bătălie! zise el. S-a mai bătut oare vreodată cineva așa înainte de noi?
Nu e cu putință.
Avea dreptate, era o bătălie de uriași. De la zece dimineața până la șapte
seara, ținusem piept la trei sute șaizeci de mii de oameni fără să dăm cu un pas
înapoi, deși nu eram decât o sută treizeci de mii! Nu s-a pomenit nicicând așa
ceva. Să mă ferească Dumnezeu să-i vorbesc de rău pe nemți, doar luptau pentru
independența patriei lor; dar găsesc că nu au dreptate când sărbătoresc în fiecare
an aniversarea bătăliei de la Leipzig: când ești trei contra unu, n-ai de ce să te
lauzi.
În apropierea satului Rendnitz, mergeam pe grămezi de morți; la fiece pas
dădeam de tunuri demontate, de chesoane răsturnate, de copaci sfârtecați de
mitralii. Acolo îi opriseră pe suedezi, care înaintau în golul lăsat de trădarea
saxonilor, îi opriseră grenadirii călare și o divizie din garda tânără, sub
conducerea lui Napoleon însuși. Priveliștea era luminată de flăcările a două-trei
maghernițe vechi, care se mistuiau încet mai încoace de sat. Grenadirii călare
mai erau încă la Rendnitz; dar o mulțime de alte trupe fără căpătâi umblau
încoace și încolo pe ulița mare. Nu se făcuse împărțirea merindelor; toți căutau
ceva de mâncat și de băut.
Cum treceam pe dinaintea clădirii mari a poștei, văzurăm în dosul unei curți
două cantiniere care, suite pe căruța lor, vindeau băutură. Erau acolo soldați de la
vânători, de la cuirasieri, lăncieri, husari, infanterie de linie și din gardă, toți de-a
valma, rupți, cu chipiele și cu coifurile sparte, fără surguci, pune de găuri.
Oamenii păreau toți flămânzi.
Vreo doi-trei dragoni, în picioare pe zidul scund, alături de o oală plină de
păcură aprinsă, cu brațele încrucișate sub mantalele lor largi și albe, erau plini de
sânge ca niște măcelari.
Fără să spună nimic, Zébédé mă înghionti îndată cu cotul, și intrarăm în curte,
în vreme ce ceilalți își urmau drumul. Ne-a trebuit un sfert de ceas ca să ajungem
lângă căruță. Am ridicat mâna arătând un scud de trei livre; cantiniera, în
genunchi în spatele butoiașului, îmi luă scudul și-mi întinse un pahar mare cu
rachiu și o bucată de pâine albă. Băui din pahar și i-l trecui apoi lui Zébédé, care
îl goli.
Cu mare greutate am ieșit apoi din mulțime: soldații se uitau posomorâți unii
la alții, își făceau loc cu umerii și cu coatele și, când vedeai fețele lor împietrite,
ochii duși în fundul capului, înfățișarea înfiorătoare de oameni care trecuseră
prin foc și pară și a doua zi aveau s-o ia de la capăt, era cazul să spui: „Fiecare
pentru sine… și Dumnezeu pentru toți”.
Trecând mai departe prin sat, Zébédé mă întrebă:
— Ai pâine?
— Da.
 Rupsei pâinea în două și-i dădui jumătate. Mâncam amândoi grăbind pasul. Se
mai auzeau împușcături în depărtare. După douăzeci de minute, ajunsesem din
urmă coada coloanei; recunoscurăm batalionul după căpitanul Vidal, care mergea
pe lângă el. Intrarăm în rânduri fără să fi băgat nimeni de seamă lipsa noastră.
Cu cât ne apropiam de oraș, cu atât întâlneam mai multe detașamente, tunuri
și bagaje, care se grăbeau să ajungă la Leipzig.
Pe la ceasurile zece, străbăteam mahalaua Rendnitz. Generalul de brigadă
Fournier preluă comanda noastră și ne ordonă s-o luăm la stânga. La miezul
nopții sosirăm pe bulevardele mari de pe lângă Pleisse și ne oprirăm sub teii
bătrâni și desfrunziți. Înmănunchearăm puștile. Un șir lung de focuri tremurau
prin ceață până la mahalaua Randstadtt. Când flacăra se ridica, lumina grupuri de
lăncieri polonezi, șiruri de cai, tunuri și furgoane și, din loc în loc, câteva
sentinele nemișcate în brumă, ca niște umbre. Vuiete mari se iscau în oraș,
păreau că sunt mereu în creștere și se contopeau cu uruitul surd al convoaielor
noastre pe podul de la Lindenau. Era începutul retragerii.
Atunci și-a pus fiecare ranița la piciorul câte unui copac și s-a culcat pe ea, cu
brațul îndoit sub ureche. După un sfert de ceas, toată lumea dormea.
 XX

Nu mai știu ce s-a întâmplat până în zori, – fără îndoială că au continuat să

treacă pe pod bagajele, răniții și prizonierii; dar atunci ne-a trezit o detunătură
înspăimântătoare; am crezut că e un atac și ne-am ridicat cu toții, când doi ofițeri
de la husari au sosit strigând că a sărit în aer din întâmplare un furgon cu praf de
pușcă pe bulevardul cel mare din Randstadt, la marginea apei. Roșu-întunecat,
fumul se risipea vârtejindu-se încă pe cer; pământul și casele vechi se
cutremurau.
Se lăsă iar liniștea. Unii se culcară la loc ca să încerce să adoarmă din nou; dar
se făcea ziuă. Când te uitai spre râul cenușiu, vedeai cum se înșirau până în zare
trupele noastre pe cele cinci poduri de pe Elster și Pleisse, care merg în
continuare alcătuind la drept vorbind unul singur. Podul ăsta, pe care trebuiau să
treacă atâtea mii de oameni, te punea pe gânduri. Trebuia vreme, nu glumă, ca să
treacă toți. Și toată lumea se gândea c-ar fi fost mai bine dacă se aruncau mai
multe poduri peste cele două râuri, de vreme ce dușmanul putea să ne atace dintr-
un moment într-altul și atunci ar fi fost foarte grea retragerea. Dar împăratul
uitase să dea ordine, și nimeni nu îndrăznea să facă nimic fără ordin; niciun
mareșal al Franței n-ar fi îndrăznit să-i spună că este mai bine cu două poduri
decât cu unul singur! Iată unde-i adusese pe acești vechi conducători de oști
disciplina strașnică a lui Napoleon: executau ca niște mașini și de altceva nu se
sinchiseau, de teamă să nu-l supere pe stăpân!…
Cât despre mine, văzând podul ăsta fără de sfârșit, m-am gândit îndată:
„Numai de ne-ar lăsa acum să plecăm, căci, slavă Domnului, am trecut prin
destule bătălii și măceluri! Odată de partea cealaltă, o să fim pe drumul sănătos
spre Franța, o să-i mai revăd, poate, pe Catherine, pe mătușa Grédel și pe taica
Goulden!” Gândind așa mă înduioșam, priveam cu invidie miile de artileriști
călare și de soldați de intendență, care se depărtau acolo ca niște furnici, și pe
ostașii cu căciuli mari din vechea gardă, nemișcați de cealaltă parte a râului, pe
colina de la Lindenau, cu arma în mână. Zébédé, care gândea ca și mine, îmi
spuse:
— Ce zici, Joseph, de-am fi în locul lor!
Așa încât, pe la șapte, când văzurăm apropiindu-se trei furgoane, pentru a ne
împărți cartușe și pâine, asta îmi amărî sufletul. Acum era limpede că aveam să
facem parte din ariergardă și, cu toată foamea, îmi venea să dau cu pâinea de-un
zid. După câteva clipe, trecură două escadroane de lăncieri polonezi, care
mergeau în susul râului; apoi în spatele lăncierilor, vreo cinci-șase generali,
printre care și Poniatowski33. Era un bărbat de cincizeci de ani, destul de înalt,
33
De origine poloneză și fost ministru de război în Polonia, Joseph Poniatowski (1762–1813)
era cunoscut pentru vitejia lui. Rămas credincios lui Napoleon, el a fost rănit în bătălia de la
zvelt și cu aerul trist. Trecu fără să se uite la noi. Generalul Fournier se despărți
de statul său major și ne strigă:
— La stânga, în șir câte unul!
Niciodată n-am simțit ca atunci atâta deznădejde; mi-aș fi dat viața pe nimic,
dar trebuia neapărat să ținem pasul și să întoarcem spatele podului.
La capătul șirului de bulevarde, sosirăm într-un loc numit Hinterthôr, o poartă
veche spre șoseaua Caunewitz; la dreapta și la stânga se întind fostele întărituri
și, în spatele lor, sunt case. Am fost postați în alei cu copaci împreunați, lângă
poartă, pe care geniștii o baricadaseră temeinic. Batalionul, care nu mai
cuprindea decât trei sute douăzeci și cinci de oameni, era condus atunci de
căpitanul Vidal. În loc de metereze, aveam niște uluci vechi mâncate de cari, iar
inamicul înainta pe toate drumurile din fața noastră. De data asta se vedeau tunici
albe și chipie turtite la spate, cu un fel de placă înaltă în față, pe care era vulturul
cu două capete al Kreutzer-ilor34. Bătrânul Pinto, care-l recunoscu îndată, ne
spuse:
— Ăștia sunt kaiserlick-i! I-am bătut de mai bine de cincizeci de ori din 1793;
dar, oricum, dacă tatăl Mariei-Luiza 35 ar avea ceva inimă, ei ar fi totuși de partea
noastră.
De câteva clipe se auzea canonada; de cealaltă parte a orașului, Blücher ataca
mahalaua Hall. În curând, detunăturile se întinseră la dreapta. Bernadotte ataca
mahalaua Kohlgartenthôr, și, foarte curând, primele obuze ale austriecilor căzură
pe aleile noastre; se țineau șir; multe din ele trecând peste Hinterthôr, explodau
în case și pe străzile mahalalei.
La ceasurile nouă, austriecii se încolonară pentru atac pe șoseaua de la
Caunewitz. Eram năpădiți din toate părțile; totuși, batalionul rezistă, până la
ceasurile zece. Atunci a trebuit să ne retragem în dosul întăriturilor vechi, unde
Kaiserlick-ii ne urmăriră prin spărturile zidurilor, sub focul încrucișat al
regimentelor 29 și 14 infanterie. Bieții austrieci nu erau cuprinși de furie ca
prusienii; au dat totuși dovadă de adevărat curaj, căci la zece jumătate erau urcați
pe întărituri iar noi trăgeam asupra lor de la toate ferestrele din jur fără a-i putea
face să coboare. În urmă cu șase luni, lucrurile astea m-ar fi îngrozit, dar mai
văzusem atâtea altele la fel! Acum eram nesimțitor ca un soldat bătrân și moartea
unui om sau a o sută de oameni nu însemna nimic pentru mine.
Până atunci, mersese cum mersese; dar cum să ieși din case? Dușmanul ocupa
toate căile și nu mai era nicio retragere cu putință, afară doar să te cațeri pe
acoperiș. Și ăsta a fost unul din momentele grele pe care le țin minte. Îmi veni

Leipzig, asigurând totuși retragerea trupelor. A murit înecat în râul Elster.

34
Soldați austrieci, ca și Kaiserlick-ii.
35
Maria-Luiza, arhiducesă austriacă, fiica lui Francisc al II-lea, era soția lui Napoleon din
1810.
deodată gândul că vom fi prinși acolo ca vulpile când li se dă foc la vizuină; mă
apropiai de o fereastră din spate și văzui că dă spre o curte și că acea curte n-avea
poartă decât spre stradă. Îmi închipuiam că austriecii, după tot răul pe care li-l
făcusem, au să bage baionetele în noi toți; lucru destul de firesc. Gândindu-mă la
asta, mă întorsei în cameră, unde eram vreo zece, și-l văzui pe sergentul Pinto,
alb la față, rezemat de-un zid, cu brațele atârnând. Tocmai îl lovise un glonț în
pântece, iar el spunea printre împușcături: „Apărați-vă, recruți, apărați-vă!…
Arătați-le kaiserlick-ilor ăstora că suntem mai ceva decât ei!… Ah! bandiții!”
Jos, lângă poartă, răsunau parcă bubuituri de tun. Noi trăgeam mereu cu
pușca, dar fără speranță, când afară se auzi un vuiet mare și tropăit de cai. Focul
încetă și, prin fum, văzurăm patru escadroane de lăncieri trecând ca o ceată de lei
printre austrieci. Strânsoarea slăbea. Kaiserlick-ii goneau cât puteau, dar lăncile
mari și albăstrii, cu stegulețe roșii ca niște flăcări, goneau mai repede decât ei și
le intrau în spate ca niște săgeți. Lăncierii ăștia erau polonezi, cei mai strașnici
soldați pe care i-am văzut în viața mea și, ca să spun adevărul, prieteni și frați de-
ai noștri. Ei n-au întors foaia când a venit primejdia, ci și-au dat sângele pentru
noi, până la ultima picătură… Iar noi, ce-am făcut pentru țara lor nenorocită?… 36
Mi se rupe inima când mă gândesc cât am fost de nerecunoscători!
Prin urmare, și de data asta polonezii ne veneau în ajutor. Văzându-i atât de
mândri și de curajoși, ieșirăm și noi de pe unde ne aflam, alungând pe austrieci
cu baioneta, și-i împinserăm în șanțuri. Câștigarăm victoria, dar era timpul să
batem în retragere, căci dușmanul intrase aproape în tot Leipzigul: porțile Hall și
Grimma fuseseră luate cu asalt, iar cea de la Peters-Thor predată de prietenii
noștri din Baden și de ceilalți prieteni ai noștri, saxonii. Soldați, studenți și
localnici înstăriți trăgeau în noi de pe la ferestre!
Abia avurăm timpul să ne încolonăm și să ne reluăm drumul pe bulevardul cel
mare de pe lângă Pleisse. Lăncierii ne așteptau acolo; pornirăm după ei și, cum
austriecii ne înconjurau de aproape, polonezii mai șarjară o dată ca să-i împingă
mai departe. Ce oameni de ispravă și ce călăreți admirabili sunt polonezii! Ah!
toți cei care i-au văzut șarjând sunt în admirație, mai ales într-un asemenea
moment.
Divizia, redusă de la opt mii de oameni la o mie cinci sute, se retrăgea deci în
fața a mai mult de cincizeci de mii de dușmani, dar nu fără să se întoarcă din
când în când să mai răspundă focului kaiserlick-ilor.
Ne apropiam de pod. Nu mai e nevoie să spun cu câtă bucurie. Dar nu era
ușor de ajuns la el, căci, pe toată lărgimea bulevardului, atâția oameni pe jos și
călare se repezeau să treacă, ieșind din toate străzile dimprejur, încât mulțimea
forma un singur bloc, în care toate capetele se atingeau și înaintau încet, cu
36
Prin tratatele din 1815, porțiunea independentă a Poloniei, ducatul Varșoviei, a reintrat în
stăpânire străină.
gemete și cu strigăte surde care se auzeau de la un sfert de leghe, cu toate
descărcăturile de pușcă. Vai de cei care erau la marginea podului; cădeau și
nimeni nu-i lua în seamă! În mijloc, oamenii și chiar caii erau duși pe sus; n-
aveau nevoie să se miște, înaintau de la sine… Dar cum să ajungi acolo?
Inamicul făcea progrese pe fiece clipă. Se așezaseră, ce-i drept, câteva tunuri în
cele două părți, ca să bată bulevardele și strada principală din față. Mai erau și
ceva trupe în poziție de luptă ca să respingă primele atacuri, dar prusienii,
austriecii și rușii aveau și ei tunuri să bată podul, iar cei rămași la urmă, după ce
apăraseră retragerea celorlalți, aveau să primească toate obuzele, toate ghiulelele
și mitraliile; nu trebuia cine știe ce minte ca să înțelegi asta, era destul de
limpede: iată pentru ce toată lumea voia să treacă odată.
La vreo două-trei sute de pași de pod îmi veni gândul să alerg, să mă pierd în
mulțime și să mă las dus de partea cealaltă; dar căpitanul Vidal, locotenentul
Bretonville și alți bătrâni spuneau: „Primul care iese din rânduri, să se tragă în
el!”
Ce blestem groaznic să fii atât de aproape și să te gândești: „Trebuie să
rămân!”
Asta se petrecea între ceasurile unsprezece și amiază. O sută de ani de-aș trăi
și n-aș putea să uit nimic din momentul acela; împușcăturile se apropiau la
dreapta și la stânga, câteva ghiulele începuseră să vâjâie în aer, iar dinspre
mahalaua Hall se vedeau ieșind prusacii de-a valma cu soldații noștri. În
apropierea podului se înălțau țipete înspăimântătoare; ca să-și facă loc,
cavaleriștii loveau cu sabia în infanteriști, care le răspundeau cu lovituri de
baionetă; era un scapă-cine-poate general! La fiece pas al mulțimii cineva cădea
de pe pod și, căutând să se țină, trăgea după el alți cinci-șase în ciorchine!
Și în timp ce învălmășeala, urletele, împușcăturile, plescăiturile celor ce
cădeau creșteau din clipă în clipă, în timp ce priveliștea devenea atât de oribilă
încât ai fi crezut că nu se poate întâmpla ceva mai rău… iată că se aude ca un fel
de tunet și prima arcadă a podului se prăbușește împreună cu toți cei care se
găseau deasupra; sute de nefericiți dispar, alții sunt schilodiți, zdrobiți, făcuți
ferfeniță de pietrele care cad.
Un genist aruncase podul în aer!
La vederea celor întâmplate, răsună un strigăt de indignare împotriva trădării,
până la capătul bulevardelor: „Suntem pierduți!… trădați!…” Nu se auzea decât
asta… era un urlet imens, înspăimântător. Unii, cuprinși de turbarea disperării, se
întorc spre dușman ca niște fiare încolțite, care nu mai văd nimic și n-au decât
pornirea răzbunării; alții își frâng armele, învinovățind cerul și pământul de
nenorocirea lor. Ofițerii călare, generalii sar în râu ca să-l treacă înot; mulți
soldați fac la fel, se reped în apă fără să-și mai scoată ranița din spate. Gândul că
puteai să pleci și că acum, în ultimul minut, trebuia să te lași măcelărit te
înnebunea… Văzusem multe cadavre în ajun, târâte de apa Parthei, dar acum era
și mai groaznic; toți nenorociții din râu se zbăteau scoțând țipete sfâșietoare, se
agățau unii de alții; râul era plin de ei; nu se vedeau decât brațe și capete colcăind
la suprafață.
În acel moment, căpitanul Vidal, un om calm și care, prin înfățișarea și prin
privirea lui iute, ne ținuse la datorie, – în acel moment, chiar căpitanul păru
descurajat; își puse sabia la loc în teacă râzând în chip ciudat și spuse:
— Gata… s-a terminat!…
Iar când îi pusei mâna pe braț, mă privi cu mare blândețe și mă întrebă:
— Ce vrei, băiete?
— Domnule căpitan, îi răspunsei – fiindcă tocmai mi-amintisem de asta – eu
am stat patru luni la spitalul din Leipzig și m-am scăldat în Elster: știu un loc pe
unde se poate trece.
— Unde?
— La zece minute mai sus de pod.
Atunci își scoase îndată sabia și strigă cu glas de tunet:
— După mine, băieți, iar tu, mergi înainte!
Întreg batalionul, care nu mai număra decât două sute de oameni, se puse în
mișcare; vreo alți o sută, care ne vedeau plecând cu pas hotărât, se ținură după
noi fără să știe unde ne ducem. Austriecii se și suiseră pe terasa bulevardului;
mai jos erau grădinile despărțite cu mărăcinișuri, până la Elster. Am recunoscut
drumul pe care-l făcusem în iulie, Zimmer și cu mine, când totul era înflorit. Se
mai trăgea în noi, dar noi nu mai răspundeam. Am intrat primul în râu, apoi
căpitanul Vidal, apoi ceilalți, doi câte doi. Apa ne ajungea până la umăr, fiindcă
o crescuseră ploile de toamnă; am trecut totuși cu bine, nu s-a înecat nimeni.
Aproape toți aveam și puștile când am ajuns pe celălalt mal, și o luarăm de-a
dreptul peste câmp. Mai departe, dădurăm de podețul de lemn care duce la
Schleissig și, de acolo, cotirăm spre Lindenau.
Eram toți tăcuți; din când în când ne uitam în depărtare, de cealaltă parte a
Elsterului, la bătălia care continua pe străzile Leipzigului. Multă vreme au ajuns
până la noi urletele furioase și ecoul surd al canonadei; abia pe la ceasurile două,
când zărirăm imensul șir de trupe, de tunuri și de bagaje, care se întindea cât
vedeai cu ochii pe șoseaua dinspre Erfurt, abia atunci, zgomotele acelea se
amestecară în urechile noastre cu uruitul căruțelor.
 XXI

Am povestit până acum faptele mari ale războiului: bătălii glorioase pentru
Franța, cu toate greșelile și ghinioanele noastre. Când ai luptat singur împotriva
tuturor popoarelor din Europa – mereu unul contra doi și uneori chiar contra trei
– și când ai fost doborât, nu prin curajul celorlalți, nici prin priceperea lor, ci prin
trădare și număr, ai greși dacă ai roși de o asemenea înfrângere, iar învingătorii
ar greși și mai mult dacă s-ar mândri cu ea. Un popor e mare, o armată e mare,
nu prin număr, ci prin meritele lor. Așa gândesc eu cu sinceritatea sufletului meu
și cred că oamenii de inimă, oamenii înțelepți din toate țările lumii vor gândi ca
mine.
Dar acum trebuie să povestesc păcătoșeniile retragerii, și asta mi se pare
lucrul cel mai greu.
Se spune că încrederea dă putere și asta-i adevărat mai ales pentru francezi.
Atâta vreme cât merg înainte, atâta vreme cât speră în victorie, sunt uniți ca
degetele de la mână, voința conducătorilor e lege pentru toți; își dau seama că nu
poți izbândi decât prin disciplină. Dar îndată ce sunt siliți să dea înapoi, fiecare
începe să aibă încredere numai în sine și nu mai ține seamă de ordine. Atunci,
oamenii ăștia mândri – ei, care înaintau voioși spre dușman ca să lupte – o iau
unii la dreapta, alții la stânga, când singuri, când în cete. Iar cei care tremurau la
apropierea lor prind curaj; înaintează mai întâi cu teamă, apoi, văzând că nu li se
întâmplă nimic, devin obraznici, se reped câte trei-patru să pună mâna pe soldații
rămași în urmă, așa cum fac corbii, iarna, când tabără pe un biet cal doborât, pe
care n-ar fi îndrăznit nici să-l privească de la o jumătate de leghe când mai era pe
picioare.
Am văzut asemenea lucruri… am văzut niște prăpădiți de husari dușmani –
adevărați cerșetori, cu zdrențe în spate, cu căciuli vechi și roase trase pe urechi,
niște coate-goale care nu se bărbieriseră niciodată și erau plini de păduchi, călare
pe niște gloabe slabe, fără șa, cu piciorul în frânghii în loc de scări, cu un pistol
vechi și ruginit, drept armă, cu un cui de scândură în vârful unei prăjini drept
lance – am văzut asemenea prăpădiți, care semănau cu niște evrei bătrâni galbeni
și neputincioși, oprind câte zece, cincisprezece, douăzeci de soldați și luându-i cu
ei ca pe niște oi!
Iar țăranii, lunganii ăștia neciopliți care tremurau cu câteva luni înainte ca
niște iepuri, când te uitai la ei mai urât… ei bine! i-am văzut pe unii din ei
vorbind obraznic cu soldați bătrâni, cu cuirasieri, cu tunari, cu dragoni din
Spania, oameni care puteau să-i dea peste cap cu un pumn; i-am văzut susținând
că n-au pâine de vânzare, când se simțea mirosul pâinii la cuptor de la o poștă, și
că n-au vin, nici bere, nici nimic, când se auzeau ulcelele sunând la dreapta și la
stânga, așa cum sunau clopotele din satele lor. Și nu îndrăzneam să-i învățăm
minte pe ticăloșii ăștia care râdeau văzând că batem în retragere; nu îndrăzneam
fiindcă nu mai eram mulți, fiindcă fiecare mergea de capul lui, fiindcă nu mai
știam de șefi și nu mai aveam disciplină.
Și apoi foamea, mizeria, oboseala, boala, toate te copleșeau deodată; cerul era
cenușiu, ploua într-una, vântul de toamnă te îngheța. Cum puteau niște bieți
recruți care n-aveau încă mustăți și care ajunseseră numai pielea și oasele, de-ai
fi putut vedea printre coastele lor ca printr-un felinar, cum puteau asemenea biete
ființe să reziste la atâtea lipsuri? Piereau cu miile; numai asta vedeai pe drumuri.
Groaznica boală căreia i se spunea tifos se ținea scai de noi; unii spun că e un fel
de ciumă, datorită morților care nu sunt îngropați destul de adânc; alții, că vine
din prea multe suferinți care depășesc puterile omenești; eu nu știu ce să zic, dar
satele din Alsacia și Lorena, unde am adus noi tifosul, o să-l țină totdeauna
minte; dintr-o sută de bolnavi, dacă scăpau zece-doisprezece!
În sfârșit, ca să urmez această tristă povestire, în seara de 19, am mas la
Lutzen, unde regimentele s-au refăcut cum au putut. A doua zi, dis-de-dimineață,
mergând spre Weissenfels, a trebuit să schimbăm focuri cu westfalienii, care ne-
au urmărit până la satul Eglaystadt. La 22, așezam tabăra pe povârnișurile
întărite de la Erfurt, unde ni s-au dat bocanci noi și îmbrăcăminte. Vreo cinci-
șase companii fără căpătâi se atașară la batalionul nostru; erau aproape toți
recruți care abia-și mai trăgeau răsuflarea. Hainele noi și bocancii ni se potriveau
ca niște dulapuri; dar asta nu împiedica să ne fie mai cald în ele: ni se părea că
înviem din morți.
A trebuit să plecăm iar în ziua de 22, iar în zilele următoare am trecut pe lângă
Gotha, Teitlebe, Eisenach și Salmunster. Cazacii ne pândeau de pe mârțoagele
lor; unii husari îi alungau, ei fugeau că niște hoți, dar apoi se întorceau
numaidecât.
Mulți dintre camarazii noștri aveau prostul obicei să se ducă seara la ciordit,
cât eram noi în tabără; deseori, puneau mâna pe câte ceva, dar a doua zi lipseau
totdeauna câțiva dintre ei la apel, așa că sentinelele primiră ordinul să tragă în cei
care se îndepărtau.
Eu aveam friguri de la plecarea din Leipzig; se întețeau mereu și dârdâiam
ziua și noaptea. Ajunsesem așa de lipsit de puteri că abia mă puteam scula
dimineața ca să pornesc iar la drum. Zébédé se uita amărât la mine și-mi spunea
uneori: „Curaj, Joseph, curaj! ajungem noi acasă, lasă.”
Vorbele astea mă înviorau; parcă mi se urca un foc în obraz.
— Da, da, ajungem acasă, spuneam eu; trebuie să-i revăd pe cei de-acasă!…
Și plângeam. Zébédé îmi ducea ranița; când eram prea obosit, îmi spunea:
„Ține-te de brațul meu… Acuma ne apropiem cu fiecare zi, Joseph… Ce mare
lucru mai sunt vreo cincisprezece etape?”
 Îmi dădea curaj; dar nu mai aveam putere să-mi duc pușca, atârna greu ca de
plumb. Nu mai puteam mânca și-mi tremurau genunchii; cu toate astea nu
pierdusem încă speranța; îmi spuneam în sinea mea: „Nu-i nimic… Când ai să
vezi clopotnița din Phalsbourg, o să-ți treacă frigurile. Acolo e aer bun, Catherine
o să te îngrijească… O să fie bine… o să vă căsătoriți.”
Vedeam pe alții ca mine că rămâneau în drum, dar nici pe departe nu mi se
părea că sunt atât de bolnav ca ei.
Aveam mereu încredere, când, la trei leghe de Fulde, pe șoseaua spre
Salmunster, la un popas, aflarăm că cincizeci de mii de bavarezi veneau să ne
taie drumul, și că erau postați prin niște păduri mari pe unde trebuia să trecem.
Vestea asta îmi dădu ultima lovitură, căci nu mă mai simțeam în putere să merg
iute, nici să pun pușca la ochi, nici să mă apăr cu baioneta și pentru că toate
străduințele mele de a veni de-atât de departe fuseseră zadarnice. Mai făcui totuși
o sforțare, când ni se ordonă să pornim, și încercai să mă ridic.
— Haide, Joseph, îmi spunea Zébédé, haide… curaj!…
Dar nu mai puteam și izbucnii în hohote de plâns strigând:
— Nu pot!
— Ridică-te, zicea el.
— Nu pot… Doamne, Dumnezeule… nu pot!
Mă agățam de brațul lui… îi curgeau lacrimi pe lângă nasul lui mare…
încercă să mă ducă în brațe, dar era și el prea slăbit.
Atunci, îl apucai, strigând:
— Zébédé, nu mă lăsa!
Căpitanul Vidal se apropie și, privindu-mă cu tristețe, zise:
— Lasă, băiete. Peste o jumătate de ceas trec căruțele de ambulanță… au să te
ia cu ele.
Dar eu știam ce înseamnă asta; îl trăsei pe Zébédé ca să-l strâng în brațe și-i
spusei la ureche:
— Ascultă, s-o îmbrățișezi pe Catherine în locul meu… îmi făgăduiești!…
Să-i spui că am murit îmbrățișând-o și că tu i-aduci sărutarea de adio!
— Da!… spuse el suspinând încet, da… am să-i spun!… Vai, dragă Joseph!
Nu-i mai puteam da drumul, mă lăsă el jos și plecă repede fără să întoarcă
capul. Coloana se depărta… o privii multă vreme, așa cum privești ultima
nădejde de viață care piere… Soldații din coadă dispărură după o cută a
terenului… Atunci închisei ochii; abia după un ceas sau chiar mai târziu mă
trezii la zgomotul tunului și văzui o divizie de gardă trecând pe șosea în grabă
mare, cu furgoane și artilerie. Pe furgoane zării câțiva bolnavi și strigai:
— Luați-mă și pe mine!… luați-mă și pe mine!…
 Dar nimeni nu lua în seamă strigătele mele… treceau mereu… și bubuitul
canonadei se întețea. Trecură astfel mai bine de zece mii de oameni, din
cavalerie și infanterie; nu mai aveam puterea să strig.
În sfârșit, trecu și coada convoiului; privii ranițele și chipiele depărtându-se
până la coborâre și apoi dispărând și mă pregăteam să mă culc pentru totdeauna,
când auzii încă un zgomot mare pe șosea. Erau vreo cinci-șase tunuri înhămate
cu cai voinici și trase în goana mare – tunarii fiind la dreapta și la stânga cu sabia
în mână – în urmă veneau chesoanele. Nu aveam mai multă nădejde în ei decât în
ceilalți, dar mă uitam totuși, când văzui, grăbind pe lângă un tun, un lungan
uscățiv, roșcovan, decorat, un sergent de cavalerie, și-l recunoscui pe Zimmer,
vechiul meu camarad de la Leipzig. Trecea fără să mă vadă, dar eu strigai atunci
din toate puterile:
— Christian!… Christian!
Și cu tot bubuitul tunului se opri, se întoarse și mă zări sub un copac; făcea
ochii mari.
— Christian, strigai, ai milă de mine!
Atunci se întoarse, mă privi și păli:
— Cum, tu ești, Joseph dragă! zise el sărind de pe cal.
Mă luă în brațe ca pe un copil, strigând soldaților care conduceau ultimul
furgon:
— Stai!… opriți!
Și, după ce mă sărută, mă așeză în furgon, cu capul pe un sac. Mai văzui că-
mi întinde pe picioare o manta călduroasă de cavalerie, spunând:
— Haidem… la drum… E groasă acolo!
Asta-i tot ce-mi amintesc, căci îndată după aceea îmi pierdui cunoștința. Parcă
am auzit mai târziu ca un uruit de furtună, țipete, comenzi, ba chiar parcă am
văzut trecând pe cer, noaptea, vârfuri de brazi mari; dar toate astea au fost pentru
mine ca un vis. Ce e sigur e că, în spatele Salmunsterului, în pădurea Hanau, s-a
dat în ziua aceea o mare bătălie împotriva bavarezilor și că le-am venit de hac.
 XXII

La 15 ianuarie 1814, la două luni și jumătate după bătălia de la Hanau, m-am

trezit într-un pat bun, în fundul unei odăițe bine încălzite și, privind grinzile din
tavan deasupra mea, apoi ferestruicile, pe care chiciura întindea ramuri albe, îmi
spusei: „E iarnă!” În același timp, auzeam ca un bubuit de tun și pârâitul focului
în vatră. După câteva clipe, întorcându-mă, văzui o femeie tânără și palidă stând
lângă vatră, cu mâinile încrucișate pe genunchi și o recunoscui pe Catherine.
Recunoscui și odaia unde veneam să petrec duminici atât de frumoase, înainte de
a pleca la război. Doar bubuitul tunului, care se auzea din minut în minut, îmi
dădea temeri că mai visez încă.
Și multă vreme o privii pe Catherine, care-mi părea tare frumoasă. „Unde-o fi
mătușa Grédel? Cum m-am întors acasă? Oare Catherine și cu mine suntem
căsătoriți? Doamne! numai de n-ar fi un vis!”
Până la urmă, îmi făcui curaj și o chemai încetișor:
— Catherine!
Atunci ea, întorcând capul, exclamă:
— Joseph… mă recunoști?
— Da, îi spusei întinzând mâna.
Se apropie tremurând toată și o sărutai îndelung. Plângeam amândoi cu
hohote.
Și cum tunul bubuia iarăși, mi se strânse deodată inima.
— Ce se aude, Catherine? o întrebai.
— E tunul din Phalsbourg, zise ea îmbrățișându-mă mai tare.
— Tunul?
— Da, orașul e asediat.
— Phalsbourg?… Dușmanii sunt în Franța!…
N-am mai putut rosti niciun cuvânt… Așadar atâtea suferințe, atâtea lacrimi,
două milioane de oameni jertfiți pe câmpurile de bătaie, toate astea nu duseseră
la altceva decât la cotropirea patriei noastre!… Timp de un ceas, cu toată bucuria
ce-o aveam de a ține în brațe pe fata iubită, gândul ăsta groaznic nu se dezlipi
nicio clipă de mine și, astăzi chiar, cât sunt de bătrân și de cărunt, încă îmi revine
cu amărăciune… Da, noi bătrânii am văzut asta și e bine ca tinerii s-o știe: am
văzut neamțul, rusul, suedezul, spaniolul, englezul, stăpâni în Franța, având
garnizoane în orașele noastre, luând ce le trebuia din fortărețele noastre,
insultându-ne soldații, schimbându-ne drapelul și împărțindu-și cuceririle
noastre, nu numai cele de la 1804 încoace, dar și pe cele ale Republicii: scump
mai plăteam zece ani de glorie!
Dar să nu mai vorbim de lucrurile astea, le va judeca viitorul. El va arăta că,
după Lutzen și Bautzen, dușmanii propuneau să ne lase Belgia, o parte din
Olanda, întreg malul stâng al Rinului până la Bâle, cu Savoia și cu regatul Italiei,
și că Împăratul a refuzat să primească aceste condiții – care erau totuși foarte
convenabile – deoarece satisfacția orgoliului său trecea înaintea fericirii Franței!
Ca să mă întorc la istoria mea, cincisprezece zile după bătălia de la Hanau,
mii de căruțe pline de răniți și de bolnavi, se țineau lanț pe drumul de la
Strasbourg la Nancy. Se întindeau în șir neîntrerupt din capătul Alsaciei până în
Lorena.
Mătușa Grédel și Catherine priveau din prag cum se scurgea convoiul ăsta
funebru; n-am nevoie să mai spun la ce se gândeau! Trecuseră mai bine de o mie
două sute de căruțe, eu nu eram în niciuna. Mii de tați și de mame, veniți din
împrejurimi de douăzeci de leghe, se uitau așa de-a lungul șoselei… Câți din ei
nu s-au înapoiat fără să-și fi găsit copilul!
A treia zi Catherine mă recunoscu într-una din căruțele cu coșuri dinspre
Maiența, printre alți nenorociți ca mine, trași la față, cu pielea lipită de oase și
morți de foame.
— El e… Joseph e! striga de departe.
Dar nimeni nu voia să creadă; a trebuit să se uite multă vreme la mine mătușa
Grédel ca să spună:
— Da, el e!… Scoateți-l de-acolo… E Joseph al nostru!
Ea a pus să mă ducă în casa lor și m-a vegheat zi și noapte. Eu nu voiam decât
apă, țipam mereu: „Apă! apă!” În sat, nu credea nimeni că am să scap; totuși
fericirea de a respira aerul de-acasă și de a-i revedea pe cei pe care-i iubeam m-a
salvat.
Cam șase luni mai târziu, la 8 iulie 1814, Catherine și cu mine ne-am
căsătorit. Domnul Goulden, care ne iubea ca pe copiii lui, mă asociase cu
jumătate de parte la negoțul lui; trăiam toți laolaltă în același cuib; în fine eram
cei mai fericiți din lume.
Atunci se sfârșiseră războaiele, aliații se întorceau la ei acasă din etapă în
etapă, Împăratul plecase în insula Elba, iar regele Ludovic al XVIII-lea ne
dăduse oarecare libertăți. Se întorsese timpul frumos al tinereții, al dragostei, al
muncii și al păcii. Puteai spera în viitor, puteai crede că fiecare, prin economie și
bună purtare, va ajunge să-și facă un rost, să dobândească stima oamenilor
cinstiți și să-și crească copiii, fără teama de a mai fi luat la recrutare după șapte și
chiar opt ani de la tragerea numărului norocos.
Domnul Goulden, care nu era prea încântat de întoarcerea vechilor regi și a
foștilor nobili, se gândea totuși că oamenii ăștia suferiseră destul prin țări străine
ca să înțeleagă că nu sunt singuri pe lume și să ne respecte drepturile; se mai
gândea că și împăratul Napoleon o să aibă bunul simț să stea liniștit… dar se
înșela: Bourbonii se întorseseră cu vechile lor idei, iar Împăratul n-aștepta decât
momentul de a-și lua revanșa.
 Toate astea aveau să ne aducă încă multe necazuri, și vi le-aș povesti cu
plăcere, dacă istoria de față nu mi-ar părea destul de lungă pentru o dată. Ne
oprim deci aci până la noi ordine. Dacă oameni cu judecată îmi vor spune că am
făcut bine scriind despre campania mea din 1813, că asta poate lămuri tineretul
asupra deșertăciunii gloriei militare și îi poate arăta că nu e fericire adevărată
decât în pace, libertate și muncă, ei bine, atunci, voi relua firul evenimentelor și
vă voi povesti cum a fost la Waterloo!
 WATERLOO
(urmare la RECRUTUL DIN 1813)
 I

N-am văzut mai mare bucurie ca la întoarcerea lui Ludovic al XVIII-lea, în

1814. Era primăvara, când înfloresc gardurile vii, grădinile și livezile. Oamenii
trecuseră prin atâtea mizerii de ani de zile, se temuseră de-atâtea ori că vor fi
luați la recrutare și nu se vor mai întoarce acasă, le era așa de lehamite de bătălii,
de glorie, de tunuri cucerite, de Te-Deum-uri, că nu se mai gândeau decât să
trăiască în pace, să se bucure de tihnă, să încerce a dobândi ceva stare și a-și
crește cum se cuvine copiii prin muncă și bună purtare. Da, toată lumea era
mulțumită, afară de soldații vechi și de instructorii militari. Îmi amintesc că la 3
mai, când a sosit ordinul de a înălța drapelul alb 37 în vârful bisericii, tot orașul
tremura de teama soldaților din garnizoană și a trebuit să i se dea șase ludovici
lui Nicolas Passauf, tinichigiul, ca să îndeplinească această acțiune curajoasă. Îl
puteai vedea de pe toate străzile cu drapelul de mătase albă având floarea de crin
la vârf, iar tunarii din marină trăgeau în el de la toate ferestrele celor două
cazărmi. Passauf înțepeni totuși drapelul și coborî apoi de se ascunse în șura
fermei Trois-Maisons, în vreme ce marinarii îl căutau în oraș ca să-l taie.
Așa se purtau dânșii. Dar muncitorii, țăranii și negustorii strigau cu toții:
„Trăiască pacea! Jos recrutarea și drepturile reunite!” 38 pentru că toată lumea se
săturase de a trăi ca pasărea pe creangă și de a se duce la moarte pentru lucruri
care nu o priveau.
Cum bine vă închipuiți, în toată bucuria asta mare, cel mai fericit eram eu;
ceilalți n-avuseseră norocul să scape teferi din groaznicele bătălii de la
Weissenfelz, de la Lutzen, de la Leipzig, și de tifos; eu făcusem cunoștință cu
gloria și asta mă făcea să iubesc și mai mult pacea și să urăsc recrutarea.
Mă întorsesem la taica Goulden și toată viața am să-mi amintesc felul cum mă
primise, toată viața am să-l aud strigând în timp ce-mi întindea brațele: „Tu ești
Joseph!… Ah! băiete dragă, te credeam pierdut!” Plângeam amândoi
îmbrățișându-ne. Și de-atunci ne duceam împreună viața, ca doi prieteni
adevărați; mă punea să povestesc de mii și mii de ori bătăliile și-mi spunea,
râzând, deșcă bătrână.
Apoi îmi povestea el blocada Phalsbourgului; cum ajunseseră dușmanii în fața
orașului în ianuarie, cum veteranii Republicii, rămași singuri cu câteva sute de
tunari din marină, se grăbiseră să urce tunurile pe metereze; cum a fost nevoie să
se mănânce carne de cal din cauza foametei și să se spargă sobele de tuci ale
orășenilor cu stare pentru a se face mitralii. Taica Goulden, deși în vârstă de
șaizeci de ani, fusese țintaș pe bastionul ierbăriei, dinspre Bichelberg, și mi-l
închipuiam mereu cum arăta cu tichia de mătase neagră și cu ochelarii lui,
37
Drapelul alb cu flori de crin era drapelul monarhiei.
38
Prin „drepturi reunite” se înțelegeau în vechea administrație franceză impozitele indirecte.
potrivind spre țintă un tun mare, de calibru douăzeci și patru; asta ne făcea să
râdem pe amândoi și cu asta ne trecea timpul.
Ne reluasem toate vechile noastre obiceiuri; eu puneam masa și făceam de
mâncare. Mă întorsesem de asemenea în odăița mea și visam la Catherine zi și
noapte. Numai că, în loc să-mi fie teamă de recrutare, ca în 1813, acum se ivise
altceva. Oamenii nu sunt niciodată pe deplin fericiți; trebuie să existe totdeauna
belele care să-i necăjească; de câte ori n-am văzut asta în viața mea! Prin urmare,
iată ce mă necăjea:
Știți că trebuia să mă însor cu Catherine; noi ne înțelesesem, iar mătușa
Grédel n-avea nimic împotrivă. Din nefericire, la vatră fuseseră trimiși recruții
din 1815, dar cei din 1813 tot soldați rămâneau. Nu mai era primejdios ca în
vremea Imperiului să fii soldat. Mulți dintre cei care se duseseră în satul lor
trăiau liniștiți fără să se teamă de venirea jandarmilor; dar, oricum, ca să mă
însor, îmi trebuia învoire. Primarul cel nou, domnul Jourdan, nu m-ar fi înscris
nici mort în registre, fără asemenea învoire, și asta îmi dădea bătaie de cap.
De cum se deschiseseră porțile orașului, taica Goulden îi scrisese ministrului
de război, care se numea Dupont, că mă aflu la Phalsbourg, cam bolnav încă, și
că șchioapăt din naștere ca un amărât, dar că fusesem luat totuși la armată la
înghesuială; că sunt un soldat prost din care ar ieși un bun tată de familie și că ar
fi o adevărată crimă să nu fiu lăsat să mă însor, fiindcă nu se mai pomenise
bărbat mai prost zidit și cu mai multe beteșuguri ca mine; că ar trebui să fiu
internat într-un spital, etc., etc.
Era o scrisoare foarte frumoasă și care spunea adevărul. Numai gândul de a
pleca iar m-ar fi îmbolnăvit.
Prin urmare, zi de zi, mătușa Grédel, taica Goulden, Catherine și cu mine
așteptam răspunsul ministrului. Eram nerăbdător cum nu vă puteți închipui; când
trecea pe stradă poștașul Brainstein, fiul clopotarului, îl auzeam venind de la o
jumătate de leghe; asta mă tulbura, nu mai puteam face nimic și scoteam capul
pe fereastră. Mă uitam cum intra în toate casele și când întârzia ceva mai mult
într-una din ele, îmi spuneam în sinea mea: „Ce naiba are de trăncănește atâta?
N-ar putea să lase scrisoarea și să iasă? Brainstein ăsta e ca o cumătră!” Mi-era
necaz pe el, uneori coboram chiar și-i ieșeam înainte întrebându-l:
— N-ai nimic pentru mine?
— Nu, domnu’ Joseph, nu, n-am nimic, răspundea el uitându-se la scrisori.
Atunci mă întorceam grozav de trist, iar taica Goulden, care mă văzuse, striga:
— Ce copil! ce copil! ce naiba, ai nițică răbdare! o să sosească… o să
sosească… nu mai e război.
— Dar putea să răspundă de zece ori până acum, domnule Goulden.
— Ce, tu crezi că n-are decât grija ta? Sute de asemenea scrisori îi sosesc în
fiecare zi; îi vine fiecăruia rândul la răspuns, Joseph. Și-afară de asta, acum toate
sunt zăpăcite de sus până jos. Haide, lasă, nu suntem singuri pe lume; mulți alți
băieți de ispravă, care vor să se însoare, așteaptă învoirea.
Găseam că aduce argumente foarte bune, dar îmi spuneam în sinea mea: „Ah,
dac-ar ști ministrul ăsta ce plăcere ne poate face scriind două cuvinte, sunt sigur
că le-ar scrie de îndată. Ce l-am mai binecuvânta, Catherine și cu mine, și mătușa
Grédel, și toată lumea!” Dar n-aveam ce face, trebuia să așteptăm.
Vă închipuiți, de asemenea, că duminicile îmi reluasem obiceiul să mă duc la
Quatre-Vents și, în zilele acelea, mă trezeam dis-de-dimineață. Nu știu ce mă
deștepta. La început mi se părea că mai sunt soldat; atunci mă treceau răcori.
Apoi deschideam ochii, mă uitam în tavan și ziceam: „Ești la taica Goulden, la
Phalsbourg, în odăița ta. Astăzi e duminică și te duci la Catherine!” Gândul ăsta
mă trezea de-a binelea; o vedeam dinainte pe Catherine, cu obrajii ei sănătoși și
trandafirii și cu ochii ei albaștri. Aș fi vrut să mă scol de îndată, să mă îmbrac și
să plec; dar orologiul suna de patru, așa că porțile orașului erau închise încă.
Trebuia să mai stau; întârzierea asta nu-mi plăcea deloc. Ca să am răbdare, o
luam de la început cu amintirea dragostei noastre; îmi veneau în minte primele
timpuri: teama de recrutare, numărul nenorocos, Bun pentru serviciul militar!
sentința de la primărie a jandarmului Werner; plecarea, drumul, Maiența, Strada
mare a Capuținilor, femeia de treabă care-mi făcuse o baie de picioare; iar mai
departe, Frankfurt, Erfurt, unde primisem prima scrisoare, cu două zile înainte de
bătălie; rușii, prusienii, în fine, tot… Și plângeam în sinea mea. Gândul mi se
întorcea mereu la Catherine. Când suna de cinci, săream din pat, mă spălam, mă
bărbieream, mă îmbrăcam, iar taica Goulden, care nu ieșise încă de sub pologul
patului, dar ridicase capul, îmi spunea:
— Hei, te-aud eu, te-aud. De o jumătate de ceas tot te învârtești. Hei! hei! hei!
azi e duminică!
Asta îl făcea să râdă, râdeam și eu, apoi îl salutam și coboram scara ca o
săgeată.
Pe stradă era foarte puțină lume; măcelarul Sépel îmi striga de fiecare dată:
— Hei! Joseph, hai încoace, să-ți povestesc ceva.
Dar nici nu întorceam capul și, după două minute, mă și aflam pe șoseaua spre
Quatre-Vents, dincolo de avanpost și de șanțuri. Ah! ce vremuri plăcute, ce an
bun; cum înverzea și înflorea totul, și cum se grăbeau oamenii să recâștige
timpul pierdut, să sădească varza timpurie și napii, să afâneze pământul călcat de
cavalerie; cum redobândeau curaj, cum trăgeau nădejde în bunătatea lui
Dumnezeu, în soare și în ploaie, de care era așa de mare nevoie!
În tot lungul drumului, prin grădinițe, femeile, bătrânii, toată lumea săpa, toți
aveau de lucru și alergau cu stropitorile.
— Hei, moș Thiébeau, strigam eu, hei! mătușă Furst, curaj, curaj!
 — Da, da, domnule Joseph, ai dreptate, chiar ne trebuie; blocada asta a
întârziat totul, n-avem timp de pierdut.
Și roabele, căruțele cu cărămizi, cu olane, cu scânduri, cu grinzi, cu bârne,
porneau care mai de care din zori spre oraș, ca să se reclădească casele și să se
ridice acoperișurile străpunse de obuze! Cum mai pocneau bicele și cum mai
răsunau ciocanele până departe pe câmp! Pretutindeni vedeai dulgheri și zidari în
jurul chioșcurilor din grădini. Taica Ulrich și cei trei băieți ai lui se și apucaseră
să așeze lemnărie nouă pe acoperișul cârciumii La Coșul cu flori pe care-l
seceraseră ghiulelele din oraș; îi auzeai fluierând și ciocnind în cadență. Ah! da,
era o perioadă de activitate; se întorcea pacea! Nu s-ar mai fi găsit atunci nimeni
să mai vrea război, nu! nu! toți știau cât prețuiește liniștea de-acasă; toți voiau să
repare pe cât era cu putință mizeriile trăite; știau că e mai bine să tragi cu
ferăstrăul sau cu rindeaua decât cu tunul; știau de câte osteneli și de câte lacrimi
e nevoie ca să ridici în zece ani ce-au răsturnat bombele în două minute.
Și ce bucuros alergam eu atunci! Nici marșuri, nici contra-marșuri! Știam bine
unde mă duc, n-aveam nevoie de consemnul sergentului Pinto. Și ciocârliile care
se înălțau și urcau spre cer fremătând, ce frumos cântau, și prepelițele, și
câneparii! Dumnezeule mare, numai o dată în viață ești tânăr! Și răcoarea plăcută
a dimineții, mireasma măceșilor de pe lângă gardurile vii; și coama acoperișului
bătrân de la Quatre-Vents, coșul mititel din care iese fum. „Catherine face foc
acolo, ne pregătește cafeaua…” Ah! cum mai alergam! În sfârșit iată-mă lângă
sat, merg ceva mai încet ca să-mi trag răsuflarea și mă uit la ferestruicile noastre,
râzând dinainte. Ușa se deschide și mătușa Grédel, încă negătită, cu o mătură
mare în mână, se întoarce; o aud strigând: „Uite-l! uite-l!…” Numaidecât,
Catherine, din ce în ce mai frumoasă, cu bonețica ei albastră, vine alergând:. „Ce
bine… ce bine… te așteptam!” Cât e de fericită! și cum o îmbrățișez! Ah!
trăiască tinerețea! Toate astea parcă le văd. Intru în încăperea veche împreună cu
Catherine; iar mătușa Grédel, ridicând mătura în sus cu un aer înflăcărat, strigă:
— Gata cu recrutarea… s-a terminat!
Râdem din toată inima, ele îmi spun să mă așez și, în vreme ce Catherine mă
privește, mătușa o ia de la început:
— Zi așa! păcătosul ăla de ministru tot n-a scris? Când, Doamne iartă-mă, o
să scrie? Ne ia drept vite? Celălalt nu sta de fel locului, și ăsta nu se mișcă din
loc! Mare necaz, să ți se poruncească tot timpul. Tu nu mai ești soldat, de vreme
ce te-au lăsat ca mort; te-am scăpat noi, pe ei nu-i mai privește.
— Așa-i, așa-i, ai dreptate dumneata, mătușă Grédel, îi spuneam eu: dar nu
putem totuși să ne cununăm fără să mergem la primărie, și dacă nu ne ducem la
primărie, preotul n-o să se încumete să ne cunune la biserică.
Mătușa devenea atunci serioasă și sfârșea totdeauna vorba spunând:
 — Vezi tu, Joseph, oamenii ăștia, de la primul până la ultimul, le-au potrivit
toate pentru folosul lor. Cine-i plătește pe jandarmi și pe judecători? Cine-i
plătește pe preoți? Cine plătește pe toată lumea? Noi. Și uite că nu se încumetă
măcar să ne cunune. E o ticăloșie! Dacă mai ține așa, o să ne ducem să ne
cununăm în Elveția.
Vorbele astea ne mai linișteau, iar restul zilei îl petreceam cântând și râzând!
 II

În timpul marii nerăbdări în care trăiam, vedeam în fiecare zi lucruri noi, care
mi se întorc acum în minte ca niște comedii de bâlci; îi vedeam pe primari, pe
ajutorii lor, pe consilierii comunali din sate, pe negustorii de grâne și de lemne,
pe agenții silvici și pe agenții rurali, tot oameni considerați de zece ani ca cei mai
buni prieteni ai împăratului – și care se arătau chiar foarte severi când cârtea
cineva împotriva Majestății-sale – îi vedeam, fie în hale, fie în piață, fie aiurea,
vociferând împotriva tiranului, împotriva uzurpatorului și a căpcăunului din
Corsica. Ai fi zis că Napoleon le făcuse mult rău, pe câtă vreme ei și familiile lor
avuseseră tot timpul posturile cele mai bune.
M-am gândit deseori de-atunci că așa se capătă totdeauna locurile bune sub
orice cârmuire, dar cu toate astea mi-ar fi fost rușine să-i înjur pe cei care nu-ți
mai pot răspunde și pe care i-ai lingușit de mii de ori; aș fi preferat să rămân
sărac cu munca mea, decât să ajung bogat și om important prin asemenea
mijloace. Ce să-i faci, așa sunt oamenii!
Trebuie să recunosc însă că fostul nostru primar și vreo trei sau patru
consilieri nu urmau acest exemplu; domnul Goulden spunea că cel puțin ei se
respectă și că ceilalți nu știu ce-i onoarea.
Mi-amintesc chiar că într-o zi primarul din Hacmatt, venind să-și repare
ceasul la noi, se porni să vorbească atât de rău de împărat, încât taica Goulden se
ridică deodată și-i spuse:
— Știi ce, domnule Michel, ia-ți ceasul înapoi, nu vreau să lucrez pentru
dumneata. Cum așa… cum așa! dumneata care spuneai nu mai departe de anul
trecut și pe toate cărările: „Ce om mare!” și care nu ziceai niciodată, când
vorbeai de Bonaparte, Împăratul pur și simplu, ci-l numeai „Împăratul-Rege,
protector al Confederației helvetice”, de parcă aveai gura plină de peltea, țipi
acum că e un căpcăun și-l numești pe Ludovic al XVIII-lea Ludovic Prea-
Iubitul? Zău așa… ar trebui să-ți fie rușine! Iei oamenii drept niște dobitoace,
crezi că n-au memorie?
Atunci celălalt răspunse:
— Se cunoaște că ești un vechi iacobin!39
— Ce sunt eu nu privește pe nimeni, zise domnul Goulden; dar, în orice caz,
nu sunt un lingușitor josnic.
Era alb de furie și strigă până la urmă:

39
În perioade reacționare, termenul de „iacobin” (cu sensul de „revoluționar extremist”) era o
acuzație și o insultă; iacobinii (de la numele clubului unde se adunau) au reprezentat, după cum
se știe, în timpul Revoluției Franceze (1789–1794), aripa cea mai de stânga a adunărilor
revoluționare.
 — Ce mai, domnule Michel, ce mai… ticăloșii sunt ticăloși sub toate
cârmuirile.
În ziua aceea era așa de indignat că aproape nu putea lucra și se scula la
fiecare minut de pe scaun strigând:
— Joseph, și dacă mi-ar fi plăcut Bourbonii, mulțimea asta de ticăloși m-ar fi
depărtat până acum de ei. Indivizii de teapa lor duc totul de râpă, căci aprobă tot,
găsesc că totul e frumos, e splendid, nu văd nici un cusur nicăieri; ridică mâinile
la cer cu strigăte de admirație când tușește regele; căci vor partea lor de cașcaval.
Iar când, tot auzindu-i extaziindu-se, regii și împărații ajung să se creadă
dumnezei, și când se întâmplă revoluții, atunci ticăloșii de soiul ăsta îi părăsesc și
reîncep aceeași comedie sub ceilalți. În felul ăsta, ei rămân la putere, iar oamenii
cinstiți stau mereu în mizerie!
Asta se petrecea la începutul lunii mai, în vremea când se afișa la primărie că
regele și-a făcut intrarea solemnă la Paris, înconjurat de mareșalii Imperiului, „că
cea mai mare parte a populației i-a ieșit cu avânt înainte, că bătrânii, femeile și
copilașii s-au suit pe balcoane ca să vadă, și că el a intrat mai întâi în biserica
Notre-Dame, ca să-i aducă mulțumiri Domnului și numai după aceea în palatul
său din Tuileries”.
Se mai afișa că senatul avusese onoarea să-i țină un discurs splendid,
spunându-i că nu trebuie să se sperie de toate tulburările noastre, că trebuie să
aibă curaj, și că senatorii îl vor ajuta să învingă greutățile. Toată lumea aproba
acest discurs.
Dar puțin timp după aceea, aveam să ne bucurăm de un nou spectacol, aveam
să-i vedem pe emigranți întorcându-se din fundul Germaniei și al Rusiei. Unii
soseau cu droșca, alții doar în căruțe de papură cu două sau patru roți. Doamnele
aveau rochii înflorate, iar bărbații purtau aproape toți costumul vechi à la
française, cu pantaloni până la genunchi și cu vestă lungă atârnând până pe
coapse, așa cum sunt arătați în pozele din vremea Republicii.
Toți păreau trufași și voioși; erau mulțumiți că se întorc în țara lor.
Cu toate mârțoagele bătrâne care îi aduceau, cu toate trăsurile ca vai de lume,
pline de paie, și țăranii pe care-i urcau în față în chip de surugii, cu toate astea,
mă înduioșau; îmi aminteam bucuria pe care o avusesem eu, cu cinci luni înainte,
când am revăzut Franța, și-mi spuneam: „Bieții oameni, ce-au să mai plângă
când au să revadă Parisul, ce fericiți au să mai fie!”
Cum trăgeau la Boul-Roșu, hotelul foștilor ambasadori, al mareșalilor, al
prinților, al ducilor și al tuturor bogătașilor care nu mai veneau acum, îi vedeai
prin camere cum se pieptănau, se îmbrăcau și se bărbiereau singuri. Pe la amiază,
coborau toți, strigând, chemând: „Jean! Claude! Germain!” cu nerăbdare,
poruncind ca niște persoane importante și luând loc în jurul meselor mari, în
vreme ce bătrânii lor servitori, cu haine roase, le stăteau la spate, în picioare, cu
șervețelul sub braț. Oamenii ăștia, cu costumele lor din fostul regim, cu aerul
voios și cu maniere distinse, se prezentau totuși bine; îți spuneai: „Iată niște
francezi care se întorc de departe; au făcut rău că au plecat și au ațâțat Europa
împotriva noastră; dar păcatul are și iertare; să fie fericiți și sănătoși, e tot răul pe
care li-l dorim”.
Unii din emigranții ăștia soseau cu poștalionul; atunci primarul nostru cel nou,
domnul Jourdan, cavaler al ordinului Sfântul Ludovic, domnul părinte Loth, și
noul comandant al pieței, domnul Robert de la Faisanderie, în uniformă brodată
de gală, îi așteptau în fața grilajului; când răsunau pocniturile de bici la zidurile
de apărare, ei înaintau cu fața zâmbitoare, ca atunci când ți se întâmplă o mare
fericire; și îndată ce se oprea trăsura, comandantul alerga să deschidă, scoțând
strigăte entuziaste. Altă dată, din respect, nu se clinteau din loc, și i-am văzut
cum se salutau cu cei sosiți pe îndelete și solemn, o dată, de două ori, de trei ori,
apropiindu-se mereu câte puțin.
Taica Goulden, de după fereastră, spunea zâmbind:
— Vezi, Joseph, astea-s maniere de lume mare, maniere ale nobilimii fostului
regim. Ajunge să ne uităm pe fereastră ca să învățăm bunele maniere, pentru
când om fi și noi duci și prinți.
În alte dăți, spunea:
— Bătrânii ăștia, Joseph, au tras în noi pe frontul de la Wissembourg; erau
cavaleriști buni, se băteau bine, cum se bat toți francezii: dar tot i-am gonit de
acolo!
Clipea din ochi și se așeza iar voios la lucru.
Dar când s-a răspândit zvonul, prin servitoarele și argații de la Boul-Roșu, că
oamenii ăștia nu se sfiau să spună între ei „că ne-au învins în sfârșit; că sunt
stăpânii noștri; că regele Ludovic al XVIII-lea a domnit neîntrerupt după
Ludovic al XVII-lea, fiul lui Ludovic al XVI-lea; că suntem niște răzvrătiți și că
au venit ei să facă ordine!”, taica Goulden mi-a spus cu un aer posomorât:
— E de rău, Joseph! Știi ce-au să facă ăștia la Paris? Au să-și ceară înapoi
iazurile, pădurile, parcurile, castelele, subvențiile, fără să mai vorbim de
posturile bune, de măriri și de onoruri de tot felul. Găsești că au rochii și peruci
foarte învechite, să știi că ideile lor sunt și mai învechite ca rochiile și perucile!
Oamenii ăștia sunt mai primejdioși pentru noi decât rușii și austriecii, căci rușii
și austriecii au să plece, iar ăștia au să rămână. Au să vrea să distrugă tot ce-am
făcut noi de douăzeci și cinci de ani încoace. Uită-te la ei ce mândri se țin! Mulți
dintre ei au trăit totuși în mare mizerie de partea cealaltă a Rinului; dar ei se cred
din alt aluat decât noi, dintr-o rasă superioară; ei cred că poporul e tot gata să se
lase jumulit ca înainte de 89. Se zice că Ludovic al XVIII-lea e om cu judecată,
atât mai bine pentru el! Căci dacă are nenorocirea să-i asculte pe ăștia, dacă se
ghicește măcar că e în stare să le urmeze sfaturile, totul e pierdut. Va fi un război
împotriva națiunii. Poporul a stat și a cugetat de douăzeci și cinci de ani, își
cunoaște drepturile, știe că un om nu e mai grozav decât altul și că povestea cu
rase nobile e o aiureală: fiecare vrea să nu-și piardă ogorul, fiecare vrea egalitate
în drepturi, fiecare se va apăra până la moarte.
Așa mi-a vorbit taica Goulden; și cum învoirea nu sosea, m-am gândit că
ministrul n-avea timp să ne răspundă din pricina tuturor conților, viconților,
ducilor și marchizilor pe care-i avea pe cap și care-i cereau înapoi pădurile,
iazurile și posturile bune. Mă indignam și exclamam: „Ce mizerie, Doamne
Dumnezeule! când se sfârșește un necaz, începe altul numaidecât și totdeauna
suferă oamenii pașnici din vina celorlalți. Doamne! scapă-ne de nobilii vechi și
de cei noi! Dă-le tot ce vrei, dar să ne lase în pace.”
Într-o dimineață veni la noi mătușa Grédel; era într-o vineri, zi de târg. Avea
coșul pe braț și părea veselă. Eu mă și uitam înspre ușă, așteptând s-o văd pe
Catherine în urma ei, și spusei:
— Ei, bună dimineața, mătușă Grédel; Catherine e în oraș de bună seamă, o să
vină și ea?
— Nu, Joseph, nu, e la Quatre-Vents, răspunse mătușa; avem treabă până
peste cap, cu semănatul.
Cum păream întristat, ba chiar mă necăjisem în sinea mea, fiindcă apucasem
să mă bucur dinainte, mătușa puse coșul pe masă și spuse, ridicând șervetul:
— Uite, am ceva pentru tine, Joseph, ceva de la Catherine.
Văzui un buchet mare de trandafirași de mai, niște toporași și trei crengi mari
de liliac împrejur, cu frunzele lor; asta îmi făcu plăcere și începui să râd spunând:
— Ce frumos miroase!
Iar taica Goulden, întors spre noi, râdea și el:
— Vezi că totdeauna se gândește lumea la tine, Joseph, zise el.
Râdeam cu toții.
Nici vorbă, asta mă împăcase cu totul și o sărutai pe mătușa Grédel:
— De transmis Catherinei din partea mea, îi spusei. Și m-am dus îndată să
pun buchetul într-un vas pe marginea ferestrei, lângă patul meu. Îl miroseam,
gândindu-mă cum ieșise Catherine dis-de-dimineață să culeagă pe răcoare
toporașii și trandafirașii, cum potrivise florile unele lângă altele cât erau cu rouă
încă și pusese pe deasupra ramurile mari de liliac, mirosindu-le și ea, astfel încât
mireasma lor mi se părea și mai plăcută și nu mă săturam să le privesc. Până la
urmă, am ieșit din odăița mea spunându-mi:
— Ai să le poți mirosi toată noaptea; mâine dimineață ai să le pui în apă
proaspătă; poimâine e duminică și-atunci ai s-o vezi pe Catherine și ai s-o săruți
drept mulțumire.
 Mă întorsei deci în camera în care mătușa stătea de vorbă cu domnul Goulden
despre piață, despre prețul grânelor, etc., fiind amândoi bine dispuși. Mătușa își
pusese coșul pe jos și mă întrebă:
— Ei, Joseph, tot n-a venit învoirea?
— Nu… nu încă… E nemaipomenit.
— Da, răspunse ea, toți miniștrii ăștia sunt de aceeași teapă: pesemne că
pentru slujba asta e ales cine-i mai neisprăvit și mai trântor! Apoi adăugă: Da’ n-
ai nicio grijă, am eu o idee care o să schimbe tot!
Râdea și, văzând că domnul Goulden și cu mine ascultăm, reluă vorba:
— Adineaori, când eram în hale, sergentul Harmantier a anunțat că o să se
slujească la biserică o slujbă mare pentru odihna sufletelor lui Ludovic al XVI-
lea, Pichegru, Moreau și încă unul.
— Da, Georges Cadoudal, zise răstit taica Goulden, am citit asta aseară, în
gazetă.
— Tocmai, pentru sufletul lui Cadoudal, zise mătușa. Ei bine, vezi tu, Joseph,
ascultând anunțul, m-am gândit numaidecât: „De data asta, căpătăm învoirea!”
Au să se facă procesiuni, slujbe de ispășire; o să mergem toți împreună, Joseph,
Catherine și cu mine; o să stăm în primele rânduri și toată lumea o să spună:
„Ăștia sunt regaliști buni, oameni cumsecade”… Domnul părinte o să afle;
preoții au trecere acum, cum aveau pe vremuri generalii și coloneii; o să ne
ducem la el… o să ne primească bine… ba chiar o să ne scrie o petiție! Și vă
spun eu că o să meargă, nu se poate să nu meargă!
Mătușa Grédel ne spunea lucrurile astea vorbind în șoaptă, ridicând mâna și
părând foarte mulțumită de deșteptăciunea ei.
Eu eram de asemenea mulțumit și gândeam în sinea mea: „Are dreptate, asta
trebuie făcut. Mătușa Grédel asta este o femeie cu cap.” Dar apoi, privindu-l pe
taica Goulden, văzui că devenise foarte serios, ba chiar se întorsese spre masa de
lucru, ca pentru a se uita cu lupa la un ceasornic, și-și încruntase sprâncenele albe
și stufoase. Cunoșteam îndată, după fața lui, când nu-i plăcea ceva, așa că spusei:
— Ascultă, mătușă Grédel, eu unul cred că merge; dar înainte de a face ceva,
aș vrea să știu ce gândește domnul Goulden despre asta.
Atunci el se întoarse și spuse:
— Fiecare e liber să facă ce vrea, Joseph, după conștiința lui. Să faci slujbă de
ispășire pentru moartea lui Ludovic al XVI-lea… treacă-meargă – oamenii
cinstiți din toate partidele n-au nimic de zis, dacă e vorba de regaliști,
bineînțeles… fiindcă dacă te duci să îngenunchezi din interes, ar fi mai bine să
stai acasă. Trec prin urmare peste Ludovic al XVI-lea. Dar pentru Pichegru,
pentru Cadoudal, asta-i altceva. Pichegru a vrut să-și predea armata dușmanului,
Moreau s-a bătut împotriva Franței, iar Georges Cadoudal e un asasin; trei soiuri
de oameni ambițioși care ne-ar fi împins bucuroși în robie și care și-au meritat
toți trei soarta. Așa gândesc eu.
— Ei, Doamne! exclamă mătușa Grédel, ce ne pasă nouă de asta? Nu ne
ducem acolo pentru ei, ne ducem ca să căpătăm învoirea. De rest nici nu mă
sinchisesc, și nici lui Joseph nu-i pasă. Nu-i așa, Joseph?
Eram foarte încurcat, fiindcă mi se părea drept ceea ce spunea domnul
Goulden. Văzând asta, el adăugă:
— Înțeleg ce-nseamnă pentru tineri dragostea; dar nu trebuie niciodată,
mătușă Grédel, să te slujești de asemenea mijloace ca să-l faci pe un tânăr să
jertfească ceea ce i se pare cinstit. Dacă Joseph nu gândește ca mine în privința
lui Pichegru, a lui Cadoudal și-a lui Moreau, să se ducă la procesiune, foarte
bine; n-am să-l mustru niciodată pentru asta. Dar eu unul n-am să mă duc.
— Și nici eu, am spus atunci; gândesc ca domnul Goulden.
Am văzut că mătușa Grédel era pe cale să se înfurie, se făcuse roșie la față;
dar se liniști numaidecât și zise:
— Ei bine, Catherine și cu mine o să ne ducem, pentru că nouă nu ne pasă de
ideile astea învechite.
Taica Goulden zâmbi fără voie văzând cât e de mânioasă:
— Da, zise el, fiecare e liber; faceți ce vreți!
Mătușa își luă atunci coșul și ieși, iar domnul Goulden îmi făcu semn râzând
să o conduc.
Îmi pusei repede redingota și o ajunsei pe mătușă la colțul străzii.
— Ascultă, Joseph, îmi spuse ea mergând spre piață, taica Goulden ăsta e un
om de ispravă, dar e un bătrân nebun. De când îl cunosc eu, n-a fost niciodată
mulțumit de nimic. Nu îndrăznește s-o spună, dar i-e gândul mereu la
Republică… nu se gândește decât la Republica lui de altădată, când toată lumea
domnea; și cerșetorii, și căldărarii, și cârpacii, evreii ca și creștinii. Asta n-are
nicio noimă. Ce mare lucru vrem să facem? Dacă n-ar fi un om așa de
cumsecade, nu m-aș sfii să-i spun ce cred; dar trebuie să ne gândim că fără el n-
ai fi învățat niciodată o meserie bună, că ne-a făcut mult bine și că-i datorăm
respect. De-asta m-am grăbit să plec, c-aș fi fost în stare să-mi ies din fire.
— Bine ai făcut, îi spusei; eu țin la domnul Goulden ca la un tată, și la
dumneata ca la propria mea mamă; nimic nu m-ar necăji mai mult decât să vă
văd certați.
— Eu, să mă cert cu un asemenea om! răspunse mătușa Grédel, mai curând
m-aș arunca pe fereastră… Nu, nu… Dar nici nu trebuie să asculți tot ce spune,
Joseph, fiindcă eu susțin că procesiunea asta ne poate fi de mare folos, că
domnul părinte o să ne obțină învoirea, și asta-i principalul. Catherine și cu mine
o să ne ducem: tu, de vreme ce domnul Goulden stă acasă, stai și tu. Dar sunt
sigură că o să vină trei sferturi din oraș și din împrejurimi; și că, o fi, n-o fi,
pentru Moreau, pentru Pichegru, pentru Cadoudal sau pentru alții, da’ o să fie
foarte frumos, ai să vezi.
— Cred și eu, îi spusei.
Ajunsesem la Poarta Germaniei; o sărutai din nou pe mătușă și mă întorsei
acasă plin de voioșie.
 III

Îmi amintesc vizita asta a mătușii Grédel fiindcă, la opt zile după ea, au
început procesiunile, slujbele de ispășire și predicile, care n-au încetat decât la
întoarcerea Împăratului, în 1815, și care au fost reluate apoi până la plecarea lui
Carol al X-lea, în 1830. Toți cei ce-au trăit atunci știu că astea nu mai aveau
sfârșit. Așa încât, când mă gândesc la Napoleon, aud tunul de la arsenal bubuind
dimineața, gemulețele noastre clănțănind; și pe taica Goulden cum îmi strigă din
patul lui: „Încă o victorie, Joseph!… Ei! Ei! Ei! mereu victorii!” Iar când mă
gândesc la Ludovic al XVIII-lea, aud trăgând clopotele; mi-i închipui pe taica
Brainstein și pe cei doi băieți mai mari ai lui agățați de toate funiile bisericii, și
pe domnul Goulden cum îmi spunea râzând: „Asta, Joseph, e pentru sfântul
Magloire sau pentru sfântul Polycarpe!”
Nu-mi pot închipui în altfel acele vremuri.
Sub Imperiu, îi mai văd, la căderea serii, și pe taica Coiffé, pe Nicolas Rolfo
și alți cinci-șase veterani, care-și îndoapă tunul ca să mai tragă de douăzeci și
unu de ori, în vreme ce jumătate din locuitorii Phalsbourgului, pe bastionul din
față, privesc lumina roșie, fumul și câlții care sar în șanț; apoi, seara, luminățiile,
pocnitorile, artificiile, copiii care strigă Trăiască Împăratul! și după câteva zile,
actele de deces și recrutarea.
Sub Ludovic al XVIII-lea, văd altarele de pe stradă 40, țăranii care sosesc cu
căruțe pline de mușchi de pădure, de grozamă și de brăduleți, doamnele care ies
din case cu vase mari de flori, oamenii care aduc candelabre și crucifixe 41, iar
apoi procesiunile: domnul părinte cu vicarii săi; copiii de ajutor Jacob Cloutier,
Purrhus și Tribou, care cântă; paracliserul Koekli în anteriu roșu, cu prapurul
care mătură cerul; clopotele care sună cât pot de tare; domnul Jourdan, primarul
cel nou, cu fața lui mare și roșie, cu uniforma frumoasă și cu decorația Sfântul
Ludovic; noul comandant al pieții, domnul Robert de la Faisanderie, cu pălăria în
trei colțuri la subțioară, cu peruca lui mare pudrată – ai zice, de zăpadă – și cu
broderiile de pe haine scânteind la soare; iar în spatele lui, consiliul municipal și
nenumăratele lumânări de ceară aprinse mereu una de la alta când bate vântul;
ușierul bisericii, Jean-Pierre Sirou, cu bărbia albăstrie bine rasă, cu splendida lui
pălărie în două colțuri pusă de-a latul, cu eșarfa lată de mătase albă, presărată cu
flori de crin, de-a curmezișul pieptului, cu halebarda dreaptă, care lucește sus ca
o tavă de argint; tinerele fete, doamnele și mii de oameni de la țară în haine de
duminică, rugându-se laolaltă, bătrânele în fruntea sătenilor din fiecare sat,

40
În timpul procesiunilor, se ridicau în drumul lor, din loc în loc, altare (reposoirs), pentru
popasuri.
41
Pentru împodobirea altarelor și a străzilor.
repetând neîncetat cu glas limpede: „Bett fer ouns! Bett fer ouns!” 42; străzile
pline de frunze, ghirlandele și steagurile albe de la ferestre; evreii și luteranii care
privesc din umbră, de după obloanele ferestrelor de sus, în vreme ce soarele
luminează frumoasa priveliște! Da, asta a durat din 1814 până în 1830, cu
excepția celor O sută de zile 43, fără să mai vorbesc de predicile evanghelice, de
călătoriile prin țară ale episcopilor și de alte ceremonii în afară de program.
Prefer să vă vorbesc de toate astea de la început, căci dacă aș sta să vă povestesc
despre fiecare procesiune în parte, ar dura prea mult.
Ei bine, începutul a fost la 19 mai 1814. Și chiar în ziua când Harmantier a
anunțat ceremonia principală de ispășire, ne-au sosit cinci predicatori de la
Nancy, preoți tineri care s-au apucat să predice și au predicat toată săptămâna, de
dimineață până la miezul nopții. Asta trebuia să pregătească ispășirea; nu se
vorbea decât de ei în oraș, iar oamenii se converteau; femeile și fetele se duceau
toate să se spovedească.
Umbla și zvonul că vor trebui restituite bunurile naționale 44 și că procesiunea
va trage o linie între nemernici și oamenii cumsecade, pentru că nemernicii nu
vor îndrăzni să ia parte la ea. Vă puteți închipui cât de necăjit eram că rămân
oarecum fără voia mea printre nemernici. Slavă Domnului! n-aveam nimic pe
conștiință în legătură cu moartea lui Ludovic al XVI-lea 45, nu posedam nici
bunuri naționale și tot ce doream era să obțin învoirea de a mă însura cu
Catherine. Mă gândeam și eu, ca și mătușa Grédel, că domnul Goulden nu face
bine că se încăpățânează; dar n-aș fi îndrăznit cât lumea să-i vorbesc despre asta.
Eram tare necăjit, cu atât mai mult cu cât cei care veneau să ne aducă ceasuri de
reparat, oameni respectabili, primari, agenți silvici, aprobau cu toții seriile de
predici și spuneau că așa ceva nu se mai auzise. Domnul Goulden îi asculta fără
să răspundă, văzându-i înainte de treabă și, când era gata, se întorcea spunând:
„Iată, domnule Christophe, sau domnule Nicolas… face atât.” Părea că nu-l
interesează lucrurile astea și doar când unul ori altul ajungea cu vorba la bunurile
naționale, la rebeliunea de douăzeci și cinci de ani, la ispășirea vechilor crime,
atunci își scotea ochelarii ridicând capul ca să asculte și spunea având aerul că se
miră:
— I-auzi! i-auzi!… Cum așa?… cum așa?… e chiar atât de frumos, domnule
Claude? Ia te uită… ia te uită… mă uimești… Tinerii predicatori vorbesc chiar

42
Rugați-vă pentru noi! Rugați-vă pentru noi! (alsac).
43
Perioada dintre revenirea lui Napoleon și înfrângerea sa definitivă la Waterloo.
44
Sub denumirea de „bunuri naționale” se înțelegeau averile bisericești și senioriale scoase în
vânzare în timpul Revoluției din 1789 și cumpărate de diverși cetățeni, mai ales de la țară.
45
Ludovic al XVI-lea, judecat și condamnat de Convențiunea Națională, fusese decapitat la
21 ianuarie 1793. Monarhia, reîntronată, făcea răspunzător poporul și organiza ceremonii de
„ispășire”, reinstalând, cu aceeași ocazie, influența bisericii.
atât de bine!… Ah! dacă n-ar fi așa mare zor la lucru, m-aș duce și eu să-i
ascult… aș avea și eu nevoie să mă luminez.
Mă gândeam mereu că o să-și schimbe gândul cu privire la procesiunea pentru
Ludovic al XVI-lea și, în seara din ajunul ei, pe când terminam cina, fui foarte
mulțumit când îmi spuse deodată cu un aer bine dispus:
— Ei, Joseph, tu nu ești curios să-i auzi pe predicatori? Se spun atâtea lucruri
frumoase despre ei, că parcă aș vrea să-mi dau și eu seama ce-i adevărat și ce nu.
— Ah! domnule Goulden, îi zisei, eu sunt bucuros; dar ar trebui să ne grăbim,
fiindcă biserica e totdeauna plină la chemarea a doua.
— Ei, atunci, să plecăm, zise el ridicându-se și luându-și pălăria; da, sunt
curios să văd asta… Tinerii ăștia mă uimesc. Haidem!
Și-am coborât. Afară, luna lumina atât de tare încât îi recunoșteai pe oameni
ca ziua namiaza mare. La colțul lui Fouquet, se și vedea platforma din fața
bisericii plină de lume. Vreo două-trei bătrâne: Annette Petit, mătușa Balaie,
Jeannette Baltzer, cu șalurile lor mari strânse bine pe trup și cu bonetele lor cu
ciucuri trase pe ochi, trecură pe lângă noi, grăbindu-se.
— Ei! exclamă domnul Goulden, uite-le pe băbuțe; ei! ei! ei! așa le-am
pomenit!
Mergea râzând și-mi spuse pe drum că de la taica Colin nu se mai văzuse atâta
lume la slujba de seară. Nu-mi venea să cred că vorbește de bătrânul cârciumar
de la Trei trandafiri, din fața cazărmii de infanterie, și-l întrebai:
— Era un preot, domnule Goulden?
— Nu, nu, răspunse el zâmbind, vorbesc de bătrânul Colin. În 1792, aveam
clubul nostru în biserică, toată lumea putea să predice, dar cel mai bine vorbea
Colin. Avea un glas superb și spunea lucruri adânci și drepte; venea lumea din
Saverne, din Sarrebourg și chiar de mai departe ca să-l asculte; doamnele și
domnișoarele – cetățenele, cum li se spunea atunci – umpleau stranele, galeriile
și băncile; aveau cocarde tricolore la bonete și cântau Marsilieza ca să
însuflețească tineretul. N-ai văzut de când ești așa ceva. Uite, Annette Petit,
mătușa Baltzer, toate astea pe care le vezi alergând în fața noastră cu cartea de
rugăciuni erau printre primele; dar pe atunci aveau dinți și păr; le plăcea
libertatea, egalitatea și fraternitatea. Ei, ei, ei! biata Bével, biata Annette… acum
se duc să se pocăiască; erau totuși foarte bune patrioate, și cred că bunul
Dumnezeu o să le ierte…
Râdea amintindu-și de toate istoriile astea de demult. Dar pe treptele bisericii,
se întristă și spuse:
— Da… da… totul se schimbă… totul se schimbă! Mi-aduc aminte că, în ziua
când Colin a vorbit despre patria în primejdie, în ’93, trei sute de flăcăi din ținut
au plecat la armata lui Hoche; el i-a urmat și a ajuns comandantul lor; era un
bărbat strașnic printre grenadirii lui. A refuzat să semneze când cu numirea lui
Bonaparte ca împărat. Acum servește păhărele de rachiu la tejghea.
Apoi, privindu-mă, cam mirat de propriile lui gânduri, zise:
— Hai înăuntru, Joseph.
Intrarăm pe sub stâlpii groși de la orgă. Eram înghesuiți alături. Nu mai
spunea nimic. Câteva lumini străluceau dinspre altar pe deasupra capetelor. Doar
băncile ridicate și lăsate tulburau liniștea. Asta a ținut vreo zece minute; venea
mereu lume în urma noastră. În sfârșit, s-a auzit halebarda lui Sirou bătând
podeaua, iar domnul Goulden îmi spuse:
— Uite-l!
O lampă de deasupra aghiezmătarului dădea puțină lumină. O umbră urcă
atunci pe stânga în amvon, iar prăjina lui Koekli aprinse împrejur două sau trei
lumânări de ceară. Să tot fi avut predicatorul douăzeci și cinci-treizeci de ani;
avea o față plină și trandafirie și sub tonsură, păr lung, blond, care-i cădea în
bucle pe ceafă.
S-a început printr-o cântare; domnișoarele din oraș cântau în cor: Ce fericire-i
să fii creștin! Apoi, predicatorul spuse din amvon că a venit să apere credința,
religia, dreptul divin al lui Ludovic al XVIII-lea și întrebă dacă îndrăznește
cineva să susțină contrariul. Dar nimeni n-avea chef să fie bătut cu pietre; toată
lumea tăcea. În clipa aceea, un lungan slab, în banca din față, un bărbat oacheș,
înalt de vreo doi metri, cu o manta neagră, se ridică strigând:
— Eu… eu… susțin că credința, religia, dreptul regilor și celelalte sunt
adevărate superstiții. Susțin că republica e dreaptă și cultul rațiunii e cel mai bun
lucru!…
Și așa mai departe. Lumea era indignată; nu se mai pomenise așa ceva. Când
sfârși de vorbit, mă uitai la domnul Goulden; râdea încetișor și-mi spuse:
— Ascultă… ascultă!
Firește, am ascultat; tânărul predicator se ruga lui Dumnezeu pentru
necredincios; apoi începu să vorbească atât de frumos, încât mulțimea era
fermecată. Iar lunganul slăbănog răspundea spunând „că bine s-a făcut când au
fost ghilotinați Ludovic al XVI-lea, Maria-Antoaneta și toată familia!” Așa încât
indignarea creștea mereu și, pe la sfârșit, sătenii din Baraques Bois-de-Chênes, și
mai ales nevestele lor, voiau să intre în bancă și să-l cotonogească. Dar atunci
sosi Sirou strigând:
— Faceți loc!… faceți loc!…
Și bătrânul Koekli, în anteriu roșu, se repezi spre omul acela, care fugi în
sacristie, ridicând amândouă mâinile și strigând că s-a convertit, că se leapădă de
Satana, de deșertăciunile și de blestemățiile lui. Predicatorul înălță o rugăciune
pentru sufletul păcătosului: a fost un adevărat triumf pentru religie.
 Toată lumea a pornit spre ieșire pe la ceasurile unsprezece, și s-a anunțat că
procesiunea va avea loc a doua zi, duminică.
Din pricina mulțimii înghesuite care ne împinsese într-un colț, domnul
Goulden și cu mine am rămas cei din urmă; când am ieșit, țăranii din Quatre-
Vents, din Baraques, din Saint-Jean-des-Choux, din Bigelberg, ajunseseră
dincolo de Poarta Germaniei. Nu se mai auzeau decât obloanele pe care le
închideau orășenii și câteva bătrâne care se întorceau acasă pe strada Arsenalului,
vorbind între ele de minunățiile văzute.
Taica Goulden și cu mine mergeam și noi înconjurați de o mare tăcere; el nu
spunea nimic și zâmbea cu capul plecat. Așa am ajuns acasă.
Aprinsei lumânarea și, în timp ce se dezbrăca, îl întrebai:
— Ei, domnule Goulden, vorbesc bine?
— Da!… sigur că da, Joseph, răspunse el zâmbind; pentru niște tineri care n-
au văzut nimic din ce s-a întâmplat, nu e rău.
Apoi începu să râdă tare și spuse:
— Dar dacă făcea bătrânul Colin pe iacobinul, tot cred că l-ar fi încurcat
strașnic pe tânăr.
Eram tare mirat. Cum mai așteptam încă să aud ce spune domnul Goulden, el
își trase încet peste urechi scufia de mătase neagră și spuse gânditor:
— Oricum… oricum… oamenii ăștia o iau prea repede… mult prea repede!
Nu-mi vine de fel să cred că Ludovic al XVIII-lea știe toate astea… Nu! a văzut
prea multe în viața lui ca să nu cunoască mai bine oamenii. În fine! bună seara!
Joseph, bună seara! Să sperăm că o să sosească curând un ordin de la Paris care
să-i trimită pe tinerii ăștia înapoi, în seminariile lor… Noapte bună!
Am intrat în odaia mea și, după ce m-am culcat, am tot visat visuri cu
Catherine, cu iacobinul și cu procesiunea pe care aveam s-o vedem.
 IV

A doua zi, clopotele au început să bată dis-de-dimineață. M-am sculat, am

deschis obloanele și am văzut soarele roșu care suia în dosul ierbăriei, deasupra
pădurii Bonne-Fontaine. Să fi fost ceasurile cinci; se simțea de pe acum că va fi
foarte cald peste zi, iar mirosul frunzelor de stejar, de fag și de ilice răspândite pe
străzi umplea aerul. Cete de țărani și începeau să sosească, iar vorba lor spărgea
tăcerea. Recunoșteai toate satele: pe cei din Wechem, din Metting, din Graufthal,
din Dosenheim, după pălăriile lor în trei colțuri lăsate pe frunte ca un cozoroc,
după surtucele lor scurte, femeile purtând rochii lungi și negre și bonete mari cu
tigheluri ca de plapumă, puse pe ceafă; pe cei din Dagsberg, din Hildehouse, din
Harberg, din La Houpe, după pălăriile lor de pâslă mari și rotunde, femeile având
capul gol și fustă scurtă, toate mărunte, oacheșe, uscățive și iuți ca praful de
pușcă. După ei veneau copiii, ținându-și în mâini încălțările; dar se așezau toți la
rând pe stâlpii din Luterspech și se încălțau pentru procesiune.
Soseau și câțiva preoți, câte trei-patru, în urma sătenilor lor, vorbind și râzând
între ei ca niște oameni bine dispuși.
Eu, cu coatele pe fereastră, mă uitam la ei și mă gândeam că au trebuit să
pornească la drum de la miezul nopții ca să sosească atât de dimineață, că au
trebuit să străbată munții lor, mergând pe sub copaci ceasuri întregi și trecând pe
podețe la lumina lunii. Îmi spuneam că religia e totuși un lucru frumos, că
orășenii nu-și dau seama, dar că mii de oameni muncitori de la țară, tăietori de
lemne și plugari, ființe aspre dar bune la inimă totuși, iubindu-și nevasta și
copiii, cinstind bătrânețea părinților lor, pe care-i ajutau până în ceasul morții și
le închideau ochii cu speranța unei vieți mai bune, n-au pe lume decât
mângâierea asta.
Și, privind mulțimea care trecea mereu, mă gândeam că mătușa Grédel și
Catherine sunt la fel de credincioase; eram fericit să știu că ele se roagă pentru
mine.
Soarele se înălța, clopotele băteau și eu priveam mereu. Îl auzeam și pe
domnul Goulden sculându-se și îmbrăcându-se; după câteva clipe intră fără haină
în odaia mea și, văzându-mă pe gânduri, exclamă:
— Joseph, tot ce se vede mai frumos pe lume e religia poporului!
Și cum stăteam foarte mirat că-l aud spunând tocmai ceea ce gândeam:
— Da, zise el, iubirea de Dumnezeu, iubirea de patrie și iubirea de familie
sunt unul și același lucru. Numai că ceea ce te întristează uneori e să vezi că
iubirea de patrie e strâmbată pentru a satisface ambiția unui om, iar iubirea de
Dumnezeu pentru a face să crească trufia și spiritul de dominație al câtorva.
Vorbele astea m-au impresionat; le-am ținut minte și m-am gândit deseori de-
atunci că sunt tristul adevăr.
 Prin urmare, ca să ne întoarcem la ziua aceea, veți ști că, de când cu blocada,
noi lucram și duminica, fiindcă domnul Goulden, fiind cu serviciul la tunuri, pe
metereze, își neglijase lucrul și ne aflam în întârziere. În ziua aceea, așadar, ca și
în celelalte, aprinsei focul în sobița noastră și pregătii gustarea. Ferestrele
rămăseseră deschise și se auzea vuietul mare de afară.
Taica Goulden, aplecat la una din ferestre, spunea:
— Ia te uită, toate prăvăliile sunt închise… afară de hanuri și de cârciumi.
El râdea, iar eu îi spusei:
— Oare să deschidem vitrina, domnule Goulden? Asta s-ar putea să ne aducă
mari neajunsuri.
Se întoarse, mirat parcă, și spuse:
— Ascultă, Joseph, n-am cunoscut în viața mea un băiat mai bun ca tine, dar
n-ai caracter. Pentru ce să ne închidem vitrina? Pentru că Dumnezeu a făcut
lumea în șase zile și s-a odihnit a șaptea? Dar noi n-am făcut lumea și avem
nevoie să muncim ca să trăim. Dacă am închide vitrina din interes, dacă am vrea
să facem pe sfinții ca să câștigăm astfel clienți noi, asta ar fi fățărnicie. Vorbești
câteodată fără să te gândești.
Văzui numaidecât că am greșit și răspunsei:
— Domnule Goulden, să lăsăm mai bine vitrina deschisă, o să vadă lumea că
vindem ceasornice; asta nu poate strica nimănui.
Abia ne așezasem la masă și iată-le sosind pe mătușa Grédel și pe Catherine.
Catherine era îmbrăcată toată în negru, din pricina slujbei pentru Ludovic al
XVI-lea; avea o bonețică de tul negru, o rochie foarte bine croită, și asta îi făcea
tenul atât de alb, de trandafiriu și de fraged, încât nu-mi venea oarecum să cred
că e drăguța lui Joseph Bertha; gâtul îi era alb ca zăpada și, dacă nu erau buzele
și bărbia ei mică trandafirie, dacă nu erau ochii ei albaștri și părul blond, aș fi
crezut că e alta care-i seamănă, dar e și mai frumoasă. Ea râdea văzând cât de
mult o admir. La urmă, îi spusei:
— Catherine, acum ești prea frumoasă, nu mai îndrăznesc să te sărut.
— Ei, lasă! zise ea. N-ai de ce să te sfiești.
Și cum se apleca peste umărul meu, o sărutai îndelung așa încât taica Goulden
și mătușa se priveau râzând, iar eu aș fi vrut să-i știu departe de tot, ca să-i spun
Catherinei că o iubesc din ce în ce mai mult și că mi-aș da viața pentru ea de mii
și mii de ori; dar față de ei, nu se făcea. Mă gândeam la lucrurile astea și ele mă
înduioșau.
Mătușa avea și ea o rochie neagră și cartea de rugăciuni sub braț.
— Vino de mă sărută și pe mine, Joseph, zise ea; nu vezi că am și eu o rochie
neagră, ca și Catherine!
O sărutai, în timp ce domnul Goulden spunea:
 — Să veniți să luați masa cu noi… ne-am înțeles… dar deocamdată trebuie să
gustați ceva.
— Am mâncat acasă, răspunse mătușa.
— Nu-i nimic… Dumnezeu știe când o să se termine procesiunea… o să stați
mereu în picioare… trebuie să aveți puteri.
Atunci s-au așezat, mătușa la dreapta mea, Catherine la stânga, taica Goulden
în față. Am băut câte un pahar bun de vin, iar mătușa a spus că procesiunea o să
fie splendidă… că vor lua parte cel puțin douăzeci și cinci de preoți din
împrejurimi… că a venit și domnul părinte Hubert din Quatre-Vents… că altarul
cel mare din fața cazărmii de cavalerie se înalță până peste acoperișuri… Că
brazii și plopii din jur au panglici de crep negru și că pe altarul din biserică e
întinsă o bucată de postav negru. A vorbit despre toate, în vreme ce eu o priveam
pe Catherine și amândoi ne gândeam fără să spunem nimic: „O! Doamne! când o
să căpătăm învoirea de cununie!… Când o să-și găsească timp păcătosul ăla de
ministru să ne scrie: «Cununați-vă și lăsați-mă în pace!»”
În sfârșit, pe la nouă, cum băteau clopotele pentru chemarea a doua, a trebuit
să ne despărțim; mătușa spuse:
— E chemarea a doua… ei, atunci, o să venim la masă cât s-o putea mai
repede.
— Da… da… cumătră Grédel, răspunse domnul Goulden, o să vă așteptăm…
S-au ridicat numaidecât. O condusei pe Catherine până jos pe scară, ca s-o
mai sărut o dată. Mătușa Grédel striga:
— Haidem repede! haidem repede!
După ce-au ieșit, m-am urcat să mă așez iar la lucru. Dar din momentul acela
până pe la unsprezece, n-am putut să fac nimic. Mulțimea de oameni era atât de
mare, că nu se mai auzea afară decât un zgomot imens, un zgomot de frunze
călcate în picioare; iar când procesiunea ieși din biserică, efectul a fost atât de
măreț, încât chiar domnul Goulden lăsă lucrul, ca să asculte cântările și
rugăciunile.
Eu mi-o închipuiam pe Catherine în mulțime, mai frumoasă decât toate
celelalte, și pe mătușa Grédel lângă ea, repetând cu glas limpede: „Bett fer ouns!
Bett fer ouns!”… Mi le închipuiam tare obosite, și toate vocile, toate cântările
astea îmi purtau gândurile aiurea; țineam eu un ceasornic în mână și încercam să
lucrez, dar mintea mi-era în altă parte… Cu cât urca soarele, cu atât îmi creștea
supărarea, când, deodată, domnul Goulden îmi spuse râzând:
— Ei, Joseph, parcă nu prea merge astăzi?
Și cum eu mă făcusem roșu tot:
— Da… zise el, pe vremuri, când îmi umbla gândul la Louise Bénédum,
puteam să mă uit mult și bine la resorturi și la rotițe, nu vedeam decât ochii ei
albaștri.
 Și oftă; eu începui de asemenea să oftez, gândindu-mă: „Ah! ce dreptate ai,
domnule Goulden, ce dreptate ai!”
— De ajuns, Joseph, spuse el după o clipă, luându-mi ceasornicul din mână.
Du-te, băiete! încearcă s-o găsești pe Catherine… Iubirea nu poate fi înăbușită…
e peste puterile noastre!
Auzindu-l că-mi spune vorbele astea, aș fi vrut să strig: „Ah, om bun ce ești…
ah! om drept ce ești… Ah! n-ai să știi niciodată cât, de drag îmi ești” Dar el se
ridicase ca să-și șteargă mâinile pe prosopul din dosul ușii, și-i spusei:
— De vreme ce țineți dumneavoastră neapărat, domnule Goulden…
— Da… da… neapărat.
N-am mai stat să ascult mai multe, îmi sălta inima de bucurie; mi-am pus
pălăria și-au coborât scările ca o săgeată, strigând:
— Peste un ceas, domnule Goulden.
Mă și aflam afară. Dar ce lume… ce lume!… un furnicar de pălării în trei
colțuri, de pălării de pâslă, de bonete și, pe deasupra lor, biserica trăgea rar
clopotele.
Am stat și m-am uitat de pe trepte mai bine de un minut fără să știu încotro s-
o iau; și văzând, până la urmă, că nu e chip să fac un pas prin mulțimea asta, am
luat-o pe străduța Lanche ca să ajung la zidurile de apărare și să alerg să aștept
procesiunea pe taluzul de la Poarta Germaniei, fiindcă tocmai mergea atunci în
sus pe strada Colegiului. Să fi fost ceasurile unsprezece. În ziua aceea, aveam să
văd lucruri care, de atunci, mi-au dat deseori mult de gândit: erau semne de mari
nenorociri, și nimeni nu le vedea, nimeni n-avea destulă judecată ca să le prindă
înțelesul. Abia mai târziu, când toată lumea a fost iar înglodată în necazuri până
în gât, când a trebuit să luăm din nou ranița și pușca pentru a ne duce să fim
sfârtecați, abia atunci și-a spus fiecare: „Ah! dacă am fi avut judecată… dacă am
fi avut simțul dreptății… dacă am fi avut prevedere! Ne era așa de bine!… Ne-
am afla tot acasă, în vreme ce acum iar începe prăpădul. Ce-ar fi trebuit să
facem? Nimic altceva decât să ne vedem de treabă… doar nu era prea greu asta.”
Ce păcătoșenie!
Mergeam așadar pe străduța Lanche, unde erau împușcați dezertorii în vremea
Imperiului. Zgomotul se depărta, ca și cântările, rugăciunile și sunetul
clopotelor! Toate ușile și ferestrele erau închise, toată lumea era la procesiune. În
tăcerea adâncă, m-am oprit câteva clipe în umbra vechii mahalale ca să-mi trag
suflarea; dinspre câmp sufla un vânticel răcoros pe deasupra zidurilor de apărare;
ascultam vuietul depărtat, îmi ștergeam fața asudată și mă gândeam:
„Unde s-o găsesc acum pe Catherine?”
Era să plec din nou urcând scara porții boltite, când auzii pe cineva
exclamând:
— Margot, ia marchează punctele!
 Și-abia atunci am văzut că ferestrele de la etajul întâi, la cârciuma taicăi
Colin, erau deschise și că niște bărbați în vestă jucau biliard. Erau figuri de
militari vechi, cu părul scurt și cu mustățile retezate. Umblau încoace și încolo,
strigând în jurul biliardului, fără să le pese de Ludovic al XVI-lea, nici de primar,
nici de comandant, nici de târgoveți. Unul dintre ei, mărunt, îndesat, cu favoriți
de forma țevii pistolului, cum purtau husarii, cu cravata desfăcută, se aplecă
chiar în afară, cu tacul sprijinit de marginea ferestrei, și se uită înspre piață
strigând:
— Reluăm partida la cincizeci!
Mă gândii îndată că erau probabil ofițeri în demi-soldă 46 care-și cheltuiau
acolo ultimii gologani și care în curând n-aveau să mai aibă cu ce trăi. Îmi
reluasem drumul și grăbeam pasul pe sub bolta ierbăriei, în dosul colegiului, cu
gândul la toate astea; dar când am ajuns pe taluzul de la Poarta Germaniei, am
uitat totul; procesiunea întorcea colțul la Bockholtz, cântările răsunau tare în fața
altarului ca niște trompete; preoții tineri din Nancy alergau prin mulțime, cu
crucea în sus, ca să țină ordine; majordomul Sirou își îndrepta maiestos spatele
sub prapurul bisericii; în față, toți preoții și toți copiii de ajutor cântau,
rugăciunile se înălțau până la cer; în urmă, mulțimea răspundea, și asta producea
un murmur surd și cutremurător.
Eu, stând în vârful picioarelor și pe jumătate ascuns de hangar, nu mă mai
gândeam decât la Catherine, aș fi vrut s-o descopăr în mijlocul mulțimii; dar câte
stindarde, pălării în trei colțuri și bonete am tot văzut defilând pe strada Ulrich!
Cine și-ar fi putut închipui că e atâta lume în ținutul nostru; pesemne că niciun
picior de om – afară de copiii mici și vreo câteva babe ca să vadă de ei – nu
rămăsese prin sate.
Asta dura de cel puțin douăzeci de minute și nu mai trăgeam nădejde s-o
zăresc pe Catherine, când deodată o văzui alături de mătușa Grédel. Mătușa se
ruga cu un glas atât de limpede că-l auzeai deasupra celorlalte; Catherine nu
spunea nimic și înainta cu pași mici, cu ochii plecați. Ah! dac-aș fi putut s-o
chem, ea m-ar fi auzit poate; dar mi-ajungea că nu mă dusesem la procesiune, nu
făcea să mai stârnesc și zarvă. Tot ce pot spune, și niciun veteran din Phalsbourg
nu va susține contrariul, e că iubita mea nu era fata cea mai puțin drăguță din
ținut și că Joseph Bertha nu era de plâns.
Prin urmare, Catherine trecuse de o bună bucată de vreme, iar procesiunea se
oprise în Piața Armatei, în fața unui altar mare, la dreapta bisericii. Domnul
părinte slujea, tăcerea se întindea peste întreg orașul. Pe străduțele de la dreapta
și de la stânga, toată lumea tăcea ca și când ar fi putut vedea preotul la altar,
mulți îngenuncheau, alții se odihneau pe treptele caselor, căci arșița era mare și
46
În timpul Restaurației, ofițerii din armata lui Napoleon, scoși din activitate, nu mai primeau
decât jumătate din soldă, de unde și numele lor de demi-soldes.
unii din ei erau plecați de-acasă dinainte de ivirea zorilor. Priveliștea asta mă
mișca, mă rugam și eu pentru patrie, pentru pace, pentru tot ce simțeam în mine,
și-mi aduc aminte că în momentul acela se auzeau la picioarele taluzului, sub
Poarta Germaniei, niște glasuri care spuneau pe un ton prietenos:
— Haideți… haideți… faceți puțin loc, dragilor!
Procesiunea bara drumul, călătorii nu puteau înainta și glasurile lor tulburau
puțin reculegerea mulțimii. Câteva persoane din fața porții se dădeau la o parte;
majordomul și paracliserul priveau de departe; eu însumi mă apropiasem puțin,
din curiozitate, de rampă, sub hangar. În momentul acela, vreo cinci-șase soldați
în vârstă, albi de praf, cu umerii încovoiați și părând prăpădiți de oboseală, se
strecurară pe lângă taluz, ca să ajungă în străduța arsenalului, unde fără îndoială
sperau să găsească drumul liber. Parcă-i văd și-acum cu bocancii lor uzați, cu
moletierele albe, cu uniforma veche și peticită și cu chipiul desfundat de ploi, de
soare și de mizeriile războiului; înaintau în șir, mergând și pe iarba povârnișului,
ca să deranjeze cât mai puțin pe cei așezați jos; un bătrân cu trei galoane, care
mergea înainte și care semăna cu bietul sergent Pinto, ucis lângă Hinterthôr, la
Leipzig, îmi rupea inima: avea aceleași mustăți lungi și cărunte, aceiași obraji
scobiți, și același aer mulțumit, cu toate suferințele și nenorocirile prin care
trecuse; ducea o boccea mică în vârful bățului și zâmbea spunând în șoaptă: „Fie
cu iertare, doamnelor și domnilor, fie cu iertare”. Ceilalți îl urmau pas cu pas.
Erau primii prizonieri pe care ni-i trimitea înapoi convenția din 23 aprilie; de-
atunci, am tot văzut trecând asemenea soldați în fiecare zi până în iulie. Aceștia,
fără îndoială, merseseră iute ca să revadă mai curând Franța.
Ajungând la începutul străduței, văzură că mulțimea se întindea încă mult mai
departe înspre arsenal; ca să nu mai deranjeze lumea, intrară în adâncitura porții
de piatră și se așezară pe treapta umedă, cu bocceluțele lângă ei, așteptând
plecarea procesiunii; se întorceau de departe și nu prea știau ce se întâmplase pe
la noi.
Din păcate, cei din Baraques Bois-de-Chênes, lunganul Horni, Zaphéri Roller,
Nicolas Cochart dărăcitorul, Pinacle ambulantul – pe care-l făcuseră primar ca
să-l răsplătească de a fi arătat aliaților drumul de la Falberg și de la Graufthal în
timpul blocadei – toți nemernicii ăștia, și alții ca ei, care voiau să capete medalia
cu floarea de crin – ca și când floarea de crin putea să-i facă mai buni – din
păcate, toți derbedeii ăștia care trăiau din surcele furate din pădure, văzuseră de
departe vechea cocardă tricoloră în vârful chipielor și se gândeau, fiecare în sine:
„Uite prilejul să arătăm că suntem adevărați sprijinitori ai tronului și ai altarului”.
Se apropiau îmbrâncind lumea. Pinacle, cu gâtul înfășurat într-o cravată
neagră, groasă, cu un doliu de-un cot la pălărie, cu gulerul cămășii trecând peste
urechi și cu aerul grav al unui bandit care vrea să pară om cinstit, Pinacle sosi cel
dintâi. Bătrânul soldat cu trei galoane, zărind de departe ceata asta care-i
amenința se ridicase să vadă despre ce e vorba.
— Lăsați, nu vă grăbiți atâta, zicea el… noi n-avem obiceiul s-o luăm la
fugă… Ia să vedem, ce-aveți cu noi?
Dar Pinacle nu voia să piardă un prilej atât de bun de a-și arăta zelul față de
Ludovic al XVIII-lea; în loc să răspundă, îi doborî chipiul cu o palmă puternică,
strigând:
— Jos cocarda!
Bineînțeles veteranul indignat voi să se apere, dar cei din Baraques soseau
buluc, bărbați și femei; ei tăbărâră pe soldați, îi răsturnară, le smulseră cocarda,
epoleții, și-i călcară în picioare fără rușine și fără milă. Bietul bătrân se ridică de
mai multe ori, strigând cu un glas care-ți sfâșia inima:
— Ah! mișeilor!… Francezi sunteți?… Ah! ticăloșilor!…
Și de fiecare dată primea noi lovituri. Până la urmă îi lăsară în colțul lor, plini
de sânge și cu hainele rupte; iar domnul comandant de La Faisanderie, care se
apropiase și el, declară că trebuie duși la pușcărie.
Eu dacă aș fi putut coborî, eram în stare, fără să mă mai gândesc la Catherine,
la mătușa Grédel și la domnul Goulden, să le sar în ajutor, iar cei din Baraques
m-ar fi cotonogit ca și pe ei. Astăzi, când mă gândesc, mă înfior. Din fericire
zidul porții de apărare are mai bine de șapte metri și, văzând că-i duceau de-
acolo plini de sânge, văzând ticăloșia asta, am început să fug înspre arsenal și m-
am întors acasă atât de alb la față încât domnul Goulden exclamă:
— Joseph, a trecut peste tine vreo căruță?
— Nu, domnule Goulden, nu, îi spusei eu, dar am văzut chiar acum ceva
îngrozitor.
Și începui să plâng povestindu-i ce văzusem. El se plimba în sus și în jos, cu
mâinile la spate, și se oprea din când ca să mă asculte, cu ochii sticloși și cu
buzele strânse.
— Joseph, mă întrebă el, făcuseră ceva oamenii ăștia?
— Nu, domnule Goulden.
— Nu se poate… trebuie să fi făcut ei ceva ca să fie tratați așa… Doar nu
suntem sălbatici, ce naiba! Chiar cei din Baraques trebuie să fi avut alte motive
decât cocarda.
Nu putea să mă creadă; abia după ce auzi de două ori totul în amănunte, spuse
în sfârșit:
— Ei atunci, te cred… Da, de vreme ce totul s-a petrecut sub ochii tăi, te cred.
Și e o nenorocire mai mare decât îți închipui tu, Joseph. Dacă merge așa, dacă nu
se pune un frâu zdravăn tuturor haimanalelor ăstora, dacă cei de teapa lui Pinacle
sunt mai tari, oamenii cinstiți trebuie să deschidă ochii.
 Mai mult n-a spus, căci procesiunea se sfârșise, iar Catherine și mătușa Grédel
soseau.
Prânzirăm împreună; mătușa era tare mulțumită, Catherine de asemenea; dar
toată plăcerea pe care o aveam văzându-le nu mă împiedica să am o piatră pe
inima. Domnul Goulden căzuse pe gânduri.
În sfârșit, seara, le-am condus pe Catherine și pe mătușa până la Roulette și
acolo, după ce ne-am îmbrățișat, le-ism urat noapte bună. Era cam vreo opt și m-
am întors numaidecât acasă. Domnul Goulden ieșise să citească gazeta la berăria
Omul sălbatic, cum făcea întotdeauna duminica. Eu mă culcai. Pe la zece, se
înapoie și el, și, văzând că mai arde lumânarea pe masa mea, împinse ușa și-mi
spuse:
— Se pare că se fac procesiuni peste tot, Joseph; numai de asta e vorba în
gazetă.
Îmi mai spuse că se vor întoarce optzeci de mii de prizonieri și că asta-i un
lucru bun pentru țară.
 V

A doua zi trebuiau întoarse orologiile în oraș; domnul Goulden, care

îmbătrânea, mă însărcinase pe mine cu treaba asta, așa că plecai devreme de-
acasă. În timpul nopții, o vijelie aruncase frunzele de-a lungul zidurilor; lumea
venea să-și ia înapoi de la altare, care candelabrele, care vasele de flori.
Priveliștea asta mă întrista și-mi spuneam: „Acuma și-au făcut slujba morților,
acum pot fi mulțumiți! De-ar sosi învoirea, altceva nu vreau; dar dacă oamenii
ăștia cred că ne fac să uităm de toate cu cântările lor, se înșală. În vremea
Împăratului, plecai în Rusia sau în Spania, e-adevărat; dar cel puțin miniștrii nu
lăsau tineretul să tânjească. Grozav aș vrea să știu la ce e bună pacea, dacă nu ca
să te însori.”
Gândurile astea mă făceau mânios; mi-era ciudă pe Ludovic al XVIII-lea, pe
contele D’Artois47, pe emigranți, pe toată lumea, și ziceam tare: „Nobilii își bat
joc de popor!”
Când m-am întors acasă, l-am găsit pe domnul Goulden punând masa; în
timpul prânzului, i-am spus tot ce gândeam; el m-a ascultat zâmbind și a zis:
— Ia seama, Joseph, ia seama! nu te aprinde, nu cumva ești pe cale să devii
iacobin?
Se ridicase ca să deschidă dulapul; mă uitam la el, crezând că se duce să ia o
sticlă, când îmi întinse o scrisoare grea și pătrată, cu o ștampilă mare și roșie.
— Uite, Joseph, îmi spuse el, uite ce mi-a lăsat pentru tine brigadierul
Werner.
În clipa aceea am simțit că-mi tresare inima și m-am uitat la scrisoare cu ochi
tulburi.
— Haide; deschide-o odată! îmi spunea taica Goulden.
Am deschis-o și am încercat să citesc, dar mi-a trebuit timp; și deodată am
exclamat:
— Domnule Goulden, e învoirea!
— Crezi? întrebă el.
— Da, e învoirea! exclamai eu ridicând brațele.
— Ah! păcătosul de ministru, de-astea se ține! zise domnul Goulden.
Iar eu îi răspunsei:
— Știți ce, eu nu mă pricep la politică; dar dac-a venit învoirea, ei bine, restul
nu mă privește.
El râdea tare, exclamând:
— Ah! dragul de Joseph! dragul de Joseph!
Vedeam eu că-și bate nițel joc de mine, dar puțin îmi păsa.
47
Contele d’Artois era fratele mai mic al lui Ludovic al XVIII-lea, căruia i-a urmat la tron în
1824. Ca emigrant și ca rege (Carol al X-lea) a dus o politică reacționară.
 — Acuma trebuie să dăm îndată de veste Catherinei și mătușii Grédel, strigai
eu plin de bucurie; trebuie să-l trimitem repede pe băiatul lui Chardron.
— Ei, du-te chiar tu, e mult mai bine, îmi spuse el, bun cum era.
— Dar lucrul, domnule Goulden?
— Lasă! lasă! într-o asemenea împrejurare se uită lucrul. Du-te, băiete,
grăbește-te. Cum vrei să lucrezi acuma? Nici nu vezi limpede!
Era adevărat, n-aș fi putut face nimic. Mă ridicai așa de bucuros că-mi venea
să plâng. Ba chiar îl sărutai pe domnul Goulden; apoi, fără să mai întârzii cu
schimbatul hainei, plecai în goană. Și vedeți ce lucru mare e bucuria: trecusem
de multă vreme de Poarta Germaniei, de pod, de avanpost, de hanul Roulette și
de poșta cu cai fără să văd nimic și, abia când am zărit, la două-trei sute de metri
de sat, coșul și ferestruicile casei noastre, mi-am amintit totul ca un vis, am
început să citesc iar învoirea și să-mi repet: „E-adevărat! da, e-adevărat!… Ce
fericire!… Oare ele ce-au să spună?”
Și așa am ajuns în fața casei noastre. Am împins ușa strigând:
— Învoirea!
Mătușa Grédel, cu picioarele în galenți, tocmai mătura bucătăria, iar Catherine
cobora scara veche de lemn din dreapta, cu brațele goale, cu basmaua ei albastră
încrucișată pe sâni. Tocmai se dusese în pod după talaș, și amândouă, văzându-
mă și auzindu-mă strigând: „Învoirea!” rămaseră împietrite. Dar eu repetai:
„Învoirea!” Iar mătușa Grédel ridică deodată amândouă mâinile, cum făcusem
eu, strigând:
— Trăiască regele!
Catherine păli și se sprijini de balustradă. În aceeași clipă, ajunsei lângă ea și
începui s-o sărut așa de tare încât se rezemă de umărul meu plângând cu lacrimi
fierbinți, iar eu o coborâi aproape pe sus, în vreme ce mătușa Grédel se învârtea
în jurul nostru și striga:
— Trăiască regele! Trăiască ministrul!
Ce mai, era ceva nemaipomenit. Veni chiar vecinul nostru, bătrânul fierar
Rupper, cu șorțul lui de piele și cu cămașa desfăcută, și întrebă:
— Ce-i?… ce-i? da’ ce s-a întâmplat, vecino?
Avea în mână cleștele cel mare și ne privea holbând ochii lui mici. Atunci ne-
am mai liniștit, iar eu am răspuns:
— Am primit învoirea de căsătorie.
— A! asta e vasăzică! spuse el; acum înțeleg… înțeleg.
Lăsase ușa deschisă și vreo cinci-șase vecini și vecine, Anna Schmoutz,
torcătoarea, Christophe Wagner, pândarul, Zaphéri Gross și mai mulți alții sosiră
îndată; odaia era plină de lume. Începui să citesc învoirea cu glas tare. Ascultau
toți; când am sfârșit, Catherine începu iar să plângă iar mătușa zise:
 — Vezi tu, Joseph, ministrul ăsta e un om de zahăr… Dacă ar fi aici, l-aș
săruta și l-aș invita la nuntă; i-am da locul de cinste lângă domnul Goulden.
După ce vecinele plecară ca să răspândească vestea, începui să-i fac declarații
de dragoste Catherinei, ca și când cele vechi nu mai intrau la socoteală, și o pusei
de asemenea să repete de mii și mii de ori că n-a iubit niciodată pe altcineva
decât pe mine, așa că eram înduioșați și apoi bucuroși, și din nou înduioșați și
iarăși bucuroși, și tot așa până seara. Mătușa Grédel, care făcea de mâncare,
striga, vorbind cu ea însăși: „Asta zic și eu un rege bun!” Sau: „Dacă s-ar
întoarce pe lume bietul Frantz al meu, ce fericit ar fi astăzi; dar nu poți avea
totul!”
Mai spunea că și procesiunea ne prinsese bine. Catherine și cu mine nu
răspundeam nimic, ne era prea mare bucuria. Am prânzit, am luat gustarea de
după-masă și am cinat fără să vedem și fără să auzim nimic; și-abia pe la nouă
seara băgai deodată de seamă că s-a făcut noapte și că trebuie să plec. Atunci
ieșirăm împreună, mătușa, Catherine și cu mine. Era un clar de lună de toată
frumusețea. Ele mă conduseră până la Roulette, și pe drum ne înțeleserăm ca
nunta să se facă peste două săptămâni. În fața fermei, sub plopii bătrâni, mătușa
mă sărută, eu o sărutai pe Catherine și-apoi mă uitai după ele cum urcau dealul
până în sat. Se întorceau ridicând mâna, o ridicam și eu pe-a mea. În sfârșit, după
ce-au ajuns acasă, am luat-o iar la drum spre oraș, unde am ajuns pe la ceasurile
zece. Am traversat piața mare și am intrat în casă.
Domnul Goulden era în pat, dar nu dormea încă; m-a auzit deschizând ușa
încetișor. Când am aprins lampa și am dat să intru în odaia mea, m-a chemat:
— Joseph!
M-am apropiat îndată, iar el, privindu-mă înduioșat, mi-a întins brațele. Ne-
am îmbrățișat, apoi mi-a spus:
— Foarte bine, băiatule, ești fericit și meriți să fii. Acuma du-te de te culcă; o
să stăm mâine de vorbă.
M-am dus atunci să mă culc, dar multă vreme n-am putut dormi; mă trezeam
pe fiece clipă gândind: „Oare-i adevărat? Oare a sosit învoirea?” Și exclamam în
sinea mea: „Da, e-adevărat!” Către dimineață am adormit totuși. Când m-am
trezit, era ziuă mare; am sărit din pat ca să mă îmbrac; în aceeași clipă, din odaia
vecină, domnul Goulden îmi striga voios:
— Hai, Joseph, vino la masă!
— Ah! să iertați, domnule Goulden, i-am spus, eram așa de bucuros, că
aproape n-am putut adormi.
— Da… da… te-am auzit eu, a răspuns el râzând.
Am intrat în atelierul nostru, unde masa era gata pusă.
 VI

După fericirea de a mă însura cu Catherine, cea mai mare bucurie a mea era
gândul că aveam să ajung și eu om în rândul oamenilor; fiindcă una e să te bați
pentru alții și alta e să lucrezi pentru tine. Domnul Goulden îmi spusese că o să
mă ia de asociat la negoțul lui și mi-l închipuiam dinainte pe Joseph Bertha
ducându-și nevestica duminica la biserică și apoi la plimbare, înspre Roche-Plate
sau Bonne-Fontaine. Imaginea asta mă impresiona mult. Până atunci, mă duceam
în fiecare zi la Catherine; ea mă aștepta în livadă în timp ce mătușa Grédel
pregătea kuchlen-ii și kougelhof-ii pentru nuntă; ne priveam ceasuri întregi; ea
era fragedă și zâmbitoare, se făcea din zi în zi mai frumoasă.
Domnul Goulden, văzând că mă înapoiez seara din ce în ce mai mulțumit, îmi
spunea:
— Ce zici, Joseph, parcă merge mai bine decât prin părțile Leipzigului!
Câteodată, aș fi vrut să mă așez iar la lucru, dar el nu mă lăsa și spunea:
— Lasă! Zilele fericite sunt așa de puține în viață. Du-te la Catherine, hai!
Mai târziu, dacă mi-o abate și mie să mă însor, o să lucrezi tu pentru mine.
Râdea. Ah! asemenea oameni ar trebui să trăiască o sută de ani. Ce inimă
bună! ce om drept și dintr-o bucată! Era un adevărat tată pentru noi; și astăzi
încă, deseori, când mi-l închipui cu scufia lui de mătase neagră trasă pe urechi,
cu bărbia căruntă nerasă de o săptămână, cu ochii încrețiți de voie bună și cu
zâmbetul pe buze, deseori, după atâția ani, îmi pare că-i aud încă glasul și-mi dau
lacrimile.
Dar acum trebuie să vă povestesc un lucru care s-a întâmplat cu două zile
înainte de nunta noastră și pe care n-am să-l uit niciodată. Era la 6 iulie, nunta
trebuia să aibă loc la 8; toată noaptea n-am visat decât la asta. Dimineața, între
șase și șapte, mă scol; taica Goulden se și așezase la lucru, cu ferestrele deschise.
Mă spălam pe față cu gândul să alerg la Quatre-Vents; dar iată că un sunet de
trâmbiță și două bătăi de tobă răsună sub Poarta Franței, ca atunci când sosește
un regiment; trâmbițașii își încearcă muștiucul, și toboșarii bat de două-trei ori ca
să apuce bine în mâini bețigașele. Numai când am auzit asta și părul mi s-a făcut
măciucă și-am strigat:
— Domnule Goulden, e regimentul 6!
— Ei da, zice el, de o săptămână tot orașul vorbește de asta, dar tu nu mai
asculți nimic; asta-i încununarea nunții, Joseph, am vrut să-ți păstrez surpriza.
Atunci n-am mai ascultat nimic, am traversat odaia ca vântul și am coborât ca
o săgeată. Bătrânul nostru toboșar-caporal, Padoue, își și ridica bastonul, tobele
soseau în urma lui legănându-se pe șoldurile toboșarilor; iar mai departe maiorul
Gémeau călare, pompoanele roșii ale grenadirilor și baionetele înaintau încet: era
batalionul 3. Începu marșul și sângele-mi porni mai repede prin vine. Dintr-o
ochire recunoscui mantalele lungi și cenușii pe care le căpătasem la 22 octombrie
1813 pe panta fortificațiilor de la Erfurt: ajunseseră verzi de ploaie, de zăpadă și
de vânt. Era mai rău decât după Leipzig. Chipiele vechi aveau găuri de gloanțe,
singur drapelul era nou, în învelișul frumos de mușama, cu floarea de crin în
vârf…
Ah! cei care n-au fost la război nu vor ști niciodată ce înseamnă să-ți revezi
regimentul, să auzi aceleași bătăi de tobă ca în fața inamicului și să-ți spui: „Iată-
ți camarazii, care se întorc înfrânți, umiliți, zdrobiți! Iată-i plecând capul cu altă
cocardă!” Nu, n-am mai simțit așa ceva. Mai târziu, mulți dintre oamenii din
regimentul 6, foștii mei ofițeri, foștii mei sergenți, au venit să se așeze la
Phalsbourg, unde foștii militari au fost totdeauna bine primiți: alde Laflèche,
Carabin, Lavergne, Mouyot, Padoue, Chazi și mulți alții încă. Cei care îmi
comandaseră la război au ajuns apoi să-mi taie lemne, să-mi care una și alta, să-
mi acopere casa, să-mi facă treabă de dulgheri, de zidari… După ce-mi dăduseră
ordine, au trebuit să asculte de mine, fiindcă eu aveam o îndeletnicire bună,
aveam un negoț; ei erau simpli lucrători; dar, oricum, când le vorbeam, păstram
respectul pentru foștii mei șefi, mă gândeam totdeauna: „Acolo la Weissenfelz,
la Lutzen, la Leipzig, oamenii ăștia nevoiți să se plece și să muncească din greu
ca să-și întrețină familia, acolo, în avangardă, reprezentau onoarea și curajul
Franței”. Schimbările astea s-au petrecut după Waterloo!… iar fostul nostru port-
drapel, Faizart, a măturat vreme de cincisprezece ani podul de la Poarta
Germaniei. Nu-i frumos, nu! Patria ar trebui să fie mai recunoscătoare!
Se întorcea prin urmare batalionul 3, într-un hal care făcea să sângereze inima
oamenilor cinstiți. Zébédé mi-a povestit că plecaseră din Versailles la 31 martie,
după capitularea Parisului, și că fuseseră puși pe drumuri de la Versailles la
Chartres, apoi la Châteaudun, la Blois, la Orléans, și așa mai departe, ca niște
adevărați nomazi, vreme de șase săptămâni, fără soldă și fără echipament. În
sfârșit, la Rouen, primiseră ordinul să traverseze toată Franța ca să se întoarcă la
Phalsbourg, și peste tot procesiunile și serviciile funebre ațâțaseră populația
împotriva lor. Trebuiseră să le rabde pe toate, ba chiar să înnopteze pe câmp, în
vreme ce austriecii, prusienii și ceilalți huzureau în satele noastre.
Când mi-a povestit mizeriile astea, mult mai târziu, Zébédé plângea de ciudă.
— Oare Franța nu mai e Franța? zicea el. Oare nu i-am apărat noi onoarea?
Dar ceea ce îmi mai face plăcere și-acum, la bătrânețe, e felul cum a fost
primit la noi regimentul 6. Se și aflase că batalionul 1 sosea și el din Spania și că
ce mai rămăsese din regiment, împreună cu rămășițele regimentului 24 de
infanterie ușoară, aveau să formeze regimentul 6 Berry, așa încât tot orașul se
bucura la gândul că o să avem două mii de oameni în garnizoană, în loc de câțiva
tunari de la marină care arătau a veterani. Era bucurie mare, toată lumea striga:
Trăiască regimentul 6! Copiii îi alergaseră în întâmpinare până la dealul Saint-
Jean, iar batalionul nu mai fusese nicăieri primit astfel din 1813. Câțiva bătrâni
plângeau de bucurie și strigau din rânduri: Trăiască Franța! Cu toate astea,
ofițerii plecau capul abătuți; făceau doar semn cu mâna, ca pentru a le mulțumi
oamenilor de o primire atât de bună.
Eu, din pragul casei, mă uitam cum treceau cei trei sau patru sute de oameni,
atât de zdrențuiți încât nu mai recunoșteam decât numărul nostru. Dar deodată îl
văzui pe Zébédé, care mergea ca încheietor, atât de slab, încât nasul lui mare și
coroiat îi ieșea din cap ca un cioc, mantaua veche îi atârna ferfeniță pe spate, dar
avea galoane de sergent, iar umerii lui lați și osoși ca niște hulube îl făceau să
pară voinic. Când l-am văzut, am strigat așa de tare că s-a auzit peste bătaia
tobelor:
— Zébédé!
El s-a întors; eu m-am aruncat în brațele lui, în timp ce-și rezema pușca de
pământ în colțul lui Fouquet. Plângeam ca un copil; el spunea:
— Tu ești, Joseph? Ah! asta înseamnă c-am rămas cel puțin doi.
— Da, eu sunt, i-am spus, și mă însor cu Catherine; ai să fii cavalerul meu de
onoare.
Apoi am mers mai departe împreună. La colțul lui Hoûte stătea bătrânul Furst
și se uita cu ochii tulburi. Bietul bătrân gândea: „Acum ar putea să se întoarcă și
fiu-meu!” Și văzându-l pe Zébédé că se apropie cu mine, a intrat iute-iute în
găngulețul întunecos al casei lui. În piață, moș Klipfel și încă vreo alți cinci-șase
stăteau la rând și se uitau și ei la batalion. Primiseră, e-adevărat, actele de deces,
dar oricum, trăgeau nădejde că, cine știe, poate că s-au făcut greșeli, căci
băieților lor nu le plăcea să scrie. S-au uitat și apoi au plecat, când au bătut
tobele.
S-a făcut apelul; în momentul acela a sosit bătrânul gropar. Era tot cu
surtucelul lui de catifea galbenă și cu scufia de bumbac cenușiu. Se uită în
spatele rândurilor, unde stăteam de vorbă cu Zébédé, iar Zébédé, întorcându-se,
îl văzu; atunci păli. Se priviră o clipă. Eu luai pușca, și bătrânul își îmbrățișă fiul.
Nu spuneau nicio vorbă și au stat multă vreme îmbrățișați. Apoi, cum batalionul
o lua la dreapta ca să se ducă la cazarmă, Zébédé ceru învoire căpitanului Vidal
să meargă cu tată-său și lăsă pușca unui soldat. Plecarăm împreună spre strada
Capuținilor. Bătrânul spunea:
— Să știi că bunica e așa de bătrână că nu se mai poate scula din pat; altfel
venea și ea.
Am mers cu ei până la poartă și le-am spus:
— Să vii să prânzești la noi, taică Zébédé, și tu de asemenea.
— Bucuros, răspunse bătrânul; da, Joseph, o să venim.
 Au intrat apoi în casă, iar eu m-am întors să-l previn pe domnul Goulden de
invitația făcută, ceea ce l-a bucurat cu atât mai mult cu cât trebuiau să vină și
Catherine cu mătușa Grédel.
Eram mai fericit ca oricând la gândul că cel mai bun prieten al meu, iubita
mea și toți cei pe care-i iubeam aveau să fie împreună la mine.
În ziua aceea, pe la ceasurile unsprezece, odaia noastră cea mare de la etajul
întâi arăta foarte plăcut; podeaua bine curățată, masa rotundă la mijloc, acoperită
cu o față de masă frumoasă cu dungulițe roșii, și șase tacâmuri mari de argint în
jur; șervețelele îndoite ca niște bărcuțe în farfuriile strălucitoare; solnița, sticlele
înfundate, paharele mari cu fațete, totul scânteia la lumina soarelui, care trecea
pe deasupra lădițelor cu liliac așezate la marginea ferestrelor.
Domnul Goulden ținuse ca totul să fie îmbelșugat și splendid, ca pentru prinți
și ambasadori; scosese argintăria din coș, lucru cu totul neobișnuit, și, în afară de
oala de supă – de care văzusem chiar eu – în care se aflau un kilogram jumătate
de carne bună, o căpățână de varză, morcovi din belșug, în fine tot ce trebuia, în
afară de asta, care nu se găsește niciodată așa de bună la restaurant, tot restul
trebuia să sosească de la Orașul Metz, unde domnul Goulden se dusese personal
să comande prânzul.
Așa încât, pe la amiază, ne uitam unul la altul zâmbind și frecându-ne mâinile,
el în redingota lui frumoasă de culoarea alunei, bine bărbierit, cu peruca mare
cam îngălbenită în locul scufiei de mătase neagră, cu pantalonii scurți până la
genunchi și încheiați frumos peste ciorapii groși de lână, iar în picioare cu
pantofi cu catarame mari, și eu cu redingota mea albastru-deschis, după ultima
modă, cu cămașa subțire plisată în față și cu bucurie în suflet.
Nu mai lipseau decât musafirii: Catherine, mătușa Grédel, groparul și Zébédé.
Ne plimbam în lung și în lat, cu fața zâmbitoare și ne spuneam: „Totul e bine,
toate sunt la locul lor; acum trebuie să pregătim castronul cu supă”. Și, din când
în când, eu aruncam câte-o privire afară, să văd dacă vin.
În sfârșit, mătușa Grédel și Catherine cotiră dinspre colțul lui Fouquet: se
întorceau de la biserică cu cartea de rugăciuni sub braț; iar mai încolo îl văzui pe
bătrânul gropar, în haina lui frumoasă, cu mâneci largi, cu pălărie de modă veche
în două colțuri pusă pe lat, și pe Zébédé, care-și schimbase cămașa și se
bărbierise. Veneau dinspre zidurile de apărare, mergând la braț cu un aer grav, ca
niște oameni înduioșați fiindcă sunt pe deplin fericiți.
Atunci spusei:
— Uite-i, domnule Goulden!
Abia avurăm timpul să turnăm supa peste pâinea dinainte prăjită și să așezăm
în mijlocul mesei castronul mare fumegând, ceea ce ne reuși pe deplin. Peste
câteva clipe intrară Catherine și mătușa Grédel. Vă închipuiți surpriza lor când
au văzut masa cea frumoasă. Abia ne îmbrățișasem și mătușa Grédel exclamă:
 — Vasăzică azi e nunta, domnule Goulden?
— Da, doamnă Grédel, răspunse el, ca un om de treabă ce era – căci în zilele
solemne îi spunea doamnă Grédel, în loc de cumătră sau mătușă Grédel – da, e
sărbătoarea prietenilor buni. Află că Zébédé s-a întors și că prânzește la noi cu
bătrânul gropar.
— A! zise mătușa, asta-mi face plăcere.
Iar Catherine, care se înroșise toată, îmi spuse la ureche:
— Acuma totul e bine… Asta-i ceea ce ne lipsea ca să fim pe deplin
mulțumiți.
Mă privea ținându-mă de mână. Și pe când așteptam, cineva deschise poarta:
bătrânul Laurent, de la Orașul Metz, cu două coșuri înalte cu toartă, în care
felurile de mâncare erau așezate frumos unele peste altele, strigă din gang:
— Domnu’ Goulden, a sosit prânzul.
— Bun, bun, răspunse domnul Goulden, așază chiar dumneata totul pe masă.
Laurent puse atunci, la dreapta, ridichile, tocana de pui și o gâscă mare și
grasă, iar la stânga, rasolul, pe care-l așezasem noi înșine pe pătrunjel; mai puse
lângă castron o farfurie zdravănă de varză călită cu cârnăciori, așa încât
asemenea prânz nu văzuse nicicând odaia noastră.
În aceeași clipă îi auzirăm urcând pe bătrânul gropar și pe Zébédé; taica
Goulden și cu mine alergarăm să-i primim iar domnul Goulden, îmbrățișându-l
pe Zébédé, îi spuse:
— Sunt bucuros că te văd! Da, știu că te-ai purtat ca un bun camarad cu
Joseph, prin cele mai mari primejdii.
Apoi strânse mâna bătrânului gropar spunându-i:
— Taică Zébédé, cinste dumitale că ai un asemenea fiu.
Iar Catherine, care venise în urma noastră, îi spuse lui Zébédé:
— Nu-i pot face mai mare plăcere lui Joseph decât îmbrățișându-te.
Dumneata ai vrut să-l duci în brațe la Hanau, și te-au părăsit puterile… Te
socotesc drept un frate.
Zébédé, mișcat, o îmbrățișă pe Catherine fără să răspundă nimic, și intrarăm
în odaie în tăcere, Catherine, Zébédé și cu mine; iar în urmă taica Goulden cu
groparul. Mătușa Grédel mai potrivea farfuriile, și îndată exclamă:
— Fiți bineveniți! Fiți bineveniți! Cei care s-au întâlnit la necaz, se regăsesc
la bucurie. Domnul cuprinde cu privirea pe toată lumea.
Ea-l sărută pe Zébédé, care-i spuse zâmbind:
— Tot tânără și sănătoasă, doamnă Grédel; e o plăcere să te vadă cineva!
— Așa, taică Zébédé, așază-te aici, în fruntea mesei, strigă domnul Goulden
foarte vesel; și tu, Zébédé, acolo – să vă am la dreapta și la stânga mea – și mai
departe, Joseph, în fața Catherinei, lângă Zébédé; iar doamna Grédel, de cealaltă
parte, ca să supravegheze.
 Fiecare era mulțumit de locul său; Zébédé mă privea zâmbind, ca pentru a-mi
spune: „Dacă aveam noi la Hanau un sfert dintr-un asemenea prânz, nu cădeam
pe marginea drumului!”
Ce mai, bucuria și pofta de mâncare străluceau pe toate fețele. Taica Goulden,
acuma serios, cufundă polonicul mare de argint în castron, sub ochii
comesenilor; îl servi mai întâi pe bătrânul gropar, care nu zicea nimic și părea
mișcat de onorurile arătate; apoi pe fiul său, după aceea pe Catherine, pe mătușa
Grédel, pe mine și pe el. Și prânzul începu într-un fel de reculegere.
Zébédé mă privea din când în când și-mi făcea cu ochiul cu un aer satisfăcut.
Prima sticlă fu destupată și se umplură paharele. Băurăm mai întâi vin obișnuit,
foarte bun; dar trebuia să vină altul mai bun și de aceea amânarăm ciocnitul.
Mâncarăm apoi câte-o bucată bună de rasol. Bătrânul gropar spunea:
— Asta-i ceva fain… e un rasol pe cinste!
Și cum găsea că și tocana de pui e foarte bună, îmi dădui seama de
deșteptăciunea Catherinei, fiindcă ea spuse:
— Știți, domnule Zébédé, că noi am fi invitat-o și pe bunica Marguerite, la
care mă duc din când în când, dar e prea bătrână ca să se poată scula; de aceea,
dacă îngăduiți, de vreme ce nu poate veni, cel puțin să mănânce câte ceva cu noi
și să bea un pahar de vin în sănătatea nepotului ei. Ce credeți, taică Zébédé?
— Taman și eu, zise bătrânul gropar, mă gândeam la asta.
Taica Goulden o privea pe Catherine cu lacrimile în ochi; când ea se sculă ca
să aleagă o bucată potrivită, el o sărută și-l auzii spunându-i „fata mea”!
Catherine ieși cu o sticlă și cu o farfurie. În lipsa ei, Zébédé îmi spuse:
— Joseph, viitoarea ta nevastă merită toate fericirile; nu e numai o fată de
ispravă, nu e numai o fată care merită dragostea, ea merită și respect, fiindcă are
gânduri care pornesc din inimă. Ea a înțeles la ce ne gândeam, tata și cu mine, în
fața unui prânz așa de bun; și-a dat seama că ne-ar face de mii de ori mai multă
plăcere dacă și-ar avea și bunica partea ei, și iată de ce am s-o iubesc veșnic ca
pe-o soră.
În același timp întoarse capul și-mi spuse la ureche:
— Joseph, la bucurie simte omul amărăciunea de a fi sărac; nu-i destul că-ți
dai sângele pentru patrie, mai trebuie ca, din pricina asta, să rămână mizeria în
casă, și, când te întorci, să dai de ea!
Eu, văzând că o să se întristeze, îi umplui paharul, băurăm, și amărăciunea se
risipi. Se întoarse și Catherine, spunând că bunica e foarte bucuroasă, că-i
mulțumește domnului Goulden, că e o zi mare pentru ea!… în fine, asta învioră
pe toată lumea. În timp ce prânzul continua, mătușa Grédel, auzind clopotele de
vecernie, ieși; dar Catherine rămase și, cuprinși de însuflețirea pe care o aduce
vinul bun, începurăm să vorbim de ultima campanie.
 Atunci aflarăm de marșul de retragere de la Rin până lângă Paris; de luptele
batalionului de la Bibelskirchen și la Sarrebruck, unde locotenentul Baubin
trecuse înot râul Sarre, pe un ger de crăpau pietrele, ca să distrugă câteva bărci
care mai erau în stăpânirea inamicului; de trecerea pe la Narbefontaine, pe la
Courcelles, pe la Metz, pe la Enzelvin, pe la Champion, pe la Verdun, mereu în
retragere; de bătălia de la Brienne. Nu mai erau oameni, dar la 4 februar se
refăcuse batalionul cu resturile regimentului 5 de infanterie ușoară, și, din acel
moment, erau zi de zi în foc; la 5, la 6 și la 7, la Méry-sur-Seine; la 8, la
Sézanne, unde soldații mureau în noroi, nemaiavând puterea să iasă din el; la 9 și
la 10, la Mürs, unde Zébédé, seara, se îngropase în bălegarul unei ferme ca să se
încălzească; la 11, groaznica bătălie de la Marché, unde maiorul Philippe fusese
rănit cu o lovitură de baionetă; la 12 și la 13, trecerea prin Montmirail; la 14,
bătălia de la Beauchamps; la 15 și la 16, marșul înapoi spre Montmirail, unde se
întorseseră prusienii; luptele de la Ferté-Gauché, de la Jouarre, de la Gué-à-
Train, de la Neufchettes, și așa mai departe! Când îi băteau pe prusieni, soseau
rușii, după ruși, austriecii, bavarezii, cei din Wurtemberg, din Hessa, din Saxa,
din Baden.
Am auzit deseori povestindu-se campania din Franța, dar niciodată cum o
povestea Zébédé. Când vorbea îi tremura fața mare și slabă, nasul lung i se
încovoia peste cele patru fire de mustață galbenă și ochii i se făceau tulburi;
întindea brațul în mâneca veche și largă, și parcă vedeai tot ce spunea: vedeai
câmpiile întinse din Champagne, unde ardeau satele fumegând la dreapta și la
stânga; femeile, copiii, bătrânii, care plecau în pâlcuri, pe jumătate goi, unul
ducând o saltea de paie veche, altul câteva mobile vechi într-o căruță; în vreme
ce ninsoarea cobora din cer, tunul bubuia în depărtare, iar cazacii goneau ca
vântul, având agățate la șa crătiți și oale, ba chiar orologii vechi, și strigând: –
Ura!
Vedeai bătăliile înverșunate, unu contra zece; țăranii disperați care veneau și
ei cu furcile; și seara, pe Împăratul, afară, călare pe un scaun, cu bărbia pe
marginea spetezei peste mâinile încrucișate, în fața unui foc mic, cu generalii
împrejur! Așa dormea, așa visa! Trebuie să-i fi trecut grozav de multe gânduri
prin cap, de la Marengo, Austerlitz și Wagram încoace!
— Vai! să te bați, să rabzi foamea, frigul, mizeria, marșurile și
contramarșurile, nu-i nimic, zicea Zébédé; dar să auzi plângând și gemând femei
și copii francezi în mijlocul ruinelor, să știi că nu-i poți salva, că oricâți dușmani
ai ucide, vin alții mai mulți; că trebuie să dai înapoi, să dai mereu înapoi, cu toate
victoriile, cu tot curajul, cu tot ce-ai face… asta îți sfâșie inima, domnule
Goulden!
Îl ascultam și ne uitam unii la alții; nimeni nu mai avea chef de băut. Iar taica
Goulden cu capul lui mare aplecat și pe gânduri, zicea încetișor:
 — Da… da… ăsta-i prețul gloriei! Nu-i de ajuns să pierzi libertatea, să pierzi
toate drepturile câștigate cu atâta osteneală, mai trebuie să fii jefuit, prădat, ars,
ciopârțit.
Catherine, văzându-ne întristarea, umplea paharele:
— Haidem, în sănătatea domnului Goulden! în sănătatea lui moș Zébédé,
zicea ea; toate nenorocirile astea au trecut… n-au să se mai întoarcă.
Și noi beam! Iar Zébédé povestea cum trebuise să fie încă o dată refăcut
batalionul, pe drumul spre Soissons, cu soldați din regimentul 16 de infanterie
ușoară; cum sosiseră la Meaux, unde spitalul Piété răspândea o duhoare
groaznică, deși era iarnă, din pricina mulțimilor de răniți care nu puteau fi
îngrijiți.
Era înspăimântător! Dar ce-a fost mai rău, a fost când ne-a povestit sosirea lor
la Paris, prin bariera Cherenton:
Împărăteasa, regele Joseph48, regele Romei49, miniștrii, prinții și ducii din
noua nobilime, toată lumea asta mare fugea în calești înspre Blois, lăsând
capitala pradă dușmanului; în vreme ce bieții lucrători în halat de lucru – cărora
totuși Imperiul nu le dăduse nimic, ci le luase copiii – se repezeau cu miile pe la
primării să ceară arme pentru a apăra onoarea Franței, iar vechea gardă îi
respingea cu baioneta!…
Atunci taica Goulden exclamă deodată:
— Ajunge! Lasă, Zébédé… știi ce… să lăsăm asta… să vorbim mai bine de
altceva!
Pălise dintr-odată. În aceiași clipă, mătușa Grédel se întoarse de la vecernie și,
văzându-ne pe toți amuțiți și pe domnul Goulden tulburat, întrebă:
— Ei, da’ ce se petrece aici?
— Vorbeam de împărăteasă și de miniștrii Împăratului, răspunse taica
Goulden cu un râs ciudat.
— Ah! nu mă mir că nu vă priește vinul, zise ea. Eu, de câte ori mă gândesc la
ei și dacă mi se întâmplă să mă uit atunci în oglindă, mă văd verde la față. Ah,
ticăloșii! Bine c-au plecat!
Zébédé părea prost dispus; domnul Goulden băgă de seamă și exclamă:
— Oricum, Franța e tot o țară mare și glorioasă. Iar dacă nobilii cei noi nu fac
mai multe parale decât cei vechi, poporul cel puțin e dârz. Degeaba, târgoveții,
lucrătorii și țăranii țin unii cu alții; au aceleași interese, n-au să renunțe la ce-au
câștigat și nici n-au să lase să fie încălecați. Și acuma, dragii mei, haideți să luăm
aer. S-a făcut târziu; mătușa Grédel și Catherine au drum de făcut ca să se
întoarcă la Quatre-Vents, Joseph o să le conducă.

48
Unul din frații lui Napoleon, făcut de acesta rege al Neapolului și al Spaniei.
49
Fiul lui Napoleon și al împărătesei Maria-Luiza.
 — Nu, zise Catherine, astăzi Joseph trebuie să stea cu prietenul lui, noi ne
întoarcem singure.
— Bine, fie, Catherine are dreptate, zise domnul Goulden; într-o asemenea zi,
prietenii trebuie să stea împreună.
Am ieșit ținându-ne de braț; se lăsa seara. În Piața Defilării ne-am îmbrățișat
din nou; mătușa și Catherine au luat drumul spre sat, iar noi, după ce ne-am
plimbat puțin pe sub teii cei mari, am intrat în berăria La Omul sălbatic. Ne-am
răcorit bând bere spumoasă. Domnul Goulden a povestit despre blocadă, despre
atacul de la țiglăria Pernette, despre ieșirile spre Bigelberg, spre barăcile de sus și
despre bombardament. Acolo am aflat pentru prima dată că el fusese comandant
de tun, și că avusese cel dintâi ideea să spargă sobele de tuci ca să facă mitralii.
Povestirile se prelungiră până la stingerea de la ora zece. Zébédé se despărți de
noi ca să se ducă la cazarmă, bătrânul gropar se întoarse în strada Capuținilor, iar
noi în pat, unde dormirăm până a doua zi la ceasurile opt.
 VII

După două zile a avut loc nunta mea cu Catherine, acasă la mătușa Grédel, la
Quatre-Vents. Domnul Goulden îmi ținea loc de tată; îl alesesem pe Zébédé
drept cavaler de onoare și vreo câțiva vechi camarazi, rămași la batalion,
veniseră și ei la nuntă.
A doua zi, Catherine și cu mine ne și instalasem la domnul Goulden, în cele
două odăițe de deasupra atelierului.
Mulți ani s-au scurs de-atunci. Domnul Goulden, mătușa Grédel și camarazii
nu mai sunt pe lumea asta. Catherine a albit de tot; ei bine! deseori și-acum, când
o privesc, îmi învie în minte vremurile depărtate; parcă o revăd când avea
douăzeci de ani și era bălaie și trandafirie: o văd potrivind ghivecele de flori la
marginea ferestrelor de sus, o aud cântând încetișor, văd soarele bătând pe casă;
parcă mai cobor și-acum cu ea scărița cam pieptișă și amândoi îi spunem
domnului Goulden intrând în atelier: „Bună dimineața, domnule Goulden”. El se
întoarce zâmbind și ne răspunde: „Bună dimineața, copii, bună dimineața.” O
sărută pe Catherine, care începe să măture, să lustruiască mobilele, să
pregătească oala de supă, în timp ce noi doi ne uităm la ce avem de lucru în ziua
aceea.
Ah! ce vremuri!… ce viață plăcută!… Ce bucurie… ce mulțumire să ai o
nevastă simplă, bună, harnică! Cum îți râde totul în suflet!… Cum vezi viitorul
întinzându-ți-se înainte, până departe… foarte departe!… N-o să îmbătrânim
niciodată… o să ne iubim mereu… N-o să-i pierdem pe cei pe care-i iubim… O
să avem totdeauna putere de muncă… O să mergem mereu să ne plimbăm de
braț duminica, la Bonne-Fontaine! O să ne așezăm mereu pe mușchiul verde din
pădure, ascultând cum bâzâie albinele și cărăbușii în jurul copacilor mari,
scăldați în lumină… O să ne zâmbim veșnic!… Ce viață, Doamne, ce viață!
Și apoi, seara, o să ne întoarcem încetișor la cuib; și dârele mari de aur care se
întind pe cer, de la Wéchem la pădurea Mittelbronn, o să le privim multă vreme
în tăcere, strângându-ne de mână, când clopotul cel mic din Phalsbourg începe să
bată pentru rugăciunea de seară, iar toate cele din satele vecine îi răspund peste
câmpul care s-a întunecat… Ah! tinerețea… viața!… totul a rămas așa cum era,
astăzi e la fel ca acum cincizeci de ani, alte ciocârlii și alte pitulici își fac cuibul
primăvara, alte flori înălbesc merii cei mari… iar noi să ne fi schimbat! să fi
ajuns bătrâni, cum erau alții bătrâni pe vremea noastră! – De n-ar fi decât asta și
aș crede că vom fi iar tineri, că ne vom iubi iar, că-i vom regăsi pe taica
Goulden, pe mătușa Grédel și pe toți ceilalți oameni de ispravă. Altfel ar fi preia
jalnic să îmbătrânești! Nu l-ar lăsa inima pe Dumnezeu să ne dea mâhnirea asta
fără nădejde. Catherine gândește și ea ca mine.
 Prin urmare, eram pe deplin fericiți; toate ni se păreau trandafirii; nimic nu ne
putea tulbura fericirea.
Era momentul când aliații, cu sutele de mii, infanterie, cavalerie și artilerie, pe
jos și călare, cu frunze de stejar pe chipie, pe coifuri, în vârful puștilor și al
lăncilor, treceau pe lângă oraș ca să se întoarcă acasă. Scoteau strigăte de bucurie
care se auzeau de la o leghe, cum se auri țipetele cintezilor, sturzilor, mierlelor și
ale altor mii de păsări ale cerului, când se coace jirul. Altădată, asta m-ar fi
întristat, fiindcă era semnul înfrângerii noastre; dar atunci mă mângâiam
gândind: „Ducă-se și să nu se mai întoarcă!” Iar când Zébédé venea să-mi spună
că, zi de zi, ofițeri ruși, austrieci, prusieni, bavarezi, trec prin oraș ca să meargă
la comandantul pieței, domnul de La Faisanderie, un fost emigrant, care-i
copleșește de onoruri; că un ofițer din batalion îl provocase pe unul din străinii
ăștia; că alt ofițer în semi-soldă ucisese vreo doi-trei în duel, fie la Roulette, fie la
Copacul Verde, fie la Coșul cu flori – fiindcă peste tot ieșeau să se bată, ai noștri
nu puteau să-i vadă pe dușmani, peste tot se arunca haina în iarbă și se scotea
sabia, iar tărgile de la spital se tot plimbau încolo și încoace – când Zébédé îmi
povestea lucrurile astea, sau când ne spunea că atâția ofițeri fuseseră puși în
semi-soldă, ca să fie înlocuiți cu alții de la Coblentz 50; că soldații aveau să fie
obligați să asiste la liturghie în mare ținută; că popii erau totul, iar epoleții nu
mai însemnau nimic! – în loc să-mi fac sânge rău, îmi spuneam: „Lasă! lasă! au
să se așeze toate astea… Numai să avem liniște, numai să putem munci și trăi în
pace, asta-i principalul”.
Nu mă gândeam că, pentru a avea pace, nu-i de ajuns să fii mulțumit numai
tu, ci trebuie să fie și ceilalți. Eram ca mătușa Grédel care, de la nunta noastră,
găsea că totul e foarte bine. Venea des pe la noi, cu coșul plin de ouă proaspete,
de fructe, de legume și de plăcinte pentru masa noastră și exclama:
— Hei, domnule Goulden, nu-i nevoie să întreb dacă le merge bine copiilor, e
de ajuns să te uiți la ei cum arată.
Îmi spunea de asemenea:
— Hei, Joseph, e altceva, nu-i așa, să fii însurat, decât să te cari cu o raniță și
cu o pușcă înspre partea Lutzenului?
— Da… da… te cred, mamă Grédel! îi răspundeam eu râzând din toată inima.
Atunci se așeza, își punea mâinile pe genunchi și spunea:
— Toate astea țin de pace… pacea aduce fericirea tuturor! și când te gândești
că o mulțime de calici, de coate-goale, mai îndrăznesc să cârtească împotriva
regelui!
La început, domnul Goulden, care lucra, nu răspundea; dar când ea vorbea
mai departe, el spunea:
50
Oraș din Prusia renană, cartier general al emigranților aristocrați în timpul Revoluției
Franceze.
 — Lasă, mamă Grédel, fii puțin mai calmă, ce naiba! Doar știi că acum
părerile sunt libere; avem două Camere 51, avem o Constituție, fiecare poate să
creadă ce vrea.
— Chiar că-i adevărat, zicea mătușa privindu-mă cu coada ochiului ca pentru
a râde; pe vremea ăluilalt, trebuia să tăcem, asta-i încă una la mână!
Domnul Goulden nu mai lungea vorba, fiindcă o privea pe mătușă ca pe o
femeie de treabă, dar pe care nu merită s-o convingi. Zâmbea chiar, când ea nu
țipa prea tare, și lucrurile nu ajungeau la ceartă, până când se întâmplă ceva nou.
Mai întâi sosi un ordin din Nancy, care-i obliga pe oameni să țină închise
prăvăliile în timpul liturghiei de duminică; evreii și luteranii erau obligați să
închidă ca și ceilalți. Din momentul acela, nu s-au mai auzit discuții cu glas tare
în hanuri sau în cârciumi; totul era mort în oraș în timpul slujbei de dimineață și
a vecerniei; oamenii nu mai spuneau nimic, se uitau unii la alții de parcă le era
teamă.
În duminica în care s-a închis pentru prima dată prăvălia noastră, pe când
prânzeam în semiîntuneric, taica Goulden, care părea trist, spuse:
— Trăgeam nădejde, copii, că totul se va sfârși, că se va respecta bunul simț,
și că vom avea liniște mulți ani de aici înainte; văd, din nefericire, că Bourbonii
ăștia sunt un soi de Dagobert52… Treaba începe să fie gravă!
Mai mult n-a spus în duminica aceea și, după-amiază, a ieșit să citească
gazetele. Toți cei care știau carte se duceau să citească ziarele – în timp ce țăranii
erau la biserică. Din vremea aceea au luat obiceiul negustorii și meșterii să
citească gazeta, iar ceva mai târziu au vrut să aibă un cazinou.53
Îmi amintesc că toată lumea vorbea de Benjamin Constant 54 și că-și punea
încrederea în el. Domnul Goulden ținea mult la el; cum luase obiceiul să iasă în
fiecare seară, ca să citească la taica Colin ce se mai întâmplă, noi știam și
noutățile. Ne spunea: „Ducele d’Angoulême55 e la Bordeaux, contele d’Artois e
la Marsilia; au făgăduit cutare lucru; au spus asta și asta”. Catherine era mai
curioasă decât mine, îi plăcea să audă veștile din ținut, și când domnul Goulden
spunea ceva, vedeam în ochii ei că-i dă dreptate. Într-o seară ne spuse:
— Ducele de Berry vine la noi.
Am fost tare mirați.
— Da’ ce vine să facă aici, domnule Goulden! îl întrebă Catherine.
51
În timpul Restaurației funcționa în Franța, pe lângă Camera Deputaților, o Cameră
aristocratică, așa-numită a Pairilor, al cărei membri erau numiți de rege și-și puteau transmite
mandatul urmașilor.
52
Regele Dagobert devenind rege al francilor, în anul 628, a revizuit legislația acestora.
53
Casino are, în această vreme, sensul de club, deloc de întâlnire și lectură.
54
Scriitorul și publicistul Benjamin Constant (1767–1830) s-a situat pe poziții liberale, în
vremea Restaurației.
55
Ducele d’Angoulême și Ducele Charles de Berry erau nepoții regelui Ludovic al XVIII-lea.
 — Vine să treacă în revistă regimentul, zise el zâmbind. Sunt curios să-l văd;
ziarele spun că seamănă cu Bonaparte, dar că e mult mai cult. Nu-i de mirare
fiind vorba de un prinț de sânge; dacă n-ar fi mai cult decât un băiat de țăran, ar
fi păcat de Dumnezeu! În sfârșit, tu, Joseph, care-l cunoști pe celălalt, ai să poți
judeca.
Vă închipuiți cum a trezit ținutul vestea asta. Din ziua aceea, lumea nu s-a mai
gândit decât să ridice arcuri de triumf, să facă drapele albe; toți sătenii din
împrejurimi trebuiau să vină în căruțe împodobite cu ghirlănzi. S-a făcut un arc
de triumf la Phalsbourg și altul pe coasta Saverne. Asta se întâmpla la sfârșitul
lunii septembrie. În fiecare seară, după cină, Catherine și cu mine ne duceam să
vedem cum înaintează construcția arcului de triumf; era pe șosea, între hotelul
Orașul Metz și cofetarul Dürr. Îl ridicau bătrânul dulgher Ulrich și băieții lui; era
ca o ușă mare, acoperită cu ghirlănzi de frunze de stejar, iar pe fațade se
desfășurau drapele albe splendide.
În timp ce se termina lucrarea, Zébédé veni la noi de vreo două-trei ori;
prințul trebuia să sosească prin Metz; la regiment se primeau scrisori, scrisori
care-l arătau sever de parcă ar fi câștigat cincizeci de bătălii. Dar ceea ce îl
supăra mai ales pe Zébédé era faptul că prințul le spunea foștilor noștri ofițeri,
ofițeri de mântuială.
În sfârșit sosi, la 1 octombrie, la ceasurile șase seara; nici nu trecuse de dealul
Gerberhoff și se și auzea tunul. A tras la Orașul Metz, fără să treacă pe sub arcul
de triumf. Piața era înțesată de ofițeri în mare ținută; de la toate ferestrele se
striga: Trăiască regele! Trăiască ducele de Berry! așa cum se strigase, pe
vremea lui Napoleon: Trăiască Împăratul!
Domnul Goulden, Catherine și cu mine nu ne puteam apropia, atâta lume era
în piață; am văzut doar trecând caleștile și husarii. Un pichet de soldați închidea
drumul înspre noi.
În aceeași seară, ducele a primit corpul ofițeresc; a binevoit să accepte o cină
oferită de ofițerii regimentului 6, dar nu l-a invitat decât pe colonelul Zaepfel.
După cină, care s-a prelungit până la ceasurile zece, notabilii i-au dat un bal la
liceu. Toți ofițerii, toți cei ce țineau cu Bourbonii, au fost acolo în frac negru, cu
pantaloni până la genunchi și ciorapi de mătase albă, împreună cu prințul; erau și
o mulțime de domnișoare de familie bună, în rochie albă. Parcă aud și acum, în
mijlocul nopții, trecând caii din cortegiu, și miile de strigăte de: Trăiască regele!
… Trăiască ducele de Berry!
Era iluminație la toate ferestrele; în fața celor ale comandantului pieței se
vedea o stemă mare albastru-deschis: coroana și cele trei flori de crin de aur
străluceau în umbră. Sala cea mare a liceului răsuna de muzica regimentului.
Domnișoara Brémer, care avea o voce foarte frumoasă, trebuia să-i cânte
prințului aria din Trăiască Henric al IV-lea! Dar tot orașul află a doua zi că
fusese parcă orbită de vederea prințului, ceea ce o împiedicase să scoată un
singur cuvânt, și toată lumea repeta: „Biata domnișoara Félicité! biata
domnișoara Félicité!”
Balul ținu toată noaptea. Catherine, domnul Goulden și cu mine dormeam de
multă vreme când, pe la ceasurile trei dimineața, furăm treziți de trecerea
husarilor și de strigătele de: Trăiască ducele de Berry! Bună sănătate trebuie să
mai aibă prinții ca să meargă la atâtea baluri, la atâtea prânzuri oferite în cursul
călătoriei! Mare plictiseală trebuie să fie pentru ei, mai ales cu vremea, când tot li
se spune: „Majestatea voastră! Înălțimea voastră! Excelența voastră! Bunătatea
voastră! Dreptatea voastră”! în sfârșit tot ce se poate născoci mai neobișnuit și
mai nou, ca să fie încredințați că sunt iubiți și că sunt priviți ca niște dumnezei.
Da, nu-i de mirare că ajung să-i disprețuiască pe oameni; dacă ni s-ar face la fel,
am ajunge și noi să credem că suntem niște vulturi.
În sfârșit, ceea ce am povestit e adevărul adevărat, și n-am adăugat nimic de la
mine.
A doua zi, au luat-o de la început, cu și mai mare însuflețire parcă. Vremea
era foarte frumoasă; dar cum prințul dormise prost, cum se plictisise de moarte
văzându-i pe târgoveții ăștia, care voiau să imite curtea fără să reușească; cum
găsea poate că nu i se aduce destulă slavă și că nu se strigă destul Trăiască
regele! Trăiască ducele de Berry! – fiindcă soldații toți tăceau – era foarte prost
dispus.
În ziua aceea l-am văzut foarte bine în timpul trecerii în revistă, care se făcea
pe marginile pieței; eram toți trei, domnul Goulden, Catherine și cu mine, la
negustorul de pielărie Wittmann, la primul etaj; dar l-am văzut și în timpul
sfințirii drapelului și al Te-Deum-ului, la biserică, unde stăteam în banca a patra
în fața altarului. Spunea lumea că seamănă cu Napoleon, dar nu era adevărat; era
un flăcău scund, gras și îndesat, palid la față din cauza oboselii, și nicidecum
vioi, ba dimpotrivă. Cât a ținut slujba, n-a făcut decât că caște și să se legene pe
șolduri încet, ca un pendul. Vă spun ce-am văzut eu însumi, și asta arată cât sunt
oamenii de orbi; vor să găsească asemănări peste tot.
În timpul trecerilor în revistă, mi-amintesc și cum venea Împăratul călare și
cum vedea dintr-o ochire dacă e totul în ordine; pe când ducele s-a apropiat de
rânduri pe jos, ba chiar de două-trei ori le-a făcut observații unor militari vechi,
privindu-i de sus. Ăsta a fost lucrul cel mai rău. Se uitase la Zébédé așa, și
Zébédé nu i-a putut-o ierta niciodată.
Așa a fost cu trecerea în revistă. Dar un lucru mai grav a fost împărțirea
decorațiilor cu cruce și cu flori de crin. Când am să vă spun că toți primarii,
ajutorii de primari și consilierii din Baraques-d’en-Haut, din Baraques du Bois-
de-Chênes, din Holderlock și din Hirschland au primit floarea de crin pentru că
se aflau cu drapelul alb în fruntea sătenilor lor, și că Pinacle – fiindcă sosise
primul cu taraful țiganului Waldteufel, care cânta Trăiască Henric al IV-lea, și
cu vreo cinci-șase drapele albe mai mari decât celelalte – a primit crucea de
onoare! când am să vă spun asta, o să înțelegeți ce gândeau oamenii cu cap; a
fost un adevărat scandal.
După-amiază, pe la ceasurile patru, prințul a plecat spre Strasbourg, însoțit de
toți regaliștii din ținut, unii călare pe cai buni, alții, ca Pinacle, pe mârțoage
bătrâne. I se pregătise cina pe dealul Saverne.
Un lucru pe care toți locuitorii Phalsbourgului din vremea aceea și-l mai
amintesc încă e că prințul se afla în caleașcă și ea pornea încet, când un ofițer
emigrant, cu capul gol, în uniformă, a început să alerge după el, strigând cu o
voce jalnică, de se auzea în toată piața: „Pâine!… alteță… pâine pentru copiii
mei!”
Asta i-a făcut să roșească pe oameni, care au fugit de rușine.
Ne întorsesem tăcuți acasă; domnul Goulden era dus pe gânduri, când sosi
mătușa Grédel.
— Ei, mătușă Grédel, îi spuse el, trebuie să fii mulțumită?
— Da’ de ce?
— Pinacle a fost decorat.
Mătușa s-a făcut verde și s-a așezat pe un scaun. Iar după un minut a spus:
— Asta-i cea mai mare ticăloșie din lume. Dar dacă știa prințul câte parale
face Pinacle, domnule Goulden, în loc să-i dea crucea, punea să-l spânzure.
— Tocmai aici e buba, răspunse domnul Goulden; oamenii ăștia fac multe
asemenea lucruri fără să știe, iar când vor ști, va fi poate prea târziu.
 VIII

Și uite așa a vizitat monseniorul duce de Berry județele din est; cele mai
mărunte vorbe ale lui stârneau o vâlvă care se răspândea până departe; unii
proslăveau harurile lui nesfârșite, alții tăceau.
Din momentul acela m-a fulgerat uneori gândul că toți emigranții ăștia, toți
ofițerii în semi-soldă, toți predicatorii cu procesiunile și ispășirile lor, au să
ajungă să strice totul; și după câtva timp, la începutul iernii, aflarăm că nu numai
la noi, ci până la capătul Alsaciei, lucrurile mergeau la fel de prost.
Într-o dimineață, între unsprezece și douăsprezece, când taica Goulden și cu
mine lucram, fiecare cu gândurile lui, iar Catherine așeza masa, ieșii să mă spăl
pe mâini la pompă, cum făceam întotdeauna înainte de prânz. Jos la scară, o
femeie bătrână se ștergea pe picioare pe ștergătorul de papură; își scutura fustele
pline de noroi și ținea în mână un toiag cu niște mătănii mari care-i atârnau de
cot. Cum mă uitam la ea din susul scării, începu să urce și o recunoscui îndată
după ochii ei mici și încrețiți și după gura mică înconjurată de nenumărate
zbârcituri: era Anne-Marie, pelerina56 de la Saint-Witt.
Biata bătrână ne aducea deseori ceasuri de reparat, de la persoanele cuvioase
care aveau încredere în ea; taica Goulden se bucura totdeauna când o vedea.
— Ia te uită! exclamă el, a venit Anne-Marie; știu c-o să aflăm o mulțime de
lucruri. Și ce mai face domnul părinte cutare? Cum merge sănătatea domnului
vicar cutare? Tot așa de bine arată? Dar domnul Jacob din cutare loc? Dar
bătrânul paracliser Niclausse? tot el trage clopotele la Dann, la Hirschland, la
Saint-Jean? Trebuie să fi îmbătrânit mult!
— Ah! domnule Goulden, mulțumesc pentru domnul Jacob; știți că a pierdut-
o pe domnișoara Christine săptămâna trecută.
— Cum?… cum?… domnișoara Christine?…
— Păi da…
— Ce nenorocire!… Dar ce să facem, trebuie să ne gândim că suntem toți
muritori.
— Da, domnule Goulden; și-apoi, când ai norocul să primești sfintele
mângâieri ale Bisericii…
— Fără îndoială… fără îndoială… asta-i principalul!
Cam așa stăteau de vorbă, iar taica Goulden râdea în sinea lui. Afla tot ce se
petrece prin paraclise pe întindere de șase leghe în jurul orașului. Din când în
când, îmi arunca câte o privire malițioasă. Văzusem de zeci de ori scena, de când
îmi făceam ucenicia; dar se înțelege că în ziua aceea domnul Goulden era și mai
curios să afle ce se întâmplă prin ținut.
56
„Profesiunea” de pelerin(ă) consta în a face comisioanele de natură mai ales religioasă
(rugăciuni către sfinți etc.) ale persoanelor care nu voiau sau nu puteau să se deranjeze personal.
 — Ia te uită! a venit Anne-Marie, spuse el ridicându-se; de câtă vreme nu te-
am văzut?
— De trei luni, domnule Goulden, trei luni încheiate; am făcut pelerinaje la
Saint-Witt, la Sainte-Odile, la Marienthal, la Hazlache; aveam de făcut rugăciuni
pe la toți sfinții din Alsacia, din Lorena și din Vosges. În sfârșit, acum am cam
încheiat; nu mi-a mai rămas decât Saint-Quirin.
— A! cu atât mai bine, îți merg bine treburile. Stai jos, Anne-Marie,
odihnește-te.
Citeam în ochii lui mulțumirea de a o face pe bătrână să spună tot ce știe. Dar
se părea că Anne-Marie avea treabă în altă parte.
— Vai, domnule Goulden, zise ea, astăzi nu pot, ceilalți mi-au luat-o înainte:
baba Evig, Gaspard Rosenkrantz și Jacob Heilig. Trebuie să mă mai duc și la
Saint-Quirin astă-seară; am intrat doar să vă spun că orologiul din Dosenheim s-a
stricat și că sunteți așteptat ca să-l reparați.
— Ei, lasă, lasă! stai puțintel.
— Nu, nu pot; îmi pare tare rău, domnule Goulden, dar trebuie să-mi termin
călătoria.
Își și luase bocceaua, iar domnul Goulden părea contrariat, când Catherine,
punând pe masă farfuria mare cu varză, începu vorba:
— Cum așa! vrei să pleci, Marie-Anne? Ce vorbă-i asta?… Ți-am și pus
tacâmul.
Atunci ea, întorcând capul, văzu castronul cu supă fumegând și varza care
răspândea un miros delicios.
— Sunt tare grăbită, zise ea.
— Ei, lasă, că ai picioare bune, răspunse Catherine, făcând cu ochiul înspre
domnul Goulden.
— A! despre asta, slavă Domnului, picioarele sunt încă bune.
— Ei, atunci, stai jos, să mai prinzi ceva puteri; e o meserie tare grea să mergi
mereu.
— Da, doamnă Bertha, sigur că da; un franc și cincizeci cât capeți, sunt bani
greu câștigați, vă rog să mă credeți!
Eu potriveam scaunele.
— Stai jos, Marie-Anne, și dă-mi toiagul.
— Să vă ascult, ce să fac, zise ea; dar n-am să stau mult; doar o îmbucătură, și
apoi plec.
— Da, da, ne-am înțeles, Marie-Anne, n-o să te facem să întârzii prea mult,
zise domnul Goulden.
Se așezase fiecare la locul lui. Domnul Goulden se și apucase de servit,
Catherine mă privea zâmbind și eu îmi spuneam: „Femeile sunt totuși mai istețe
decât noi!”
 Eram foarte bucuros. Ce-și poate dori mai mult un bărbat decât să aibă o
nevastă deșteaptă? E o adevărată comoară și am văzut deseori că bărbații sunt
fericiți când se lasă îndrumați de asemenea femei.
Vă închipuiți că odată așezată la masă, lângă o sobă bună – în loc să stea
afară, cu picioarele în noroi și să simtă crivățul de noiembrie bătându-i fustele –
vă închipuiți că Anne-Marie nu se mai gândea să plece la drum. Era o făptură de
treabă, care mai avea încă grijă, la șaizeci și cinci de ani, de două fetițe ale fiului
său mort de câțiva ani. Și când alergi pe drumuri la vârsta asta, când înfrunți
vântul, ploaia și zăpada, când dormi prin șure și prin staule pe paie, când nu
mănânci trei sferturi din timp decât cartofi și nu totdeauna câți ți-ar trebui, nu-ți
vine să dai cu piciorul la o farfurie bună de supă fierbinte, la o bucată bună de
slănină afumată cu varză gustoasă, și la două-trei pahare de vin care-ți încălzesc
sângele! Nu, trebuie să vedem lucrurile așa cum sunt; viața bieților oameni ca ea
e tare tristă, n-ar fi rău să se ducă fiecare singur în pelerinaj.
Prin urmare, Anne-Marie înțelegea deosebirea între a sta la masă sau a fi pe
drum; mânca cu poftă și-i făcea o adevărată plăcere să ne povestească ce-a aflat
în ultima călătorie.
— Da, acum merg toate bine, zicea ea; toate procesiunile și ispășirile pe care
le-ați văzut nu sunt nimica, o să fie din zi în zi mai multe. Aflați că au să vină
printre noi misionari, ca altădată printre sălbatici, ca să ne convertească, și că
sunt trimiși de domnul Forbin-Janson și de domnul de Rauzan, fiindcă lumea s-a
stricat prea mult. Și au să se clădească iar la loc, peste tot, mănăstirile; și au să se
așeze iar barierele pe drumuri, ca înainte de răzvrătirea de douăzeci și cinci de
ani! Și când pelerinii au să ajungă la poarta mănăstirii, n-au să aibă decât să bată
și-o să li se deschidă îndată; călugărul de serviciu o să vină să le aducă strachini
cu supă grasă, cu bucățele de carne, în zilele obișnuite, și strachini cu supă
subțire, cu pește, vinerea, sâmbăta și cât ține postul. În felul ăsta, o să crească
credința, toată lumea o să vrea să se facă pelerin. Dar doamnele maici din
Bischofsheim au spus că vechii pelerini din tată în fiu, ca noi, singuri au să se
încumete să meargă în pelerinaj, fiindcă fiecare trebuie să rămână cum s-a
pomenit; țăranii să fie legați de pământ și boierii trebuie să-și recapete castelele
ca să cârmuiască. Am auzit singură cu urechile mele lucrurile astea, la doamnele-
maici, care au să-și recapete și ele înzestrările, fiindcă s-au întors din exil, și
trebuie să li se dea înapoi averile ca să fie reclădită capela; asta-i sigur de tot.
Ah! Doamne, dacă ne-am și vedea astfel, ca să trag și eu un folos la bătrânețe. Că
e cam mult de când postesc, și nepoțelele mele la fel. Le-aș lua cu mine, le-aș
învăța rugăciunile și aș avea la moarte mângâierea că le-am lăsat o meserie bună.
Ascultând-o povestind lucrurile astea, contrare bunei judecăți, eram totuși
foarte mișcați, fiindcă ea plângea de înduioșare la gândul că nepoțelele ei vor
cerși la poarta mănăstirii și că fratele de serviciu le va aduce supă.
 — Și mai aflați, spuse ea, că domnul de Rauzan și preacucernicul părinte
Tarin vor să se reclădească castelele, să se dea înapoi nobililor pădurile, pășunile,
ogoarele și să se umple iazurile iar cu apă, pentru câtăva vreme, fiindcă iazurile
sunt ale preacucernicilor părinți, care n-au timp să are, să semene, nici să secere:
totul trebuie să crească de la sine.
— Da’ ia spune, Marie-Anne, întrebă domnul Goulden, ce ne povestești
dumneata e chiar așa de sigur? Nu pot crede că ne așteaptă o fericire atât de
mare.
— E sigur, sigur, domnule Goulden, zise ea; domnul conte d’Artois vrea să-și
mântuie sufletul și, pentru ca să și-l poată mântui, totul trebuie să reintre în
ordine. Așa spunea săptămâna trecută, la Marienthal, și domnul vicar Antoine.
Vedeți, astea sunt lucruri care pornesc de sus. Numai că trebuie puțină răbdare,
ca să se deprindă inima oamenilor prin predici și ispășiri. Cei care nu vor să se
deprindă, cum ar fi evreii sau luteranii, au să fie siliți. Cât despre iacobini…
Vorbind de iacobini, Anne-Marie se uită deodată la domnul Goulden și se
înroși până la urechi; dar își veni în fire fiindcă el zâmbea.
— Printre iacobini, zise ea atunci, sunt totuși unii foarte de treabă; dar trebuie
să trăiască și oamenii sărmani… iacobinii au luat bunurile săracilor, asta nu-i
frumos.
— Dar unde și când au luat ei bunurile săracilor, Marie-Anne?
— Știți, domnule Goulden, călugării și capuținii aveau bunurile săracilor, iar
iacobinii și le-au împărțit între ei.
— Aha! înțeleg, înțeleg, zise taica Goulden, călugării și capuținii aveau bunul
dumitale, Marie-Anne? N-aș fi ghicit niciodată asta.
Domnul Goulden zâmbea mereu, iar Marie-Anne zise:
— Știam eu că o să ne împăcăm până la urmă.
— Da, da, ne-am împăcat, zise el cu bunătate.
Eu ascultam fără să spun nimic, fiind curios, firește, să aflu ce ni se poate
întâmpla. Era ușor de văzut că Marie-Anne ne raportează ce auzise în ultima ei
călătorie.
Mai spunea și că o să se întoarcă minunile; că sfântul Quirin, sfânta Odile și
ceilalți nu voiseră să facă minuni în timpul uzurpatorului; dar că acum minunile
reîncepeau, că statuia micului sfânt negru Jean, din Kortzeroth, începuse să
lăcrimeze văzându-l pe fostul stareț întors din exil.
— Da, da, înțeleg, zise domnul Goulden, asta nu mă miră; după ispășiri și
procesiuni, trebuie să facă și sfinții minuni; e firesc lucru, Marie-Anne, e firesc
lucru.
— Fără îndoială, domnule Goulden; și când au să se vadă minunile, o să se
întoarcă și credința.
— E limpede, e limpede.
 Prânzul se sfârșise; Marie-Anne, văzând că nu mai vine nimic, își aminti că e
în întârziere și exclamă:
— Doamne, Dumnezeule, uite că bate de unu, ceilalți trebuie să fi și ajuns
lângă Ercheviller. Acuma trebuie să vă las.
Se ridicase și-și lua toiagul foarte aferată.
— Așa, călătorie bună, Anne-Marie, îi spuse domnul Goulden, și nu te mai
lăsa așteptată atâta vreme.
— Ah! domnule Goulden, zise ea din ușă, dacă nu stau în fiecare zi la masa
dumneavoastră, nu e vina mea.
Râdea, și mai spuse luându-și bocceaua:
— Așa, la revedere; și pentru tot binele pe care mi-l faceți, am să-l rog pe
preafericitul sfânt Quirin să vă dea un băiat dolofan, trandafiriu și fraged ca un
măr domnesc. Asta-i tot ce poate face, doamnă Bertha, o femeie bătrână ca mine.
Auzind vorbele astea bune, îmi spusei: „Biata bătrână Anne-Marie are totuși
suflet bun. Ce-a spus ea e tocmai ce-mi doresc mai mult pe lume. S-o audă
Dumnezeu!”
Eram mișcat de buna ei urare. Ea cobora atunci scara și când o auzirăm
închizând ușa de jos, Catherine începu să râdă zicând:
— De data asta și-a golit bine sacul.
— Da, copii, răspunse domnul Goulden, care părea îngândurat, iată, în adevăr,
ce se poate numi ignoranța omenească. Am vrea să credem că biata făptură
născocește toate astea; din nefericire, ea le adună din dreapta și din stânga; e
cuvânt cu cuvânt ceea ce gândesc emigranții, ce repetă ziarele lor în fiecare zi și
ce predică pe față predicatorii în toate bisericile. Ludovic al XVIII-lea îi
stingherește; are prea multă chibzuință pentru ei; adevăratul lor rege este
monseniorul conte d’Artois, care vrea să-și mântuie sufletul; și pentru ca
monseniorul să-și mântuie sufletul, trebuie ca toate să se întoarcă așa cum erau
înainte de răzvrătirea de-acum douăzeci și cinci de ani: trebuie ca bunurile
naționale să fie date înapoi foștilor stăpâni, trebuie ca nobilimea să aibă drepturi
și privilegii ca în 1788, și să ocupe toate gradele din armată; trebuie ca religia
catolică, apostolică și romană să fie singura religie de stat; trebuie să se țină
duminicile și sărbătorile; trebuie ca ereticii să fie alungați din toate posturile și
numai preoții să facă educația copiilor poporului; trebuie ca această mare și dârză
națiune, care vreme de douăzeci și cinci de ani și-a purtat ideile de libertate, de
egalitate, de fraternitate prin lumea întreagă datorită rațiunii și victoriilor – și
care n-ar fi fost nicicând învinsă dacă împăratul nu s-ar fi aliat cu regii la Tilsit 57
– trebuie ca această națiune, care a dat doar în câțiva ani tot atât de mulți
conducători de oști, mari oratori, mari savanți și genii de tot felul, cât spițele
57
La Tilsit, în Prusia Orientală, s-a încheiat în 1807 un tratat între Napoleon și țarul
Alexandru I.
astea nobile în două mii de ani, trebuie să dea totul înapoi, să înceapă iar să
râcâie pământul, în vreme ce ceilalți, puțini la număr, nici unul la o mie, să se
îmbuibe din tată în fiu și să facă pe fercheșii pe socoteala ei! O! fără îndoială că
o să dea înapoi ogoarele, pășunile, iazurile, după cum zice Anne-Marie, și că o să
reclădească castelele și mănăstirile, nici că se poate altfel; măcar atât trebuie să-i
dea domnului conte d’Artois pentru a-i fi pe plac și a-l ajuta să-și mântuie
sufletul… Un prinț așa de mare!
Și taica Goulden, împreunându-și, mâinile și uitându-se în tavan, vorbi mai
departe:
— Doamne Dumnezeule… Doamne Dumnezeule… tu care pui pe micul sfânt
negru Jean din Kortzeroth să facă atâtea minuni, dacă ai trimite măcar o rază de
înțelepciune în capul monseniorului și al prietenilor săi, cred că ar fi și mai
frumos decât lacrimile micului sfânt! Și celălalt, acolo în insula lui, cu ochii lui
luminoși, e un uliu care se face că doarme, uitându-se la gâștele care se bălăcesc
în baltă… Doamne Dumnezeule, gândește-te că dacă dă de cinci-șase ori din
aripi sare pe ele… gâștele au să fugă; dar noi cei mărunți o să mai avem o dată
Europa pe cap!
Spunea lucrurile astea cu un aer grav, iar eu o priveam pe Catherine, ca să știu
dacă trebuie să râd sau să plâng. Deodată se așeză spunând:
— Ce mai, Joseph, toate astea nu sunt lucruri vesele; dar ce putem face noi? E
timpul să ne vedem de lucru. Ia uită-te puțin ce lipsește la ceasornicul domnului
părinte Jacob.
Catherine strângea atunci, ca de obicei, fața de masă și fiecare se așeza iar la
lucru.
 IX

Venise iarna; era o iarnă ploioasă, amestecată cu zăpadă și cu vânt.

Acoperișurile, pe vremea aceea, n-aveau jgheaburi, ploaia cădea de pe olane, iar
vântul o alunga până în mijlocul străzilor. Auzeam toată ziua plescăitul ăsta, în
vreme ce soba bâzâia, iar Catherine se învârtea pe lângă noi, vedea de foc, se uita
la oale, și uneori începea să cânte încetișor așezându-se la vârtelniță. Taica
Goulden și cu mine eram atunci așa de obișnuiți cu viața asta, că lucrul se făcea
oarecum de la sine. Nu mai trebuia să avem grijă de nimic; masa era pusă și
prânzul servit regulat când bătea de amiază. Duceam o viață de familie.
Seara, după cină, domnul Goulden ieșea și se ducea să citească gazeta la
cafeneaua Hoffmann, cu paltonul lui vechi, îmbrăcat cu grijă și cu căciula mare
de vulpe îndesată pe ceafă. Cu toate astea, deseori, seara, după ora zece, când se
întorcea acasă și noi eram culcați, îl auzeam tușind; se udase la picioare.
Catherine îmi spunea:
— Uite-l că acum și tușește, se crede tot tânăr ca la douăzeci de ani.
Iar dimineața, nu se sfia să-l certe:
— Domnule Goulden, spunea ea, nu ești cuminte, ești răcit tare și ieși în
fiecare seară.
— Ei, ce vrei, drăguță, m-am deprins acum să citesc gazeta; nu mă pot lipsi de
ea, vreau să știu ce spun Benjamin Constant și ceilalți; e ca a doua viață, și foarte
deseori îmi spun: „Ar fi trebuit să mai vorbească și de cutare lucru… Dacă era
acolo Melchior Goulden, ar mai fi reclamat ceva la cutare capitol, și asta ar fi
avut de bună seamă un mare efect.”
Apoi râdea dând din cap și spunea:
— Fiecare crede că e mai deștept și mai înțelept decât ceilalți, dar Benjamin
Constant îmi face totdeauna plăcere.
Noi nu știam ce să răspundem, fiindcă dorința lui de a citi gazeta era prea
mare. Într-o zi, Catherine îi spuse:
— Domnule Goulden, dumneata vrei acum să afli veștile, dar asta nu-i un
motiv să te îmbolnăvești. De ce nu faci ca bătrânul tâmplar Carabin? El s-a
înțeles săptămâna trecută cu moș Hoffmann, care-i trimite ziarul după ora șapte –
când ceilalți l-au citit – pentru trei franci pe lună. În felul ăsta, fără să se
deranjeze, Carabin știe tot ce se întâmplă, împreună cu nevastă-sa, bătrâna Bével;
vorbesc între ei despre lucrurile astea la gura sobei și discută împreună. Așa ar
trebui să faci și dumneata.
— Hei, știi că-i o idee grozavă, Catherine! zise domnul Goulden. Da… dar
trei franci nu sunt de ici de colo!…
 — Trei franci nu sunt mare lucru, spusei eu atunci, principalul e să nu vă
îmbolnăviți dumneavoastră; acuma tușiți în fiecare seară ca vai de lume, nu mai
merge așa.
Vorbele astea, departe de a-l supăra, îl bucurau, fiindcă vedea că îi vorbim așa
din afecțiune și că poate să ne creadă.
— Ei, atunci, zise el, să încercăm să aranjăm lucrurile cum vreți voi; cu atât
mai mult cu cât o mulțime de ofițeri în semi-soldă umplu cafeneaua de dimineața
până seara, își trec gazetele unii altora și trebuie să aștepți uneori câte două
ceasuri ca să pui mâna pe una. Da, Catherine are dreptate.
Și chiar în ziua aceea a vorbit cu moș Hoffmann, așa încât Michel, unul din
chelnerii cafenelei, ne aducea gazeta în fiecare seară după ora șapte, în momentul
când ne ridicam de la masă. De fiecare dată când îl auzeam urcând, era o
adevărată bucurie pentru noi, toată lumea spunea: „A sosit gazeta!”
Ne sculam de la masă; Catherine se grăbea să strângă fața de masă și să pună
lucrurile la locul lor; eu băgăm un buștean mare în foc; domnul Goulden își
scotea ochelarii din toc, și în vreme ce Catherine torcea, iar eu fumam pipa ca un
vechi soldat, privind cum jucau flăcările în sobă, el ne citea veștile de la Paris.
Nu se poate închipui ce bucuroși și mulțumiți eram ascultând cum Benjamin
Constant și alți vreo doi-trei susțineau ce gândeam și noi. Câteodată domnul
Goulden trebuia să se întrerupă ca să-și șteargă ochelarii și Catherine exclama
îndată:
— Ce bine vorbesc oamenii ăștia! Asta zic și eu oameni înțelepți… Da, tot ce
susțin ei e drept, e adevărul curat.
Toți aprobam. Domnul Goulden, doar, credea că ar mai fi trebuit să se
vorbească de cutare și cutare lucru, dar că restul e bine. Își relua lectura, care ne
ținea până la ceasurile zece, și apoi ne duceam la culcare cu gândul la ce
auzisem.
Afară sufla vântul cum știe el să sufle la Phalsbourg, sfârlezele de pe casă se
învârteau scârbind pe vergeaua lor, ploaia bătea în pereți, iar noi, la adăpost și
căldură, ascultam, și-l binecuvântam pe Domnul, până ce venea somnul și ne
făcea să uităm de toate. – Ah! ce bine dormi și ce fericit ești când ai liniște
sufletească, putere, sănătate, iubire și respect față de cei pe care-i iubești! Ce se
poate dori mai mult pe lumea asta?
Așa treceau zilele, săptămânile și lunile; ne politizasem oarecum, și când se
anunța că vor vorbi miniștrii, noi spuneam dinainte: „Ah! ticăloșii, vor să ne
înșele… Ah! ce sămânță rea… ar trebui goniți toți”.
Catherine mai cu seamă nu-i putea suferi pe oamenii ăștia, iar când mătușa
Grédel venea să ne vorbească, ca altădată, de bunul nostru rege Ludovic al
XVIII-lea, o lăsam să zică, din respect, dar o compătimeam că-i atât de orbită în
privința trebilor statului.
 Ce-i drept, de altfel, e că și emigranții, miniștrii și prinții ăștia se purtau cu noi
cu adevărată nerușinare. Dacă domnul conte d’Artois și fiii lui s-ar fi pus în
fruntea vandeenilor și bretonilor58, dacă ar fi atacat Parisul și ar fi câștigat
victoria, ar fi avut dreptate să spună: „Suntem stăpânii voștri și vă poruncim ce
să faceți”. Dar când au fost mai întâi alungați și apoi aduși înapoi de către
prusieni și ruși, să vină să ne mai și umilească, urât lucru! Cu cât îmbătrânesc, cu
atât mi se întărește convingerea: era o nerușinare.
Zébédé venea și el din când în când pe la noi și ce citeam noi în gazetă știa și
el. El ne-a spus cel dintâi că niște tineri emigranți îl alungaseră pe generalul
Vandamme din fața regelui. Pe acest vechi militar, care se întorcea din
închisorile Rusiei și pe care toată armata îl respecta cu tot nenorocul lui de la
Kulm, îl dăduseră afară, spunându-i că n-are ce căuta acolo. Vandamme fusese
colonelul unui regiment la Phalsbourg și-l cunoștea tot orașul; nu se poate
închipui indignarea oamenilor cinstiți la vestea asta.
Tot Zébédé ne-a spus că li se deschideau procese generalilor în semi-soldă și
că li se furau scrisorile la poștă, ca să poată fi acuzați de trădare. Ne-a spus ceva
mai târziu că vor fi trimise acasă fetele foștilor ofițeri, care se aflau la școala din
Saint-Denis, cu o pensie de două sute de franci, și, mai târziu, că emigranții vor
să aibă numai ei dreptul de a-și trimite băieții la școlile de la Saint-Cyr și La
Fleche, ca să iasă ofițeri; în vreme ce copiii din popor vor rămâne soldați cu cinci
centime pe zi, în vecii vecilor!
Gazetele povesteau aceleași lucruri, dar Zébédé știa multe alte amănunte; cei
din urmă soldați știau tot. N-aș putea niciodată să vă descriu fața lui Zébédé, în
timp ce stătea în spatele sobei, cu pipa lui scurtă și neagră între dinți, când ne
povestea păcătoșeniile astea: nasul lui mare se albea, îi tremurau colțurile ochilor
cenușii, și din când în când se făcea că râde și murmura:
— Merge!… merge!…
— Și ce gândesc ceilalți soldați despre toate astea? întrebă taica Goulden.
— Ei! gândesc că merge bine. Când ți-ai vărsat sângele vreme de douăzeci de
ani pentru Franța, când ai luat parte la zece, cincisprezece, douăzeci de campanii,
când ai trei galoane și ești ciuruit de răni, te bucuri, taică Goulden, când afli că-ți
sunt goniți foștii comandanți, că fetele lor sunt date afară și că băieții alde ăstora
vor ajunge pe veci ofițerii tăi, zicea el în timp ce obrajii îi tremurau până la
urechi.
— Nici vorbă, nici vorbă, e dureros, zicea domnul Goulden; dar disciplina e
disciplină; mareșalii ascultă de miniștri, ofițerii de mareșali și soldații de ofițeri.
— Aveți dreptate, răspundea Zébédé. Da’ uite că sună adunarea.
Ne strângea mâna și se grăbea să alerge la cazarmă.
58
În timpul revoluției și în timpul lui Napoleon provinciile rămase regaliste erau cele din
vestul Franței: Vandeea și Bretania.
 Iarna întreagă s-a scurs așa; indignarea creștea din zi în zi. Orașul era plin de
ofițeri în semi-soldă care nu mai îndrăzneau să stea la Paris: locotenenți,
căpitani, maiori, colonei din toate regimentele de cavalerie și de infanterie;
oameni care trăiau cu o coajă de pâine și cu un păhărel de rachiu, și cu atât mai
amărâți cu cât erau obligați să aibă o ținută. Închipuiți-vă cum arătau ei, cu
obrajii scobiți, cu părul tuns scurt, cu ochii sticloși, cu mustăți mari și cu mantale
vechi de uniformă, la care trebuiseră să mute nasturii. Închipuiți-i plimbându-se
câte trei, câte șase, câte zece prin piață, cu bastonul cu sabie atârnat de cheutoare,
cu pălăria în colțuri pusă de-a latul, bine periați întotdeauna, dar cu haine atât de
roase, atât de prăpădite, încât te gândeai numaidecât că nu mănâncă nici pe sfert
pe cât le e foame. Și nu puteai să nu-ți spui: „Ei sunt învingătorii de la
Jemmapes, de la Fleurus, de la Zürich, de la Hohenlinden, de la Marengo, de la
Austerlitz, de la Friedland, de la Wagram… Lor le datorăm că suntem mândri de
a fi francezi, și nu contelui d’Artois și nici ducelui de Berry sau d’Angoulême. Și
acum sunt lăsați să se prăpădească, nici pâine nu li se dă, pentru ca să fie puși
emigranții în locul lor. E o adevărată ticăloșie.” Nu era nevoie să ai multă
judecată, nici multă inimă, nici cine știe ce simț al dreptății, ca să recunoști că nu
e un lucru firesc.
Întrucât mă privea, nici nu mă puteam uita la ei căci mi se rupea inima. Când
ai fost în armată, fie și șase luni, respectul pentru foștii comandanți, pentru cei pe
care i-ai văzut în primele rânduri în bătălii îți rămâne pentru totdeauna. Mi-era
rușine pentru țara mea că rabdă asemenea nemernicii.
Un lucru pe care n-am să-l uit niciodată e cum, la sfârșitul lunii ianuarie 1815,
doi dintre asemenea ofițeri în semi-soldă – unul înalt, uscățiv, cărunt, cunoscut
sub numele de colonelul Falconette, și care părea a fi servit în infanterie; celălalt
mărunt, îndesat, numit maiorul Margarot, și care mai purta încă favoriți de husar
– au venit să ne propună să cumpărăm un ceasornic superb. Să fi fost vreo zece
dimineața; parcă-i văd și acum intrând serioși, colonelul cu gulerul ridicat, și
celălalt cu capul între umeri. Ceasul lor era de aur, cu două capace și cu sonerie;
arăta secundele și se întorcea o dată la opt zile; nu văzusem niciodată unul atât de
frumos. Pe când domnul Goulden se uita la el, eu, întors pe scaun, continuam să-
i privesc pe cei doi bărbați, care păreau să aibă mare nevoie de bani. Husarul mai
cu seamă, cu fața lui oacheșă și osoasă, cu mustățile mari îngălbenite, cu ochii
mici și negri, cu spatele lat și cu brațele lungi care-i atârnau până la genunchi,
îmi inspira un mare respect. Mă gândeam: „Când avea el în mână sabia de husar,
trebuie să fi lovit până departe; ce trebuie să-i mai fi scânteiat ochii sub
sprâncenele groase; pararea și contra-lovitura trebuie să-i fi venit ca un fulger.”
Mi-l închipuiam în timpul unei șarje, pe jumătate ascuns de capul calului, cu
sabia înainte, așa că admirația mea sporea și mai mult.
 Mi-amintii deodată că maiorul Margarot și colonelul Falconette uciseseră în
duel niște ofițeri ruși și austrieci în dosul Copacului verde și că tot orașul vorbea
numai de ei cu vreo patru-cinci luni în urmă, când cu trecerea aliaților. Atunci și
cel înalt, cu gulerul lui fără cămașă, deși uscățiv și palid, cu tâmplele cărunte și
cu înfățișarea rece, îmi păru foarte demn de respect.
Așteptam să aud ce-avea să spună taica Goulden despre ceasul lor. El nu
ridica ochii, se uita cu un fel de admirație adâncă; în vreme ce cei doi bărbați
așteptau cu un aer calm, dar ca niște oameni care suferă că nu-și mai pot ascunde
sărăcia.
Până la urmă, domnul Goulden spuse:
— Asta, domnilor, e o lucrare de toată frumusețea; e ceea ce se poate numi un
ceas de prinț.
— Fără îndoială, răspunse husarul, chiar de la un prinț l-am primit, după
bătălia de la Rabbe.
Și-i aruncă o privire celuilalt, care nu zise nimic.
Privindu-i atunci, domnul Goulden văzu că erau în mare lipsă; își scoase
scufia de mătase neagră și se ridică încet spunând:
— Domnilor, să nu vă supărați de ce-am să vă spun; sunt ca și dumneavoastră
un fost soldat, am servit Franța sub Republică, și cred că trebuie să fie o
adevărată sfâșiere să fii silit a vinde un asemenea obiect, un obiect care ne
amintește o acțiune frumoasă din viața noastră: și ne aduce aminte de un
comandant iubit.
Nu-l auzisem niciodată pe taica Goulden vorbind atât de înduioșat, cu capul
lui chel aplecat cu tristețe și cu ochii la pământ, ca pentru a nu vedea durerea
celor cărora le vorbea. Maiorul se făcuse roșu tot, ochii lui mici păreau tulburi și-
și mișca degetele mari; colonelul era palid ca un mort. Aș fi vrut să plec de-
acolo.
Domnul Goulden reluă:
— Ceasul acesta face mai mult de o mie de franci, eu n-am suma asta la
îndemână și, de altfel, v-ar părea fără îndoială prea rău să vă despărțiți de o
asemenea amintire. Iată ce vă propun: ceasul să rămână, dacă vreți, în galantarul
meu; va fi tot al dumneavoastră și eu am să vă avansez două sute de franci, pe
care mi-i veți da înapoi când veniți să-l luați.
Auzind asta, husarul întinse mâinile lui mari și păroase, ca pentru a-l
îmbrățișa pe taica Goulden.
— Dumneata ești un bun patriot! exclamă el. Ne spusese de altfel Colin…
Ah! domnule, n-am să uit niciodată serviciul pe care mi-l faci… Ceasul ăsta… l-
am primit de la prințul Eugen59 pentru o faptă vitejească… Țin la el ca la viața
mea… Dar mizeria…
— Maiorule! zise celălalt foarte palid.
Dar husarul nu voi să-l asculte și exclamă depărtând brațele:
— Nu, colonele, lasă-mă… suntem între noi… un vechi soldat poate să ne-
audă… Ne-au înfometat… se poartă cu noi cum s-ar purta dușmanii… sunt prea
lași ca să ne împuște!
Răsuna casa de strigătele lui. Eu fugisem în bucătărie cu Catherine, ca să nu
văd spectacolul ăsta trist. Domnul Goulden îl potolea; noi ascultam:
— Da, știu toate astea, domnilor, spunea el, mă pun în locul dumneavoastră…
— Haide… Margarot… liniștește-te! zicea colonelul.
Strigătele au durat aproape un sfert de oră. La urmă, îl auzirăm pe domnul
Goulden numărând banii și pe husar spunându-i:
— Mulțumesc, domnule, mulțumesc. Dacă se ivește vreodată prilejul,
amintește-ți de maiorul Margarot.
În același timp se deschise ușa și ei coborâră scara, ceea ce ne luă o greutate
de pe suflet, Catherinei și mie, căci ni se strânsese inima. Ne întoarserăm în
odaie. Domnul Goulden care îi însoțise pe ofițeri, urcă îndată, cu capul gol. Era
foarte mișcat.
— Au dreptate nenorociții, zise el punându-și pe cap scufia, purtarea
guvernului față de ei e groaznică; dar lucrurile astea se plătesc mai curând sau
mai târziu.
Tot restul zilei am fost mâhniți. Domnul Goulden îmi explică totuși
frumusețile ceasornicului și-mi spuse că ar trebui să avem totdeauna asemenea
modele sub ochi; apoi îl agățarăm în galantarul nostru.
Din momentul acela nu m-a mai părăsit gândul că totul o să sfârșească prost și
că, chiar dacă se opreau acum, emigranții trecuseră măsura. Auzeam mereu
vocea maiorului strigând în odaia noastră că guvernul se poartă față de armată
cum s-ar purta dușmanii! Amintirea procesiunilor, a ispășirilor, a predicărilor
asupra răzvrătirii de douăzeci și cinci de ani și restituirea bunurilor naționale,
reînființarea mănăstirilor și toate celelalte… toate astea îmi păreau o harababură
îngrozitoare, din care nu putea ieși nimic bun.

59
Nu e vorba de prințul Eugen de Savoia, celebru conducător de oști, mort în 1736, ci de
Eugène de Beauharnais (1781–1824), fiul vitreg al lui Napoleon, și el bun militar.
 X

Așa stăteau lucrurile când, la începutul lunii martie se răspândi ca o vijelie

zvonul că Împăratul a debarcat la Cannes. De unde venea zvonul? Nimeni n-a
putut spune vreodată; Phalsbourgul e la două sute de leghe de mare; o mulțime
de câmpuri și de munți îl despart de sud. Eu însumi îmi amintesc un lucru
neobișnuit. În ziua de 5 martie, la sculare, deschisesem fereastra odăiței noastre,
care dădea spre marginea acoperișului; mă uitam în față la coșurile vechi și negre
ale brutarului Spitz, mai era încă puțină zăpadă în dosul lor; era frig bine, totuși
bătea soarele, și mă gândeam: Ăsta zic și eu timp bun pentru marșuri! Îmi
aminteam ce mulțumiți eram în Germania, după ce stingeam focurile taberei
dimineața în zori, să plecăm pe o vreme ca asta, cu pușca pe umăr, și să auzim
răsunând bocancii batalionului pe pământul întărit. Și nu știu cum, deodată îmi
veni în gând Împăratul; îl văzui cu mantaua lui cenușie, cu spatele încovoiat, cu
pălăria înfundată pe cap, cum mergea, cu vechea gardă în urma lui. Catherine
mătura prin odăița noastră. Parcă visam, pe timpul ăsta senin și uscat.
Cum stăteam așa, auzirăm pe cineva urcând scara și Catherine se opri și zise:
— E domnul Goulden.
Recunoscui îndată pasul domnului Goulden, ceea ce mă miră, căci el nu venea
mai niciodată la noi. Deschise ușa și ne spuse în șoaptă:
— Copii, Împăratul a debarcat la 1 martie la Cannes lângă Toulon; se
îndreaptă spre Paris.
Nu mai spuse altceva și se așeză să-și tragă răsuflarea. Vă închipuiți cum ne
uitam unul la altul; dar după o clipă, Catherine întrebă:
— Scrie în gazetă, domnule Goulden?
— Nu, zise el, nu se știe încă nimic acolo, sau ni se ascunde totul. Dar, pentru
Dumnezeu, nu scoateți o vorbă despre asta, că altfel suntem arestați. Azi
dimineață, Zébédé, care era de gardă la Poarta Franței, a venit să mă anunțe pe la
ceasurile cinci; a bătut jos, l-ați auzit, fără îndoială?
— Nu, domnule Goulden, dormeam.
— Ei bine! am deschis fereastra ca să văd ce e și am coborât de-am tras
zăvorul. Zébédé mi-a dat vestea ca absolut sigură; regimentul e consemnat la
cazarmă până la noi ordine. Se pare că le e frică de soldați; dar atunci cum să-l
oprească pe Bonaparte? Că doar n-or să trimită împotriva lui pe țăranii de la care
vor să ia bunurile și nici pe târgoveții așa numiți iacobini. Ar fi acum momentul
să se arate emigranții. Dar, mai cu seamă, tăcere deplină… tăcere deplină!
Spunea asta ridicând mâna; și coborârăm în atelier. Catherine făcu un foc bun,
și fiecare se așeză la lucru ca de obicei.
În ziua aceea a fost liniște, și a doua zi la fel. Câțiva vecini, taica Réboc și
Offran veniră ce-i drept să ne vadă, așa zicând ca să-și curețe ceasornicele.
 — Nimic nou, vecine? întrebau ei.
— Ce să zic! răspundea domnul Goulden, e bună liniște. Nici dumneavoastră
nu știți nimic?
— Nu.
Și se citea totuși în ochii lor că aflaseră vestea cea mare. Zébédé stătea la
cazarmă. Ofițerii în semi-soldă umpleau cafeneaua de dimineață până seara; dar
nu transpira încă niciun cuvânt: era prea grav.
Abia a treia zi, ofițerii în semi-soldă, care fierbeau înde ei, începură să-și
piardă răbdarea; îi vedeai umblând încoace și încolo și numai după fața lor îți
dădeai ușor seama că sunt groaznic de îngrijorați. Dacă ar fi avut cai sau măcar
arme, sunt sigur că ar fi încercat ceva. Dar jandarmeria, cu bătrânul Chancel în
frunte, umbla și ea încoace și încolo; la fiecare ceas vedeai plecând câte un
jandarm ca ștafetă la Sarrebourg.
Neliniștea creștea; nimeni nu mai avea chef de lucru. Curând aflarăm, prin
niște comis-voiajori sosiți la hanul Orașul Bâle, că regiunea Rinului de sus și
Jura se răzvrătiseră; că regimente întregi de cavalerie și de infanterie se înșiruiau
înspre Besançon; că mulțime de forțe se duceau în întâmpinarea uzurpatorului
etc. Unul dintre voiajori, care vorbea prea mult, primi ordin să plece imediat din
oraș; brigadierul îi controlase actele, din fericire erau în regulă.
Am mai văzut de-atunci și alte revoluții, dar niciodată o asemenea agitație,
mai ales în ziua de 8 martie, între ceasurile patru și cinci seara, când a sosit
ordinul să plece fără întârziere la Lons-le-Saunier batalioanele 1 și 2 înarmate ca
de război. Atunci a înțeles lumea cât de mare era primejdia și fiecare a gândit:
„Ar fi nevoie nu de ducele d’Angoulême sau de ducele de Berry ca să-l oprească
pe Bonaparte, ci de Europa întreagă”.
Ofițerii în semi-soldă răsuflau în sfârșit; fața lor era parcă luminată de o rază
de soare.
La ora cinci, începuseră să bată tobele în piață, când Zébédé intră deodată la
noi.
— Ei? îi strigă tata Goulden.
— Ei! zise el, primele două batalioane pleacă.
Era palid.
— Sunt trimise ca să-l aresteze, zise domnul Goulden.
— Da, au să-l aresteze! răspunse el făcând cu ochiul.
Bătaia tobelor continua.
Zébédé coborî scara în goană. Și eu după el. Jos, cu piciorul pe prima treaptă,
mă apucă de braț și-mi spuse la ureche ridicându-și chipiul:
— Uită-te în fund, Joseph, o recunoști?
Văzui înfiptă în căptușeală vechea cocardă tricoloră.
— Asta-i a noastră, zise el. Să știi că o au toți soldații.
 Abia avusesem timp să văd, că el îmi și strânsese mâna și întorcea colțul la
Fouquet, grăbind pasul. Urcai scara spunându-mi: „Uite că iar începe prăpădul,
uite iar Europa pe capul nostru, uite încorporarea, Joseph, suprimarea tuturor
învoirilor, etcetera, cum se citește în gazete. În loc să stea omul liniștit, o să
trebuiască să se pună pe drumuri; în loc să audă clopotele, o să audă tunul; în loc
să se vorbească de mănăstiri, o să se vorbească de arsenal; în loc să miroasă a
tămâie și a ghirlande, o să miroasă a praf de pușcă. Doamne, Dumnezeule, oare
n-o să se mai termine niciodată cu astea! Puteau să meargă lucrurile așa de bine
fără misionari și fără emigranți! Ce jale!… ce jale!… Și totdeauna plătim tot noi,
cei care muncim și nu cerem nimic… Totdeauna, toate nedreptățile se fac,
chipurile, spre fericirea noastră, dar de fapt, nu de noi le pasă cârmuitorilor și ne
tratează de parcă am fi niște bușteni, nu altceva.”
Multe alte gânduri drepte îmi treceau prin cap; dar la ce bun? Nu eram contele
d’Artois, nici ducele de Berry; trebuie să fii prinț ca să-ți servească la ceva ideile
și ca să-ți fie orice cuvânt literă de evanghelie.
Din momentul acela până seara, taica Goulden nu-și mai găsi locul; era la fel
de nerăbdător ca și mine în vremea când așteptam învoirea de nuntă; în fiece
clipă se uita pe fereastră și spunea:
— Astăzi au să sosească veștile cele mari… ordinele s-au dat… nu mai e
nevoie să ni se ascundă nimic.
Și din minut în minut exclama:
— Sst!… uite diligența poștei.
Ascultam; doar căruța lui Lanche cu mârțoagele lui bătrâne sau harabaua lui
Baptiste treceau pe pod.
Venise seara, Catherine așezase fața de masă, când, pentru a douăzecea oară,
domnul Goulden zise:
— Ascultați!
De data asta, un uruit îndepărtat se auzea pe pietrele de pe avanpost. Atunci
el, fără să mai aștepte, alergă în alcov și-și puse surtucul cel gros strigând:
— Hai, Joseph!
Cobora rostogolindu-se parcă; numai cât văzându-l atât de grăbit, eram și eu
cuprins de nerăbdarea de a avea vești și mă țineam de el. Abia ajunsesem pe
treptele din stradă și diligența și ieșea cu cele două felinare roșii ale ei de sub
poarta întunecată și trecea ca tunetul pe dinaintea noastră. O luarăm la fugă, dar
nu eram singurii; din toate părțile se auzeau oameni alergând și strigând:
— Uite-o!… uite-o!…
Biroul poștei se afla în strada Fânului, lângă Poarta Germaniei; diligența
cobora drept până la colțul colegiului, apoi cotea la dreapta. Cu cât alergam, cu
atât strada mișuna de lume, oamenii ieșeau din toate oasele; fostul primar,
domnul Parmentier, secretarul lui, Eschbach, perceptorul Cauchois și mulți alți
notabili alergau de asemenea, vorbind între ei și spunând:
— Iată clipa cea mare!
Când ajunserăm la cotitura din Piața Defilărilor, văzurăm lumea care și
staționa dinaintea biroului poștei, și fețe nenumărate care se aplecau de-a lungul
balustradei de fier, ascultând, oameni care se întindeau unii peste alții, întrebând
curierul, care nu răspundea.
Dirigintele poștei, domnul Pernette, deschise fereastra luminată dinăuntru,
pachetul de scrisori și de ziare zbură de pe capră în interior, fereastra se închise,
și loviturile de bici ale poștalionului vestiră mulțimea să se depărteze.
— Ziarele! ziarele!
Nu se auzea decât vorba asta din toate părțile. Diligența porni iarăși în goană
și trecu pe sub Poarta Germaniei.
— Haidem la cafeneaua Hoffmann, îmi spuse domnul Goulden, repede, c-au
să sosească ziarele; dacă mai așteptăm, n-o să mai fie chip să intrăm acolo.
În timp ce traversam piața, lumea și alerga în urma noastră. Maiorul Margarot
spunea cu vocea lui limpede și puternică:
— Haideți… că le am!…
Toți ofițerii în semi-soldă îl urmau; era noapte cu lună; îi vedeam apropiindu-
se cu pași mari. Intrarăm iute, iute, în cafenea și abia ne așezasem lângă soba cea
mare de faianță, că toată lumea se repezi buluc prin cele două uși.
Să fi văzut atunci figura ofițerilor în semi-soldă! Pălăriile lor mari în colțuri
trecând pe sub lămpile cu ulei, obrajii lor descărnați, mustățile pe oală, ochii
lucitori care priveau din umbră îi făceau să semene cu niște făpturi sălbatice care
dau târcoale pe lângă ceva; unii se uitau cruciș de nerăbdare și de îngrijorare, și
cred că nu vedeau nimic, dar că mintea lor era aiurea, alături de Bonaparte; ți se
făcea și frică.
Lumea intra, intra mereu, de nu se mai putea respira și trebui să se deschidă
ferestrele. Afară, Strada Cazărmii de cavalerie și Piața Fântânii erau pline de
murmur.
— Am făcut bine c-am venit de îndată, îmi spuse domnul Goulden, suindu-se
pe scaun, cu mâna pe placa sobei mari de tuci, căci mulți alții se suiseră astfel.
Urmai și eu exemplul, și nu mai văzui în jurul meu decât capete atente,
pălăriile cele mari ale ofițerilor în mijlocul sălii, și mulțimea care umplea piața
sub clar de lună.
Gălăgia creștea. O voce strigă:
— Tăcere!
Era maiorul Margarot, care se urcase pe o masă. În spatele lui, sub ușa dublă,
jandarmii Keltz și Werner stăteau și se uitau; și pe toate ferestrele deschise se
aplecau oameni înăuntru. În aceeași clipă, până în piață lumea repeta: „Tăcere!
tăcere!” Și tăcerea se făcu atât de adâncă, încât ai fi zis că nu e acolo nicio
suflare de om.
Maiorul citea gazeta. Vocea lui limpede, care rostea fiecare cuvânt cu un fel
de înfiorare lăuntrică, semăna cu tic-tacul orologiului nostru în noaptea adâncă;
nici vorbă c-o auzeau până în mijlocul Pieței Defilărilor. Și asta dură mult timp,
căci maiorul citea tot, fără să sară nimic. Mi-amintesc că gazeta începea prin a
spune că numitul Buonaparte60, dușmanul binelui public, cel care timp de
cincisprezece ani ținuse Franța în servitutea despotismului, fugise din insula lui
și avusese îndrăzneala să pună piciorul într-o țară scăldată în sânge din vina lui;
dar că trupele, credincioase regelui și credincioase națiunii, se aflau în marș ca
să-l aresteze; și că văzând această scârbire generală, Buonaparte o luase înspre
munți împreună cu mâna de derbedei care-l urmau; că era înconjurat din toate
părțile, și avea să fie prins fără nicio îndoială.
Mi-aduc de asemenea aminte că, după cum spunea gazeta, toți mareșalii se
grăbiseră să-și pună sabia lor glorioasă la dispoziția regelui, părintele poporului
și al națiunii; și că ilustrul mareșal Ney, prinț de Moscova, îi sărutase mâna,
făgăduind să-l aducă pe Buonaparte la Paris, viu ori mort.

După asta, veneau niște cuvinte latinești pe care nu le-am înțeles și care
fuseseră puse fără îndoială pentru popi.
Din când în când auzeam în spatele meu oameni râzând și bătându-și joc de
ziar. Când am întors capul, am văzut că erau domnul profesor Burguet și alți
vreo doi-trei notabili, care au fost ridicați după cele O sută de zile 61 și care au fost
obligați să locuiască la Bourges, pentru că erau prea deștepți, după câte spunea
taica Goulden. Ceea ce arată lămurit că e mai bine să taci în asemenea
împrejurări, când n-ai poftă să te bați pentru sau contra, căci vorbele nu țin de
cald nici de frig și nu servesc decât să ne aducă neplăceri.
Dar și mai tare a fost, către sfârșit, când maiorul a început să citească ordinele.
Primul privea mișcarea trupelor, iar al doilea poruncea francezilor să sară pe
Bonaparte, să-l aresteze și să-l predea mort sau viu… pentru că se pusese singur
în afara legii. În acest moment, maiorul, care până atunci se mulțumise să râdă
pronunțând numele de Buonaparte – și a cărui figură osoasă, la înălțimea lămpii,
avusese doar mici fremătări, în vreme ce-l ascultau cei de jos – în acest moment
se schimbă la față; n-am văzut niciodată ceva mai groaznic; era numai crețuri-
crețuri, ochii mici îi luceau ca niște ochi de pisică, mustățile și barbetele i se
zbârliseră. Luă gazeta și începu s-o rupă în mii de bucăți; apoi, pălind tare, se

60
Când voiau să-și manifeste disprețul, adversarii lui Napoleon îi ortografiau numele în forma
italiană.
61
Napoleon a stăpânit din nou Franța timp de o sută de zile, de la intrarea în Paris (20 martie
1815) până la înfrângerea de la Waterloo (13 iunie 1815).
înălță cu brațele întinse și strigă „Trăiască Împăratul!” cu un glas atât de
puternic de ni se încreți pielea. Abia scosese strigătul și toți ofițerii în semi-soldă
își înălțară pălăriile mari, unii cu mâna, alții în vârful bastoanelor-săbii, repetând
laolaltă: Trăiască Împăratul! Ziceai că o să cadă tavanul. Mie parcă mi se
turnase apă rece în spate. „Acuma, îmi spusei în sinea mea, totul s-a sfârșit…
Cum să le mai vorbești de pace unor asemenea oameni!”
Afară, printre grupurile de târgoveți, soldații din postul de la Primărie repetau
strigătul de Trăiască Împăratul! Și când mă uitai foarte tulburat la jandarmi să
văd ce au să facă, văzui că se retrag fără să spună nimic, fiind și ei vechi soldați.
Dar nu se terminase încă; în momentul când maiorul voia să coboare de pe
masă, un ofițer strigă că trebuie purtat în triumf și îndată ceilalți îl apucară de
picioare și-l purtară în jurul sălii, împingând lumea și strigând ca niște smintiți:
Trăiască Împăratul! El își ținea mâinile lungi și păroase pe umerii lor și capul
deasupra pălăriilor și plângea văzându-se purtat în triumf de camarazii săi și
auzindu-i strigând ce-i plăcea mai mult!… Și n-ai fi crezut niciodată că un
asemenea om poate să plângă; atâta și era de ajuns ca să fii tulburat și înfiorat.
Nu spunea nimic, ținea ochii închiși și lacrimile îi curgeau în jos până în vârful
nasului și de-a lungul mustăților.
Mă uitam și eu, cum bine vă închipuiți, când taica Goulden mă trase de braț;
coborâse de pe scaun și-mi spunea:
— Joseph! hai să mergem, hai să mergem… e timpul!
În spatele nostru sala se și golise, toată lumea se grăbise să iasă prin gangul
berarului Klein, de teamă să nu fie amestecată într-o treabă urâtă; ieșirăm și noi
pe-acolo.
— Toate astea pot lua o întorsătură urâtă, îmi spuse taica Goulden traversând
piața. Mâine jandarmeria poate să intre în acțiune… Maiorul Margarot și ceilalți
nu par oameni ușor de arestat… Soldații din batalionul trei au să treacă de partea
lor, dacă n-au și trecut… Al lor e orașul!
Vorbea astfel ca pentru sine, și eu gândeam ca el. Acasă în atelier, Catherine
ne aștepta foarte îngrijorată. Îi spuserăm ce se întâmplase. Masa era pusă, dar
nimănui nu-i era foame. După ce bău un pahar de vin, domnul Goulden ne
repetă, în vreme ce-și scotea încălțămintea:
— Copii, după cele ce-ați văzut, Împăratul o să ajungă cu siguranță la Paris;
soldații vor asta, țăranii – care au fost amenințați să-și piardă bunurile – o vor și
ei; iar burghezimea, dacă i-a venit lui mintea la cap în insulă, dacă renunță la
gândul războaielor și dacă acceptă tratatele, o să fie și ea bucuroasă, mai ales cu
o Constituție bună care să-i garanteze fiecăruia libertatea, cel mai mare dintre
bunuri. Să sperăm că va fi așa, pentru voi și pentru el. Și noapte bună!
 XI

A doua zi, vineri, zi de târg, tot orașul vuia de vestea cea mare. O mulțime de
țărani din Alsacia și din Lorena, care cu halat scurt, care cu surtuc, care cu
pălărie în trei colțuri, care cu scufie de bumbac, soseau în șir cu căruțele,
chipurile ca să vândă grâu, orz sau ovăz, de fapt ca să afle ce se petrece. Nu se
auzeau afară decât strigăte de: „Hi, Foux! Di, Schimmel!” huruit de căruțe și
plesnituri de bici. Nici femeile nu se lăsau mai prejos; soseau din La Houpe, din
Dagsberg, din Ercheviller, din Lutzelburg, din Baraques, cu fusta scurtă
suflecată, cu coșurile mari pe cap, lungind pasul și grăbindu-se. Toată lumea asta
trecea pe sub ferestrele noastre, iar domnul Goulden spunea:
— Cum se agită lumea! cum aleargă! Ai zice că duhul celuilalt a și intrat în
ținut. Nu-i mai vezi mergând cu piciorul îndoit, cu lumânări în mână și cu
patrafire în spate.
Părea mulțumit, ceea ce dovedea cât de tare îl plictisiseră toate ceremoniile
din trecut. În sfârșit, pe la ceasurile opt, a trebuit totuși să ne așezăm la treabă, iar
Catherine ieși, ca de obicei, să cumpere unt, ouă și ceva zarzavat pentru toată
săptămâna. Se înapoie pe la ora zece:
— Vai! Doamne, Dumnezeule! zise ea, s-au și întors toate cu dosul în sus.
Și ne povesti că ofițerii în semi-soldă se plimbau cu bastoanele lor mari cu
sabie – având în mijlocul lor pe maiorul Margarot – și că în piață, la hale, printre
bănci, în jurul tarabelor, peste tot, țăranii, târgoveții, toată lumea, își strângeau
mâna, se cinsteau cu tutun, și-și spuneau:
— Ei! ei! saltă negoțul.
Ne mai povesti și că noaptea trecută se afișaseră proclamații de-ale lui
Bonaparte la primărie, la cele trei uși ale bisericii și chiar pe stâlpii halelor; dar
că jandarmii le rupseseră dis-de-dimineață; în fine, că totul era în mișcare. Taica
Goulden se ridicase de la masa de lucru ca să asculte ce spune; eu, întors pe
scaun, mă gândeam:
„Da, bine… foarte bine… dar acum mi se încheie și mie concediul. De vreme
ce totul se mișcă, o să trebuiască să te miști și tu, Joseph! În loc să stai aici
liniștit cu nevasta, o să ți se agațe iar în spate tolba, ranița, pușca și două pachete
de cartușe!” Și uitându-mă la Catherine, care nu se gândea la partea rea a
lucrului, îmi treceau prin minte Weissenfelzul, Lutzenul, Leipzigul; mă
cuprindea întristarea.
Cum stăteam așa pradă gândurilor, iată că se deschide ușa și intră mătușa
Grédel. La început ai fi zis că e potolită.
— Bună ziua, domnule Goulden; bună ziua, copii, zise ea punându-și coșul în
dosul sobei de tuci.
— Sănătoasă, sănătoasă, cumătră Grédel? o întrebă domnul Goulden.
 — Ei, sănătatea ca sănătatea!… răspunse ea.
O văzui îndată că strânge dinții și că are pete roșii pe obraji. Își băgă cu o
smucitură sub bonetă șuvițele de păr care-i atârnau pe lângă urechi, și se uită pe
rând la noi cu ochii ei cenușii, ca să vadă ce gândim; apoi începu cu o voce
limpede:
— Se pare că derbedeul a fugit de pe insulă.
— De care derbedeu vorbești, cumătră Grédel? o întrebă domnul Goulden pe
un ton calm.
— Ei, știi dumneata de cine vorbesc, răspunse ea, vorbesc de Bonaparte al
dumitale.
Taica Goulden, care vedea că-i mânioasă, se așezase iar la masa de lucru ca să
încerce să evite cearta; se făcea că se uită la un ceasornic, iar eu făceam ca el.
— Da, strigă ea mai tare încă, uite-l că iar începe să-și facă mendrele, tocmai
când credeam că s-a terminat… uite-l că se întoarce mai rău ca înainte… Ce
năpastă!
Îi auzeam vocea tremurând înfundat. Cât despre domnul Goulden, se făcea că-
și vede de lucru înainte.
— Cine-i de vină, cumătră Grédel? zise el fără să se întoarcă. Crezi oare că
procesiunile astea, ispășirile, predicile împotriva bunurilor naționale și a
răzvrătirii de douăzeci și cinci de ani, amenințările astea neîncetate că se va
restabili vechiul regim, ordinul de a închide prăvăliile în timpul slujbelor
bisericești… etc., etc., crezi că toate astea puteau să mai țină? Te întreb: s-a mai
pomenit de când e lumea așa ceva, ceva mai în stare să ridice o națiune împotriva
celor care voiau s-o înjosească? N-ai fi zis oare că Bonaparte însuși le șoptea la
ureche Bourbonilor ăstora toate prostiile menite să scârbească poporul? Ia
spune… nu era de așteptat tot ce se întâmplă?
Se uita mereu la ceasornic cu lupa, ca să rămână calm; eu, în timp ce vorbea,
mă uitam la mătușa Grédel cu coada ochiului. Se schimbase de vreo două-trei ori
la față, și Catherine, din fund, de lângă sobă, îi făcea semn să nu înceapă un
scandal la noi; dar femeii ăsteia încăpățânate puțin îi păsa de semne.
— Și dumneata ești mulțumit, vasăzică? zise ea. Te schimbi de azi pe mâine
ca și ceilalți… O dai dracului de Republică, când îți convine!
Auzind asta, Taica Goulden tuși încetișor, de parcă-l zgâria ceva în gât și mai
bine de o jumătate de minut păru că se gândește; în spatele nostru, mătușa ne
privea. Până la urmă, domnul Goulden, care-și revenise, răspunse rar:
— N-ai dreptate, doamnă Grédel, să-mi aduci mustrarea asta; dacă aș fi vrut
să mă schimb, aș fi început mai devreme. În loc să fiu ceasornicar la Phalsbourg,
aș fi colonel sau general ca atâția alții; dar am fost întotdeauna, sunt și voi
rămâne până la moarte pentru Republică și pentru Drepturile omului.
Apoi se întoarse brusc și, privind-o pe mătușa de jos în sus, ridică vocea:
 — Și tocmai de asta îl prefer totuși pe Napoleon Bonaparte contelui d’Artois,
emigranților, misionarilor și făcătorilor de minuni; cel puțin el e silit să păstreze
ceva din revoluția noastră, e silit să respecte bunurile naționale, să-i garanteze
fiecăruia proprietățile, gradele, tot ce a dobândit după noile legi. Altfel, ce temei
ar avea să fie împărat? Dacă n-ar păstra egalitatea, ce temei ar avea națiunea să-l
dorească? Ceilalți, dimpotrivă, au atacat totul… Vor să distrugă tot ce-am făcut
noi… Iată de ce îl prefer pe ăsta, înțelegi?
— Hei! exclamă mătușa Grédel, asta-i ceva nou!
Râdea cu un aer disprețuitor, și aș fi dat orice s-o știu la Quatre-Vents.
— Pe vremuri, vorbeai altfel, exclamă ea; când celălalt făcea din nou
episcopi, arhiepiscopi, și cardinali; când îl punea pe papa să-l ungă împărat cu
mir sfințit din vasul regilor; când îi chema în țară pe emigranți, când dădea
înapoi castelele și pădurile familiilor boierești; când numea prinți, duci și baroni
cu duiumul, de câte ori nu te-am auzit spunând că e o ticăloșie… că trădează
Revoluția… că ai fi preferat pe Bourboni… că ăia cel puțin nu știu să facă
altceva; că sunt ca mierlele, care șuieră mereu aceeași arie fiindcă nu cunosc alta
și cred că e aria cea mai frumoasă din lume!… Pe când el ieșea din Revoluție…
tată-său n-avusese decât câteva duzini de capre în munții Corsicii și asta ar fi
trebuit să-i arate încă din copilărie că oamenii sunt egali, că doar curajul și geniul
îi înalță! că ar fi trebuit să disprețuiască toate zdrențele astea vechi și că n-ar fi
trebuit să poarte război decât ca să apere drepturile cele noi, ideile cele noi, care
sunt drepte și pe care nimic n-o să le poată opri vreodată! Ai spus-o sau nu, când
stăteai de vorbă cu taica Colin, în dosul casei, în grădina noastră, de teamă să nu
fiți arestați dacă vă aude cineva? Nu asta vorbeați între voi și în fața mea?
Taica Goulden se făcuse foarte palid; se uita în jos și-și învârtea tabachera
între degete, cum făcea când cădea pe gânduri; îi citeam chiar pe față un fel de
înduioșare.
— Da, am spus-o, zise el, și-o mai gândesc încă. Ai memorie bună, mătușă
Grédel. E-adevărat, timp de zece ani, Colin și cu mine am fost siliți să ne
ascundem ca să spunem lucruri drepte, care se vor împlini până la urmă, și la asta
ne-a constrâns despotismul unui singur om, ieșit dintre noi, pe care îl înălțasem
din propriul nostru sânge. Dar astăzi lucrurile s-au schimbat; omul acesta, căruia
nu i se poate nega geniul, a văzut că e părăsit și trădat de cei care-l lingușeau; a
văzut că adevăratele lui rădăcini sunt în popor și că încuscririle înalte de care
avea slăbiciunea să fie atât de mândru l-au dus la pieire. Ei bine! vine să ne
descotorosească acum de ceilalți și asta mă mulțumește.
— Singuri n-aveți vasăzică curaj? Aveți vasăzică nevoie de el? țipă mătușa
Grédel. Dacă procesiunile vă supărau și dacă sunteți ce spui că sunteți: poporul,
pentru ce aveți nevoie de el?
Atunci taica Goulden începu să zâmbească și zise:
 — Dacă toată lumea ar avea sinceritatea să facă ce-i spune conștiința, dacă
atât de multe persoane nu s-ar fi băgat în procesiuni, unele din vanitate, ca să-și
arate rochiile frumoase, altele din interes, ca să capete posturi bune sau ca să
obțină înlesniri, atunci ai avea dreptate, doamnă Grédel, n-ar mai fi fost nevoie
de Bonaparte ca să răsturnăm toate astea; s-ar fi văzut că trei sferturi și jumătate
din națiune are judecată și poate chiar contele d’Artois ar fi strigat: „Opriți!”
Dar, cum ipocrizia și interesul ascund și întunecă totul și fac noapte din zi, e
nevoie din nefericire de asemenea tunete ca lumea să vadă limpede. Dumneata și
toți cei care-ți seamănă sunteți de vină dacă oameni ca mine, care nu și-au
schimbat niciodată părerile, sunt siliți să se bucure când după crampe vine
fierbințeala.
Taica Goulden se ridicase până la urmă de pe scaun. Se plimba foarte agitat
încoace și încolo și când mătușa Grédel voi să mai spună ceva, își luă scufia și
ieși spunând:
— Eu ți-am spus ce gândesc; acum vorbește cu Joseph care o să-ți dea
totdeauna dreptate.
Plecă numaidecât, iar mătușa Grédel exclamă:
— E un bătrân nebun… așa a fost întotdeauna. Acuma, tu, dacă nu te duci în
Elveția, îți spun de pe-acum că o să trebuiască să te duci Dumnezeu știe unde.
Dar o să mai vorbim de asta, copii; principalul e să fim preveniți. Trebuie să
vedem ce-o să se întâmple; poate că jandarmii au să-l aresteze pe Bonaparte, dar
dacă ajunge la Paris, fugim aiurea.
Ne sărută, își luă coșul și ieși.
După câteva clipe, taica Goulden se întoarse și se așeză la lucru ca mine, fără
să mai vorbească de lucrurile astea. Eram toți duși pe gânduri, iar seara, ce m-a
mirat mai mult, a fost ce mi-a spus Catherine:
— O să-l ascultăm întotdeauna pe domnul Goulden… el are dreptate… Știe
mai multe decât mama și o să ne dea numai sfaturi bune.
Auzind asta, gândii: „Ține cu taica Goulden, fiindcă citesc gazeta împreună.
Gazeta asta spune întotdeauna ce le place amândurora mai mult; dar asta nu
înseamnă că, dacă trebuie să iau iar ranița și să plec, nu va fi îngrozitor și că n-ar
fi mai bine să fiu în Elveția, fie la Geneva, fie la fabrica lui taica Rulle, din
Chaux-de-Fonds, decât la Leipzig sau în altă parte.”
Nu voiam s-o contrazic pe Catherine, dar vorbele ei nu-mi plăceau deloc.
 XII

Din momentul acela a fost mare zăpăceală peste tot; ofițerii în semi-soldă
strigau: Trăiască Împăratul! Comandantul pieței ar fi dat el ordin să-i aresteze,
dar batalionul ținea cu ei, iar jandarmii păreau că nu văd și nu aud nimic. Nimeni
nu mai lucra: perceptorii, controlorii, funcționarii de la impozitele indirecte,
primarul, ajutorii de primar etc., își făceau sânge rău și nu mai știau ce măsuri să
ia. Nimeni nu îndrăznea să se declare nici pentru Bonaparte nici pentru Ludovic
al XVIII-lea, afară de zidari, de tinichigii, de dulgheri, de micii meseriași, care
nu puteau fi dați afară și care ar fi fost bucuroși să-i vadă pe ceilalți în locul lor.
Ei, cu bărdița în brâul de piele și cu mănunchiul de stinghii pe umăr, nu se sfiau
să strige: Jos emigranții! Ba chiar făceau haz de descumpănirea care creștea
văzând cu ochii. Astăzi gazeta anunța: Uzurpatorul e la Grenoble; mâine la Lyon,
a treia zi: la Mâcon, – a patra zi: la Auxerre, și așa mai departe.
Domnul Goulden se bucura grozav când citea seara veștile.
— Acum se vede, spunea el, că francezii sunt pentru Revoluție și că altceva
nu poate dura. Toată lumea strigă: Jos emigranții! Ce lecție pentru cei care văd
limpede! Bourbonii ăștia voiau să ne facă pe toți vandeeni; pot să se bucure
acum că au reușit așa de bine.
Un lucru însă îl mai îngrijora, marea bătălie care se anunța între Ney și
Napoleon.
— Deși Ney a sărutat mâna regelui, spunea el, e tot un vechi soldat al
Revoluției și nu-mi închipui că se va bate împotriva voinței poporului; își va
aminti de bătrânul dogar62 din Sarrelouis, care i-ar sparge capul cu ciocanul, dacă
ar mai trăi, văzând că Michel a trădat națiunea pentru a-i face plăcere regelui.
Iată ce spunea domnul Goulden; dar asta nu-i împiedica pe oameni să fie
îngrijorați, când deodată sosi vestea că Ney urmase exemplul armatei, a
burghezimii, a tuturor celor care voiau să scape de ispășiri, și că se raliase cauzei
împăratului. Atunci crescu încrederea, dar teama de o întorsătură extraordinară îi
ținea tăcuți pe oamenii prevăzători.
În ziua de 21 martie, între cinci și șase seara, domnul Goulden și cu mine
lucram; se lăsa seara; afară, o ploaie măruntă curgea pe geamuri și Catherine
aprindea lampa. Theodore Roeber, dirigintele telegrafului, trecu în goana calului
pe sub ferestrele noastre; călărea un cal mare cenușiu-rotat; vântul îi umfla
halatul, așa de repede mâna; cu o mână își ținea pălăria pe cap și cu cealaltă mai
lovea cu un băț calul, care fugea ca vântul. Domnul Goulden șterse geamul și se
aplecă să vadă mai bine zicând:
— E Roeber, se întoarce de la telegraf. A sosit o știre importantă!

62
Tatăl lui Ney.
 Obrajii lui cam palizi se înroșiră; eu simții că-mi bate inima tare. Catherine
veni de așeză lampa lângă noi și eu deschisei fereastra să trag oblonul. Asta mi-a
luat câteva minute, fiindcă trebuia să dau la o parte sticlele de ceas de pe masa de
lucru, ca să deschid fereastra și să iau ceasornicele din cuie. Domnul Goulden era
pe gânduri. Pe când puneam cârligul, auzirăm tobele bătând adunarea din
amândouă părțile orașului deodată, lângă bastionul de la Mittelbronn și pe cel de
la Bigelberg; ecourile meterezelor și cele din vâlceaua de tras la țintă
răspundeau, și vuietul acesta surd umplea toată piața, în fapt de seară.
Domnul Goulden se ridicase:
— Acum s-a ales, zise el cu o voce care mă îngheță; sau e bătălie în
împrejurimile Parisului, sau Împăratul e în palatul lui, ca în 1809.
Catherine și alerga să-i aducă paltonul, fiindcă vedea ea că are de gând să
iasă, cu toată ploaia. Domnul Goulden vorbea, cu ochii lui cenușii măriți și lăsa
să i se tragă mânecile fără să dea atenție; apoi ieși, iar Catherine, punându-mi
mâna pe umăr, căci rămăsesem acolo, îmi spuse:
— Du-te și tu, Joseph, du-te după el.
Coborâi îndată. Sosirăm în piață când batalionul ieșea din Strada Mare, la
colțul primăriei, în urma toboșarilor care alergau cu toba pe umăr. O mulțime de
lume venea după ei. Sub teii bătrâni tobele începură să bată; soldații se rânduiră
cu zgomot, și numaidecât maiorul Gémeau, care era suferind de pe urma rănilor
și nu ieșea din casă de două luni, apăru în uniformă pe treptele casei Minque.
Genistul de planton îi ținea calul de frâu și-l ajută să încalece. Lumea se uita în
toate părțile. Se făcea apelul.
Maiorul traversă strada, căpitanii îi veniră repede în întâmpinare; schimbară
câteva cuvinte cu el; apoi maiorul trecu în fața frontului batalionului, în timp ce,
în urma lui, mergea un simplu sergent cu trei galoane, care ducea un drapel în
învelișul lui de mușama.
Mulțimea creștea mereu. Domnul Goulden și cu mine ne urcasem pe o bornă,
în fața bolții de la corpul de gardă. Numaidecât după apel, maiorul scoase sabia
și dădu ordin să se formeze careul.
Eu vă povestesc simplu lucrurile astea, fiindcă erau simple și cutremurătoare.
Se vedea că maiorul are febră după cât era de palid, și totuși întunericul se lăsase
aproape de tot. Liniile cenușii ale careului în piață, maiorul călare în mijloc,
ofițerii împrejur, sub ploaie, localnicii ascultând, tăcerea adâncă, ferestrele care
se deschid de pe lături, am totul încă în minte, deși iată că au trecut aproape
cincizeci de ani de-atunci!
Nimeni nu vorbea, căci știa bine fiecare că o să afle care-i soarta Franței.
— Prezentați arm’!… La umăr arm’! strigă căpitanul Vidal.
 Când încetă zgomotul armelor, nu se mai auzi decât vocea maiorului, vocea
limpede pe care o auzisem de partea cealaltă a Rinului, la Lutzen și la Leipzig,
cea care ne striga: „Strângeți rândurile!” Mă pătrundea până în măduva oaselor.
— Soldați, zise el, Majestatea Sa Ludovic al XVIII-lea a părăsit Parisul la 20
martie, iar împăratul Napoleon și-a făcut intrarea în capitală în aceeași zi.
Un fel de freamăt se întinse peste tot, dar asta nu dură decât o clipă și maiorul
continuă:
— Soldați! Drapelul Franței este drapelul de la Arcole, de la Rivoli, de la
Alexandria, de la Chébreisse, de la Piramide, de la Aboukir, de la Marengo, de la
Austerlitz, de la Iena, de la Eylau, de la Friedland, de la Sommo-Sierra, de la
Madrid, de la Abensberg, de la Eckmül, de la Essling, de la Wagram, de la
Smolensk, de la Moscova, de la Weissenfelz, de la Lutzen, de la Bautzen, de la
Wurtschen, de la Dresda, de la Bischofswarda, de la Hanau, de la Brienne, de la
Saint-Dizier, de la Champaubert, de la Château-Thierry, de la Joinvilliers, de la
Méry-sur-Seine, de la Montereau, de la Montmirail… 63 Este drapelul muiat în
sângele nostru… este cel cu care ne mândrim.
Bătrânul sergent scoase drapelul tricolor, rupt tot, din înveliș. Maiorul îl luă:
— Acest drapel, iată-l!… îl recunoașteți… e cel al națiunii… E cel pe care
rușii, prusienii, austriecii, toți cei pe care i-am cruțat de sute de ori, ni l-au
desființat în ziua primei lor victorii, fiindcă se temeau de el.
Un mare număr de vechi soldați, auzind aceste cuvinte, întorceau capul ca să-
și ascundă lacrimile; alții, albi la față, priveau cu ochi fioroși.
— Eu, strigă maiorul ridicând sabia, nu cunosc altul. Trăiască Franța!…
Trăiască Împăratul!
Abia scosese strigătul acesta, că se produse ca o explozie generală, nu mai
auzeai pe cine-ți vorbea; de la toate ferestrele, în piață, pe străzi, peste tot,
strigăte de: Trăiască Împăratul! Trăiască Franța! izbucneau ca niște goarne.
Civilii și militarii se îmbrățișau; ai fi zis că totul a fost salvat, că am redobândit
tot ce pierduse Franța în 1814.
Se făcuse noapte aproape; oamenii se scurgeau la dreapta, la stânga, câte trei,
câte șase, câte douăzeci, strigând: Trăiască Împăratul! când, dinspre spital, o
fulgerare roșie trecu pe cer… se trăgea cu tunul! din spatele arsenalului
răspundea celălalt tun, și asta continuă din secundă în secundă.
Taica Goulden și cu mine traversam piața la braț, strigând și noi: Trăiască
Franța! Și cum, la fiecare lovitură de tun în noaptea întunecoasă, lumina ajungea
până la piață, în fulgerarea de lumină o văzurăm pe Catherine care ne ieșea
înainte însoțită de bătrâna Madelon Schouler. Își pusese capișonul și pelerina cu
guler bufant; nasul ei trandafiriu era bine ascuns de ceață; când ne văzu, spuse:
— Uite-i, Madeleine! Împăratul a luat puterea, nu-i așa, domnule Goulden?
63
Localități unde s-au desfășurat principalele lupte napoleoniene.
 — Da, drăguță, răspunse taica Goulden, s-a hotărât!
Atunci Catherine mă luă de braț. Și, nu știu de ce, în drum spre casă, m-am
apucat s-o sărut de vreo două-trei ori. Simțeam poate dinainte că va trebui să plec
curând și că n-am s-o mai sărut multă vreme. Taica Goulden, care mergea în fața
noastră cu Madelon, zicea:
— Astă-seară, vreau să beau o dușcă strașnică. Hai sus, Madeleine, te invit.
Dar ea n-a primit și ne-am despărțit la ușă.
Tot ce pot să spun e că oamenii erau tot așa de bucuroși ca la întoarcerea lui
Ludovic al XVIII-lea, ba poate mai mult.
Ajunși în camera de lucru, domnul Goulden își scoase paltonul și se așeză la
masă, căci cina aștepta. Catherine alergă în pivniță să aducă o sticlă de vin bun.
Beam și râdeam, iar tunul ne zgâlțâia geamurile. Oamenii își pierd uneori capul,
chiar cei cărora nu le place decât pacea; loviturile de tun ne bucurau, ne
întorceam oarecum la vechile obiceiuri.
Domnul Goulden zicea:
— Maiorul Gémeau a vorbit bine; dar ar fi putut s-o țină până mâine, dacă
începea cu Valmy, Hundschott, Wattignies, Fleurus, Neuwied, Ukerath,
Froeschwiller, Geisberg, și ajungea la Zürich și Hohenlinden. Și astea au fost
victorii mari, ba chiar cele mai frumoase, de vreme ce salvau libertatea. 64 El n-a
vorbit decât de ultimele; pentru moment e de ajuns. Să poftească ceilalți… să
îndrăznească să miște! națiunea vrea pace; dar dacă aliații încep războiul, vai de
ei! Acum o să se vorbească iar de libertate, de egalitate, de fraternitate. Astfel,
Franța întreagă se va ridica… vă previn… se vor ridica toți în masă. Se vor face
gărzi naționale; bătrânii ca mine și oamenii însurați vor apăra orașele întărite;
tinerii vor pleca, dar nu se vor trece granițele. Acum că a învățat din experiență,
Împăratul va înarma pe muncitori, pe țărani și pe târgoveți; și dacă vin ceilalți,
și-un milion să fie, niciunul nu va mai ieși de la noi. A trecut timpul soldaților;
armatele regulate sunt bune pentru cuceriri, dar un popor care vrea să se apere nu
se teme nici de cei mai buni soldați din lume. Am dovedit-o prusienilor,
austriecilor, englezilor, rușilor, din 1792 până în 1800; și, de-atunci, ne-au arătat-
o nouă spaniolii și, mai înainte chiar, le-au arătat-o americanii englezilor.
Împăratul o să ne vorbească de libertate, puteți fi siguri. Dacă o să lanseze
proclamații în Germania, mulți germani vor fi cu noi; li s-au făgăduit libertăți ca
să meargă în masă împotriva Franței și acum suveranii adunați la Viena nici nu
se gândesc să-și țină făgăduiala: și-au făcut treaba… acum își împart oamenii ca
pe niște turme. Popoarele cu cap vor ține unele cu altele; în felul ăsta pacea se va
înscăuna de la sine. Numai regii au interes să facă război; popoarele n-au nevoie

64
E vorba de victoriile din vremea Revoluției și a Republicii. Maiorul Gémeau le înșirase pe
cele ale lui Napoleon Bonaparte.
de cuceriri, le e de ajuns să tragă foloase unele de la altele prin libertatea
comerțului, asta-i principalul!
Înflăcărat cum era, vedea totul în culori trandafirii. Eu însumi găseam ce
spunea el atât de firesc, încât eram sigur că așa va face Împăratul. Catherine
credea și ea la fel. Toți îl binecuvântau pe Domnul pentru ce se întâmplase; iar pe
la ceasurile unsprezece, după ce am râs bine, am vorbit mult și am strigat cât am
putut, ne-am dus la culcare plini de cele mai frumoase speranțe. La ora aceea tot
orașul era luminat, pusesem și noi lampioane la ferestre. Auzeai tot timpul
pocnitori, copii strigând: Trăiască Împăratul! și soldați cântând la ieșirea din
cârciumi: Jos emigranții!
Asta a durat până târziu și abia pe la unu am adormit în voia Domnului.
 XIII

Bucuria a mai durat încă vreo cinci-șase zile. Au fost numiți la loc foștii
primari, ajutori de primari, agenții silvici, și toți cei care fuseseră dați afară
câteva luni în urmă. Tot orașul, chiar și cucoanele, purtau mici cocarde tricolore,
pe care croitoresele se zoreau să le lucreze din panglici roșii, albe și albastre. Cei
care altădată tunau și fulgerau împotriva Căpcăunului din Corsica nu-l mai
numeau pe Ludovic al XVIII-lea decât Regele papară. La 25 martie s-a cântat
Te-Deum-ul; toată garnizoana și autoritățile civile au asistat în mare ținută de
ceremonie.
După Te-Deum, autoritățile au oferit un dineu splendid statului-major al
garnizoanei; vremea se îndreptase, ferestrele restaurantului Orașul Metz erau
deschise, ciorchini de lămpi atârnau din tavan. Catherine și cu mine ieșisem seara
ca să ne desfătăm și noi privirea. În jurul meselor lungi se vedeau uniformele
fraternizând cu fracurile negre; și până la miezul nopții, când primarul, când un
ajutor de primar, sau noul comandant al pieței, domnul Brancion, s-au ridicat să
bea în sănătatea Împăratului, în sănătatea miniștrilor săi, în sănătatea Franței, în
sănătatea păcii, în sănătatea victoriei etc., etc.
Paharele se ciocneau. Afară copiii trăgeau cu pocnitorile; în fața bisericii se
înfipsese un stâlp cu bunătăți în vârf; de la Saverne sosiseră călușei și flașnetari;
licitul dăduse vacanță; în curtea lui Klein, la Boul, se înjghebase o luptă de câini
împotriva a doi măgari; în sfârșit, se făcea ce s-a făcut în 1830, în 1848 și mai
târziu. Așa e întotdeauna; oamenii nu inventează nimic nou pentru a-i proslăvi pe
cei care urcă și a-i batjocori pe cei care coboară.
Dar se pare că Împăratul n-avea timp de pierdut cu petrecerile. Scria, ce-i
drept, în gazetă, că Majestatea-Sa dorește pacea, că nu cere nimic, că e de acord
cu socrul său, împăratul Francisc, că Maria-Luiza și regele Romei aveau să vină
înapoi… că erau așteptați… Da, dar, deocamdată, sosea ordinul să se întărească
orașul. Cu doi ani în urmă, Phalsbourgul se afla la o sută de leghe de frontieră,
meterezele erau dărăpănate, în șanțuri se aduna pământ, la arsenal nu rămăseseră
decât hodorogituri vechi de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea, niște puști de
metereze care se aprindeau cu fitiluri și niște tunuri atât de grele pe afetele lor
masive încât trebuiau șiruri întregi de cai ca să le tragă. Adevăratele arsenale
erau la Dresda, la Hamburg, la Erfurt; dar acum, fără să ne fi mișcat din loc, ne
aflam la zece leghe de Bavaria renană, și pe noi avea să cadă primul ropot de
obuze și de ghiulele. Așa încât zi de zi primeam ordine să se ridice la loc
meterezele, să se curețe șanțurile și să se repare hodorogiturile.
La începutul lui aprilie, s-a instalat un atelier mare la arsenal, pentru repararea
armelor. De la Metz au sosit soldați din geniu și artileriști, ca să construiască
terasamentele din interiorul bastioanelor și să facă deschizăturile în zid pentru
tunuri de jur-împrejur. Era o activitate mai mare decât între 1805 și 1813; iar eu
mă gândeam deseori că frontierele largi și depărtate au totuși partea lor bună,
fiindcă cei din interior sunt apărați de lovituri și pot trăi liniștiți multă vreme, cât
timp se trage în ceilalți.
Prin urmare eram tare îngrijorați, căci, bineînțeles, când se fac îngrădituri noi
de taluzuri, când se pun nuiele la întăriturile de peste șanțuri, când se așază guri
de foc în toate colțurile cetăților, înseamnă că trebuie și oameni ca să păzească și
să manevreze toate astea. Deseori, ascultând, seara, lectura decretelor, Catherine
și cu mine ne priveam cu buzele strânse. Simțeam eu dinainte că în loc să stau
liniștit acasă curățind și reparând ceasornice, va trebui poate să reîncep șarja în
doisprezece timpi, și asta avea asupră-mi un efect urât. Mă cuprindea din ce în ce
mai mult tristețea; de multe ori, văzându-mă pierdut în gânduri, domnul Goulden
exclama pe un ton vesel:
— Haide-hai, Joseph, curaj: o să fie bine până la urmă.
Voia să-mi ridice moralul, dar eu mă gândeam: „Da, da, spui dumneata
lucrurile astea ca să mă încurajezi; dar numai dacă e orb cineva, nu vede încotro
mergem.”
Totul mergea atât de repede, încât decretele cădeau ca grindina, însoțite
totdeauna de vorbe mari care să le înfrumusețeze. Erai astfel informat că
regimentele aveau să-și reia vechile lor numere „ilustrate în atâtea campanii
glorioase”. Fără să fie prea isteț, fiecare înțelegea că vechile numere rămase fără
regimente au să capete altele. Și n-a fost destul atâta, am aflat că vor fi create
cadre pentru batalioanele 3, 4 și 5 de infanterie, pentru escadroanele 4 și 5 de
cavalerie, pentru treizeci de batalioane de serviciu la tunuri, pentru douăzeci de
regimente de tânără gardă, pentru zece batalioane de convoaie militare, pentru
douăzeci de regimente de marină, că toate cadrele astea aveau să fie create,
chipurile, pentru a da de lucru ofițerilor din semi-soldă din toate armele de uscat
și de apă; dar era ușor de zis; când creezi cadre înseamnă că trebuie să
completezi efectivele și când sunt completate, soldații trebuie să plece. O! când
am văzut asta, mi-am pierdut încrederea. Gazetele repetau mereu: „Pacea! pacea!
pacea!… Acceptăm tratatul de la Paris… Regii și împărații adunați la Viena se
înțeleg cu noi… Maria-Luiza și regele Romei sunt pe drum”. Cu cât se repetau
știrile astea, cu atât intram la bănuială. Degeaba îmi spunea domnul Goulden:
— L-a chemat pe Carnot! Carnot e un bun patriot!… Carnot o să-l împiedice
să facă război!… Sau, dacă suntem siliți să purtăm război, o să-l convingă că
trebuie să-l așteptăm la noi pe inamic… că trebuie chemată la arme națiunea…
trebuie declarată patria în primejdie… etc.
Degeaba îmi spunea lucrurile astea, eu îmi ziceam mereu în sinea mea: „Nu
de pomană au fost făcute cadrele… cadrele au să fie completate… asta-i sigur!”
 Mai aflarăm și că zece mii de soldați de elită aveau să intre în gardă și că se
reorganizase artileria ușoară. Artileria ușoară merge după trupe, toată lumea știe
asta. Dacă e vorba să stai în dosul meterezelor și să te aperi acasă, nu e nevoie de
artilerie ușoară. Gândul ăsta îmi veni numaidecât, iar seara nu mă putui ține de a-
l spune chiar Catherinei; avusesem tot timpul grijă să-i ascund temerile mele, dar
de data asta era prea mult. Ea nu mi-a răspuns, ceea ce dovedește că era
inteligentă și gândea ca mine.
Toate lucrurile astea îmi cam tăiau entuziasmul pentru Împărat; uneori stând
la lucru, îmi spuneam: „Zău dacă nu mi-ar plăcea mai mult să văd procesiuni de
la fereastră, decât să mă duc să mă bat cu oameni pe care nu-i cunosc! Cel puțin
priveliștea asta nu m-ar costa o mână sau un picior, iar dacă m-ar plictisi prea
mult, m-aș putea duce să dau o raită pe la Quatre-Vents.”
Mâhnirea mea creștea cu atât mai mult cu cât, de la cearta ei cu domnul
Goulden, mătușa Grédel nu mai venea pe la noi. Era o femeie încăpățânată; nu
asculta de rațiune și păstra ranchiună oamenilor timp de ani și ani de zile. Era
totuși mama noastră și trebuia să-i facem pe voie; doar nu ne voia decât binele.
Dar cum să facem ca să ne împăcăm și cu ea și cu domnul Goulden? Asta ne
punea în încurcătură; căci dacă datoram iubire mătușii Grédel, datoram și cel mai
mare respect celui care ne privea ca pe propriii lui copii și ne copleșea în fiecare
zi cu mărinimia lui.
Gândurile astea ne întristau mult și hotărâsem să-i spun domnului Goulden că
eu și Catherine suntem iacobini ca și el, dar că, fără să ne abatem de la ideile
iacobine, și fără să le părăsim, trebuie totuși să ne purtăm cuviincios cu mama și
s-o întrebăm de sănătate. Nu știam cum va primi declarația noastră, când, într-o
dimineață de duminică, coborând pe la ceasurile opt, îl găsirăm îmbrăcat; dragul
de el părea bine dispus și ne spuse:
— Copii, uite că-i aproape o lună de când mătușa Grédel n-a mai dat pe la
noi; se ține dârză. Ei bine! eu vreau să arăt mai multă minte decât ea și să las să
treacă de la mine. Între oameni ca noi nu trebuie să existe nicio înnourare. După
cafea, să ne ducem la Quatre-Vents să-i spunem că e o încăpățânată și că o iubim
cu toate cusururile ei. O să vedeți cum o să se rușineze!
El râdea, iar noi eram foarte mișcați.
— Vai! domnule Goulden, ce bun sunteți! îi spuse Catherine; tare răi ar trebui
să fie cei care nu v-ar iubi.
— Ei! exclamă ei, nu-i lucru firesc ce fac? Trebuie oare să rămână oamenii
certați pentru niște vorbe? Slavă Domnului, vârsta ne învață că cine-i mai cu cap
face totdeauna primul pas; și să știți că așa stă scris chiar în Drepturile omului,
ca să se păstreze buna înțelegere între oamenii cinstiți.
Când pomenea de Drepturile omului, era lege. Vă puteți închipui bucuria
noastră; Catherine era așa de voioasă că abia putea aștepta sfârșitul micului
dejun; alerga la dreapta, la stânga, aducea bastonul, pantofii cu vârf pătrat, cutia
în care se afla peruca cea frumoasă așezată pe agățătoarea ei. Îl ajuta pe domnul
Goulden să-și îmbrace mânecile hainei de culoarea alunei; el o privea zâmbind;
până la urmă o sărută.
— A! știam eu, zise el, că gestul ăsta o să te facă fericită; așa că să nu pierdem
niciun minut și să plecăm.
Ieșirăm, așadar, împreună. Vremea era foarte frumoasă. Domnul Goulden îi
dădea brațul Catherinei, cu un aer grav, așa cum făcea totdeauna în oraș, iar eu
mergeam în urmă, plin de bucurie. Aveam în fața ochilor ființele cele mai dragi
mie și mă gândeam ce-o să spună mama Grédel. Trecurăm de avanpost, apoi de
taluzuri și după douăzeci de minute, fără să ne grăbim prea tare, soseam în fața
casei mătușii.
Să fi fost atunci ceasurile zece. Cum eu o luasem puțin înainte de la hanul
Roulette, intrai mai întâi în aleea cu tufișuri de soc de pe lângă casă și mă uitai pe
ferestruică să văd ce face mătușa. Stătea pe scaun chiar în fața mea, lângă vatra
care fumega; era îmbrăcată cu fustulița ei albastră vărgată și cu buzunare mari,
cu piepții de pânză prinși în bretele și avea în picioare papucii ei vechi.
Torcea tristă, cu ochii plecați; brațele lungi și slabe îi ieșeau până la cot din
mânecile cămășii, iar părul cărunt era răsucit pe ceafă, fără bonetă.
Văzând-o astfel singură-singurică, îmi spusei: „Biata mătușă Grédel, se
gândește la noi, cu siguranță… Se îndârjește în supărarea ei… Tristă viață, totuși,
să fii singură și să nu-ți vezi copiii!” Mi se rupea inima; dar în aceeași clipă se
deschise ușa dinspre șosea și taica Goulden intră voios cu Catherine, spunând:
— A! nu mai vii pe la noi, mătușă Grédel; acuma, vasăzică, trebuie să-ți aduc
eu copiii, ba să vin și eu cu ei ca să te îmbrățișez! Ai să ne faci un prânz bun, m-
auzi? și asta să-ți servească de lecție!
Părea serios în bucuria lui. Mătușa, văzându-i, se grăbise să alerge și s-o
sărute pe Catherine; apoi căzu în brațele domnului Goulden și i se agăță de gât.
— A! domnule Goulden, exclamă ea, ce fericită sunt că te văd! Ești un om
bun, prețuiești de o mie de ori mai mult ca mine.
Văzând că lucrurile iau o întorsătură bună, alergai la ușă și-i găsii pe amândoi
cu lacrimile în ochi. Taica Goulden zicea:
— N-o să mai vorbim de politică!
— Nu! fie cine vrea iacobin sau orice altceva, exclama mătușa, principalul e
să aibă inimă bună.
Apoi veni de mă îmbrățișă și pe mine spunând:
— Joseph dragă, mă gândeam la voi de dimineață până seara… Acuma toate-s
bune… sunt mulțumită.
 Se și dusese în bucătărie și umbla la toate oalele ca să ne ospăteze; în vreme
ce domnul Goulden își punea bastonul într-un colț, cu pălăria lui cea mare
deasupra, și se așeza cu un aer mulțumit lângă vatră.
— Ce timp frumos! exclamă el, totul înverzește, totul înflorește… Ce fericit
aș fi să trăiesc la țară, să văd de la fereastră garduri vii, meri și pruni plini de flori
albe și roze!…
Era vesel ca o ciocârlie, și toți am fi fost la fel, fără gândurile la război, care
ne umblau prin cap.
— Lasă asta, mamă, zise Catherine, șezi liniștită lângă domnul Goulden. Am
să pregătesc eu prânzul, ca altădată.
— Da’ tu nu mai știi locul lucrurilor… am schimbat totul, spuse mătușa.
— Eu te rog să te așezi, răspunse Catherine; n-ai teamă, o să găsesc eu untul,
ouăle, făina și tot ce trebuie.
— Bine… bine… am să te-ascult, ce să fac, zise mătușa coborând în pivniță.
Catherine își atârnă șalul ei frumos de speteaza scaunului meu, puse lemne pe
foc, unt în tigaie și se uită prin oale să vadă dacă au început să fiarbă. În clipa
aceea se întorcea și mătușa din pivniță cu o sticlă de vin alb.
— Să beți mai întâi ceva, înaintea prânzului, zise ea; și cât gătește Catherine,
eu mă duc să-mi pun bluza și să mă pieptăn nițel, că, Slavă Domnului, am
nevoie. Voi… ieșiți pe-afară… duceți-vă în livadă… Uite, Joseph, ia paharele
astea și sticla… așezați-vă lângă stupărie… vremea e frumoasă… Peste un ceas o
să fim aproape gata… am să vin să beau și să ciocnesc cu voi.
Taica Goulden și cu mine ieșirăm prin urmare și trecurăm prin ierburile înalte
și prin păpădiile galbene, care ne ajungeau până la genunchi. Era foarte cald și
totul era zumzet. Ne duserăm să ședem la umbra stupăriei, privind soarele
minunat printre stupii volburoși. Domnul Goulden își agăță peruca îndărătul lui
ca să-i vină mai la îndemână, eu destupai sticla și băurăm din vinișorul cel alb și
bun.
— Zău că-i bine, zise el, fac oamenii prostii, dar Domnul Dumnezeu își vede
înainte de treburi. Uită-te la grâul ăsta, Joseph, cum mai crește… Ce recoltă peste
trei-patru luni! Și napii de colo, rapița, arbuștii, albinele, cum lucrează toate, cum
trăiește totul, cum crește!… Ce păcat că oamenii nu urmează un asemenea
exemplu, că unii muncesc ca să hrănească lenea celorlalți și că trebuie să existe
trândavi de tot soiul care să ne facă iacobini, fiindcă dorim ordinea, dreptatea și
pacea!
Ce-i plăcea mai mult decât orice pe lume era să vadă munca, dar nu numai a
noastră, care nu e cine știe ce, ci a celor mai mărunte insecte care aleargă pe
pământ, printre ierburi, ca prin niște păduri nesfârșite, care-și clădesc locuințe,
care se însoțesc, care-și clocesc ouăle, care le grămădesc în hambare, care le dau
căldură așezându-le la soare, care le strâng noaptea, care le apără împotriva
dușmanilor; viața cea bogată, în sfârșit, în care totul cântă, în care totul e la locul
său, de la ciocârlia care umple cerul cu cântecul ei voios, până la furnica
măruntă, care se duce, vine, aleargă, seceră, taie cu ferăstrăul, târăște și face toate
meseriile. Da, iată ce admira domnul Goulden; dar nu vorbea de asta decât la
țară, în fața tabloului ei măreț; și, bineînțeles, atunci vorbea de Dumnezeu, pe
care-l numea Ființa Supremă, ca în vechile calendare ale Republicii, spunea că
reprezintă rațiunea, înțelepciunea, bunătatea, dragostea, dreptatea, ordinea, viața.
Îi veneau în minte și vechile denumiri din calendar; era grozav să-l auzi vorbind
de pluviôse, luna ploilor; de nivôse, luna zăpezii; de ventôse, luna vânturilor; și
apoi de floréal, prairial, fructidor. Spunea că denumirile oamenilor din vremea
aceea se raportau la cele ale lui Dumnezeu, pe când iulie, septembrie, octombrie
nu înseamnă nimic, ba chiar n-au fost născocite decât ca să încurce și să întunece
totul. Odată pornit pe capitolul ăsta, nu mai termina niciodată, te făcea să vezi
totul cu ochii lui. Din nefericire, eu nu am cultura pe care o avea acest om de
bine, altfel mi-ar face o adevărată plăcere să vă povestesc gândurile lui.
Vorbeam tocmai despre lucrurile astea când mătușa Grédel, bine spălată, bine
pieptănată, în haine de duminică, se ivi venind din colțul casei spre stupărie;
îndată el tăcu, să nu strice împăcarea.
— Ei, uite-mă acum, zise mătușa, totul e în ordine.
— Haide, stai jos, zise domnul Goulden, făcându-i loc pe bancă.
— Ei! exclamă mătușa, știți cât e ceasul? N-ați simțit vremea trecând… Ia
ascultați!…
Atunci ciulind urechea, auzirăm orologiul orașului bătând rar de douăsprezece
ori.
— Cum! s-a și făcut amiază? exclamă domnul Goulden; aș fi jurat că nu sunt
nici zece minute de când am venit.
— Ei, da! e amiază, zise mătușa, și masa vă așteaptă.
— Strașnic! răspunse domnul Goulden dându-i brațul; ei, atunci, hai, cumătră:
de când mi-ai spus cât e ceasul, mi s-a făcut tare poftă de mâncare.
Traversară aleea ținându-se de braț; eu îi urmam foarte voios și, când
ajunserăm în prag, cea mai plăcută priveliște se arătă ochilor noștri: castronul cel
mare de supă, cu flori roșii, fumega pe masă; un piept de vițel umplut înmiresma
odaia, niște kuchlen cu scorțișoară se înălțau într-o farfurie mare, pe marginea
bufetului vechi de stejar, și două sticle, cu pahare strălucitoare ca cristalul,
scânteiau pe fața de masă albă dinaintea farfuriilor. În sfârșit, doar văzând asta
și-ți venea gândul că bucuria Domnului e să-și copleșească copiii cu
binecuvântări nenumărate.
Catherine, cu obrăjorii ei rumeni și cu dinții ei albi, râdea de mulțumirea
noastră și se poate spune că tot timpul prânzului am uitat de toate îngrijorările
noastre în privința viitorului. Nu ne gândeam decât la ce ne-ar face plăcere unul
altuia, râdeam și găseam că toate sunt în bună stare pe lumea asta.
Abia mai târziu, la cafea, ne cuprinse iar un fel de tristețe; fără să știm de ce,
fiecare din noi căzu pe gânduri. Nu voiam să vorbim despre politică, dar,
deodată, chiar mătușa Grédel însăși întrebă ce vești mai sunt. Domnul Goulden
spuse atunci că Împăratul dorește pacea, că își lua doar măsurile de apărare, ceea
ce era necesar ca să știe dușmanii că nu ne e frică. Mai spuse că, în orice caz, cu
toate intențiile lor dușmănoase, aliații nu vor îndrăzni să vină la noi, căci socrul
Francisc65, deși nu prea are inimă, are totuși destulă ca să nu dorească să
răstoarne de două ori pe ginere-său, pe propria lui fiică și pe nepoțel; că asta ar fi
împotriva naturii și că, de altfel, acum națiunea s-ar ridica în masă, patria ar fi
declarată în primejdie, că nu ar mai fi vorba doar de un război între soldați, ci de
un război al tuturor francezilor împotriva celor care ar voi să-i asuprească. Asta
avea să-i pună pe gânduri pe suveranii aliați etc., etc.
Mai spuse și multe alte lucruri pe care nu le mai țin minte. Mătușa Grédel
asculta fără să răspundă. La urmă, se ridică, deschise dulapul și luă dintr-o
strachină o hârtie cenușie pe care o dădu domnului Goulden, spunându-i:
— Citește nițel, asemenea hârtii circulă prin tot ținutul; pe asta mi-a dat-o
domnul părinte Diemer. Să vezi cât de sigură e pacea.
Domnul Goulden n-avea ochelarii la el; am citit eu în locul lui. De ani de zile
am strâns toate hârțoagele astea; s-au îngălbenit, nu ne mai gândim la ele, nu mai
vorbim de ele, și totuși e bine să le recitim mereu. Cine poate ști? Foștii regi,
foștii împărați care ne dușmăneau, au murit după ce ne-au făcut tot răul cu
putință; dar fiii și nepoții lor sunt tot aci și prea mult nu ne iubesc; ce au spus pe
vremuri mai pot s-o spună o dată, iar cei care i-au ajutat pe cei dinainte mai pot
să-i ajute și pe cei de azi. În sfârșit, iată hârtia:
„Puterile aliate, care au semnat tratatul de la Paris, reunite în congres la
Viena, fiind informate de evadarea lui Napoleon Bonaparte și de intrarea sa cu
forța în Franța, sunt datoare față de demnitatea lor și de interesul ordinei sociale
să facă o declarație solemnă a sentimentelor pe care le încearcă față de acest
eveniment.
Încălcând astfel convenția care-l instalase în insula Elba, Bonaparte distruge
singurul titlu legal al existenței sale. Reapărând în Franța cu intenții de tulburări
și răsturnări, s-a privat singur de protecția legilor și a arătat în fața lumii întregi
că nu poate exista pace nici armistițiu cu el.”
Aliații continuau așa, pe două pagini mari; oamenii ăștia, care n-aveau nimic
comun cu noi, pe care nu-i privea treburile noastre, și care se pretindeau
apărători ai păcii, declarau la sfârșit că se unesc cu toții pentru a menține tratatul
de la Paris și pentru a-l readuce pe tron pe Ludovic al XVIII-lea.
65
E vorba de împăratul Austriei.
 Când am terminat, mătușa se uită la domnul Goulden și-l întrebă:
— Ce zici dumneata de asta?
— Zic, spuse el, că oamenii ăștia își bat joc de popoare și că ar nimici tot
neamul omenesc fără rușine și fără milă, ca să mențină în belșug cincisprezece
sau douăzeci de familii. Cred că oamenii ăștia se iau drept zei, sau ne iau pe noi
drept dobitoace.
— Negreșit, zise mătușa Grédel, nu zic nu; dar toate astea nu-l împiedică pe
Joseph să fie silit să plece.
Pălisem cu totul văzând că mătușa are dreptate.
— Da, răspunse domnul Goulden, știam asta de câteva zile, și iată ce-am
făcut: vei fi aflat, desigur, mătușă Grédel, că se înființează ateliere mari pentru
repararea armelor. Este unul la arsenalul din Phalsbourg, dar e lipsă de lucrători
buni. Firește, lucrătorii buni aduc statului, reparând armele, tot atâtea servicii ca
și cei care pleacă la război; au mai mult de lucru, dar cel puțin nu-și riscă viața și
rămân acasă. Ei, bine! m-am dus îndată la maiorul de artilerie, domnul de
Montravel, și am făcut o cerere ca Joseph să fie primit ca lucrător. Repararea
unei baterii de pușcă e un fleac pentru un ceasornicar bun; domnul de Montravel
a primit numaidecât. Iată ordinul său, spuse el, arătându-ne o hârtie pe care o
avea în buzunar.
Atunci mi s-a părut că înviez din nou și am exclamat:
— O! domnule Goulden, dumneavoastră sunteți mai mult decât un tată pentru
noi, îmi salvați viața.
Iar Catherine, pe care îngrijorarea o îneca de multă vreme, ieși îndată; în
vreme ce mătușa Grédel, care se ridicase, îl îmbrățișa pe domnul Goulden pentru
a doua oară, spunând:
— Da, ești cel mai bun dintre oameni… un om cu cap… un om foarte
inteligent… Ah! dacă ți-ar semăna toți iacobinii, femeile n-ar mai vrea decât
iacobini.
— Dar e foarte simplu ce-am făcut, zicea el.
— Nu… nu… nu e foarte simplu; gândurile bune ți le dă inima bună.
Eu, uimit și bucuros cum eram, nu-mi găseam cuvintele și, în vreme ce
mătușa vorbea, ieșii în livadă să iau aer. Catherine era acolo, lângă colțul
cuptorului; plângea cu sughițuri.
— Ah! acum, zise ea, răsuflu și eu… am să reînviez.
O îmbrățișai nespus de înduioșat. Îmi dădeam seama cât trebuise să sufere de
o lună de zile; dar era o femeie curajoasă, care-mi ascundea îngrijorările ei; știa
ea că mi-ajungeau ale mele. Rămaserăm acolo mai bine de zece minute ca să ne
ștergem lacrimile; apoi, când ne-am întors în casă, domnul Goulden ne-a spus:
— Așa, Joseph, începând de mâine ai să ieși devreme; n-o să-ți lipsească
lucrul.
 Ce fericire să știu că nu voi fi silit să plec! Ah! mai aveam și alte motive să
vreau să rămân; Catherine și cu mine speram ceva!… Doamne! Doamne! cei
care n-au trecut prin asta n-au să știe niciodată cât pot suferi oamenii, nici ce
greutate îți ia de pe inimă o veste bună.
Mai stăturăm cam vreun ceas la Quatre-Vents. Și apoi, când se întorceau
oamenii de la vecernie, la căderea serii, pornirăm din nou spre oraș. Mătușa
Grédel ne însoți până la poșta cu cai, și, pe la ceasurile șapte, urcam scara de-
acasă.
Așa s-au împăcat lucrurile între mătușa Grédel și domnul Goulden. De-atunci,
ea venea pe la noi tot așa de des ca și altădată. Eu mă duceam în toate zilele la
arsenal și lucram la repararea bateriilor. Când bătea de amiază, mă întorceam să
prânzesc. Apoi, la unu, plecam din nou până la șapte seara. Eram soldat și
lucrător totodată, scutit de apeluri, dar copleșit de muncă. Trăgeam nădejde că
voi rămâne în situația asta până la sfârșitul războiului, dacă din nenorocire avea
să înceapă, căci nu eram siguri de nimic.
 XIV

Mai prinsesem ceva încredere de când lucram la arsenal; dar eram încă
îngrijorați, căci sute de militari în concediu de șase luni, de foști soldați
reangajați pentru o campanie și de recruți, treceau cu ranița în spate în hainele lor
țărănești. Strigau toți Trăiască Împăratul! și păreau furioși. În sala mare a
primăriei, unii căpătau câte-o manta, alții câte un chipiu, alții epoleți, jambiere,
încălțăminte pe cheltuiala județului. Plecau astfel să se prezinte la regiment și eu
le uram drum bun.
Toți croitorii din ținut erau angajați să facă uniforme, jandarmii își dădeau caii
ca să se completeze cavaleria, iar domnul primar, baronul Parmentier, îi
împingea pe tinerii de șaisprezece-șaptesprezece ani să se înroleze la partizanii
colonelului Brice, care trebuia să apere trecătorile de la Zorne, Zinselle și Sarre.
Domnul baron avea să plece la Champ de Mai66; asta îi întețea înflăcărarea:
— Haideți!… curaj! le striga el, vorbind de romanii care se luptaseră pentru
patrie.
Eu mă gândeam ascultându-l:
„Dacă ți se pare că-i așa de frumos, de ce nu te duci și tu?”
Vă închipuiți cu ce râvnă lucram la arsenal; nu pregetam deloc, mi-aș fi
petrecut zilele și nopțile să repar puștile, să potrivesc baionetele, să strâng
șuruburile. Când venea la noi maiorul de Montravel, mă admira:
— Bravo! zicea el, e bine! Sunt mulțumit de dumneata, Bertha.
Vorbele astea mă umpleau de bucurie, nu uitam să le spun Catherinei, ca să-i
dau curaj; eram aproape siguri că domnul de Montravel o să mă țină la
Phalsbourg.
Gazetele nu mai vorbeau decât de noua Constituție, numită Actul adițional, și
de Champ de Mai. Domnul Goulden avea totdeauna ceva de criticat, când la un
articol, când la altul; dar eu nu mă mai băgăm în treburile astea; îmi părea chiar
rău că protestasem împotriva procesiunilor și a ispășirilor; nu-mi mai trebuia
politică.
Asta a durat până la 23 mai. În ziua aceea, pe la șase dimineața, mă aflam în
sala mare a arsenalului, unde umpleam niște lăzi cu puști. Ușa cea mare stătea
deschisă, cu amândouă canaturile de perete; soldații de la materiale, cu
furgoanele lor, așteptau în fața țarcului de ghiulele ca să încarce lăzile. Băteam în
cuie ultima ladă, când guardul genist Robert mă atinse pe umăr spunându-mi în
șoaptă:
— Bertha, maiorul de Montravel vrea să te vadă; e în pavilion.

66
Adunare politico-militară, convocată de Napoleon. Numele este cel al adunărilor de
odinioară ale războinicilor franci.
 Ce-avea să-mi spună maiorul? Habar n-aveam și mă cuprinse îndată teama.
Totuși, plecai numaidecât și traversai curtea cea mare, în care dă hangarul cu
afeturi; urcai scara și bătui încet la ușă.
— Intră! îmi spuse maiorul.
Deschisei ușa tremurând tot, cu capela în mână. Maiorul de Montravel era un
bărbat înalt, slab, oacheș, cu capul puțin plecat. Se plimba în lung și în lat printre
cărțile, hărțile și armele lui atârnate pe pereți.
— A! dumneata ești Bertha, zise el când mă văzu; am să-ți comunic o veste
proastă: batalionul 3, din care faci parte, pleacă spre Metz.
Auzind această știre groaznică, simții că inima mi se oprește și nu mai putui
răspunde.
Maiorul mă privea:
— Nu te tulbura, zise el după o clipă; ești căsătorit de câteva luni, și de altfel
bun lucrător, lucruri care merită să fie luate în seamă. Să dai scrisoarea asta
colonelului Desmichels, la arsenalul din Metz; el mi-e prieten, o să-ți găsească de
lucru în atelierele lui, poți fi sigur.
Luai scrisoarea pe care mi-o întindea, îi mulțumii și ieșii înspăimântat.
Acasă, Zébédé, domnul Goulden și Catherine stăteau de vorbă împreună în
atelier; se citea jalea pe fețele lor, aflaseră totul.
— Batalionul 3 pleacă, le spusei intrând; dar n-are a face, domnul maior de
Montravel mi-a dat scrisoarea asta pentru șeful arsenalului din Metz. Nu vă
faceți griji, n-am să plec la război.
Aproape că nu mai puteam răsufla. Domnul Goulden luă scrisoarea și zise:
— E deschisă, ca s-o putem citi.
Atunci citi scrisoarea în care domnul de Montravel mă recomanda prietenului
său, spunând că sunt căsătorit, bun lucrător, plin de râvnă, necesar familiei mele,
și că voi aduce adevărate servicii arsenalului. Mai bine nici că se putea scrie.
Zébédé exclamă:
— Acuma te-ai asigurat!
— Da, zise domnul Goulden, ai să fii ținut la arsenalul din Metz.
Iar Catherine, foarte palidă, veni să mă sărute spunând:
— Ce noroc, Joseph!
Toți se prefăceau convinși că voi rămâne la Metz, iar eu voiam de asemenea
să le ascund spaima mea. Dar asta îmi punea un nod în gât, abia îmi stăpâneam
lacrimile; din fericire, îmi veni gândul să mă duc să-i spun vestea mătușii Grédel.
— Știți ce, le spusei, deși nu pentru multă vreme și deși voi rămâne la Metz,
trebuie totuși să-i spun vestea asta bună mătușii Grédel. Mă întorc diseară, pe la
cinci-șase; Catherine o să aibă timp să-mi pregătească ranița și vom cina
împreună.
— Da, du-te, Joseph, îmi spuse domnul Goulden.
 Catherine nu spuse nimic, căci abia se ținea să nu izbucnească în plâns. Plecai
ca un nebun. Zébédé care se întorcea la cazarmă, mă preveni la ușă că ofițerul cu
echipamentul e la primărie, și că trebuie să fiu acolo pe la ceasurile cinci. Îi
ascultam vorbele ca în vis, și o zbughii până afară din oraș. Pe taluzuri, începui
să alerg fără să mă uit pe unde, pe cărările de sub copaci; trecui pe la fântâna de
la Trois-Châteaux și prin Baraques-d’en-Haut, de-a lungul pădurii, ca să ajung la
Quatre-Vents. Gândurile care-mi treceau prin minte nu se pot descrie; eram
zăpăcit, aș fi vrut să alerg până în Elveția. Mai rău a fost când m-am apropiat de
Quatre-Vents pe cărarea de la Dann. Să fi fost ceasurile trei; mătușa Grédel care
punea prăjini la fasolea ei, în dosul grădinii, mă văzuse de departe. Își spusese:
„Uite-l pe Joseph!… Da’ ce-o fi căutând prin lanuri?”
Eu, după ce o luasem pe cărarea adâncită, plină de gropi și de nisip și încălzită
de soare ca un cuptor, urcam încet cu capul plecat, gândind: „N-ai să îndrăznești
nicicum să intri!” când deodată din dosul gardului viu, mătușa îmi strigă:
— Tu ești, Joseph?
Atunci mă înfiorai.
— Da… eu sunt, îi spusei.
Ea ieși în aleea mică cu tufișuri de soc și, văzându-mă foarte palid:
— Știu de ce vii, băiatule, îmi spuse ea; pleci, nu-i așa?
— O! sunt dat la arsenalul din Metz, zisei eu… Ceilalți pleacă… eu am, să
rămân la Metz… mare noroc!
Ea nu spuse nimic. Intrarăm în bucătăria răcoroasă pe lângă arșița de-afară. Se
așeză și-i citii scrisoarea maiorului. Ea ascultă și apoi zise:
— Da… mare noroc!
Și rămaserăm așa uitându-ne unul la altul fără să scoatem o vorbă. Apoi îmi
luă capul între mâini și mă sărută mult, și văzui că plânge cu lacrimi grele fără să
scoată un suspin.
— Plângi… îi spusei eu. Dar de vreme ce rămân la Metz!…
Ea nu răspunse și coborî în pivniță să aducă vin. Îmi dădu să beau un pahar și
mă întrebă:
— Ce zice Catherine?
— E bucuroasă că rămân la arsenal, îi spusei eu, și domnul Goulden de
asemenea.
— Bine, zise ea. Ți se pregătește tot ce-ți trebuie?
— Da, mătușă Grédel, și trebuie să fiu înainte de cinci la primărie, ca să-mi
iau uniforma.
— Ei, atunci du-te, zise ea, sărută-mă… Eu n-am să vin acolo… nu vreau să
văd plecând batalionul… am să rămân acasă… vreau să trăiesc mult… Catherine
are nevoie să trăiesc eu…
Începea să strige, dar deodată se stăpâni și-mi spuse:
 — La ce oră plecați?
— Mâine la șapte dimineața, maică Grédel.
— Ei, atunci la opt sunt acolo… Tu ai să fii demult departe… dar să știi că
mama nevestei tale e acolo… că-și ia fata acasă… că vă iubește… că nu vă are
decât pe voi pe lume!…
Vorbind astfel, femeia asta curajoasă începu să plângă cu hohote. Mă însoți
până afară, pe șosea, și plecai. Nu mai aveam nicio picătură de sânge în vine.
Sosii în fața primăriei când bătea de cinci. Urcai, revăzui sala în care pierdusem
la tragerea la sorți, sala blestemată în care toată lumea trăgea numere proaste.
Căpătai o manta, o haină, pantaloni, jambiere, încălțări. Zébédé, care mă aștepta
acolo, spuse unuia dintre pușcașii săi să ducă totul în dormitorul de la cazarmă.
— Să vii devreme să te îmbraci cu astea, îmi spuse el; pușca și cartușiera ta
sunt în rastel de azi dimineață.
— Vino cu mine, îi spusei eu.
— Nu, zise el, mi se rupe inima când o văd pe Catherine, și-apoi trebuie și să
stau cu tata. Cine știe dacă o să-l mai găsesc pe bietul bătrân peste un an? Am
făgăduit să cinez cu voi, dar nu vin.
A trebuit, așadar, să mă întorc singur. Ranița mi-era gata, ranița mea cea
veche, singurul lucru care-mi rămăsese de la Hanau, căci ținusem capul pe ea în
furgon. Domnul Goulden lucra. Se întoarse spre mine fără să spună nimic.
— Da’ Catherine unde-i? îl întrebai.
— E sus.
Mă gândeam eu că plânge; aș fi vrut să urc, dar nu mă țineau picioarele, nici
curajul. Îi spusei domnului Goulden cum se petrecuseră lucrurile la Quatre-
Vents, apoi așteptarăm pe gânduri unul în fața celuilalt, fără a îndrăzni să ne
privim. Se lăsa seara, se întunecase de-a binelea, când Catherine coborî. Puse
masa pe întuneric, apoi îi luai mâna și o așezai pe genunchii mei; stăturăm acolo
încă vreo jumătate de ceas.
— Zébédé nu vine? întrebă domnul Goulden.
— Nu, are treabă la cazarmă.
— Ei, atunci, să cinăm, zise el.
Dar nimănui nu-i era foame. Catherine strânse masa pe la ceasurile nouă, și ne
duserăm la culcare. A fost cea mai groaznică noapte din viața mea. Catherine era
ca moartă: o chemam pe nume, ea nu răspundea. Pe la miezul nopții mă dusei să-
l chem pe domnul Goulden. El se îmbrăcă și urcă. Îi dădurăm apă îndulcită. Ea
își reveni și se sculă. Nu pot să vă povestesc tot; știu numai că îmi căzu la
genunchi rugându-mă să n-o părăsesc, ca și când aș fi făcut-o cu voia mea; dar
era ca nebună. Domnul Goulden voia să cheme un doctor, dar nu-l lăsai.
Catherine își veni în fire cu totul către ziuă, plânse multă vreme și, până la urmă,
adormi în brațele mele. Atunci nici nu îndrăznii măcar s-o sărut; ieșirăm binișor
din odaie. În asemenea împrejurări vezi mizeriile vieții și te gândești: „Doamne,
de ce oare m-ai mai adus pe lume?… de ce nu m-ai lăsat să dorm în vecii
vecilor? Ce făcusem oare înainte de a mă naște, de-am meritat să-i văd suferind
fără vina mea pe cei pe care-i iubesc?” Dar nu Dumnezeu face asemenea lucruri;
oamenii îți sfâșie inima!
Așadar, domnul Goulden și cu mine coborâsem; el îmi spunea:
— Doarme… nu știe de nimic… e bine așa… ai să pleci în timpul somnului
ei.
Îl binecuvântasem pe Domnul că o adormisem… Stăteam pe gânduri, când, în
sfârșit, tobele începură să bată adunarea. Atunci domnul Goulden mă privi cu
gravitate, și ne ridicarăm. El luă ranița și-mi încheie cataramele pe umăr în
tăcere.
— Joseph, îmi spuse el, du-te la comandantul arsenalului, la Metz, dar nu te
bizui pe nimic. Primejdia e atât de mare, încât Franța are nevoie de toți fiii ei ca
s-o apere. Și de data asta nu mai e vorba de luat bunul altuia, ci de salvat propria
noastră țară. Amintește-ți că în joc te afli tu însuți, se află soția ta, tot ce ai mai
scump pe lume. Aș vrea să am douăzeci de ani mai puțin ca să te însoțesc și să-ți
dau exemplul.
Coborârăm apoi fără să facem zgomot, ne îmbrățișarăm și mă dusei la
cazarmă. Zébédé mă duse el însuși în dormitor unde-mi pusei uniforma. Tot ce-
mi amintesc încă, după atâția ani, e că tatăl lui Zébédé, care era acolo, făcu un
pachet din hainele mele, spunând că o să treacă pe la noi după ce plecăm; și că,
după aceea, batalionul a defilat prin străduța Lanche, pe sub Poarta Franței.
Câțiva copii se țineau după noi. Soldații din corpul de gardă au prezentat arma
la intrarea întăriturilor. Ne aflam în drum spre Waterloo.
 XV

La Sarrebourg primirăm bilete de încartiruire. Al meu era pentru fostul

tipograf Jâreisse, care-i cunoștea pe domnul Goulden și pe mătușa Grédel; mă
pofti să cinez la el cu noul meu tovarăș de pat, Jean Buche, fiul unui cărăuș de
lemne din Harberg, care nu mâncase în viața lui decât cartofi, înainte de a fi
recrut. Ronțăia până și oasele cărnii care ni se servea. Eu eram atât de abătut,
încât, doar cât îl auzeam ronțăind oasele, și-mi călca pe nervi.
Taica Jâreisse voia să mă consoleze, dar tot ce-mi spunea făcea să-mi crească
și mai tare amărăciunea.
Petrecurăm restul zilei și noaptea următoare la Sarrebourg. A doua zi, făcurăm
drumul până la satul Mézières, în ziua următoare până la Vic, și apoi până la
Solgne; în sfârșit a cincea zi ne apropiam de Metz.
Ce să vă mai povestesc despre marșul nostru: despre soldații, albi cu totul de
praf, care merg din etapă în etapă cu ranița în spate, cu arma în voie, vorbesc,
râd, trec prin sate și privesc fetele, căruțele, grămezile de bălegar, hangarele,
urcușurile și coborâșurile, fără să le pese de nimic. Iar când ești trist, când lași
acasă nevasta, prieteni vechi, oameni care te iubesc și pe care n-ai să-i mai vezi
poate niciodată, totul îți trece pe sub ochi ca niște umbre; după o sută de pași nu
te mai gândești la ce-ai văzut.
Totuși, priveliștea orașului Metz, cu catedrala sa înaltă, cu casele-i vechi și cu
meterezele întunecate, mă trezi. Cu două ceasuri înainte de a sosi, ne și credeam
pe aleile umbroase. Era foarte cald și grăbeam pasul ca să ajungem mai repede la
umbră. Eu eram cu gândul la colonelul Desmichels; aveam ceva speranță, foarte
puțină, și îmi spuneam în sinea mea: „Ah! dac-aș avea noroc!” Pipăiam
scrisoarea. Zébédé nu-mi mai vorbea; din când în când se întorcea și-mi arunca o
privire. Nu mai era chiar ca pe vremuri; el era sergent, și eu simplu soldat. Ce
vreți? noi ne iubeam și-acum, dar o diferență tot era.
Cât despre Jean Buche, mergea lângă mine, cu spinarea încovoiată și cu
picioarele înăuntru ca lupii. Singurul lucru pe care mi-l spunea uneori era că
încălțămintea te stingherește la mers și că n-ar trebui s-o pui decât la paradă. În
două luni de zile sergentul instructor nu putuse să-i întoarcă picioarele, nici să-i
îndrepte umerii; dar mergea strașnic de bine în felul lui, și fără să obosească.
În sfârșit, pe la cinci după-masă, sosirăm la intrarea fortificațiilor. De-acolo
veniră gradați în recunoaștere; căpitanul de gardă ne strigă el însuși:
— Liber la intrare!
Începură să bată tobele și intrarăm în acest oraș, cel mai vechi pe care l-am
văzut vreodată. La Metz se întâlnesc râurile Seille și Moselle, și aici se văd case
cu patru-cinci etaje, cu pereți ruinați și plini de grinzi, ca la Saverne și la
Bouxviller; ferestre rotunde și pătrate, mari și mici pe aceeași linie, cu obloane și
fără obloane, cu geamuri și fără geamuri. Sunt vechi ca munții și ca râurile, iar
sus de tot acoperișul înaintează cu vreo doi metri, întinzându-și umbra peste
apele negricioase, pe care lunecă încălțări vechi, zdrențe și câini înecați.
Când te uiți din întâmplare în sus, prin cotloanele astea, poți fi aproape sigur
că vezi fața vreunui evreu bătrân, cu barba căruntă și cu nasul coroiat, sau vreun
copil de care ți-e teamă că o să cadă, sau alte asemenea lucruri, căci, la drept
vorbind, Metz e un oraș de evrei și de soldați. Nu lipsesc nici oamenii sărmani; e
mai rău ca la Maiența, la Strasbourg și chiar la Frankfurt. Afară doar de nu s-o fi
schimbat de-atunci totul; oamenilor le place acum confortul și orașele se
înfrumusețează pe zi ce trece.
Așadar, străbăteam acest decor și, cu toată marea mea tristețe, nu mă puteam
împiedica să nu privesc străduțele astea. Orașul mișuna atunci de guarzi
naționali; soseau de la Longwy, de la Sarrelouis și de aiurea; soldații plecau,
guarzii naționali le luau locul.
Ajunserăm într-o piață plină de saltele, de mindire de paie și de alte furnituri
de pat pe care localnicii le furnizau trupelor. Ni se comandă arma la picior, în
fața unei cazărmi care avea toate ferestrele deschise de sus până jos. Noi
așteptam, crezând că vom fi găzduiți în această cazarmă; dar după douăzeci de
minute începu împărțirea soldei; căpătarăm fiecare câte un franc și douăzeci și
cinci și câte un bilet de încartiruire. Se comandă ruperea rândurilor și plecarăm
care încotro. Jean Buche, care nu văzuse alt oraș afară de Phalsbourg, se ținea
scai de mine.
Biletul nostru de încartiruire era pentru Elias Meyer, măcelar în strada Saint-
Valery. Când sosirăm în fața casei, măcelarul ăsta – care tăia carne la fereastra
lui în formă de boltă, cu grilaj – se înfurie și ne primi foarte prost. Era un evreu
gras și roșu, cu fața rotundă, cu inele de argint în degete și cu cercei; nevastă-sa,
slabă și galbenă, coborî țipând că avuseseră soldați și în ajun și în ziua dinainte…
că secretarul de la primărie le poartă pică, că le trimite soldați în fiecare zi, că
vecinilor nu le trimite… și așa mai departe. Ne lăsară totuși să intrăm. Fata lor
veni să ne vadă; în spatele ei stătea o slujnică grasă, cu părul creț, și foarte
murdară. Parcă-i am încă pe oamenii ăștia dinaintea ochilor, în odaia veche cu
tăblii de stejar, cu lampa mare de aramă atârnând din tavan și cu fereastra cu
drugi care dădea spre o curticică.
Fata, cu tenul foarte palid și cu ochii negri, îi spuse mamă-sii câteva cuvinte,
și slujnica primi ordinul să ne ducă în pod, la odaia cerșetorilor; căci toți evreii
au cerșetorii lor cărora le dau vinerea de mâncare. Camaradul meu din Harberg
găsea că-i foarte bine, dar eu eram indignat. Urcarăm, totuși, după slujnică, pe o
scară cotită, murdară de lunecai pe ea, și ajunserăm în pod, într-o odaie din
scânduri de uluci, prin care se vedeau rufele murdare pregătite pentru spălat.
Lumina venea printr-o ferestruică de pod din acoperiș. Dacă n-aș fi fost atât de
amărât, aș fi găsit un asemenea loc cu adevărat groaznic; n-aveam decât un scaun
și o saltea de paie așternută pe podea cu o pătură pentru amândoi. Slujnica se mai
și uita la noi, din prag, ca și când trebuia să-i mai și mulțumim.
Mă așezai și-mi scosei ranița, amărât tare, cum bine vă închipuiți; Buche făcu
la fel. Servitoarea începea să coboare când îi strigai:
— Stai puțin… Coborâm și noi… nu vrem să ne rupem gâtul pe scară.
După ce ne-am schimbat bocancii și ciorapii, am închis ușa cu un lacăt, și am
coborât în măcelărie să cumpărăm carne. Jean se duse să ia pâine de la brutarul
din față și, cum aveam loc la plită, intrarăm în bucătărie să ne facem supă.
Măcelarul veni să ne vadă pe la ceasurile opt. Avea o pipă mare din Ulm; noi
terminam de mâncat. Ne întrebă din ce parte suntem; eu nu-i răspunsei, pentru că
eram prea indignat, dar Jean Buche îi spuse că sunt ceasornicar la Phalsbourg,
după care cetățeanul mă privi cu alți ochi. Ne spuse că fratele lui era voiajor în
Alsacia și Lorena pentru ceasornice, inele, lanțuri de ceas și alte obiecte de
argintărie și giuvaergie; că se numește Samuel Meyer și că poate și făcuserăm
afaceri împreună. Îi răspunsei atunci că-l văzusem pe fratele lui de vreo două-trei
ori la domnul Goulden, ceea ce era adevărat. Atunci el îi spuse slujnicei să ne
ducă sus o pernă; dar mai mult nu făcu pentru noi și ne duserăm la culcare.
Obosiți frânți cum eram, adormirăm repede. Eu ziceam c-am să mă trezesc
devreme și-am să alerg la arsenal; dar încă mai dormeam când camaradul meu
mă scutură, spunând:
— Adunarea!
Ascultai; era chiar adunarea. Abia avurăm timp să ne îmbrăcăm, să ne
încheiem curelele de la raniță, să ne luăm pușca și să coborâm. Când am sosit în
piața cazărmii, începea apelul. După apel, înaintară două furgoane și căpătarăm
câte cincizeci de cartușe de om. Maiorul Gémeau, căpitanul și toți ofițerii erau
acolo. Îmi dădui seama că s-a sfârșit, că nu mă mai puteam bizui pe nimic, și că
scrisoarea mea pentru colonelul Desmichels avea să fie bună după campanie,
dacă scăpam cu viață și dacă trebuia să împlinesc cei șapte ani de armată. Zébédé
se uita la mine de departe; eu întorsei capul. În aceeași clipă, ni se strigă:
— Prezentați arm’! Pe umăr, arm’! În șir la stânga, înainte, marș!
Tobele băteau, noi mergeam bătând pasul; acoperișurile, casele, ferestrele,
străduțele și oamenii ne treceau prin fața ochilor. Traversarăm prima punte, apoi
puntea mobilă. Tobele nu mai băteau; mergeam înspre Thionville.
Același drum îl urmau și alte trupe, de cavalerie și de infanterie.
Sosirăm seara în satul Beauregard, și a doua zi seara în satul Vitry, lângă
Thionville, unde furăm cantonați până la 8 iunie. Locuiam, împreună cu Buche,
la un mare proprietar, care se numea domnul Pochon, un om cumsecade care ne
dădea să bem vin alb bun, și căruia-i plăcea să vorbească despre politică, cum îi
plăcea și domnului Goulden.
 În timpul șederii noastre în satul acesta, sosi generalul Schoeffer, de la
Thionville, și ni se ordonă să luăm armele pentru o trecere în revistă lângă o
fermă mare, numită ferma Silvange.
Ținutul ăsta e plin de păduri; mergeam câte mai mulți să ne plimbăm prin
împrejurimi. Într-o zi Zébédé veni să mă ia și mă duse la marea turnătorie din
Moyeuvre, unde văzurăm cum se toarnă ghiulele și obuze. Vorbeam despre
Catherine, despre domnul Goulden; Zébédé mă îndemna să scriu, dar mie mi-era
teamă întrucâtva să primesc vești; căutam să nu mă gândesc la Phalsbourg.
La 8 iunie, dis-de-dimineață, batalionul plecă din sat și trecu iar pe-aproape de
Metz, dar fără să intre în oraș. Porțile erau închise și tunurile erau pe metereze,
ca în timp de război. Dormirăm la Châtel, a doua zi la Étain, în ziua următoare la
Dannevoux, unde am locuit la un bun patriot care se numea domnul Sébastien
Perrin. Era un om bogat. Voia să știe totul în amănunt și cum înaintea noastră un
mare număr de alte batalioane luaseră același drum, spunea:
— Peste o lună, poate mai curând, o să aflăm lucruri mari… Toate trupele
merg spre Belgia… Împăratul o să intre în englezi și în prusieni!
A fost ultima etapă bună a noastră, căci a doua zi sosirăm la Yong, un ținut
urât. Dormirăm în ziua de 12 iunie la Vivier; în ziua de 13, la Cul-de-Sard. Cu
cât înaintam, cu atât întâlneam mai multe trupe, și, cum mai văzusem lucrurile
astea în Germania, îi spuneam camaradului meu Jean Buche:
— Acum o să fie lată!
Din toate părțile, din toate direcțiile, cavaleria, infanteria, artileria înaintau în
șiruri, acoperind drumurile cât vedeai cu ochii. Nu se pomenise timp mai frumos,
nici recolte mai splendide; atâta doar că era prea cald. Ce mă uimea era că nu se
vedea niciun dușman, nici înainte, nici înapoi, nici la dreapta, nici la stânga. Nu
se știa nimic. Umbla zvonul printre noi că, de data asta, o să intrăm în englezi. Îi
văzusem până acum pe prusieni, pe austrieci, pe ruși, pe bavarezi, pe
wurtemberghezi, pe suedezi; cunoșteam oamenii din toate țările lumii, și acum
aveam să-i cunosc și pe englezi. Mă gândeam: „De vreme ce trebuie să ne
nimicim, mai bine cu ăștia decât cu nemții. Nu putem scăpa de soartă; dacă o fi
să scap, oi scăpa; dacă o fi să-mi las aci pielea, orice aș face ca s-o scap, sau
nimic, e totuna. Dar trebuie să nimicim cât mai mulți din ceilalți; în felul ăsta,
cresc șansele noastre.”
Asemenea discursuri îmi țineam mie însumi, și dacă nu-mi făceau bine, cel
puțin nu-mi pricinuiau niciun rău.
 XVI

Trecuserăm Meusa în ziua de 12; în zilele de 13 și 14 continuarăm să

mărșăluim pe drumuri proaste, mărginite de câmpuri de grâu, de orz, de ovăz, de
cânepă, ce nu mai aveau sfârșit. Era o căldură nemaipomenită; îmi curgea
sudoarea pe sub raniță și tolbă până mai jos de șale. Ce nenorocire să fii sărac și
să nu-ți poți cumpăra un om, care să mărșăluiască și să primească gloanțe în
locul tău! După ce răbdasem ploaia, vântul, ninsoarea și noroiul în Germania,
venise rândul prafului și al soarelui.
Mai vedeam și că se-apropie prăpădul; nu mai auzeai din toate direcțiile decât
bătaia tobelor și sunetul trâmbițelor; când batalionul trecea pe o înălțime, i se
arătau, cât vedea cu ochii, șiruri întregi de coifuri, de lănci, de baionete. Zébédé,
cu pușca pe umăr, îmi striga uneori cu un aer vesel:
— Ce zici, Joseph? îi mai privim o dată, vasăzică, în albul ochilor, pe
prusieni?
Și eram silit să-i răspund:
— O! da, iar se-ncinge cheful!
Ca și când îmi părea bine să-mi risc viața și s-o las pe Catherine văduvă
înainte de vreme, pentru chestii care nu mă priveau.
În aceeași zi, pe la șapte, ajunserăm la Roly. În oraș se aflau deja trupe de
husari, așa că ni s-a dat ordin să întindem tabăra pe un drumeag adâncit, de-a
lungul costișei.
Abia ne strânsesem puștile mănunchi, și sosiră mai mulți ofițeri superiori.
Maiorul Gémeau, care tocmai descălecase, încălecă iar și fugi să-i întâmpine;
stătură puțin de vorbă și apoi coborâră în drumeagul nostru, unde toată lumea se
uita și spunea: „Se petrece ceva!”
Unul din ofițerii superiori, generalul Pécheux, pe care l-am cunoscut după
aceea, ordonă să bată tobele și ne strigă:
— Formați cercul!
Dar cum drumeagul era prea îngust, soldații urcară pe taluz de amândouă
părțile, iar alții rămaseră jos. Tot batalionul privea, și generalul începu să desfacă
o hârtie strigându-ne:
— Proclamație a Împăratului!
Când a spus asta, s-a făcut o tăcere atât de mare de-ai fi crezut că e singur în
mijlocul câmpului. De la cel din urmă recrut până la maiorul Gémeau, toată
lumea asculta; până și astăzi, când mă gândesc la asta, după cincizeci de ani, îmi
bate inima; era ceva măreț și cutremurător.
Iată ce ne-a citit generalul:
„Soldați! astăzi e aniversarea bătăliilor de la Marengo și de la Friedland, care
au hotărât de două ori soarta Europei. Atunci, ca și după Austerlitz, ca și după
Wagram, am fost prea generoși, ne-am încrezut în făgăduielile și în jurămintele
prinților pe care i-am lăsat pe tron. Iar astăzi, coalizați între ei, atacă
independența și drepturile cele mai sacre ale Franței. Ei au început cea mai
nedreaptă dintre agresiuni; să pornim în întâmpinarea lor. Nu suntem oare aceiași
oameni de altădată, și ei și noi?”
Tot batalionul fremătă și începu să strige: „Trăiască Împăratul!” Generalul
ridică mâna și oamenii tăcură aplecându-se și mai mult ca să audă:
„Soldați! La Iena, împotriva acelorași prusieni, astăzi atât de trufași, noi eram
unu contra trei, și la Montmirail, unu contra șase. Cei dintre voi care au fost
prizonieri la englezi să vă povestească despre pontoanele lor și despre mizeriile
cumplite pe care le-au avut de suferit acolo.
Saxonii, belgienii, hanovrienii, soldații din Confederația Rinului sunt
îndurerați că sunt siliți să stea la dispoziția unor prinți dușmani ai dreptății și ai
drepturilor tuturor popoarelor; ei știu că această coaliție e nesățioasă; după ce a
înghițit douăsprezece milioane de polonezi, douăsprezece milioane de italieni, un
milion de saxoni, șase milioane de belgieni, va ajunge să înghită statele mai mici
din Germania.
Nesăbuiții! îi orbește un succes de moment; dar asuprirea și umilirea
poporului francez nu stau în puterea lor. Dacă intră în Franța, își vor găsi aci
mormântul.
Soldați! avem de făcut marșuri forțate, de dat bătălii, de înfruntat primejdii;
dar cu stăruință, victoria va fi a noastră. Drepturile omului și fericirea patriei vor
fi recâștigate. Pentru orice francez cu inimă, a sosit momentul să învingă sau să
piară.
Napoleon.”

Nu se vor putea niciodată închipui strigătele care s-au ridicat atunci; era un
tablou care-ți înălța sufletul. Ai fi zis că ne transmisese Împăratul spiritul său
militar și că nu mai ceream altceva decât să nimicim totul.
Generalul plecase demult și strigătele nu mai conteneau, eu însumi eram
mulțumit: vedeam că acesta era adevărul; că prusienii, austriecii, rușii, care pe
vremuri nu vorbeau decât de eliberarea popoarelor, profitaseră de prima ocazie
ca să pună mâna pe tot; că toate vorbele mari de libertate, pe care le trâmbițaseră
în 1813 ca să antreneze tineretul împotriva noastră, toate făgăduielile de
constituții pe care le făcuseră, le lăsaseră deoparte. Îi consideram niște ticăloși,
niște oameni care nu-și țin cuvântul, care își bat joc de popoare și care n-au decât
un gând mărunt și păcătos: să rămână mereu în cel mai bun loc cu copiii și
urmașii lor buni sau răi, drepți sau nedrepți, fără să țină seama de legea
Domnului.
 Iată ce vedeam eu. Proclamația îmi părea foarte frumoasă. Mă gândeam chiar
că taica Goulden ar fi foarte mulțumit de ea, deoarece Împăratul nu uitase
Drepturile omului, care sunt egalitatea, libertatea, dreptatea și toate marile idei
care fac ca oamenii, în loc să se poarte ca animalele, se respectă pe ei înșiși și
respectă și drepturile aproapelui lor.
Curajul nostru crescuse mult, așadar, datorită acestor cuvinte energice și juste.
Vechi soldați spuneau râzând: „De data asta, n-o să tânjim mult… la primul
marș, intrăm în prusieni!”
Iar recruții, care n-auziseră încă vâjâind ghiulelele, se bucurau mai mult decât
ceilalți. Ochii lui Buche sticleau ca ochii de pisică; se așezase pe marginea
drumului, cu ranița deschisă pe taluz, și-și ascuțea încet sabia, încercând tăișul pe
vârful bocancului. Alții își ascuțeau baioneta, sau își potriveau cremenea, ceea ce
se face totdeauna în campanie, în ajunul unei bătălii. În. Asemenea momente, îți
trec prin cap mii de gânduri, încrunți sprâncenele, strângi buzele, ai căutătură rea.
Soarele se apleca din ce în ce mai mult îndărătul lanurilor de grâu; câteva
detașamente se duseră să aducă lemne din sat, și veniră și cu ceapă, praz, sare și
chiar ciozvârte de vită atârnate în prăjini mari pe care le duceau pe umeri.
Acolo să fi văzut, în jurul focurilor, în vreme ce cazanele începeau să fiarbă și
fumul se învârteja spre cer, ce fețe bucuroase aveam; unul vorbea de Lutzen,
altul de Austerlitz, altul de Wagram, de Iena, de Friedland, de Spania, de
Portugalia, de toate țările din lume. Vorbeau toți odată; dar nu erau ascultați
decât veteranii, cu mânecile pline de galoane, căci vorbeau mai bine și arătau
pozițiile pe pământ cu degetul, explicând ce înseamnă în șir la dreapta și în șir la
stânga, câte treizeci sau patruzeci în linie de bătaie. Ți se părea că vezi totul,
când îi ascultai.
Fiecare avea la cheutoare lingura de cositor și se gândea: „Supa o să fie
bună… carnea e de soi și grasă bine”
Până una alta venise noaptea. După împărțirea hranei, aveam ordin să stingem
focurile și să nu sunăm stingerea, ceea ce însemna că inamicul nu era departe și
că nu trebuia să-l speriem.
Răsărea luna plină. Buche și cu mine mâncam din aceeași gamelă. După ce
terminarăm, îmi povesti mai bine de două ceasuri viața lor la Harberg, viața
ticăloasă a celor care trebuie să tragă cinci și șase steri de lemn pe o schlitte67,
riscând să fie striviți mai ales când se topesc zăpezile. Viața soldaților, mâncarea
bună, pâinea bună, rația regulată, hainele călduroase, cămășile trainice de pânză
groasă, toate astea îi păreau admirabile. Nu-și închipuise niciodată că se poate
trăi atât de bine: și singurul gând care îl frământa era să le dea de veste celor doi
frați ai lui, Gaspard și Jacob, ce bine o duce el, ca să-i convingă să se înroleze de
îndată ce vor împlini vârsta.
67
Sanie de cărat lemne.
 — Da, îi spuneam, e bine; dar rușii, englezii, prusienii… la asta nu te
gândești?
— Nu-mi pasă de ei, zicea el, sabia mea taie ca un cuțit de tăiat fierul și
baioneta mea înțeapă ca un ac. Mai curând să le fie lor teamă c-au să mă
întâlnească.
Eram cei mai buni prieteni din lume; țineam la el aproape tot atât ca la vechii
mei camarazi Klipfel, Furst și Zébédé. Și el ținea mult la mine; cred că s-ar fi
lăsat tăiat bucățele ca să mă ajute la nevoie. Vechii camarazi de pat nu se uită
niciodată; pe vremea mea, bătrânul Harwig, pe care l-am cunoscut mai târziu la
Phalsbourg, mai primea încă o pensie de la fostul său camarad Bernadotte, rege
al Suediei. Dacă aș fi ajuns rege, i-aș fi făcut și eu o pensie lui Buche, fiindcă și
dacă n-avea el minte prea răsărită, avea în schimb inimă bună, ceea ce prețuiește
și mai mult.
În timp ce stăteam noi de vorbă, Zébédé veni și mă bătu pe umăr.
— Nu fumezi, Joseph? mă întrebă el.
— N-am tutun.
Îmi dădu numaidecât jumătate de pachet.
Văzui astfel că tot ține la mine, cu toată diferența de grade, și asta mă
înduioșă. El nu mai putea de bucurie la gândul că o să intrăm în prusieni.
— Ce revanșă! exclama el. Nicio milă… Trebuie să le plătim tot, de la
Katzbach până la Soissons.
Ai fi zis că prusienii și austriecii ăștia n-aveau să se apere și că noi nu riscam
să încasăm ghiulele și mitralii, ca la Lutzen, la Gross-Beren, la Leipzig și peste
tot. Dar ce le poți spune oamenilor care nu-și amintesc de nimic și care văd totul
în bine. Îmi fumam liniștit pipa și răspundeam:
— Da!… da!… o să le arătăm noi ticăloșilor ălora!… o să-i scuturăm… Au să
vadă ei ce-au să pățească…
Îl lăsasem pe Jean Buche să-și umple pipa, și cum eram de gardă, Zébédé, pe
la ceasurile nouă, se duse să schimbe primele sentinele, în fruntea pichetului. Eu
ieșii din cerc și mă dusei să mă întind câțiva pași mai îndărăt, cu obrazul pe
raniță, la marginea unei brazde. Vremea era așa de caldă că auzeai greierii
cântând încă multă vreme după apusul soarelui; câteva stele scânteiau pe cer,
nicio adiere nu ajungea în câmpie, spicele stăteau drepte și, în depărtare,
orologiile din sate băteau ceasurile nouă, zece, unsprezece. Adormii până la
urmă. Era noaptea de 14–15 iunie 1815.
Între două și trei dimineața, Zébédé veni să mă scuture:
— Sus! zise el, la drum!
Buche venise și el să se lungească lângă mine; ne scularăm. Era rândul nostru
să schimbăm posturile. Era încă noapte, dar zorile întindeau o linie albă la
marginea cerului, de-a lungul lanurilor de grâu. Treizeci de pași mai departe,
locotenentul Bretonville ne aștepta în mijlocul pichetului. E greu să te scoli, când
dormi așa de bine după un marș de zece ore. Cât ne-am strâns curelele raniței,
am ajuns la pichet. După vreo două sute de pași, îndărătul unui gard viu,
schimbai sentinela din fața satului Roly. Cuvântul de ordine era: „Jemmapes și
Fleurus!” Mi-amintesc deodată de asta… Cum dorm, zău, lucrurile în mintea
noastră ani și ani! Nu-mi amintisem din 1815 de lozinca asta.
Parcă văd încă pichetul înapoindu-se pe drum, în timp ce eu îmi schimb
amorsa la lumina stelelor, și aud în depărtare celelalte sentinele pășind rar, în
vreme ce pașii pichetului se depărtează pe deal.
Începui să merg cu arma la umăr de-a lungul gardului viu. Satul, cu
acoperișurile lui mărunte de paie, se înălța deasupra holdelor. Un husar călare, de
sentinelă în mijlocul drumului, privea, cu pușca lui mică rezemată de coapsă.
Altceva nu se vedea.
Așteptai acolo multă vreme, gândind, ascultând și mergând. Totul dormea.
Linia albă a cerului se mărea.
Asta a durat mai bine de jumătate de oră. Lumina dimineții începea să
albească în depărtare locurile; vreo două-trei prepelițe se chemau și-și
răspundeau de la un capăt la celălalt al câmpiei. Mă oprisem în loc tare amărât,
căci, auzind glasurile astea, îmi veneau în minte Quatre-Vents, Danne, Baraques-
du-Bois-de-Chênes: mă gândeam: „Și acolo, în lanurile noastre, cântă prepelițele
la marginea pădurii de la Bonne-Fontaine. Oare Catherine doarme?… și mătușa
Grédel, și domnul Goulden, și tot orașul?… Guarzii naționali de la Nancy ne-au
înlocuit acum!” Și vedeam sentinelele de la cele două ierbării, corpurile de gardă
de la cele două porți; în sfârșit, îmi treceau prin cap tot felul de gânduri, când se
auzi în depărtare galopul unui cal. Mă uitai fără să văd nimic la început. După
câteva minute, galopul se auzi în sat; apoi se făcu tăcere. Se iscă doar un zvon
nedeslușit. Ce însemna asta? Puțin după aceea, călărețul ieși din Roly pe drumul
nostru în goana calului; înaintai la marginea gardului, cu arma pregătită,
strigând:
— Stai! Cine-i?
— Franța.
— Ce regiment?
— Douăsprezece vânători… ștafetă.
— Liber.
Își continuă drumul în și mai mare goană. Îl auzii oprindu-se în mijlocul
taberei noastre și strigând:
— Comandantul?
Înaintai pe muchea colnicului să văd ce se întâmplă. Curând se iscă o mare
vânzoleală: veneau ofițerii; vânătorul, tot călare, vorbea cu maiorul Gémeau; se
apropiau și soldații. Ascultam, dar era prea departe. Vânătorul plecă urcând
coasta. Totul părea întors pe dos; oamenii strigau, gesticulau.
Deodată începură să bată tobele de deșteptare. Pichetul care schimba posturile
întorcea colțul drumului. Zébédé îmi părea foarte palid încă de departe.
— Vino încoa! îmi spuse el în trecere.
Două sentinele stăteau mai încolo spre stânga. Sub arme nu se vorbește; totuși
Zébédé îmi spuse în șoaptă:
— Joseph, suntem trădați; Bourmont68, generalul de divizie de avangardă și
alți cinci bandiți de teapa lui au trecut la inamic.
Îi tremura glasul. Mie mi se opri inima în loc și, uitându-mă la ceilalți din
pichet, doi veterani cu galoane, văzui că le tremurau mustățile cărunte; învârteau
niște ochi fioroși, de parcă ar fi căutat pe cineva să-l ucidă, dar nu spuneau
nimic.
Grăbeam pasul ca să schimbăm celelalte două sentinele. După câteva minute,
întorcându-mă la tabără, găsirăm batalionul cu arma la umăr, gata de plecare.
Furia și indignarea erau zugrăvite pe toate fețele; tobele băteau. Reintrarăm în
rânduri. Maiorul și căpitanul, călare în fața batalionului, așteptau, galbeni ca
ceara. Mi-aduc aminte că maiorul, trăgând deodată sabia ca să înceteze bătaia
tobelor, voi să spună ceva; dar nu-și putea strânge gândurile și, ca un nebun,
începu să strige:
— Ah! canalii!… ah! nemernici șuani69!… Trăiască Împăratul! Nicio milă!…
Se bâlbâia și nu mai știa ce spume; dar întreg batalionul găsea că vorbește
foarte bine și oamenii începură să urle toți odată ca lupii:
— Înainte!… Înainte!… Spre inamic!… Nicio milă!
Trecurăm prin sat în pas alergător; și ultimul soldat era furios că nu dă
numaidecât de prusieni. Abia după un ceas, după ce fiecare avu timp să se
gândească, începură iar să înjure, să ocărască, mai întâi în șoaptă, apoi cu voce
tare, astfel că până la urmă batalionul părea o adunare de răzvrătiți. Unii spuneau
că trebuie nimiciți toți ofițerii lui Ludovic al XVIII-lea, alții că se plănuia să fim
predați în masă; ba chiar mai mulți strigau că mareșalii sunt trădători, că trebuie
trimiși la consiliul de război ca să fie împușcați, și alte asemenea lucruri.
Comandantul dădu atunci ordin să ne oprim și trecu prin fața noastră strigând
„că trădătorii au plecat prea târziu; că vom ataca chiar în ziua aceea și că
inamicul nu avea timp să profite de trădare, că va fi surprins și dat peste cap”.
Vorbele astea îi liniștiră pe foarte mulți. Pornirăm iar la drum, repetând în
mers că planurile fuseseră predate prea târziu.
68
Louis de Bourmont (1773–1846), care a trecut în 1815 de partea monarhiei, va deveni
mareșal sub a doua Restaurație și va fi comandantul trupelor franceze care, în 1830, au pus
stăpânire pe orașul Alger.
69
Șuanii erau contrarevoluționari regaliști din vestul Franței, împotriva cărora avuseseră de
luptat armatele Republicii și Napoleon Bonaparte.
 Dar mânia ni se schimbă în bucurie abia pe la ceasurile zece, când auzirăm
tunurile bubuind spre stânga, la vreo cinci-șase leghe de cealaltă parte a Sambrei.
Oamenii își înălțară atunci chipiele în vârful baionetelor și începură să strige:
— Înainte! Trăiască Împăratul!
Mulți veterani plângeau de înduioșare. Pe toată câmpia, cât era de întinsă, se
auzea un strigăt imens; când termina un regiment, începea altul. Tunurile
bubuiau mereu, grăbeam pasul și, cum mergeam de la șapte spre Charleroi, veni
ordinul, prin ștafetă, s-o luăm mai spre dreapta.
Mi-aduc de asemenea aminte că, în toate satele prin care treceam, bărbații,
femeile, copiii ne priveau prin ferestre și din praguri; că ridicau mâinile bucuroși
și strigau: „Francezii!… francezii!”
Se vedea că oamenii ăștia ne iubeau, că erau de același sânge cu noi! 70 Ba
chiar, la cele două popasuri pe care le-am făcut, alergau cu pâinea lor bună de
casă, cu cuțitul de tinichea înfipt în coaje, și cu ulcelele lor mari de bere neagră,
întinzându-ni-le fără să ne ceară nimic. Sosisem să-i liberăm oarecum fără să
știm. Nimeni nu știa nimic nici în țara lor, ceea ce arată cât de priceput era
Împăratul, deoarece în colțul acesta dintre Sambre și Meuse erau acum mai bine
de o sută de mii de oameni, fără ca dușmanii să fi prins nicicum de veste.
Trădarea lui Bourmont ne-a împiedicat să-i luăm prin surprindere așa cum erau
risipiți în cantonamente: totul s-ar fi sfârșit dintr-odată, dar acum era mult mai
greu să-i nimicim.
Continuarăm să mărșăluim toată după-amiaza, prin arșița mare și prin praful
drumurilor. Cu cât înaintam, cu atât vedeam alte regimente de infanterie și de
cavalerie înaintea noastră. Eram, ca să zic așa, din ce în ce mai îndesați, căci în
urma noastră veneau încă altele. Pe la ceasurile cinci, ne oprirăm într-un sat unde
batalioanele și escadroanele treceau pe un pod de cărămizi. Traversând satul, pe
oare-l cucerise avangarda noastră, văzurăm la dreapta și la stânga câțiva prusieni
întinși morți pe ulicioare. Îi spusei lui Jean Buche:
— Ăștia sunt prusieni!… Am văzut o mulțime pe la Lutzen și pe la Leipzig,
și-ai să vezi și tu, Jean!
— Asta-i bine! zise el, altceva nu cer nici eu!
Satul pe care-l străbăteam se chema Châtelet; râul era Sambra: o apă gălbuie
plină de lut, și adâncă. Cei care au nenorocul să cadă în ea ies cu greu, căci
malurile sunt drepte; eu am văzut asta mai târziu.
De cealaltă parte a podului, întinserăm tabăra de-a lungul râului. Nu eram
chiar avangarda, de vreme ce niște husari trecuseră înaintea noastră; dar eram
prima infanterie din corpul de armată al lui Gérard.71

70
Armata napoleoniană era în mers prin Belgia Walonă.
71
Etienne Maurice Gérard (1773–1852), mareșal al Franței.
 Tot restul zilei, corpul patru trecu pe pod și aflarăm pe seară că armata trecuse
Sambra; că fuseseră lupte lângă Charleroi, la Marchiennes și la Jumet.
 XVII

Ajunși pe celălalt mal al Sambrei, am așezat armele în mănunchi într-o livadă

și-apoi ne-am putut aprinde fiecare pipa și răsufla privind husarii, vânătorii,
artileria și infanteria care treceau din ceas în ceas pe pod și-și ocupau poziția în
câmpie.
În fața noastră se găsea o pădure de fagi; se întindea înspre Fleurus și avea
cam trei leghe de la un capăt la altul. Înăuntrul ei se vedeau locuri mari, galbene:
erau păioase, și chiar straturi de grâu, în loc de mărăcini, grozamă sau buruieni,
ca la noi. Vreo douăzeci de case, vechi și cu tencuiala căzută, se aflau dincolo de
pod, căci Châtelet e un sat foarte mare, mai mare decât orașul Saverne.
Printre batalioanele și escadroanele care treceau mereu, veneau femei, bărbați
și copii, cu ulcele de bere tare, cu pâine și cu rachiu alb foarte spirtos, pe care ni
le vindeau pe câțiva gologani. Buche și cu mine luarăm o gustare privind la toate
astea, și chiar râzând cu fetele, care sunt blonde și foarte drăguțe prin partea
locului.
Foarte aproape de noi se vedea sătucul Catelineau, iar la stânga noastră,
departe între pădure și râu, satul Gilly. Împușcăturile, descărcăturile de tun și
focurile continui erau mereu îndreptate în direcția aceea. Sosi curând vestea că
prusienii, respinși la Charleroi de împărat, formaseră careuri la colțul pădurii.
Din minut în minut ne așteptam să pornim ca să le tăiem retragerea. Dar între
ceasurile șapte și opt împușcăturile încetară; prusienii se retrăseseră spre Fleurus;
după ce pierduseră un careu, restul fugise în pădure; și văzurăm sosind două
regimente de dragoni. Aceștia ocupară poziția de la dreapta noastră, de-a lungul
Sambrei.
După câteva clipe, se răspândi zvonul că generalul Le Tort, din gardă, primise
un glonte în pântece, chiar pe locul unde, în tinerețe, ducea la păscut vitele unui
fermier. Ce de lucruri uimitoare se văd în viață! Generalul ăsta luptase peste tot
în Europa vreme de douăzeci de ani, și moartea îl aștepta aci.
Era cam opt seara, și credeam că vom sta la Châtelet până ce vor trece cele
trei divizii ale noastre. Un țăran bătrân și chel, cu cămașă albastră și scufie de
bumbac, uscățiv ca o capră, se afla cu noi și-i spunea căpitanului Grégoire că de
cealaltă parte a pădurii, într-o adâncitură, se găseau satul Fleurus și, mai mic,
spre dreapta, satul Lambusart; că de cel puțin trei săptămâni prusienii aveau
soldați în aceste sate; că sosiseră chiar alții în ajun și cu două zile înainte. Ne mai
spunea și că de-a lungul unei șosele naționale albe, mărginite cu copaci, care se
vedea depărtându-se drept, la două leghe și mai bine pe stânga, belgienii și
hanovrienii aveau posturi la Gosselies și la Quatre-Bras; că asta era șoseaua
principală spre Bruxelles, unde englezii, hanovrezii și belgienii își aveau toate
forțele; în vreme ce prusienii, la patru-cinci leghe pe dreapta, ocupau șoseaua
spre Namur; că între ei și englezi, de la platoul Quatre-Bras până pe platoul
Ligny, îndărătul Fleurusului, se întindea un drum bun, pe care ștafetele lor
umblau încoace și încolo de dimineața până seara, așa încât englezii aflau toate
știrile de la prusieni, și prusienii pe cele ale englezilor; că puteau astfel să se
ajute unii pe alții, trimițându-și oameni, tunuri și muniții pe drumul acela.
Firește, auzind asta, îmi veni îndată gândul că cel mai bun lucru pe care-l
aveam de făcut era să ocupăm drumul care tăia de-a curmezișul, ca să nu-i lăsăm
să-și dea ajutor; era la mintea oricui și nu eram singurul căruia-i venise în gând;
dar nu spunea nimeni nimic ca să nu-l întrerupă pe bătrân. După cinci minute,
jumătate din batalion se adunase roată în jurul lui. El fuma dintr-o pipă de
pământ și ne arăta toate pozițiile cu muștucul; fiind comisionar de pachete între
Châtelet, Fleurus și Namur, cunoștea cele mai mici detalii ale ținutului și vedea
zilnic ce se petrece acolo. Se plângea mult de prusieni, spunând că sunt oameni
trufași, obraznici, primejdioși pentru femei; că nu-i puteai mulțumi niciodată, și
că ofițerii se lăudau că ne-au adus de la Dresda până la Paris, alergându-ne din
spate ca pe niște iepuri.
Asta chiar că m-a indignat! Știam că fuseseră doi contra unu la Leipzig, că
rușii, austriecii, saxonii, bavarezii, wurtembergezii, suedezii, toată Europa
tăbărâse pe noi, când trei sferturi din armata noastră era bolnavă de tifos, de frig,
de foame, de marșuri și de contramarșuri; ceea ce, de altfel, nu ne-a împiedicat
să-i dăm peste cap la Hanau și să-i batem de atâtea ori, fiind unu contra trei, în
Champagne, în Alsacia, în Vosgi și peste tot. Lăudăroșeniile astea ale lor mă
revoltau; le-am urât neamul și m-am gândit: „Vezi, asemenea nemernici îți
înveninează sufletul!”
Bătrânul spunea de asemenea că prusienii repetau tot timpul că vor chefui în
curând la Paris, bând vinuri bune franțuzești și că armata franceză nu e decât o
bandă de tâlhari.
Auzind asta, exclamai în sinea mea: „Joseph, acuma-i prea din cale afară… Să
nu-ți mai fie milă… Să-i nimicești până la capăt!”
Băteau ceasurile nouă și jumătate în satul Châtelet, husarii trâmbițau
stingerea, și fiecare se pregătea de culcare îndărătul unui gard, lângă un stup sau
într-un șănțuleț, când generalul de brigadă Schoeffer veni să dea ordin
batalionului să meargă de cealaltă parte a pădurii, în avangardă. Văzui îndată că
nefericitul nostru de batalion avea să fie în avangardă, ca în 1813. E trist pentru
un regiment să aibă faimă; oamenii se schimbă, dar numărul rămâne. Regimentul
6 de infanterie ușoară avea un număr frumos de tot, știam eu cât costă să ai un
număr atât de frumos!
Celor dintre noi care aveau chef de dormit le-a trecut repede somnul; căci,
când știi că inamicul e foarte aproape și-ți spui: „Prusienii sunt poate acolo, ne
așteaptă ascunși în pădure!” asta te face să fii atent.
 Câțiva husari risipiți ca iscoade la dreapta și la stânga precedau coloana.
Mergeam în pas obișnuit, cu căpitanii în intervalele dintre companii și cu maiorul
Gémeau călare pe iapa lui cenușie în mijlocul batalionului.
Înainte de plecare, fiecare om primise o pâine de un kilogram jumătate și un
kilogram de orez; așa a început campania pentru noi.
Era o noapte cu lună splendidă, tot ținutul și chiar pădurea pe o rază de trei
sferturi de leghe, înaintea noastră, luceau ca argintul. Fără să vreau mă gândeam
la pădurea de la Leipzig, unde alunecasem într-o groapă de humă cu doi husari
prusieni, în vreme ce bietul Klipfel era sfârtecat mai departe în mii de bucăți;
gândul ăsta mă făcea foarte atent. Nimeni nu vorbea; Buche însuși ciulea
urechile strângând din dinți, iar Zébédé, la stânga companiei, nu se uita spre
mine, ci înspre umbra copacilor, ca toată lumea.
Ne-a trebuit mai bine de-un ceas ca să ajungem la pădure; la două sute de
metri s-a strigat: „Stai!” Husarii s-au repliat pe flancurile batalionului, o
companie a fost desfășurată în pădure în formație de tiraliori. Am așteptat cam
vreo cinci minute și cum nu se auzea niciun zgomot, nicio înștiințare, am pornit
iarăși. Drumul pe care mergeam prin pădure era un drum de căruță destul de larg.
Coloana scanda pasul în întuneric. În fiece moment locuri mari, goale aduceau
aer și lumină. Se făcuseră și unele tăieri, și lemnul alb, strâns în stive între doi
țăruși, lucea din loc în loc. Altfel, nu se auzea și nu se vedea nimic.
Buche îmi spunea în șoaptă:
— Zău că-mi place mirosul de pădure; e ca la Harberg.
Iar eu gândeam: „Mult îmi pasă mie de mirosul de pădure! Să nu ne pomenim
împușcați, asta-i principalul.”
În sfârșit, după două ceasuri, se văzu din nou lumină în fundul desișului și
ajunserăm cu bine de cealaltă parte fără să fi întâlnit nimic. Husarii care ne
urmau plecară iarăși și batalionul luă poziție de repaus.
Eram într-un ținut cu grâu, cum n-am mai văzut niciodată. Grâul era în floare,
cam verde încă, orzul era aproape copt. Holdele se întindeau cât vedeai cu ochii.
Ne uitam toți în cea mai mare tăcere și văzui atunci că bătrânul nu ne înșelase,
căci, în fundul unui soi de scobituri, la două mii de pași în fața noastră, și
îndărătul unei mici ridicături, se înălțau vârful unei clopotnițe vechi și câteva
coame de case acoperite cu ardezie pe care bătea luna. Era probabil Fleurus. Mai
aproape de noi, pe dreapta, se arătau niște colibe, câteva case și altă clopotniță;
era fără îndoială Lambusart. Dar mult mai departe, la capătul câmpiei întinse, la
mai bine de-o leghe și îndărătul Fleurusului, terenul se ridica formând coline, și
aceste coline scânteiau de focuri nenumărate. Deslușeai bine de tot trei sate mari,
care se întindeau pe aceste înălțimi, de la stânga la dreapta și despre care am aflat
mai târziu că erau Saint-Amand, cel mai aproape de noi, Ligny la mijloc, și, mai
departe, la două leghe și mai bine, Sombref. Se vedeau mai bine ca ziua, din
cauza focurilor dușmanului. Armata prusienilor se afla acolo prin case, prin
livezi, pe câmp. Și în spatele acestor trei sate înșiruite pe aceeași linie, se vedea
încă unul, mai sus și mai departe, la stânga, unde scânteiau de asemenea focuri;
era satul Bry, unde ticăloșii își aveau desigur rezervele.
Înțelegeam foarte bine totul, ba chiar îmi dădeam seama că va fi tare greu de
cucerit. Priveam deocamdată acest tablou măreț.
În câmpie, la stânga noastră, scânteiau de asemenea focuri, dar era limpede că
sunt ale corpului trei, care, pe la ceasurile opt, cotise după colțul pădurii, după
ce-i respinsese pe prusieni, și care se oprise în vreun sat încă foarte departe de
Fleurus. Câteva focuri de-a lungul pădurii, pe aceeași linie cu noi, erau tot ale
armatei noastre; parcă mi-amintesc că erau de amândouă părțile, dar nu sunt
sigur; grosul, în tot cazul, era la stânga.
Au fost puse îndată sentinele prin împrejurimi, apoi fiecare s-a culcat la
marginea pădurii, fără să aprindă focuri, așteptând noi ordine.
Generalul Schoeffer veni chiar în noaptea aceea, cu ofițeri și cu husari.
Maiorul Gémeau veghea înarmat; au stat de vorbă cu glas tare la douăzeci de
pași de noi. Generalul spunea că corpul nostru de armată continuă să sosească,
dar că e în mare întârziere; că nu va fi complet nici a doua zi; și am văzut mai
târziu că avea dreptate, deoarece batalionul patru, care trebuia să ne ajungă la
Châtelet, n-a sosit decât a doua zi după bătălie, când eram aproape toți nimiciți în
ticălosul de Ligny și când nu ne mai rămăseseră nici măcar patru sute de oameni
pe câtă vreme, dacă ar fi fost acolo, am fi atacat împreună și ar fi avut partea lui
de glorie.
Cum fusesem de gardă în ajun, mă întinsei liniștit, sub un copac, alături de
Buche, printre camarazi. Era cam unu de dimineață. Era ziua aprigei bătălii de la
Ligny. Jumătate din cei care dormeau acolo aveau să-și lase oasele în satele pe
care le vedeam și pe câmpiile întinse, atât de bogate în grâne de tot felul; aveau
să ajute la crescutul grâului, orzului și ovăzului în vecii vecilor. Dacă ar fi știut,
mulți n-ar fi dormit așa de bine, căci oamenii țin la viața lor, și ar fi lucru tare
trist să gândești: „Astăzi, respir pentru ultima dată”.
 XVIII

În noaptea aceea, aerul era apăsător, mă deșteptam la fiecare ceas cu toată

oboseala cumplită; camarazii dormeau, unii vorbeau în vis. Buche nu mișca.
Foarte aproape de noi, la marginea pădurii, puștile noastre strânse mănunchi
luceau în bătaia lunii.
Ascultam. În depărtare la stânga, se auzeau pe frontul nostru: „Stai! Cine-i?”
și aiurea „Ver dà?” 72
Mult mai aproape de noi, se vedeau nemișcate sentinelele batalionului, la
două sute de pași, în grâu până la pântece. Mă ridicam încetișor și priveam:
dinspre Sombref, la cel puțin două leghe pe dreapta, veneau vuiete mari care
creșteau și apoi încetau. Ai fi zis că sunt scurte vijelii prin frunzișuri; dar nu era
deloc vânt, nu cădea nicio picătură de rouă, așa că îmi spuneam: „Sunt tunurile și
furgoanele prusienilor duse în galop pe șoseaua spre Namur, și batalioanele și
escadroanele lor, care vin mereu. Doamne! în ce situație vom fi mâine, cu
mulțimea asta de oameni în fața noastră, care se întăresc mereu din minut în
minut!”
Își stinseseră focurile la Saint-Amand și la Ligny, dar înspre Sombref
scânteiau și mai multe: regimentele prusace, care soseau după marșuri forțate, își
făceau fără îndoială de mâncare. Gânduri nenumărate îmi treceau prin cap; mă
culcam iar și iar adormeam o jumătate de ceas. Uneori mai și-mi spuneam: „Ai
scăpat de la Lutzen, de la Leipzig și de la Hanau, de ce n-ai scăpa și de aici?”
Dar speranțele pe care mi le dădeam așa nu mă împiedicau să-mi dau seama
că va fi înfiorător.
Până la urmă, adormisem totuși de-a binelea, când șeful-toboșar Padoue
începu să bată el însuși deșteptarea; se plimba în lung și în lat la marginea
pădurii și se vedea că-i place să bată, când mai rar, când mai repede. Ofițerii se și
adunaseră pe colină, în grâu, și se uitau spre Fleurus, vorbind între ei.
Deșteptarea noastră începe totdeauna înainte de cea a prusienilor, a rușilor, a
austriecilor și a tuturor dușmanilor noștri; parcă ar fi cântecul ciocârliei în fapt de
zi. Ceilalți, cu tobele lor mari, își încep mai târziu bătăile surde, care-ți dau
gânduri de îngropăciune. Dar trâmbițele lor sună deșteptarea cu arii plăcute, pe
când ale noastre nu scot decât trei sau patru sunete și par a spune: „La drum! n-
avem timp de pierdut”.
Toată lumea se scula, soarele splendid urca peste lanuri, simțeai dinainte ce
arșiță o să fie pe la amiază. Buche și toți oamenii de corvoadă plecau cu bidoane
să aducă apă, în vreme ce ceilalți dădeau foc cu iasca la o mână de paie ca să
aprindă focurile. Lemnele nu lipseau, fiecare aducea un braț din cele tăiate.
Caporalul Duhem, sergentul Rabot și Zébédé veniră să stea de vorbă cu noi.
72
Wer da? = Cine-i acolo? (germ.).
Plecaserăm toți împreună în 1813; fuseseră la nunta mea la Quatre-Vents, așa
încât, cu toată diferența de grade, țineau încă mult la Joseph.
— Ei, ce zici? îmi strigă Zébédé, începe iar dănțuiala?
— Da, îi spusei.
Și amintindu-mi deodată vorbele sergentului Pinto, în dimineața bătăliei de la
Lutzen, îi răspunsei făcând cu ochiul:
— Asta, Zébédé, cum zicea sergentul Pinto, e o bătălie unde câștigi crucea
Legiunii de onoare printre lovituri de baionete și de vergele de tun; iar dacă n-ai
noroc s-o capeți acum poți să-ți iei gândul de la ea.
Atunci au început toți să râdă și Zébédé a exclamat:
— Da, bietul bătrân, o merita din plin; dar e mai greu să pui mâna pe ea decât
pe buchetul din vârful prăjinii.73
Râdeam cu toții și cum ei aveau o ploscă cu rachiu, ne stropirăm gustarea
privind mișcările care începeau să se deslușească. Buche se înapoiase printre
primii cu bidonul, stătea îndărătul nostru, cu urechile ciulite ca un vulpoi la
pândă. Șiruri de călăreți ieșeau din pădure și traversau lanurile îndreptându-se
spre Saint-Amand, satul cel mare, la stânga de Fleurus.
— Asta, zicea Zébédé, e cavaleria ușoară a lui Pajol, o să se desfășoare în
formație de tiraliori; ăștia sunt dragonii lui Exelmans. Când ceilalți vor descoperi
poziția, ei vor înainta în linie de atac, vă spun dinainte; asta se face totdeauna în
același chip, iar tunurile sosesc odată cu infanteria. Cavaleria o ia la dreapta sau
la stânga; se repliază pe flancuri, și infanteria rămâne în prima linie. Au să se
formeze coloane de atac pe drumurile bune și pe câmp, și treaba începe printr-o
canonadă de o jumătate de ceas, douăzeci de minute, uneori mai mult, alteori mai
puțin; prima răfuială e totdeauna între tunuri. După ce s-au săturat, când jumătate
din baterii e la pământ, Împăratul alege momentul bun ca să ne arunce în foc; dar
noi, care suntem mai aproape, avem parte de mitralii. Înaintezi cu arma în mână,
în pas accelerat, în bună ordine, dar sfârșești totdeauna în pas alergător, din cauza
mitraliilor care te scot din sărite. Vă spun dinainte, recruți, ca să nu fiți mirați.
Douăzeci de recruți și mai bine se așezaseră îndărătul nostru. Cavaleria ieșea
mereu din pădure.
— Pun rămășag, zise caporalul Duhem, că corpul 4 e în marș în spatele
nostru, încă din zori.
Iar Rabot spunea că-i va trebui timp ca să ajungă la front, din cauza
scurtăturilor rele din pădure.
Stăteam acolo ca niște generali care discută între ei, uitându-ne și la poziția
prusienilor în jurul satelor, în livezi și în dosul gardurilor, care se înalță până pe
la doi metri în ținutul ăsta. Un mare număr din tunurile lor formau baterii între
73
Un joc tradițional francez este încercarea de a urca pe un stâlp înalt și foarte alunecos
pentru a lua din vârful lui diverse obiecte anume așezate acolo.
Ligny și Saint-Amand; se vedea foarte bine bronzul lucind la soare, ceea ce-ți
dădea tot felul de gânduri.
— Sunt sigur, zicea Zébédé, că au baricadat tot, că au săpat șanțuri, că au
făcut găuri în ziduri și că era bine dacă înaintam aseară, când s-au retras careurile
lor, până la primul sat pe înălțime. Dacă am fi la același nivel cu ei, ar merge
bine; dar cățăratul printre garduri, sub focul dușmanului, costă oameni, afară
doar dacă nu se întâmplă ceva îndărăt, cum e obiceiul Împăratului.
În toate părțile veteranii stăteau așa de vorbă, iar recruții ascultau.
În așteptare, cazanele atârnau la foc, dar era strict interzis să le agățăm de
baionete, căci se moaie oțelul.
Ceasul era vreo șapte, toată lumea credea că bătălia o să se dea la Saint-
Amand, cel mai la stânga noastră din cele trei sate, înconjurat de garduri vii și de
copaci stufoși, cu un turn mare și rotund la mijloc; iar mai sus, îndărăt, alte case
cu un drum cotit mărginit de bolovani. Toți ofițerii spuneau: „Acolo o să fie
comedia”.
Asta pentru că trupele noastre, venind de la Charleroi, se desfășurau dedesubt,
în câmpie; infanterie, cavalerie, toate o luau într-acolo: întreg corpul Vandamme
și divizia Gérard. Mii și mii de coifuri străluceau în soare. Buche, care era lângă
mine, spunea:
— O!… o!… o!… uită-te, Joseph, uită-te… vin mereu.
Șiruri nenumărate de baionete se întindeau cât vedeai cu ochii în aceeași
direcție.
Prusienii se desfășurau din ce în ce mai mult pe coastă îndărătul satelor, unde
se aflau mori de vânt.
Mișcarea a durat până la opt. Nimănui nu-i era foame, dar mâncam totuși, ca
să nu ne pară apoi rău, căci odată bătălia începută, trebuie să te bați, chiar dacă
ține două zile.
Între opt și nouă, primele batalioane ale diviziei noastre ieșiră și ele din
pădure. Ofițerii veneau să strângă mâna camarazilor lor, dar statul major
rămăsese încă în urmă.
Deodată văzurăm trecând husari și vânători care prelungeau frontul nostru
spre dreapta: era cavaleria lui Morin. Îndată ne veni gândul că, în momentul când
va începe lupta pentru Saint-Amand și când prusienii își vor duce într-acolo toate
forțele, noi o să-i atacăm pe flanc prin satul Ligny. Dar prusienii avură același
gând, căci din momentul acela nu s-au mai dus până la Saint-Amand ci se opreau
la Ligny; coborau chiar mai jos și-i vedeam foarte bine pe ofițerii lor postând
soldații pe lângă garduri, în grădini, îndărătul zidurilor groase și al barăcilor.
Găseam că au o poziție foarte solidă. Continuau să coboare într-o cută a terenului
între Ligny și Fleurus, ceea ce ne mira; căci încă nu știam că mai jos trece un
râuleț care împarte satul în două și că ei erau atunci pe cale să pună oameni în
casele dinspre noi; nu știam că dacă avem norocul să-i dăm peste cap, ar putea să
se retragă mai sus și ne-ar ține mereu sub focul lor.
Dacă ai ști totul în asemenea împrejurări, n-ai mai îndrăzni nicicum să începi,
fiindcă n-ai avea speranța să ieși cu bine dintr-o întreprindere atât de
primejdioasă; dar lucrurile astea nu se descoperă decât treptat, și în ziua aceea
aveam să descoperim multe la care nu ne așteptam.
Pe la opt și jumătate, mai multe din regimentele noastre ieșiseră din pădure; în
curând bătură tobele pentru adunare și toate batalioanele își luară armele. Soseau
generalul conte Gérard și statul său major. Trecură în galop până pe colina de
deasupra satului Fleurus, fără să se uite la noi.
Foarte curând începură împușcăturile; niște tiraliori din corpul Vandamme se
apropiau de sat, la stânga; două tunuri porneau de asemenea, trase de artileriști
călare. Traseră vreo cinci-șase focuri de pe colină; apoi împușcăturile încetară,
tiraliorii noștri erau la Fleurus și vedeam vreo trei-patru sute de prusieni urcând
coasta mai departe, spre Ligny.
Generalul Gérard privi această mică încăierare, apoi se înapoie cu ofițerii lui
de ordonanță și trecu încet prin fața batalioanelor noastre, inspectându-ne cu un
aer gânditor, ca pentru a vedea cum arătăm. Era un om oacheș cu fața rotundă; să
fi avut vreo patruzeci și cinci de ani; avea partea de jos a feței lată, bărbia
ascuțită, capul mare; mulți țărani de pe la noi îi seamănă, și nu dintre cei mai
proști.
Nu ne spuse nimic și, după ce trecu de la un capăt la altul al frontului, toți
maiorii și coloneii se adunară la dreapta noastră. Ni se ordonă pe loc repaus.
Ofițerii de ordonanță umblau ca vântul, doar pe ei îi vedeai; dar altceva nu
mișca. Se răspândise doar zvonul că mareșalul Grouchy 74 era comandantul nostru
suprem și că Împăratul îi ataca pe englezi la patru leghe depărtare, pe șoseaua
dinspre Bruxelles.
Vestea asta nu ne înveselea; mulți spuneau: „Nu-i de mirare că mai stăm aici
de pomană de azi dimineață; dacă Împăratul ar fi cu noi, bătălia ar fi început de
multă vreme; prusienii n-ar fi avut timp să se aranjeze.”
Astfel de vorbe se auzeau, ceea ce arată cât de nedrepți sunt oamenii, căci
după trei ore, către amiază, se înălțară deodată de la stânga mii de strigăte de
Trăiască Împăratul! Sosea Napoleon. Strigătele se apropiau ca o furtună și se
prelungiră în curând până în fața satului Sombref. Oamenii găseau că totul e în
regulă; ceea ce i se reproșa mareșalului Grouchy era bun din partea Împăratului
fiindcă o făcuse el.

74
Mareșalul Emmanuel de Grouchy (1766–1847) a rămas în istorie ca unul din principalii
responsabili francezi ai înfrângerii de la Waterloo, pentru lipsa lui de inițiativă pe câmpul de
luptă.
 Îndată sosi ordinul să înaintăm cu cinci sute de pași, luând-o puțin la dreapta,
și pornirăm prin lanurile de grâu, de orz, de secară, de ovăz care se încovoiau în
fața noastră. Linia mare de bătaie de la stânga noastră tot nu mișca.
Cum ne apropiam de o șosea mare pe care n-o văzusem încă și în momentul
când vedeam și satul Fleurus, la o mie de pași în fața noastră, cu râulețul lui
mărginit de sălcii, ni se strigă:
— Stai!
În toată divizia nu se auzea decât un murmur:
— Uite-l!
Împăratul sosea călare cu un mic stat major; de departe nu-i recunoșteai decât
mantaua cenușie și pălăria; trăsura lui, înconjurată de lăncieri, era mai în urmă.
Intră pe șoseaua națională la Fleurus și rămase în sat mai bine de-o oră, în vreme
ce noi ne coceam în grâu.
După ce trecu ceasul și când ne gândeam că n-o să se mai termine niciodată,
șiruri de ofițeri de ordonanță plecară, aplecați pe șa, cu nasul între urechile
cailor; doi se opriră lângă generalul conte Gérard, unul rămase, celălalt porni mai
departe. După asta, mai așteptarăm încă și, deodată, de la un capăt al ținutului la
celălalt, începură să cânte toate muzicile regimentelor; totul se amesteca: tobe,
trâmbițe! și totul era în marș; linia mare, care se întindea departe de tot îndărătul
satului Saint-Amand până la pădure, se încovoia, cu aripa dreaptă înainte. Cum
depășea pe la spate divizia noastră, ni se ordonă s-o luăm iarăși la dreapta, apoi
ni se strigă din nou:
— Stai!
Ne aflam în fața șoselei care iese din Fleurus. Aveam la stânga un zid alb; în
dosul zidului se înălțau copaci, o casă mare și, înaintea noastră, se ridica o moară
de vânt de cărămidă roșie, înaltă ca un turn.
Abia ne oprisem, și Împăratul ieși din moară cu vreo trei-patru generali și cu
doi țărani cu cămașă, doi bătrâni care-și țineau în mână scufiile de bumbac.
Atunci divizia începu să strige: Trăiască Împăratul! și atunci îl văzui bine, căci
venea chiar spre batalion, pe o cărare, cu mâinile la spate și cu capul aplecat,
ascultând pe unul din bătrâni, care era chel de tot. Nu dădea atenție strigătelor
noastre; de două ori se întoarse, arătând spre satul Ligny. Îl vedeam ca pe taica
Goulden, când stăteam la masă, unul în fața celuilalt. Era mult mai gras și mai
galben decât la Leipzig; dacă n-ar fi avut mantaua cenușie și pălăria, cred că ar fi
fost greu să-l recunoști; părea îmbătrânit și avea obrajii căzuți. Asta-i venea fără
îndoială de pe urma necazurilor din insula Elba, când se gândea la toate greșelile
făptuite; căci era un om cu judecată și care-și vedea bine greșelile: distrusese
Revoluția care-l sprijinea; îi chemase în țară pe emigranți, care îl respingeau;
luase de nevastă o arhiducesă care stătea la Viena; alesese pe cei mai mari
dușmani ai lui drept sfătuitori… În sfârșit, adusese lucrurile în aceeași stare ca
înainte de Revoluție; nu mai lipsea decât Ludovic al XVIII-lea; atunci regii îl
puseseră pe Ludovic al XVIII-lea în locul lui. Acum venise să-l răstoarne pe
regele legitim; unii îl numeau despot și alții iacobin! Lucru jalnic, căci el singur
pregătise totul dinainte pentru restabilirea Bourbonilor. Nu-i mai rămânea decât
armata; dacă o pierdea, totul era pierdut pentru el, deoarece, în sânul națiunii,
unii voiau libertate, ca taica Goulden, iar ceilalți voiau ordine și pace, ca mătușa
Grédel, ca mine, ca toți cei care erau luați la război.
Lucrurile astea îl sileau să se pună strașnic pe gânduri. Pierduse încrederea
tuturor: Doar soldații bătrâni îi păstrau afecțiune; ei voiau să învingă sau să
moară; când gândești așa, ești totdeauna sigur că o să ai ori una ori alta; totul
devine foarte simplu și foarte limpede; dar foarte multă lume nu gândește așa și,
întrucât mă privea, mie mi-era mai dragă Catherine decât Împăratul.
Ajungând la colțul zidului, unde-l așteptau niște husari, încălecă, iar generalul
Gérard, care-l văzuse, coborî în galop până în șosea. El se întoarse două secunde
ca să-l asculte, apoi intrară împreună în Fleurus.
A mai trebuit să așteptăm încă.
Pe la două, generalul Gérard se înapoie; ni se ordonă să mai cotim a treia oară
spre dreapta și toată divizia, încolonată, o luă pe șoseaua națională înspre
Fleurus, cu tunurile și cu chesoanele în intervalul dintre brigade. Era un praf ce
nu se poate închipui. Buche îmi spunea:
— Cum dăm de-o baltă, orice ar fi, trebuie să beau.
Dar nu dădeam de apă.
Muzicile cântau mereu; în spatele nostru sosea mulțime de cavalerie, mai ales
dragoni. Mărșăluiam mereu, când începură împușcăturile și bubuiturile de tun, ca
un dig care se rupe și peste care năvălește apa, târând totul din rădăcini.
Eu mai auzisem asta, dar Buche se făcu alb ca varul; nu zicea nimic și mă
privea cu un aer mirat.
— Da, da, Jean, îi spusei, ceilalți de-acolo încep atacul de la Saint-Amand,
dar o să vină și rândul nostru numaidecât.
Răpăitul se întețea și, în același timp, muzicile încetaseră; se striga din toate
părțile:
— Stai!
Divizia se opri pe șosea, tunarii ieșiră din intervale și așezară tunurile în linie,
la cincizeci de pași înaintea noastră, cu chesoanele în spate.
Eram în fața satului Ligny. Nu se vedea decât o linie albă de case pe jumătate
ascunsă de livezi – cu clopotnița deasupra – costișe de pământ galben, copaci,
garduri vii, uluci. Eram cam douăsprezece-cincisprezece mii de oameni, fără
cavalerie, și așteptam ordinul de atac.
Înspre Saint-Amand bătălia continua, nori groși de fum urcau spre cer.
 Așteptându-ne rândul, începui să mă gândesc cu o duioșie fără margini la
Catherine; îmi trecu prin minte gândul că va avea un copil și-l implorai pe
Dumnezeu să mă țină în viață, dar îmi veni și gândul bun că, dacă mor, va fi
acolo copilul nostru ca să-i mângâie pe toți, pe Catherine, pe mătușa Grédel și pe
taica Goulden; că dacă va fi un băiat, or să-i pună numele Joseph și că-l vor
alinta; că domnul Goulden o să-l joace pe genunchi, că mătușa Grédel o să-l
iubească, iar Catherine, când îl va săruta, se va gândi la mine. Îmi spusei că n-am
să fiu cu totul mort. Dar aș fi vrut totuși să trăiesc, și vedeam că va fi groaznic.
Buche îmi spuse și el:
— Ascultă, am o cruce… dacă sunt ucis… Trebuie să-mi făgăduiești ceva.
Mă strângea de mână.
— Îți făgăduiesc, îi spusei.
— Ei bine, e aici pe pieptul meu; vreau s-o duci înapoi la Harberg și s-o agăți
în capelă, în amintirea lui Jean Buche, mort în credința Tatălui, a Fiului și a
Sfântului Duh.
Îmi vorbea cu gravitate și-i găseam dorința foarte firească, de vreme ce unii
mor pentru drepturile omului, alții gândindu-se la mama lor, alții la pilda
oamenilor drepți care s-au jertfit pentru neamul omenesc: toate astea sunt unul și
același lucru, numit într-alt chip, după felul cum vezi lucrurile.
Îi făgăduii deci ceea ce-mi cerea, și mai așteptarăm încă aproape o jumătate
de ceas. Toți cei care ieșeau din pădure se adunară pe lângă noi; vedeam și
cavaleria desfășurându-se la dreapta, ca pentru a ataca satul Sombref.
Din partea noastră, până la două și jumătate, nu se trăsese niciun foc, când un
aghiotant al Împăratului sosi în goana calului pe șoseaua de la Fleurus, și îndată
gândii: „E rândul nostru. De-acuma, Dumnezeu să ne apere; că doar nu noi, bieți
nenorociți, putem să ne salvăm în asemenea măceluri!”
Abia avusesem timp să-mi încheg gândurile astea, și două batalioane porniră
la dreapta pe șosea, însoțite de artilerie, înspre Sombref, unde ulanii și husarii
prusieni se desfășurau în fața dragonilor noștri. Cele două batalioane avură
norocul să rămână toată ziua pe poziție, pe șosea, ca să observe cavaleria
inamică, în vreme ce noi aveam să cucerim satul în care prusienii aveau forțe
mari.
Se formară coloanele de atac la ceasurile trei; mă aflam în cea din stânga, care
plecă cea dintâi, în pas accelerat, pe un drum cotit. În partea aceea a satului
Ligny se afla o construcție veche și mare de cărămidă; era rotundă și plină de
găuri; dădea spre drumul pe care urcam și o puteam privi pe deasupra lanurilor.
A doua coloană, cea din mijloc, plecă mai târziu, fiindcă ea n-avea atâta drum de
făcut, ci urca drept; trebuia să ne întâlnim cu ea la intrarea în sat. Nu știu când a
plecat a treia, n-am întâlnit-o decât mai târziu.
 Totul merse bine până la un loc unde drumul taie o mică înălțime și coboară
iarăși mai departe în sat. Cum intram între cele două movile acoperite de lanuri
de grâu și când începeam să vedem primele case, deodată o adevărată grindină de
gloanțe căzu pe capul coloanei noastre cu un zgomot înspăimântător; din toate
găurile dărăpănăturii, din toate ferestrele și din toate ferestruicile de pod ale
caselor, de după garduri, din livezi, pe deasupra zidurilor scunde de bolovani,
împușcăturile se încrucișau asupra noastră ca niște fulgere. În același timp, de pe
un câmp din spatele turnului mare de la stânga, și mai sus decât Ligny, înspre
morile de vânt, vreo cincisprezece tunuri mari anume așezate începură altă
răpăială, pe lângă care cea a focurilor de pușcă era, ca să zic așa, un fleac. Cei
care, din nefericire, depășiseră drumul adâncit cădeau grămadă unii peste alții în
nori de fum. Și în momentul când ni se întâmpla asta, auzeam și împușcăturile
celeilalte coloane începând la dreapta noastră și bubuitul altor tunuri, fără să știm
dacă trăgeau ale noastre sau ale prusienilor.
Din fericire, batalionul nu depășise încă dealul; gloanțele șuierau și ghiulelele
sforăiau în lanuri deasupra noastră, rășluind pământul, dar fără să ne atingă. De
câte ori treceau asemenea răpăieli, recruții de lângă mine plecau capul. Îmi
amintesc că Buche se uita la mine cu ochi mari. Veteranii strângeau din buze.
Coloana se opri. Fiecare se gândea dacă n-ar fi mai bine să coborâm, dar asta
n-a fost decât o clipă; în momentul când împușcăturile păreau să se potolească,
toți ofițerii, cu sabia scoasă, începură să strige:
— Înainte!
Și coloana porni în pas alergător. Se aruncă mai întâi pe drumul care coboară
printre garduri vii, peste ulucile și zidurile de după care prusienii la pândă
continuau să tragă în noi. Vai de cei pe care-i găseam, se apărau ca niște lupi, dar
loviturile cu patul puștii și cu baioneta îi întindeau curând prin colțuri. Un număr
destul de mare, bătrânii cu mustăți cărunte, își pregătiseră retragerea; mergeau cu
pas hotărât, întorcându-se ca să mai tragă o dată, și trăgeau după ei vreo ușă, sau
se strecurau într-o spărtură. Noi ne țineam fără răgaz după ei; nu mai exista nici
prudență, nici milă și, până la urmă, ajunserăm în dezordine la primele case,
unde începură iarăși să tragă în noi de la ferestre, din colțul ulițelor, de
pretutindeni.
Eram acum stăpâni pe livezi, pe grădini, pe zidurile de bolovani care coborau
de-a lungul colinei, dar toate erau în întregime pustiite, răvășite, cu ulucile
smulse și nu mai puteau sluji de adăposturi. Căsuțele din față, bine baricadate,
continuau să tragă fără încetare asupra noastră. În zece minute, prusienii ne-ar fi
nimicit până la unul. Atunci, văzând asta, coloana începu să coboare înapoi, cu
toboșarii, geniștii, ofițerii și soldații de-a valma, fără să se mai uite în urmă. Eu
săream peste uluci, prin locurile pe unde altădată, pentru nimic în lume nu m-aș
fi încumetat să cred că pot sări, mai ales cu ranița și cu tolba de cartușe în spate;
și toți ceilalți făceau ca mine: ne prăvăleam ca o bucată de zid.
Ajunși în drumul adâncit dintre coline, ne oprirăm să ne tragem răsuflarea,
fiindcă nu mai puteam respira. Unii se întindeau chiar pe jos, alții își ștergeau
spatele de taluz. Ofițerii erau indignați pe noi, ca și când n-ar fi urmat și ei
mișcarea de retragere; mulți strigau: „Să înainteze tunurile!” Alții voiau să
formeze din nou rândurile, și abia dacă ne auzeam unii pe alții, în mijlocul
vuietului imens al canonadei, de care aerul tremura ca o furtună.
Îl văzui pe Buche care se înapoia grăbind pasul; baioneta lui era roșie de
sânge; veni să se așeze lângă mine, fără să spună nimic, și-și încărcă din nou
arma.
Mai bine de o sută de oameni din batalion, căpitanul Grégoire, locotenentul
Certain, mai mulți sergenți și caporali rămăseseră în livezi; primele două
batalioane ale coloanei avuseseră aceleași pierderi ca și noi.
Zébédé, cu nasul lui mare și coroiat, alb ca varul, văzându-mă de departe,
începu să strige:
— Joseph… nicio milă!
Nori de fum alb treceau pe deasupra movilei. Toată coasta, de la Ligny până
la Saint-Amand, în dosul sălciilor, a plutelor și a plopilor care mărginesc
dealurile astea, era în flăcări.
Mă cățărasem până la nivelul lanului, cu amândouă mâinile pe pământ și,
văzând tabloul ăsta înfricoșător, văzând până pe culmea coastei, lângă mori,
șiruri mari și negre de infanterie, cu arma la picior, gata să coboare spre noi, și
cavalerie nenumărată pe flancuri, coborâi gândind: „Nicicând n-o să învingem
armata asta; umple satele, ține drumurile, acoperă coasta cât vezi cu ochii, are
tunuri peste tot; e o nebunie să te încăpățânezi într-o asemenea întreprindere!”
Eram indignat pe generalii noștri, mi-era chiar scârbă de ei.
Toate astea n-au durat nici zece minute. Dumnezeu știe ce deveniseră celelalte
două coloane ale noastre; toate tragerile întețite dinspre stânga și salvele de
mitralii pe care le auzeam trecând prin aer erau fără îndoială pentru ele.
Credeam că putea să ne-ajungă ce pătimisem, când generalul Gérard și alți doi
generali, Vichery și Schoeffer, sosiră de pe drumul de sub noi în goana cailor,
strigând ca niște nebuni:
— Înainte!… Înainte!…
Își întindeau săbiile înainte de parcă n-aveam decât să suim. Asemenea inși
înverșunați îi împing pe ceilalți spre nimicire căci furia lor molipsește pe toată
lumea.
Tunurile noastre, de pe drumul de jos, deschideau în același moment focul
asupra satului Ligny; acoperișurile satului se prăbușeau, zidurile se prăvăleau; și
toți deodată începurăm iar să alergăm înainte, cu generalii în frunte, purtând în
mână sabia, și cu toboșarii la urmă bătând toba de atac. Oamenii strigau:
Trăiască Împăratul! Ghiulelele prusiene ne secerau cu zecile, gloanțele cădeau
ca grindina, tobele băteau mereu: Tam!… tam!… tam!… Nu se mai vedea nimic,
nu se mai auzea nimic; treceam prin livezi; cei care cădeau nu erau luați în
seamă, și, după două minute, intram în sat, spărgeam ușile cu patul puștii, în
vreme ce prusienii trăgeau în noi de la ferestre. Era un vacarm de mii de ori mai
rău ca afară, fiindcă se adăugau strigătele de mânie; intram în case cu baioneta
înainte; ne măcelăream cu dușmanul fără cruțare. Din toate părțile nu se-auzea
decât strigătul:
— Nicio milă!
Prusienii, surprinși în primele case, nu cereau nici ei milă. Erau toți soldați
bătrâni, care știau ce înseamnă: „Nicio milă!” Se apărau până la moarte.
Îmi amintesc că la a treia sau a patra casă de pe o uliță destul de largă, care
trece prin fața bisericii și mai departe peste un pod mic, îmi amintesc că în fața
acestei case, la dreapta, în vreme ce olanele mari scobite, ardeziile, cărămizile se
prăvăleau în uliță, iar incendiile aprinse de obuzele noastre umpleau aerul de fum
și în jurul nostru erau numai țipete, șuierături și pârâituri, Zébédé mă luă de braț
cu un aer fioros strigând:
— Hai încoa!
Și că intrarăm în casa aceea, unde odaia mare de jos, foarte întunecată fiindcă
ferestrele fuseseră blindate cu saci de pământ, era plină de soldați. În fund se
zărea o scară de lemn pieptișă pe care curgea sânge; de sus porneau împușcături
și fulgerările lor arătau, din secundă în secundă, vreo cinci-șase de-ai noștri
prăbușiți pe balustradă, cu brațele atârnând, și pe ceilalți care călcau peste ei, cu
baioneta înainte, ca să forțeze intrarea la mansardă.
Era ceva îngrozitor să-i vezi pe toți oamenii ăștia – care purtau mustăți, aveau
obraji înnegriți și li se citea furia în crețurile feței – cum voiau să urce cu orice
preț. Văzându-i, mă cuprinse un fel de turbare și începui să strig:
— Înainte!… nicio milă!…
Dacă aș fi avut nenorocul să mă aflu lângă scară, aș fi fost în stare să urc și să
mă las sfârtecat. Din fericire, toți aveau același gând, niciunul nu și-ar fi lăsat
locul. Urcă sub baionete un bătrân ciuruit de lovituri. Sosind la mansardă, întinse
brațele dând drumul puștii și se apucă cu amândouă mâinile de balustradă; două
gloanțe trase de-a dreptul nu-l putură face să cadă; iar în urma lui vreo alți trei-
patru, care se îmbrânceau să ajungă primii, îl aruncară în odaie încălecând
ultimele trepte.
Atunci auzirăm sus un vacarm cum nu se poate închipui; descărcăturile de
armă se țineau lanț în odăița asta strâmtă, tropăielile, strigătele te făceau să crezi
că se dărâmă casa, că totul sare în aer. Și alții urcau mereu! Când ajunsei în urma
lui Zébédé, morții și răniții erau claie peste grămadă, ferestrele din față fuseseră
sparte, pereții erau stropiți de sânge, nu mai rămăsese niciun prusian în picioare
și vreo cinci-șase de-ai noștri stăteau rezemați de mobile, zâmbind și privind cu
un aer fioros; aveau toți gloanțe în ei sau lovituri de baionetă, dar plăcerea
răzbunării era mai tare decât durerea. Când mă gândesc la asta, mi se face părul
măciucă.
De îndată ce Zébédé văzu că prusienii erau morți de-a binelea, coborî
repetându-mi:
— Hai încoa! aici nu mai avem ce face.
Și ieșirăm. Afară, coloana trecuse de biserică; mii de împușcături scăpărau pe
pod, ca focul unui cuptor de cărbuni când se prăbușește. Coloana a doua,
coborând ulița mare din dreapta venise să se unească cu a noastră; în timp ce una
din coloanele mari de prusieni, pe care le văzusem pe coastă, în spatele satului
Ligny, cobora să ne scoată din sat. Aci ne întâlneam pentru prima dată în număr
mare. Doi ofițeri de stat major alergau pe uliță de unde veneam.
— Se duc, zise Zébédé, să aducă tunuri. Când o să avem tunuri aci, ai să vezi,
Joseph, că n-or să mai poată să ne scoată.
Alerga, și eu după el.
Încăierarea de lângă pod continua. La biserica veche bătea de cinci; îi
nimicisem până atunci pe toți prusienii din partea asta a râulețului, afară de cei
care se aflau ascunși în dărăpănătura de la stânga în formă de turn și cu zidurile
găurite. Obuzele aprinseseră partea de sus, dar dedesubt continuau împușcăturile;
trebuia să ne ferim a trece pe-acolo.
Dincolo de biserică eram numeroși; găsirăm piațeta plină de trupe, cu arma în
mână, gata să pornească; mai veneau și altele pe o uliță mare care străbate Ligny
în toată lungimea. Un singur cap de coloană se mai bătea în fața podețului.
Prusienii voiau să-l respingă; împușcăturile se țineau lanț, ca o apă curgătoare.
Nu vedeai în piață, prin fum, decât baionete, fațada bisericii, generalii pe prispa
scării dând ordine, ofițeri de ordonanță plecând în galop și, în aer, vârful ascuțit
de ardezie al bisericii, unde se învârtejeau ciorile speriate de zgomot.
Tunul de la Saint-Amand bubuia mereu.
Între coamele acoperișului din stânga, se zăreau pe coastă linii mari albastre și
mulțime de cavalerie în drum spre Sombref, ca să ne încercuiască. Acolo, de
bună seamă, îndărătul nostru, se dădeau lupte cu sabia între ulani și husarii
noștri! Ce de ulani am mai văzut, a doua zi, întinși pe câmp!
Având cele mai multe pierderi, batalionul nostru trecea acum în linia a doua.
Ne regăsirăm îndată compania pe care o comanda căpitanul Florentin. Soseau și
tunuri pe aceeași uliță cu noi; caii galopau făcând spume la gură și scuturând
capul, furioși parcă; tunurile și chesoanele striveau totul; asta stârnea fără
îndoială mare zarvă; dar cu bubuiturile tunului și cu vuietul împușcăturilor, n-
auzeai nimic. Toți soldații strigau, unii cântau cu mâna în sus și cu pușca la
umăr, dar nu-ți dădeai seama de asta decât fiindcă vedeai că au gurile deschise.
Îmi luasem locul în rând lângă Buche și începeam să-mi trag răsuflarea, când
totul se puse iar în mișcare.
De data asta, trebuia să trecem râulețul, să-i alungăm pe prusieni din Ligny, să
urcăm coasta din spate și să le tăiem armata în două; atunci bătălia ar fi fost
câștigată! Toată lumea înțelegea asta, dar cu mulțimea de trupe pe care o țineau
în rezervă nu era treabă ușoară.
Toată unitatea mergea să atace podul; nu vedeai decât cei cinci-șase oameni
din față. Eram bucuros, știind că șirul se întinde mult înainte.
Mai mare plăcere mi-a făcut când, la mijlocul uliței, în fața unei șure cu ușa
desfundată, căpitanul Florentin a oprit compania și a postat restul batalionului în
cocioabele astea pe jumătate dărâmate, ca să sprijine coloana de atac trăgând de
la ferestre.
Eram cincisprezece oameni în șură, pe care-o văd și-acum cu scara ei urcând
printr-o gaură pătrată, cu doi-trei prusieni morți pe lângă pereți, cu ușa veche
ciuruită de gloanțe, care nu se mai ținea decât într-o țâțână și, în fund, cu o
ferestruică dând spre ulița din spate. Zébédé comanda postul nostru; locotenentul
Bretonville se instală cu alt pluton în casa din față, iar căpitanul Florentin în altă
parte.
Strada era plină de trupe până-n cele două capete, lângă râuleț.
Primul lucru pe care am încercat să-l facem a fost să ridicăm și să înțepenim
ușa; dar abia ne-apucasem de lucru și în uliță se auzi un bubuit înspăimântător;
zidurile, obloanele, olanele, totul era smuls dintr-odată; doi oameni din post,
rămași afară ca să țină ușa, căzură ca secerați. În același timp în depărtare, lângă
râuleț, pașii coloanei în retragere începură să răpăie pe pod, în timp ce vreo zece
descărcături la fel cu cea dintâi zburau prin aer și te făceau să dai fără voie
înapoi. Erau șase tunuri încărcate cu mitralii, pe care Blücher 75 le dosise la
capătul străzii și care începeau să tragă.
Toată coloana, toboșari, soldați, ofițeri, pe jos și călare, trecură înapoi
împingându-se și îmbrâncindu-se, ca un adevărat uragan. Nimeni nu se uita
îndărăt; cei care cădeau erau pierduți. Abia trecuseră ultimii de ușa noastră, și
Zébédé se aplecă afară să vadă; în aceeași secundă ne strigă cu o voce
înfiorătoare:
— Prusienii!
Și trase. Mai mulți dintre noi se și aflau pe scară; dar până să-mi vină gândul
să mă urc, prusienii sosiseră. Zébédé, Buche și toți cei care n-avuseseră timpul să
urce îi respingeau cu baioneta. Parcă-i văd și-acum pe prusieni – cu mustățile lor
75
Generalul prusian Blücher a fost învins de Napoleon la Ligny, dar reușind să dea ajutor la
timp armatelor engleze, a contribuit la înfrângerea franceză de la Waterloo, două zile mai târziu.
mari, cu fețele roșii și cu chipiele teșite – furioși că sunt opriți. N-am fost
niciodată atât de zguduit. Zébédé striga: „Nicio milă!” ca și când noi am fi fost
cei mai tari. A fost îndată lovit cu patul puștii în cap și a căzut.
Mi-am dat seama că va fi măcelărit și asta mi-a răscolit inima… Am ieșit
strigând: „La baionetă!” Și toți laolaltă tăbărârăm pe ticăloși, în timp ce
camarazii trăgeau de sus, iar din casele din față porneau împușcături.
Prusienii dădură atunci înapoi, dar din urma lor venea un batalion întreg.
Buche îl luă pe Zébédé în spate și urcă. Abia avurăm timpul să-l urmăm,
strigând:
— Hai mai iute!
Îl ajutam toți din răsputeri să urce. Eram penultimul. Mi se părea că scara nu
mai are capăt, căci în șură se și auzeau pocnituri de pușcă. În sfârșit ajunserăm cu
bine.
Aveam toți același gând; să tragem scara; dar să vedeți ce lucru groaznic!
trăgând-o sus, printre împușcăturile care veneau de jos și care îi retezară capul
unuia dintre camarazii noștri, ne dădurăm seama că e prea mare la un capăt ca să
intre în pod. Ne făcurăm atunci albi ca varul. Zébédé, care se trezea, ne spuse:
— Ridicați-o cu o pușcă vârâtă prin trepte.
Și ideea ni se păru o inspirație cerească.
Dar dedesubt să fi văzut ce vacarm era! Toată strada era plină de prusieni, ca
și șura noastră. Erau turbați de mânie; erau mai porniți ca noi și repetau mereu:
— Niciun prizonier!
Împușcăturile noastre îi indignau; spărgeau ușile și se auzeau luptele din case,
căderile, înjurăturile în franțuzește și în nemțește, ordinele locotenentului
Bretonville din față, cele ale ofițerilor prusieni care cereau să se aducă paie ca să
se dea foc. Din fericire, recolta nu era strânsă; altfel ne-ar fi pârjolit pe toți.
Trăgeau în podeaua noastră; dar era din scânduri groase de stejar, în care
gloanțele loveau ca niște ciocane. Noi, unii îndărătul celorlalți, continuam să
tragem în uliță; fiecare împușcătură își atingea ținta.
Pesemne că ei recuceriseră piața bisericii, căci nu se mai auzea răpăiala
focului nostru decât foarte departe. Eram singuri, vreo două-trei sute de oameni
în mijlocul a trei-patru mii.
Mi-am spus atunci în sinea mea: „Aici ți-e sfârșitul, Joseph! Nicicând n-ai să
scapi de-aici, e cu neputință!”
Și nici nu îndrăzneam să mă gândesc la Catherine, tremura inima în mine.
Chip de retragere nu era: prusienii ocupau cele două capete ale uliței și
ulicioarele dindărăt. Puseseră deja mâna pe câteva case. Dar era tăcere… puneau
ceva la cale; căutau, fie paie, fie fân, fie surcele sau își aduceau mai aproape
tunurile ca să ne dărâme.
 Pușcașii noștri se uitau pe ferăstruici și nu vedeau nimic, iar șura era goală.
Tăcerea asta din preajma noastră era mai înfricoșătoare decât zgomotul dinainte.
Zébédé se ridicase, îi curgea sânge din nas și din gură.
— Atenție! zicea el, o să vie atacul; ticăloșii se pregătesc. Încărcați armele.
Abia terminase vorba și casa întreagă, de la acoperiș până la temelii, fu
zguduită de parcă o înghițea pământul; grinzile, șipcile, ardeziile, totul se
prăvălea de zguduitură, în vreme ce o flacără roșie urca de jos, de sub picioarele
noastre, până pe deasupra acoperișului.
Căzurăm toți pe spate. Explodase o bombă aprinsă, pe care prusienii o
împinseseră în șură.
Când mă ridicai, auzii o șuierătură în urechi; dar asta nu mă împiedică să văd
o scară rezemată de ferestruica podului și pe Buche care lovea afară cu baioneta.
Prusienii voiau să profite de surprinderea noastră ca să urce și să ne
măcelărească; tabloul ăsta îmi îngheță sângele în vine, alergai repede-repede în
ajutorul lui Buche.
Camarazii care nu fuseseră uciși veniră și ei strigând: „Trăiască Împăratul!”
Aproape că nu mai auzeam deloc. Trebuie să fi fost un zgomot groaznic, căci
împușcăturile de jos și cele de la ferestre luminau toată ulița, ca o flacără
umblătoare. Răsturnasem scara și mai eram șase: doi în față care trăgeau, patru
îndărăt care încărcau și le treceau armele.
În această situație disperată devenisem calm, mă resemnam cu nefericirea
mea, gândind: „Caută de-ți scapă viața!”
Ceilalți gândeau fără îndoială la fel așa că ucideam fără răgaz.
Zorul ținu cam un sfert de ceas; apoi începu să bubuie tunul și, după câteva
clipe, camarazii din față se aplecară pe fereastră și încetară focul.
Cartușiera mea era aproape goală, mă dusei să iau gloanțe de la morți.
Strigătele de Trăiască Împăratul! se apropiau; deodată capul coloanei noastre,
cu drapelul înnegrit și zdrențuit, se ivi în piațetă și porni pe ulița noastră.
Prusienii băteau în retragere. Am fi vrut toți să coborâm dar de vreo două-trei
ori coloana noastră se opri în fața mitraliilor. Strigătele și canonada se amestecau
din nou. Zébédé, care se uita afară, alergă în sfârșit să coboare scara; coloana
noastră trecuse de șură și coborârăm toți în șir, fără să ne uităm la camarazii
sfârtecați de schijele bombei, dintre care mulți ne strigau cu glas sfâșietor să-i
luăm și pe ei.
Dar așa sunt oamenii: spaima de a fi prinși îi face fiare!
Mult mai târziu, îți amintești de lucrurile astea nelegiuite. Ai da totul ca să fi
avut atunci inimă, omenie; dar e prea târziu.
 XIX

Și așa am ieșit șase din șura în care intrasem cincisprezece cu un ceas înainte.
Buche și Zébédé se aflau printre vii; cei din Phalsbourg avuseseră noroc.
Ajunși afară, a trebuit să luăm și noi parte la atac.
Înaintam peste grămezi de morți: totul era moale sub picioarele noastre. Nu ne
uitam dacă pășim pe fața vreunui rănit, ori pe pieptul sau pe membrele lui,
înaintam. Am aflat a doua zi că mulțimea de prusieni grămădită pe ulița dinspre
pod fusese ucisă de mitraliile câtorva tunuri așezate în fața bisericii; îndărătnicia
lor îi dusese la moarte.
Blücher n-aștepta decât momentul să ne facă la fel: dar în loc să trecem pe
pod, furăm îndreptați spre dreapta și intrarăm în casele de pe malul râulețului.
Prusienii trăgeau în noi de la toate ferestrele din față. Când furăm adăpostiți în
case, deschiserăm focul spre tunurile lor, ceea ce îi sili să dea înapoi.
Era acum vorba să atacăm cealaltă parte a satului, când se răspândi zvonul că
o coloană prusiană, având vreo cincisprezece-douăzeci de mii de oameni, sosea
dinspre Charleroi îndărătul nostru. Nimeni nu mai înțelegea nimic; de la malurile
Sambrei noi măturasem tot. Coloana care ne venea din spate fusese prin urmare
ascunsă în pădure.
Ceasurile erau cam șase jumătate; lupta de la Saint-Amand părea să se
întețească. Blücher își concentra toate forțele în partea aceea; era momentul
potrivit să cucerim cealaltă parte a satului; dar coloana asta ne silea să așteptăm.
Șirurile de case, de cele două părți ale râulețului, erau pline de trupe: la
dreapta francezii, la stânga prusienii. Împușcăturile încetaseră, se mai auzeau
câteva pocnituri, dar erau trageri la țintă. Ne observam unii pe alții, ca pentru a
spune: „Să ne tragem răsuflarea! Peste puțin o să ne încăierăm iar.”
Prusienii din casa din față, cu uniformele lor albastre, cu chipiele de piele, cu
mustățile răsucite, erau toți oameni voinici, soldați vechi, cu bărbia pătrată și cu
urechile depărtate de cap. Ai fi zis că aveau să ne dea dintr-odată peste cap.
Ofițerii se uitau și ei.
De-a lungul celor două ulițe de pe lângă râuleț, și chiar în râuleț, morții nu
alcătuiau decât două șiruri lungi; un mare număr ședeau rezemați cu spatele la
zid: erau cei răniți grav în timpul luptei, care mai avuseseră puterea să iasă din
încăierare; se chirciseră lângă un zid, unde se stinseseră pierzând sânge. În râuleț,
mulți rămăseseră în picioare, cu mâinile agățate de mal ca pentru a urca, dar nu
mai mișcau; iar prin colțurile întunecoase, pe unde pătrundeau razele de soare,
vedeai de asemenea nefericiți striviți sub dărâmături, cu pietre și cu grinzi de-a
curmezișul trupului.
 Bătălia de la Saint-Amand era din ce în ce mai înfricoșătoare, răpăielile
canonadei păreau că se înalță unele peste altele și, dacă n-am fi fost toți în fața
morții, nu ne-am fi putut împiedica să admirăm acest zgomot măreț.
Cu fiecare răpăială, sute de oameni pieriseră, și zgomotul nu se întrerupea;
tremura pământul de el.
Puteam răsufla, dar în curând simțirăm o sete nemaipomenită. În timpul
luptei, nimeni nu suferise de setea asta groaznică; acum, toată lumea voia să bea.
Casa în care ne aflam era la colț, la stânga podului, și puțina apă care curgea
peste noroi era roșie de sânge. Dar între casa noastră și cea vecină, în mijlocul
unei grădinițe, se afla un puț pentru stropit; ne uitam toți la puțul ăsta, la
ghizdurile și la stâlpii lui. Cu toată canonada, gălețile atârnau încă de lanț; trei
oameni, cu fața la pământ și mâinile întinse, zăceau pe cărarea care ducea la
locul acela; și ei voiseră să bea, iar prusienii îi uciseseră.
Stăteam, așadar, cu arma la picior și ne uitam la puț. Unul spunea:
— Aș da jumătate din sângele meu pentru un pahar de apă:
Celălalt:
— Da, dar prusienii stau la pândă!
Era adevărat: prusienii, care se aflau la o sută de pași de noi și erau poate și ei
însetați, ghiceau la ce ne gândeam.
Împușcăturile care se mai trăgeau de-aci veneau; când ieșea vreunul de-a
lungul uliței, era împușcat imediat: și, în felul ăsta, ne făceam să suferim unii pe
alții ca niște nenorociți.
Asta dura de cel puțin o jumătate de oră, când canonada se întinse între Saint-
Amand și Ligny și, îndată, ne dădurăm seama că se trage cu mitralii asupra
prusienilor, la jumătatea costișei dintre cele două sate, căci la fiecare
descărcătură coloanele lor strânse erau străpunse. Acest nou atac produse o mare
agitație. Buche, care nu se mișcase până atunci, ieși pe cărarea grădinii și alergă
la puț; se piti în spatele ghizdurilor, dar din cele două case din față începu să se
tragă asupra lui, așa încât în curând piatra și stâlpii fură ciuruiți de gloanțe.
Atunci începurăm și, noi să tragem în ferestre și, într-un minut, descărcăturile
porniră din nou de la un capăt la altul al satului; fumul se întindea peste tot.
În clipa aceea, o voce strigă de jos:
— Joseph!… Joseph!…
Era Buche; avusese curajul să scoată găleata, s-o desprindă din cârlig și să
ajungă înapoi după ce băuse.
Mai mulți veterani voiau să-i ia găleata, dar el striga:
— Întâi camaradul meu! Dați drumul, sau răstorn tot!
Au trebuit să m-aștepte. Am băut cât am putut; apoi ceilalți, iar cei care
rămăseseră sus au coborât și au băut și ei ce-au mai găsit.
Atunci a arătat Buche că ține la mine.
 Urcarăm împreună mulțumiți.
Cred că trecuse de șapte, soarele apunea; umbra caselor noastre se lungea
până peste râuleț; casele prusienilor rămăseseră luminate, ca și dealul Bry, pe
unde noi trupe coborau în pas alergător. Canonada nu fusese niciodată atât de
puternică din partea noastră.
Toată lumea știe astăzi că între șapte și opt, la căderea serii, Împăratul,
constatând că acea coloană de prusieni semnalată îndărătul nostru era corpul de
armată al generalului Erlon – rătăcit între bătălia lui Ney la Quatre-Bras contra
englezilor și a noastră – dăduse de îndată ordin vechii gărzi să ne sprijine.
Un locotenent, care se afla cu noi, zicea:
— Ăsta-i atacul cel mare. Atenție!
Toată cavaleria prusienilor mișuna între cele două sate. Se simțea, fără să fie
văzută, o mișcare mare îndărătul nostru. Locotenentul repeta:
— Atenție la comandă! Să nu rămână nimeni după comandă! Se-apropie
atacul!
Noi toți eram atenți.
Cu cât se înnopta, cu atât cerul se făcea mai roșu spre Saint-Amand. Tot
auzind canonada, n-o mai luai în seamă, dar, la fiecare descărcătură, puteai crede
că cerul ia foc.
Larma creștea îndărătul nostru.
Deodată, ulița mare care merge pe lângă râuleț fu plină de trupele noastre, de
la pod până la celălalt capăt al satului Ligny. La stânga, și mai departe încă,
prusienii trăgeau de la ferestre; noi nu mai răspundeam. Se striga: „Garda!… e
garda!”
Nu știu cum toată mulțimea asta de oameni a trecut șanțul plin de nămol; cu
scânduri, de bună seamă, căci într-o clipită mulțimea noastră de trupe a fost pe
malul stâng.
Bateria cea mare a prusienilor de deasupra râpei tăia drumuri în coloanele
noastre; dar ele se strângeau îndată și urcau mereu.
Ce mai rămăsese din divizia noastră alerga pe pod; tunarii călare, cu tunurile
lor, urmau în galop.
Atunci coborârăm și noi, dar n-apucasem să ajungem la pod că începură să
treacă cuirasierii; după cuirasieri sosiră dragonii și grenadirii călare din gardă.
Treceau peste tot, prin sat și chiar în jurul lui; era ca o armată nou-nouță, o
armată nenumărată.
Măcelul reîncepea sus; de data asta, era bătălia de câmp. Venea noaptea,
careurile prusiene se conturau prin flăcări pe coastă.
Noi alergam, călcând printre morți și răniți. Când am ieșit din sat, am văzut
ceea ce se poate numi o încăierare de cavalerie; nu se deosebeau, ca să zic așa,
decât cuirasele albe care străpungeau liniile ulanilor… Totul se amesteca, apoi
cuirasierii se grupau din nou și porneau iarăși ca un zid.
Se și făcuse întuneric, norii de fum te împiedicau să vezi la cincizeci de pași
înainte. Totul se punea în mișcare, totul urca spre mori; toate se amestecau;
tropotul galopului, strigătele, ordinele, focurile de armă neîntrerupte din
depărtare. Mai multe careuri fuseseră rupte. Din timp în timp, câte o împușcătură
îți lumina câțiva călăreți, un lăncier aplecat pe cal, un cuirasier cu spatele lui
mare și alb, cu coiful și cu coada de cal fluturândă, gonind ca o ghiulea, vreo doi-
trei infanteriști alergând în mijlocul încăierării: viziunea trecea ca un fulger! și
lanurile călcate, ploaia care dunga cerul, căci izbucnise o furtună, răniții sub
picioarele cailor, totul ieșea din întuneric pentru o frântură de secundă.
La fiecare descărcătură de pușcă sau de pistol, se vedeau asemenea lucruri de
nedescris, cu miile și cu miile. Dar totul urca, totul se depărta de Ligny; eram
biruitori, spărsesem centrul dușmanului; prusienii nu se mai apărau decât în
vârful colinei, lângă mori, și în direcția Sombrefului, la dreapta noastră: Saint-
Amand și Ligny erau ale noastre.
Atunci noi, vreo zece-doisprezece din companie, rezemați de dărâmăturile
căsuțelor, cu cartușiera aproape goală, nu mai știurăm încotro s-o luăm. Zébédé,
locotenentul Bretonville și căpitanul Florentin dispăruseră; ne comanda sergentul
Rabot. Era un bătrânel uscățiv, prost croit, dar tare ca fierul; clipea dintr-un ochi
și trebuie să fi fost roșcovan în tinerețe. Doar cât vorbesc de el și parcă-l aud
spunându-ne liniștit: „Bătălia a fost câștigată! În șir, la dreapta, înainte, marș!”
Câțiva cereau să se facă de mâncare, căci după douăsprezece ore începeai să
simți foamea; iar sergentul, cu pușca la umăr, cobora ulicioara râzând pe-
nfundate și repetând în bătaie de joc: „Mâncare! mâncare! Așteptați c-o să vină
intendența cu merinde.”
Mergeam după el în ulicioara întunecoasă; pe la mijloc se afla un cuirasier
călare pe care-l vedeam din spate; primise o lovitură de sabie în pântece și se
retrăsese acolo; calul se rezema de zid ca să nu-l lase să cadă. Când trecurăm ne
chemă:
— Camarazi!
Nimeni nu întoarse măcar capul. La douăzeci de pași mai departe se afla o
căsuță veche ciuruită toată de ghiulele, dar care mai avea jumătate din acoperișul
ei de paie; de-aceea o și alese sergentul Rabot, și intrarăm în șir în această
încăpere.
Era beznă ca într-un cuptor; sergentul aprinse o iască și văzurăm că era o
bucătărie: vatra la dreapta, scara la stânga și vreo cinci-șase prusieni și francezi
întinși pe jos, galbeni ca ceara și cu ochii deschiși.
— Așa, zise sergentul, aici e dormitorul, să-și facă fiecare culcușul; camarazii
de pat n-au să ne lovească cu picioarele.
 Cum vedeam bine că nu trebuie să ne bizuim pe împărțirea hranei, fiecare,
fără să spună nimic, își scoase ranița din spate, o așeză lângă zid și se întinse cu
capul pe ea. Se mai auzeau încă împușcături, dar departe de tot pe deal. Ploua cu
găleata. Sergentul trase ușa, care scârțâia, apoi își aprinse liniștit pipa, în vreme
ce unii se și porniseră pe sforăit; îl priveam cum sta în picioare lângă ferestruica
cu toate geamurile sparte; fuma.
Era un om aspru și drept, avea trei galoane și știa să scrie și să citească; fiind
de mai multe ori rănit, ar fi trebuit să ajungă ofițer, dar nu era bine făcut. Se
culcă și el până la urmă pe raniță și curând adormirăm cu toții.
Trecuse multă vreme, când mă trezi un zgomot… se auzeau pași în jurul
căsuței… mă ridicai în cot ca să ascult.
…În același moment, cineva încerca să deschidă ușa. Atunci nu-mi putui
stăpâni un țipăt.
— Ce-i? întrebă sergentul.
Și cum pașii se depărtau în fugă, spuse întorcându-se pe raniță:
— Ah! păsările de noapte… Ștergeți-o… canalii!… ștergeți-o, că vă împușc!
Apoi nu mai spuse nimic. Eu mă apropiasem de fereastră și vedeam de-a
lungul uliței niște borfași care scotoceau prin buzunarele răniților și morților. Se
duceau tiptil de la unul la altul, ploaia cădea în puhoaie: era ceva înfiorător.
M-am culcat totuși din nou și am adormit iarăși, frânt de oboseală cum eram.
În zori, sergentul era sculat și striga:
— La drum!
Ieșirăm din căsuță și urcarăm ulița. Cuirasierul era pe jos, calul aștepta mereu.
Sergentul luă calul de hățuri și-l duse la o sută de pași mai încolo, în livezi; îi
scoase zăbala exclamând:
— Hai, du-te și mănâncă; te găsim noi curând.
Și bietul dobitoc plecă agale.
Grăbeam pasul pe o cărare care merge pe lângă Ligny; brazdele și câteva
tarlale de zarzavat dădeau în drumul nostru. În trecere, sergentul se uită la ele; se
aplecă să dezgroape niște resturi de morcovi și napi. Mă grăbii să fac ca el, în
timp ce camarazii mergeau repede fără a întoarce capul.
Mi-am dat seama acolo că e bine să cunoști roadele pământului, fiindcă am
găsit doi napi frumoși și morcovi, care sunt foarte buni cruzi; dar am urmat
exemplul sergentului și i-am pus în chipiu.
Am alergat apoi să ajung plutonul care se îndrepta spre focurile de la
Sombref.
Cât despre rest, nici nu mă gândesc să vă mai descriu platoul din spatele
saltului Ligny, unde cuiraserii și dragonii noștri făcuseră măcel. Nu se vedeau
decât grămezi de oameni și de cai; caii, cu gâtul lor lung întins pe jos; oamenii
prinși dedesubt, morți sau răniți. Unii ridicau mâna ca să facă semn; caii încercau
să se ridice și-i striveau și mai tare, căzând iar.
Sânge! peste tot sânge! Direcția ghiulelelor și a mitraliilor era însemnată cu
dâre roșii pe pante, cum se vede la noi, la topirea zăpezilor, drumul puhoaielor
prin nisip. Ei bine! vreți să știți adevărul? Aproape că nu-mi mai făcea nicio
impresie.
Înainte de a pleca la Lutzen, un asemenea tablou m-ar fi făcut să cad jos. Aș fi
gândit: „Oare stăpânii noștri privesc oamenii ca pe niște animale? Oare bunul
Dumnezeu ne dă pradă lupilor? Avem noi oare pe pământ mame, surori, prieteni,
ființe care ne iubesc și care nu cer răzbunare?”
Aș fi gândit sute de asemenea lucruri, încă mai duduitoare și mai îndreptățite;
dar acum nu mai gândeam nimic. Tot văzând măceluri și nedreptăți cu ghiotura,
în toate chipurile și în toate zilele, îmi spuneam: „Cei mai tari au totdeauna
dreptate. Împăratul este cel mai tare, ne face semn să venim și, orice ar fi, trebuie
să sosim de la Phalsbourg, de la Saverne sau din altă parte, să ne așezăm în
rânduri și să mărșăluim. Cine ar arăta cât de cât că vrea să reziste ar fi împușcat
numaidecât. Mareșalii, generalii, ofițerii, subofițerii și soldații, de la primul până
la ultimul, respectă consemnul, nu îndrăznesc să facă o mișcare fără ordin; iar
ceilalți ascultă de armată; Împăratul e cel care vrea tot, poate tot și face tot. Ei,
atunci, n-ar fi un dobitoc Joseph Bertha dacă ar îndrăzni măcar să creadă că
Împăratul poate să greșească fie și o singură dată în viață? N-ar fi asta împotriva
dreptei judecăți?”
Așa gândeam toți și, dacă Împăratul ar fi rămas, astăzi toată Franța ar gândi la
fel.
Singura mea bucurie, acum, era că aveam morcovi și napi, căci, trecând pe la
spatele taberelor ca să întrebăm unde se află batalionul nostru, aflasem că nu se
împărțise hrana; soldații nu primiseră decât rația de rachiu și cartușe.
Veteranii plecaseră să aducă ceva de pus în ceaune. Recruții, care încă nu
știau cum se trăiește în campanie, și care, din păcate, își mâncaseră pâinea, cum
se întâmplă, la douăzeci de ani, când mărșăluiești și ai poftă de mâncare, trebuiau
să renunțe la hrană.
Pe la șapte sosirăm, în sfârșit, la tabără. Zébédé păru bucuros văzându-mă; îmi
ieși înainte și-mi spuse:
— Sunt mulțumit că te văd, Joseph, dar ce aduci? Noi am găsit un ied gras
bine, avem și sare, dar nicio coajă de pâine.
Îi arătai orezul care-mi rămăsese, morcovii și napii. El îmi spuse:
— Bun; o să avem cea mai bună supă din batalion…
Am cerut ca Buche să mănânce și el cu noi și cei șase oameni de la ceaunul
nostru, care scăpaseră toți, din întâmplare, numai cu zgârieturi și cu lovituri de
pat de pușcă, fură de acord. Toboșarul-șef Padoue spuse râzând:
 — Soldații vechi tot soldați vechi, ei nu vin niciodată cu mâna goală.
Ne uitam cu coada ochiului la ceaunul a cinci recruți, unde nu se vedea
fierbând decât orez în apă chioară, și ne făceam cu ochiul, căci noi aveam o supă
bună și grasă, a cărei aromă se răspândea de jur-împrejur.
Pe la opt, am mâncat cu o poftă ușor de închipuit. Nu, nici chiar în ziua nunții
mele nu mi s-a părut mâncarea așa de bună; și azi mă gândesc la asta cu plăcere.
Când îmbătrânești, nu mai ai pornirea tinereții pentru asemenea lucruri; dar
amintiri plăcute tot rămân. Iar masa asta bună ne-a dat multă vreme puteri;
băieților recruți, cu rămășițele lor de pâine făcută aluat de ploaie, avea să le vină
greu a doua zi, în 1876. Aveam de trăit o campanie foarte scurtă și foarte grea. În
sfârșit, acuma totul a trecut; dar te înduioșezi gândind la suferințele cele mari și
mulțumind Domnului că ai scăpat din ele.
Vremea părea că se îndreaptă, soarele începea iar să strălucească prin nori.
Abia mâncasem și tobele băteau adunarea pe întreg frontul.
Trebuie să știți că în momentul acela prusienii își retrăgeau abia ariergarda din
Sombref, și că era vorba să pornim după ei. Mulți spuneau chiar că trebuia să fi
început cu asta și să trimitem, până departe, cavaleria noastră ușoară, ca să facă
prizonieri. Dar nu-i asculta nimeni; știa el, Împăratul, ce face.
Mi-amintesc totuși că toată lumea era mirată, fiindcă de obicei se profită de
victorii. Veteranii nu mai văzuseră așa ceva. Credeau că Împăratul pregătește o
lovitură strașnică, că învăluise inamicul prin trupele lui Ney, și alte asemenea
lucruri.
Până una-alta, începu apelul; generalul Gérard veni să treacă în revistă corpul
4. Batalionul nostru avusese cel mai mult de suferit, din pricina celor trei atacuri
la care fuseserăm mereu în frunte; aveam pe maiorul Gémeau și pe căpitanul
Vidal răniți; pe căpitanii Gregoire și Vignot uciși; șapte locotenenți și
sublocotenenți și trei sute șaizeci de oameni scoși din luptă.
Zébédé spunea că e mai rău decât la Montmirail și că o să fim completați, cu
siguranță, înainte de a pleca.
Din fericire, batalionul 4 al maiorului Delong, care sosea de la Metz, veni să
ne înlocuiască în prima linie.
Căpitanul Florentin, care ne comanda, strigă:
— În șir la stânga! și coborârăm în sat, până lângă biserică, unde staționau o
mulțime de căruțe.
Furăm împărțiți pe căprarii, ca să supraveghem ridicarea răniților. Câteva
detașamente de vânători primiră ordinul să escorteze convoaiele până la Fleurus,
fiindcă la Ligny nu era loc; biserica era deja plină de nenorociții aceia.

76
În ziua de 18 iunie (1815), a avut loc la Waterloo, bătălia hotărâtoare a campaniei.
 Pe răniți nu-i alegeam noi, ci chirurgii militari și câțiva medici locali care
fuseseră mobilizați; era prea greu să deosebești de morți un mare număr de răniți.
Noi ajutam numai să fie întinși pe paie, în căruțe.
Știam ce-nseamnă asta de la Lutzen; știam cât trebuie să suferi ca să scapi cu
viață după un glonț mic sau mare, ori după o lovitură de vârf de sabie, cum dau
cuirasierii noștri. De câte ori vedeam că-l ridică pe unul din acei nefericiți, îi
mulțumeam lui Dumnezeu că nu mă adusese în starea aceea și, la gândul că mi s-
ar fi putut întâmpla și mie același lucru, îmi spuneam: „Bine că nu știi câte
gloanțe și câte bucăți de mitralii au trecut pe lângă tine; altfel, te-ai îngrozi.”
Eram mirat că atâția dintre noi putuseră scăpa cu viață din măcelul acela –
mult mai rău decât la Lutzen și chiar decât la Leipzig – căci bătălia nu durase
decât cinci ore, iar morții, în multe locuri, se ridicau în stive de-aproape un
metru. Sângele curgea pârâu pe sub ei. Pe toată ulița mare, pe unde trecuseră
tunurile, era un noroi roșu: noroi de carne și de oase zdrobite.
Lucrurile astea trebuie spuse ca să fie lămurit tineretul. Eu, unul, n-am să mă
mai duc la război, am trecut de vârsta asta, slavă Domnului! Dar toți tinerii ăștia,
care nu se gândesc decât la război, în loc să dorească a munci cinstit și a-și ajuta
părinții bătrâni, trebuie să știe ce se întâmplă cu oamenii. Trebuie să-și închipuie
ce gândesc nenorociții care nu și-au îndeplinit datoriile de fii când sunt întinși
acolo, într-o uliță sau pe drumul mare, lipsiți de un picior, și aud apropiindu-se
tunurile de douăsprezece-cincisprezece mii de kilograme și caii lor mari, bine
potcoviți, care sar nechezând.
În minutul acela îi văd, de bună seamă, pe bieții bătrâni, care le întindeau
brațele în fața căsuței din sat, în vreme ce ei se depărtau strigând: „Mă duc!… am
să mă întorc cu crucea Legiunii de onoare și cu epoleți de ofițer!”
Da! da! dacă ar putea plânge și cere iertare lui Dumnezeu, cum s-ar mai auzi
țipetele și vaietele lor! Dar e prea târziu, tunurile și chesoanele cu încărcăturile
lor de obuze și de ghiulele sosesc, aud ei înșiși, dinainte, cum le trosnesc oasele
zdrobite… și totul trece peste trupul lor, ca prin noroi.
Când ești bătrân și ai copii pe care-i iubești, e îngrozitor să te gândești că li s-
ar putea întâmpla asemenea nenorociri. Ți-ai da și ultima cămașă ca să nu-i lași
să plece.
Toate astea însă nu servesc la nimic; sufletele rele nu se pot îndrepta, iar cele
bune își fac datoria. Dacă li se întâmplă nenorociri, oamenilor buni le rămâne cel
puțin încrederea în dreptatea lui Dumnezeu. Ei nu se duc să-și ucidă semenii din
poftă de glorie… se duc de nevoie; n-au să-și facă mustrări, iar sângele vărsat nu
se întoarce asupra lor.
Dar, în fine, trebuie să termin de povestit bătălia și ridicarea răniților.
Am văzut acolo lucruri aproape de necrezut: oameni uciși în clipa când erau
stăpâniți de cea mai mare furie și ale căror fețe înfiorătoare nu erau schimbate; își
mai țineau încă pușca, stând în picioare pe lângă ziduri, și doar cât îi priveai și se
părea că-i auzi strigând: „La baionetă! Nicio milă!”
Cu gândul și cu strigătul ăsta ajunseseră dintr-odată în fața lui Dumnezeu…
El îi aștepta. Le putea spune: „Iată-mă… vrei să-ți ucizi frații?… nu vrei milă?
N-ai să ai!”
Am văzut alții pe jumătate morți, care se sugrumau între ei. Și să știți că la
Fleurus trebuia să-i desparți pe prusieni de francezi, fiindcă se ridicau din paturi
sau de pe maldărele de paie ca să se sfâșie și să se nimicească.
Războiul!… Cei care doresc războiul, cei care-i fac pe oameni asemenea
fiarelor sălbatice, au negreșit o socoteală grea de dat acolo sus!…
 XX

Ridicarea răniților a continuat până seara. Către amiază, strigătele de

Trăiască Împăratul! se prelungeau pe tot frontul taberelor noastre, de la satul
Bry până la Sombref. Napoleon plecase din Fleurus cu statul său major: trecea în
revistă armata pe platou. Strigătele au durat vreo oră, apoi s-a făcut tăcere;
pesemne atunci armata era în marș.
Așteptarăm mult timp ordinul de a-i urma pe ceilalți; cum nu sosea, căpitanul
Florentin se duse până la urmă să vadă și se întoarse în goana mare strigând:
— Să bată tobele pentru adunare!
Detașamentele batalionului se adunară și pornirăm să urcăm prin sat în pas
alergător. Din sat plecaseră toți. Dar multe alte plutoane nu primiseră ordine și,
la Saint-Amand, ulițele erau pline de soldați. Câteva companii, rămase în urmă, o
luaseră peste câmpuri ca să iasă pe stânga în șosea, unde se întindea, cât vedeai
cu ochii, coada unei coloane: chesoane, furgoane, bagaje de tot felul.
M-am gândit deseori că am fi avut noroc în ziua aceea dacă am fi fost lăsați în
urmă, ca divizia Gérard la Saint-Amand: nu ni s-ar fi putut face niciun reproș. De
vreme ce aveam ordinul să ridicăm răniții, eram în regulă; dar căpitanul Florentin
s-ar fi crezut dezonorat.
Mergeam mărind pasul. Începuse iar să plouă, lunecam prin noroi, și se lăsa
seara. N-am văzut niciodată timp mai păcătos, nici chiar în Germania, la
retragerea de la Leipzig; ploaia cădea ca dintr-o stropitoare, iar noi mergeam
încovoind spatele, cu pușca sub braț, cu pulpana mantalei peste cutiuța cu
pulbere, în așa hal de uzi că n-ar fi fost mai rău dacă treceam printr-un râu. Și ce
noroi! Pe deasupra, începeam să simțim iar foamea. Buche îmi repeta din când în
când: „Oricum, mi-ar plăcea grozav să văd vreo duzină de cartofi mari copți în
cenușă, ca la Harberg. Nu se mănâncă în fiecare zi carne la noi, dar cel puțin
avem cartofi!”
Eu revedeam în gând odăița noastră de la Phalsbourg, bine încălzită, cu masa
albă, cu taica Goulden șezând înaintea farfuriei și cu Catherine care ne servea o
supă bună, grasă, în vreme ce costițele fumegau pe grătar. Eram copleșit de
tristețea de a fi aci; dacă n-ar fi trebuit decât să-mi doresc moartea ca să scap de
toate, demult n-aș mai fi pe lumea asta.
Venise seara; totul era cenușiu; fără făgașele în care ne înfundam până la
genunchi, cu greu ne-am fi găsit drumul; dar n-aveai decât să mergi prin noroi și
erai sigur că nu te rătăcești.
Între șapte și opt, auzirăm în depărtare ca un bubuit de tun; unii spuneau:
— E furtuna!
Ceilalți:
— E tunul!
 Mulți soldați fără căpătâi se țineau după noi. La opt, am sosit la Quatre-Bras.
Sunt două case față în față la încrucișarea șoselei de la Nivelles la Namur cu cea
de la Bruxelles la Charleroi; casele astea gemeau de răniți. Aici se bătuse
mareșalul Ney cu englezii, ca să-i împiedice să vină în ajutorul prusienilor pe
drumul pe care venisem noi. N-avea decât douăzeci de mii de oameni față de
patruzeci de mii, iar Nicolas Cloutier, tăbăcarul, mai susține și astăzi c-ar fi
trebuit să ne trimită jumătate din trupele lui ca să-i învăluim pe prusieni pe la
spate, ca și cum nu era prea destul că-i oprise pe englezi. Ce să-i faci, pentru
asemenea oameni, totul e ușor; dar dacă ar comanda ei, ar fi puși pe fugă doar cu
patru oameni și un caporal.
Mai jos, lanurile de orz și de ovăz erau pline toate de morți. Acolo am văzut
primii soldați cu uniforme roșii77 întinși pe șosea.
Căpitanul ne dădu ordin să stăm și intră singur în casa de pe dreapta.
Așteptam de multișor în ploaie, când el ieși în prag cu generalul de divizie
Donzelot, care râdea fiindcă noi ar fi trebuit să mergem în urma armatei lui
Grouchy, înspre Namur, iar lipsa de ordine ne făcuse să ocolim spre Quatre-Bras.
Primirăm totuși ordinul să ne continuăm drumul fără să ne oprim.
Credeam, în fiece minut, că am să leșin; dar a fost și mai rău când am ajuns
din urmă bagajele; căci trebuia să mergem pe muchea șoselei, în câmp, și cu cât
înaintai, cu atât te înfundai în pământul gras.
Pe la unsprezece, sosirăm într-un sat mare numit Genappe, care se întinde de
amândouă părțile șoselei. Îngrămădeala de furgoane, de tunuri și de bagaje din
uliță ne sili să trecem râul Thy pe un pod, la dreapta, și, din locul acela am mers
numai peste câmp, prin lanuri de grâu, prin cânepă, ca niște sălbatici care nu
respectă nimic. Noaptea era atât de întunecată încât, din două sute în două sute
de pași, așezați ca niște stâlpi, niște dragoni strigau:
— Pe aici! pe aici!
Ajunserăm la miezul nopții la cotitura unui drum, lângă un fel de fermă
acoperită cu paie și plină de ofițeri superiori. Nu era departe de drumul mare,
căci se auzeau trecând ca un puhoi cavaleria, artileria și convoaiele.
Abia intrase căpitanul în fermă, și mai mulți dintre noi se repeziră în grădină
prin gardurile vii. Am făcut și eu ca ceilalți și am pus mâna pe niște napi. Îndată
tot batalionul făcu la fel, măcar că ofițerii strigau; fiecare se puse să dezgroape ce
putea cu baioneta și, după două minute, nu mai rămăsese nimic. Sergenții și
caporalii veniseră cu noi; când s-a întors căpitanul ne și aflam în rânduri.
Cei care fură și jefuiesc în timp de război merită să fie împușcați. Dar ce
vreți? satele pe care le întâlneam nu aveau niciun sfert din merindele care ar fi
trebuit pentru hrana atâtor oameni. Englezii luaseră aproape totul. Mai aveam noi
puțin orez, dar orezul fără carne nu te hrănește prea mult. Cu englezii era altceva:
77
Uniforme englezești ale epocii.
ei primeau boi și oi de la Bruxelles, erau bine hrăniți și pocneau de sănătate. Iar
noi veniserăm prea repede, convoaiele cu hrană erau în întârziere; iar a doua zi,
în care avea să se dea bătălia crâncenă de la Waterloo, nu primirăm decât rația de
rachiu.
În sfârșit, plecând de acolo, urcarăm o costișă și, cu toată ploaia, zărirăm
taberele englezilor. Luarăm, la ordin, poziție în lanurile de grâu între mai multe
regimente care nu se vedeau, fiindcă ordinul era să nu se aprindă focuri ca să nu-l
speriem pe inamic văzându-ne în linie de atac, și să nu-l facem să-și continue
retragerea.
Acuma închipuiți-vă cum stăteam noi culcați în grâu, sub o ploaie torențială,
ca niște nomazi, dârdâind de frig, gândindu-ne să ne măcelărim semenii și prea
fericiți că aveam ceva napi sau orice altceva ca să ne ținem cât de cât, sufletul.
Viață de oameni de treabă e asta? Pentru asta ne-a făcut și ne-a adus pe lume
Dumnezeu? Nu e o ticăloșie, când te gândești, că un rege, un împărat, în loc să
vadă de treburile țării, să încurajeze comerțul, să răspândească cultura, libertatea
și exemplele bune, ajunge să ne aducă cu sutele de mii în halul ăsta?… Știu eu că
asta se cheamă glorie; dar tare mai sunt proaste popoarele când glorifică
asemenea oameni… Da, asta înseamnă că ai pierdut orice judecată sănătoasă, că
n-ai inimă, nici credință.
Toate astea nu se împiedicau să clănțănim din dinți și să-i vedem în fața
noastră pe englezi, care se încălzeau și chefuiau în jurul unor focuri mari, după
ce-și primiseră rația de carne, de rachiu și de tutun. Mă gândeam: „Și uite că noi,
amărâții, uzi până-n măduva oaselor, suntem siliți să-i atacăm pe oamenii ăștia
plini de încredere în ei și care nu duc lipsă nici de tunuri, nici de muniții, de
nimic; care dorm cu tălpile la foc, cu burta plină, în vreme ce noi ne culcăm în
noroi!”
Priveliștea asta m-a revoltat toată noaptea. Buche spunea:
— Nu mi-e de ploaie, am mai răbdat eu și altele stând la pândă; dar cel puțin
aveam o coajă de pâine, ceapă și sare.
Se înfuria. Cât despre mine, eram înduioșat de propria-mi soartă și nu
spuneam nimic.
Între două și trei noaptea, ploaia a stat. Buche și cu mine stăteam spate în
spate în scobitura unei brazde, ca să ne încălzim, și oboseala cumplită m-a
adormit până la urmă.
Un lucru pe care n-am să-l uit niciodată e momentul când m-am trezit, pe la
cinci dimineața: clopotele din sate băteau de utrenie peste câmpia întinsă; și,
uitându-mă la grâul călcat, la cerul cenușiu, jalea asta mare îmi îngheță inima.
Bătaia clopotelor care-i răspundeau de la Planchenois la Genappe, la Frichemont,
la Waterloo, mi-aduceau aminte de Phalsbourg; îmi spuneam: „Azi e duminică,
zi de pace și de odihnă. Domnul Goulden și-a pus ieri hainele bune pe speteaza
scaunului, cu o cămașă albă. Acum se scoală și se gândește la mine… Catherine
se scoală și ea în odăița noastră; stă pe pat și plânge; iar mătușa Grédel, la
Quatre-Vents, își deschide obloanele; și-a scos din dulap cartea de rugăciuni ca
să se ducă la liturghie.”
Și auzeam clopotele de la Dann, de la Mittelbron, de la Bilgelberg zbârnâind
prin tăcere. Îmi imaginam viața bună și liniștită… Îmi venea să plâng! Dar
bubuitul începea, un bubuit surd ca pe vreme umedă, ceva înfiorător. Înspre
șoseaua națională, la stânga, băteau tobele pentru adunarea generală, iar
trompetele de cavalerie sunau deșteptarea. Soldații se ridicau, se uitau pe
deasupra spicelor de grâu. Cele trei zile de marșuri și de lupte, timpul rău și
neprimirea rațiilor îi făcuseră pe oameni mai morocănoși. Nu stăteau de vorbă ca
la Ligny; fiecare privea și gândea pentru sine.
Se vedea, de asemenea, că va fi o bătălie mai mare, căci în loc să avem sate
ocupate temeinic în prima linie, și care înseamnă tot atâtea bătălii separate, aici
era un podiș întins, gol, ocupat de englezi; îndărătul liniilor lor, pe creasta
dealului, se afla satul Mont-Saint-Jean și, mult mai departe, aproape peste o
leghe și jumătate, o pădure mare care mărginea cerul.
Între englezi și noi, terenul cobora ușor și se ridica din nou înspre partea
noastră; dar trebuia să fii deprins cu locurile de țară ca să vezi vâlceaua, care se
adâncea mai mult la dreapta și se aduna în chip de râpă. Pe panta acestei râpe,
înspre noi, în dosul gardurilor vii, a plopilor și a altor copaci, câteva case
acoperite cu paie indicau un cătun: era Planchenois. În aceeași direcție, dar mult
mai sus și îndărătul stângii inamicului, se întindea, cât vedeai cu ochii, o câmpie
presărată cu sate mici.
Lucrurile astea se văd mai bine pe vreme de ploaie, după o furtună; totul e
albastru-închis pe un fond deschis. Vedeai până și sătucul Saint-Lambert, la trei
leghe de noi pe dreapta.
Iată ce ni se arăta la prima privire, în ținutul ăsta întins plin de grâne splendide
încă în floare, și fiecare se întreba de ce stăteau acolo englezii, ce avantaj aveau
să păstreze această poziție. Atunci te uitai mai bine la frontul lor, la o mie cinci
sute-două mii de metri de noi, și vedeai că șoseaua națională pe care mersesem
noi de la Quatre-Bras și care duce la Bruxelles, o șosea largă, bine rotunjită, ba
chiar pavată la mijloc, traversa poziția inamicului cam prin centru; era dreaptă și
o puteai urmări cu ochii până la satul Mont-Saint-Jean și chiar mai departe, până
la intrarea pădurii mari care se numește Soignes. Englezii voiau prin urmare să o
apere, ca să nu ne lase pe noi să ajungem la Bruxelles.
Când te uitai bine, vedeai că linia lor de bătaie se încovoia puțin înspre noi pe
amândouă aripile, urmând un drum adâncit care tăia în cruce șoseaua spre
Bruxelles. Drumul era adâncit bine la stânga șoselei; la dreapta, era mărginit de
garduri mari de ilice și de fagi mărunți, cum se găsesc prin partea locului. Acolo,
îndărăt, erau postate mulțimi de trupe în uniforme roșii, care ne observau de pe
drumul lor ascuns; în față, costișea lor cobora în pantă de taluz: era foarte
periculoasă.
Iar pe laturi, care se prelungeau cam pe trei sferturi de leghe, era cavalerie
nenumărată. Cavalerie se vedea și în partea de sus a platoului, în locul unde
șoseaua cea mare, după ce-a trecut peste colină, coboară înainte de a urca spre
Mont-Saint-Jean; căci se vedea bine că e o adâncitură între poziția englezilor și
sat, nu prea mare, de vreme ce se zăreau penajele cavaleriei, dar destul de mare
ca să se poată ține forțe mari în rezervă, ferite de ghiulelele noastre.
Eu mai văzusem luptele de la Weissenfelz, Lutzen, Leipzig și Ligny;
începeam să înțeleg ce înseamnă una și alta, de ce iei poziție într-un fel mai
degrabă decât în altfel, și găseam că englezii se aranjaseră foarte bine pe drumul
lor, ca să apere șoseaua, și că rezervele lor, bine adăpostite pe platou, vădeau
multă chibzuință înnăscută la oamenii ăștia.
Cu toate astea, trei lucruri îmi părură atunci avantajoase pentru noi. Englezii,
cu drumul lor ascuns și cu rezervele lor bine pitite, erau ca într-o mare
fortificație. Dar toată lumea știe că, în vreme de război, trebuie să dărâmi de
îndată, în jurul fortărețelor, clădirile prea apropiate de întărituri, ca să-l împiedici
pe inamic să pună mâna pe ele și să se adăpostească îndărătul lor. Ei bine! chiar
în centrul liniei engleze, de-a lungul șoselei naționale și pe parata taluzurilor, se
afla o fermă în genul fermei Roulette, de la Quatre-Vents, dar de vreo cinci-șase
ori mai mare. O vedeam foarte bine de la înălțimea pe care ne aflam; era o
construcție în pătrat, clădirile, casa, grajdurile și hambarele formând un triunghi
înspre englezi, și cealaltă jumătate a pătratului, formată din zid și hangare, înspre
noi; cu curtea la mijloc. Una din laturile zidului dădea spre câmp printr-o portiță,
și alta spre șosea, cu o poartă mare pentru căruțe. Totul era construit din
cărămizi, foarte solid. Bineînțeles, englezii puseseră înăuntru trupe, ca un fel de
întăritură avansată; dar dacă aveam norocul să cucerim ferma, eram foarte
aproape de centrul lor și puteam să aruncăm spre ei coloanele noastre de atac,
fără să stăm mult sub focul lor.
Ăsta era cel mai mare avantaj pentru noi. Ferma se numea Haie-Sainte, cum
am aflat după aceea.
Mai departe, în fața aripii lor drepte, într-o scobitură, se afla o altă fermă cu o
pădurice, pe care puteam de asemenea să încercăm s-o cucerim. Ferma asta nu se
vedea de unde eram eu, dar trebuie să fi fost încă mai solidă decât Haie-Sainte,
de vreme ce o ascundeau o livadă îngrădită cu ziduri și mai departe o pădure. De
la ferestre trăgeai în livadă, din livadă trăgeai în pădure, din pădure trăgeai pe
costișă, așa că dușmanul putea să bată în retragere dintr-un loc în altul.
Lucrurile astea nu le-am văzut cu ochii mei, dar câțiva veterani mi-au povestit
mai târziu atacul acestei ferme, numite Hougoumont.
 Trebuie să descrii totul când vorbești de o asemenea bătălie; dar principalul e
lucrurile pe care le-ai văzut tu însuți; poți spune: „Le-am văzut! iar celelalte le-
am aflat numai de la oameni cinstiți, care nu sunt în stare să înșele nici să mintă.”
În sfârșit, în fața aripii lor stângi, pe unde cobora drumul spre Wavre, la vreo
sută de pași înspre noi, se mai aflau încă fermele Papelotte și La Haye, ocupate
de germani, și micile cătune Smohain, Cheval-de-Bois, Jean-Loo, pe care mai
târziu am vrut să le văd, ca să-mi dau seama eu însumi de tot ce se întâmplase.
Cătunele astea le vedeam atunci, dar nu le luam prea mult în seamă, mai ales că
erau în afara liniei noastre de bătaie, pe dreapta, și nu se zăreau trupe în ele.
Așadar, fiecare își poate închipui acum poziția englezilor în fața noastră,
șoseaua cea mare spre Bruxelles care o traversează, drumul care o ascunde,
platoul din spate, unde sunt rezervele, și cele trei construcții de la Hougoumont,
de la Haie-Sainte și de la Papelotte, înaintate și bine apărate. Își poate oricine
închipui că erau greu de luat.
Priveam la toate astea pe la ceasurile șase dimineața, cu mare atenție, ca un
om care riscă să-și piardă viața sau să-și frângă oasele într-un atac și care vrea
cel puțin să știe dacă are vreo șansă să scape cu viață.
Zébédé, sergentul Rabot, căpitanul Florentin, Buche, toată lumea în fine, când
se scula, arunca o privire în partea aceea, fără să spună nimic. Apoi priveau în
jurul lor careurile mari de infanterie, escadroanele de cuirasieri, de dragoni, de
vânători, de lăncieri etc., postate în mijlocul lanurilor.
Acum, rumeni nu se mai temea că englezii vor bate în retragere; se aprindeau
focuri în voie, iar fumul paielor umede se răspândea în aer. Cei care mai aveau
ceva orez puneau ceaunul să fiarbă, ceilalți se uitau gândind: „Fiecare la rândul
lui, ieri aveam carne, ne băteam joc de orez; acum ce n-am da să avem măcar
atât.”
Pe la opt, sosiră furgoane cu cartușe și cu balerci de rachiu. Fiecare soldat
primi rația dublă; de era și o coajă de pâine, puteam să ne mulțumim, dar pâinea
lipsea. Vă puteți închipui, după asta, cum arătam. Altceva n-am primit în ziua
aceea, căci începură îndată mișcările mari de trupe. Regimentele se strânseră la
brigăzi, brigăzile la divizii, diviziile își formară din nou corpul. Ofițerii călare
alergau să ducă ordine, totul se punea în mișcare.
Batalionul fu atașat diviziei Donzelot; celelalte divizii nu aveau decât opt
batalioane, ea avu nouă.
Am auzit deseori povestindu-se de către veteranii noștri ordinea de bătaie
hotărâtă de Împărat: corpul de armată al lui Reille la stânga șoselei, în fața fermei
Hougoumont; d’Erlon la dreapta, în fața fermei Haie-Sainte; Ney de-a
curmezișul șoselei și Napoleon îndărăt, cu vechea gardă, escadroanele de
serviciu, lăncierii, vânătorii etc. Asta-i tot ce-am înțeles, căci când se pornesc să
vorbească de mișcarea celor unsprezece coloane, de distanța desfășurărilor, și
când dau numele tuturor generalilor, unele după altele, îmi pare că aud vorbindu-
se de lucruri pe care nu le-am văzut. Prefer, așadar, să vă povestesc doar ce îmi
amintesc eu însumi. Și, mai întâi, că la opt și jumătate, cele patru divizii ale
noastre primiră ordinul să înainteze, la dreapta șoselei naționale. Eram vreo
cincisprezece-douăzeci de mii de oameni, mergeam pe două linii, cu arma în
voie, și ne înfundam până la genunchi. Nimeni nu spunea nimic.
Unii povestesc că eram tare bucuroși și cântam; dar nu-i adevărat! După ce-ai
mărșăluit o noapte întreagă fără să-ți primești rația, după ce ai dormit în apă,
fiindu-ți interzis să aprinzi focuri, și când te-așteaptă schijele de mitralii, îți piere
pofta de cântat; eram prea mulțumiți că ne puteam scoate bocancii din gropile în
care ne înfundam la fiecare pas; grâul ud ne răcea pulpele, și cei mai curajoși, cei
mai rezistenți păreau abătuți.
E-adevărat că muzicile cântau marșurile regimentelor lor și că trâmbițele
cavaleriei, tobele infanteriei, tobele mari și tromboanele, amestecate împreună,
produceau un efect groaznic, ca totdeauna. E de asemenea adevărat că ceva mai
înspăimântător decât toate miile astea de oameni aliniați, grăbind pasul, cu ranița
în spate, cu pușca la umăr – liniile albe de cuirasieri care urmau după liniile roșii,
cafenii și verzi de dragoni, de husari, de lăncieri, ale căror stegulețe în formă de
coadă de rândunică fâlfâiau nenumărate, cu tunarii în intervalul dintre brigăzi,
călare pe lângă tunurile lor, care se cufundau în pământ până la osie, toate astea
trecând prin lanuri din care nu mai rămânea niciun spic în picioare – e foarte
adevărat că ceva mai înspăimântător nu puteai vedea.
Iar în față, englezii, bine înșiruiți, cu tunarii lor ținând fitilul aprins, erau și ei
ceva care-ți dădea de gândit. Dar asta nu-ți bucura ochii, pe cât spun unii;
oamenii doritori să primească ghiulele de tun sunt încă destul de rari.
Taica Goulden îmi spunea, ce-i drept, că, pe vremea lui, soldații cântau; dar
asta fiindcă plecaseră de bună voie, nu cu forța. Ei se luptau ca să-și păstreze
ogoarele și drepturile omului, la care țineau mai mult ca la ochii din cap, și nu
era același lucru ca acum, când îți puneai pielea la tărbacă doar ca să știi dacă o
să ai parte de nobili vechi sau de nobili noi. Eu, unul, n-am auzit oamenii
cântând nici la Leipzig, nici la Waterloo.
Mărșăluiam, muzicile cântau din ordin de sus; iar când muzicile au tăcut, a
urmat cea mai mare tăcere. Ne aflam atunci pe creasta vâlcelei, la o mie sau o
mie două sute de pași de stânga englezilor. Alcătuiam centrul armatei noastre; pe
flancul nostru drept se înșirau vânători și lăncieri.
Luarăm distanțele, strânserăm intervalele, prima brigadă a primei divizii o luă
spre stânga și se așeză de-a curmezișul pe șosea. Batalionul nostru făcea parte
din divizia a doua; ne aflarăm deci în prima linie, cu o singură brigadă din
divizia întâi înaintea noastră. Toate tunurile fură trecute pe frontul nostru; cele
ale englezilor se vedeau în față, la aceeași înălțime. Și multă vreme încă alte
divizii veniră să ne sprijine. Ai fi zis că tot pământul e în marș; veteranii
spuneau:
— Uite cuirasierii lui Milhaud! uite vânătorii lui Lefebvre-Desnoëttes! 78 uite
colo corpul de armată al lui Lobau!
În toate părțile, cât cuprindeai cu ochii, nu vedeai decât platoșe, coifuri,
calpace, săbii, lănci, șiruri de baionete.
— Ce bătălie! exclama Buche; vai de englezi!
Și eu gândeam ca el, credeam că n-o să scape niciun englez cu viață. Nimic de
zis, am avut mare nenoroc în ziua asta; dacă nu erau prusienii, și acum mai cred
că-i nimiceam pe toți.
Vreme de două ceasuri cât am stat cu arma la picior, n-am avut nici măcar
timpul să vedem jumătate din regimentele și escadroanele noastre; veneau tot
altele. Mi-amintesc că, după o oră, se auzi deodată, la stânga, umflându-se ca o
furtună, strigătele de Trăiască Împăratul! și că strigătele se apropiau crescând
mereu, că ne ridicam în vârful picioarelor, întinzând gâtul; că tumultul se
răspândea prin toate rândurile; că, în spatele nostru, chiar caii nechezau de parcă
ar fi vrut să strige și că, în momentul acela, un vârtej de ofițeri-generali trecu prin
fața liniei noastre în goana calului. Napoleon era printre ei, mi se pare că l-am
văzut, dar nu sunt sigur; gonea așa de repede, și atâția soldați își ridicau chipiele
în vârful baionetelor, încât abia aveai timpul să-i recunoști spatele încovoiat și
mantaua cenușie printre uniformele galonate. Abia apucase căpitanul să strige:
„Luați arm’! Prezentați arm’!” și se terminase.
Așa îl vedeau toți aproape totdeauna, afară de cei din gardă.
După ce trecu, după ce strigătele se prelungiră la dreapta, tot mai departe,
tuturor le veni gândul că în douăzeci de minute începe bătălia. Dar a durat mult
mai mult. Te cuprindea nerăbdarea; recruții din corpul lui d’Erlon, care nu
intraseră în foc în ajun, începeau să strige: „Înainte!”, când, în sfârșit, pe la
amiază, bubui tunul la stânga și, în aceeași clipă, urmară focuri de batalion, apoi
descărcături în șir. Nu se vedea nimic, era – de cealaltă parte a drumului – atacul
fermei Hougoumont.
Îndată izbucniră strigătele de: Trăiască Împăratul! Tunarii celor patru divizii
ale noastre erau lângă piesele lor, așezate la douăzeci de pași una de alta, cât
ținea costișea. La prima bătaie de tun, începură încărcătura. Îi mai văd încă pe
toți la rând, punând în tun săculețul cu pulbere, îndesând încărcătura cu toții
laolaltă, îndreptându-se, scuturând fitilul pe braț; ai fi zis că e o singură mișcare
– și asta te îngheța. Șefii tunurilor din spate, aproape toți ofițeri vechi, comandau
ca la paradă; și când cele optzeci de tunuri se descărcară laolaltă, nu se mai putea
auzi nimic, toată vâlceaua se umplu de fum.

78
Desigur, pentru Desnouettes (Charles-Lefebvre), general francez (1773–1822).
 După o clipă, vocea calmă a veteranilor se auzi din nou în urechile care-ți
țiuiau:
— Încărcați! Îndesați! Țintiți! Foc!
Și asta continuă fără întrerupere vreme de o jumătate de ceas. Nu ne mai
vedeam unii pe alții: dar, de cealaltă parte, englezii începuseră și ei focul;
vâjâitul ghiulelelor lor în aer, zgomotul scurt când cădeau în noroi, și celălalt
zgomot în rânduri, când puștile sunt sfărâmate și oamenii aruncați cu douăzeci de
pași înapoi cu oasele frânte, ca niște saci, sau când se prăbușesc fără un braț sau
o mână, zgomotul acesta se amesteca cu bubuitul surd: începea prăpădul.
Zgomotul crâncen era tulburat de câteva țipete de răniți. Se auzeau, de
asemenea, caii nechezând ascuțit: e un țipăt înfiorător, căci dobitoacele astea sunt
din fire fioroase; nu se simt bine decât în plin măcel, aproape că nu le poți
stăpâni. Îndărătul nostru, până la mai mult de-o jumătate de leghe, nu se auzea
decât un asemenea tumult: caii voiau să pornească.
Iar când nu se mai vedeau, de multă vreme, decât umbrele tunarilor noștri
manevrând în fum la marginea râpei, se auzi comanda: „Încetați focul!” În
același timp se înălță vocea sonoră a coloneilor de la cele patru divizii ale
noastre: „Strângeți rândurile pentru atac!”
Toate liniile se apropiară.
— Ne-a venit rândul, îi spusei lui Buche.
— Da, zise el, să stăm mereu alături.
Fumul tunurilor noastre se ridica acum și văzurăm bateriile englezilor care
continuau focul de-a lungul gardurilor vii care le mărgineau cărarea. Brigada
întâi a diviziei Alix înainta pe șosea spre ferma Haie-Sainte; mergea în pas
alergător. Recunoscui îndărătul ei pe mareșalul Ney cu câțiva ofițeri de stat-
major.
Toate ferestrele fermei, grădina și zidurile în care se făcuseră găuri, totul
scuipa foc; la fiecare pas, câțiva oameni rămâneau în urmă întinși pe șosea. Ney,
călare, cu pălăria lui mare strâmbată, observa acțiunea din mijlocul drumului. Îi
spusei lui Buche:
— Uite-l pe mareșalul Ney; brigada a doua o va sprijini pe prima, și după ea
venim noi.
Dar mă înșelam; chiar în acel moment, batalionul întâi din brigada a doua
primi ordinul să meargă în rând, la dreapta șoselei, al doilea batalion în spatele
primului, al treilea după al doilea și apoi al patrulea – ca la defilare. Nu era timp
să se formeze coloane de atac, dar oricum, formația părea solidă; eram unii în
spatele celorlalți, ca la o sută cincizeci-două sute de oameni în linie; cu căpitanii
între companii și maiorii între batalioane. Atâta doar că ghiulelele, în loc să
secere doi oameni, secerau opt dintr-odată; cei din spate nu puteau să tragă,
fiindcă îi stinghereau primele rânduri; și mai târziu văzurăm că nu ne puteam
rândui în careuri. Ar fi trebuit gândit dinainte la asta, dar pornirea de a-i da peste
cap pe englezi și de a câștiga de îndată bătălia era prea mare.
I se comandă diviziei noastre să meargă în aceeași ordine: pe măsură ce
batalionul întâi înainta, al doilea se ținea după el și așa mai departe. Cum se
începea de la stânga, îmi dădui seama cu bucurie că noi vom fi în rândul al
douăzeci și cincilea și că, până la noi, vor trebui să fie secerați foarte mulți.
Cele două divizii de la dreapta noastră formară și ele coloane masive,
coloanele fiind la trei sute de pași una de alta.
În felul ăsta coborârăm în vâlcea, cu tot focul englezilor. Pământul gras în
care ne înfundam ne îngreuna mersul; strigam toți împreună: „La baionetă!”
La urcuș, căzu pe noi o grindină de gloanțe pe deasupra șoselei, dinspre
stânga. Dacă nu eram atât de deși, împușcăturile astea înspăimântătoare poate că
ne-ar fi oprit. Tobele băteau de atac… Ofițerii strigau: „Mai spre stânga!” Dar
descărcăturile crâncene ne făceau să lungim fără voie mai curând piciorul drept
decât celălalt; astfel încât, când am sosit lângă drumul mărginit cu garduri vii, ne
pierdusem distanțele, iar divizia noastră nu mai forma, ca să zic așa, decât un
careu mare în care se afla divizia a treia.
Acum începură să ne secere două baterii; mitraliile care veneau dintre garduri,
la o sută de pași de noi, ne străpungeau dintr-o parte în alta. Se înălță un strigăt
general de groază și pornirăm alergând spre baterii, îmbrâncind uniformele roșii
care voiau să ne oprească.
Atunci i-am văzut pentru prima dată de aproape pe englezi; sunt oameni
voinici, albi la față, bine bărbieriți, ca niște burghezi de soi. Se apără bine, dar
nici noi nu suntem mai prejos! Nu-i vina noastră, simpli soldați, că ne-au învins;
toată lumea știe că am dat dovadă de tot atât curaj, ba poate mai mult decât ei!
S-a spus că nu mai eram soldații de la Austerlitz, de la Iena, de la Friedland,
de la Moscova; fără îndoială! dar dacă aceia erau așa de buni, trebuiau cruțați.
Ne-ar fi plăcut și nouă să-i vedem în locul nostru.
Toate loviturile englezilor își nimereau ținta, ceea ce ne sili să rupem
rândurile; oamenii nu sunt uluci; trebuie să se apere când se trage în ei.
Un mare număr se dăduseră deci deoparte, când mii de englezi se ridicară din
mijlocul lanurilor de orz și începură să tragă în ei de-a dreptul, ceea ce produse
un mare măcel; în fiecare clipă, alte rânduri veneau în ajutorul camarazilor și
până la urmă ne-am fi împrăștiat ca un furnicar pe costișă, dacă n-am fi auzit
strigând: „Atenție! cavaleria!”
Numaidecât văzurăm sosind o mulțime de dragoni roșii, pe cai suri; veneau ca
vântul; toți cei care se depărtaseră fură secerați fără milă.
Să nu credeți că dragonii ăștia voiau să dea peste cap coloanele noastre, care
erau prea adânci și prea masive; ei coborâseră între diviziile noastre, tăind cu
sabia la dreapta și la stânga și împingând caii în flancul coloanelor, pentru a le
tăia în două, dar n-au putut reuși; ne-au ucis însă mulți oameni și ne-au
împrăștiat în dezordine.
A fost unul dintre cele mai îngrozitoare momente din viața mea. Ca soldat
vechi, eram la dreapta batalionului; văzusem de departe ce-aveau de gând
oamenii ăștia: treceau lungindu-se pe-o parte cât puteau de mult pe cai ca să
secere în rânduri; loviturile lor curgeau ca fulgerele și, de douăzeci de ori și mai
bine, am crezut că-mi fuge capul de pe umeri. Din fericire pentru mine, sergentul
Rabot era încheietor; pe el a căzut grindina asta înspăimântătoare, de care s-a
apărat până la moarte. La fiecare lovitură, striga: „Lașilor! lașilor!”
Și sângele lui mă împroșca, cum te udă ploaia. Până la urmă, căzu. Pușca mi-
era încă încărcată și, când am văzut pe unul din dragoni privindu-mă dinainte din
depărtare și aplecându-se ca să-mi dea o lovitură cu vârful sabiei, l-am doborât,
trăgând de-a dreptul. A fost singurul om pe care l-am văzut căzând de glonțul
meu.
Mai rău a fost când, în aceeași clipă, infanteriștii lor, strânși din nou, au
început iarăși să tragă în noi, ba chiar au avut îndrăzneala să ne atace cu
baioneta. Numai primele două rânduri se puteau apăra. A fost o adevărată
nelegiuire că ne rânduiseră astfel.
Apoi dragonii roșii, claie peste grămadă cu coloanele noastre coborâră în
vâlcea.
Divizia noastră se apărase totuși cel mai bine, căci mai aveam drapelele, pe
când celelalte două de lângă noi pierduseră două steme cu vulturi.
Coborârăm, prin urmare din nou în noroi, printre tunurile care fuseseră aduse
să ne sprijine, și pe ai căror cai îi seceraseră cu săbiile dragonii. Buche și cu mine
alergam în toate părțile, mereu împreună; abia după zece minute am putut fi
adunați lângă șosea, în plutoane, din toate regimentele.
Cei care se încumetă să comande la război ar trebui să aibă totdeauna în fața
ochilor asemenea exemple și să se gândească bine înainte de a face noi
combinații; combinațiile astea îi costă scump pe cei siliți să le execute.
Ne uitam înapoi trăgându-ne răsuflarea și-i și vedeam pe dragonii roșii urcând
costișa ca să pună mâna pe bateria noastră de optzeci de piese; dar, slavă
Domnului! le venise și lor rândul să fie măcelăriți. Împăratul văzuse de departe
retragerea noastră și, pe când dragonii urcau, două regimente de cuirasieri la
dreapta, cu un regiment de lăncieri la stânga, tăbărâră ca tunetul pe flancurile lor;
cât ai clipi, și intraseră în ei. Se auzea fiecare lovitură alunecând pe platoșe și caii
sforăind; se vedeau, la o sută de pași, lăncile urcând și coborând, săbiile mari
întinzându-se, oamenii aplecându-se ca să împungă pe dedesubt, caii înfuriați
ridicându-se în două picioare, mușcând și nechezând în chip înfiorător; și apoi
oamenii prăbușindu-se la pământ, sub picioarele cailor, încercând să se scoale și
ferindu-se cu mâna.
 Ce lucru groaznic sunt bătăliile! Buche striga: „Hai, băieți!” Eu simțeam că-
mi curge sudoarea pe frunte. Alții, cu tăieturi pe obraz și cu ochii plini de sânge,
se ștergeau râzând cu un aer fioros.
În zece minute, șapte sute de dragoni erau scoși din luptă; caii lor suri alergau
în toate părțile, cu zăbala în dinți. Câteva sute dintre ei se întorceau la baterii, dar
mulți se clătinau și se țineau de coama calului. Văzuseră, acum, că nu-i de ajuns
să taberi pe oameni și că ți se pot întâmpla și ție lucruri la care nu te aștepți.
Din tot tabloul ăsta groaznic, ceea ce mi s-a întipărit mai mult în minte e
faptul că, la întoarcere, cuirasierii noștri, cu săbiile lor mari înroșite până la
gardă, râdeau între ei și că un căpitan gras, cu mustăți mari și negre, trecând pe
lângă noi, ne-a făcut cu ochiul, foarte vesel, ca pentru a ne spune: „Ei… ați
văzut?… repede-repede i-am trimis acasă.”
Da, dar rămăseseră trei mii de-ai noștri în vâlcea!… Și nu se terminase,
batalioanele și brigăzile se formau din nou; înspre Haie-Sainte, răpăiau
împușcăturile; mai departe, lângă Hougoumont, bubuia tunul. Toate astea nu
fuseseră decât un mic început, iar ofițerii spuneau: „Trebuie s-o luăm de la
capăt.”
Să crezi, nu altceva, că viața oamenilor nu face două parale.
Prin urmare, trebuia să cucerim ferma Haie-Sainte; trebuia să forțăm, cu orice
preț, trecerea șoselei principale în centrul inamicului, așa cum spargi poarta unei
cetăți, înfruntând focul întăriturilor, din afară. Fusesem respinși prima oară, dar
bătălia începuse, nu se mai putea da înapoi.
După șarja cuirasierilor, a trebuit să treacă un timp până să fim iar rânduiți în
formații. Bătălia continua la Hougoumont; canonada reîncepea la dreapta
noastră; se aduseseră două baterii ca să curețe șoseaua îndărătul fermei Haie-
Sainte, acolo unde drumul o ia pe costișă. Toți ne dădeam seama că acolo avea să
se dea atacul.
Așteptam cu arma în mână, când, pe la trei, Buche, privind înapoi pe șosea,
îmi spuse:
— Uite că vine Împăratul.
Și alții, tot așa, spuneau în rânduri:
— Uite-l pe Împărat!
Fumul era atât de des că abia vedeai, pe movila de la Rossomme, căciulile
înalte ale vechii gărzi. Mă întorsesem și eu să-l văd pe împărat, dar curând îl
recunoscurăm pe mareșalul Ney, cu vreo cinci-șase ofițeri de stat-major; venea
de la cartierul general și gonea în galop drept spre noi, peste câmp. Noi eram cu
spatele. Comandanții îi ieșiră în întâmpinare și-i auzirăm vorbind, fără să
înțelegem ceva din pricina zgomotului care-ți umplea urechile.
Mareșalul trecu îndată prin fața celor două batalioane ale noastre și trase
sabia. Nu-l văzusem așa de-aproape de la trecerea în revistă la Aschaffenbourg;
părea mai bătrân, mai slab, mai osos, dar era tot același om; ne privea cu ochii lui
cenușiu-deschis și-ai fi zis că ne vede pe toți, fiecare își închipuia că la el se uită.
După o clipă, întinse sabia înspre Haie-Sainte și ne strigă:
— O să cucerim asta!… Să vă țineți strânși… E nodul bătăliei… O să vă
conduc chiar eu. Batalioane, în șir la stânga!
Pornirăm în pas alergător. Pe șosea furăm puși să mergem pe companii în trei
rânduri; eu mă aflam în a doua. Mareșalul Ney era înainte, călare, cu cei doi
maiori și cu căpitanul Florentin; își pusese sabia la loc în teacă. Gloanțele șuierau
cu sutele, tunul bubuia atât de tare în spatele fermei Hougoumont, la stânga și
îndărăt spre dreapta noastră, încât era ca un clopot mare căruia nu-i mai auzi
până la urmă bătăile, ci doar zbârnâitul. Când unul, când altul dintre noi se
prăbușea și soldații treceau peste el.
De vreo două-trei ori, mareșalul se întoarse să vadă dacă mergem bine
grupați; avea aerul atât de calm, încât mi se părea, ca să zic așa, natural să nu-mi
fie frică; înfățișarea lui îi umplea de încredere pe toți. Fiecare gândea: „Îl avem
pe Ney… ceilalți sunt pierduți!”
Așa de mare e prostia neamului omenesc: nu se gândeau la câți mureau pe
drum. În sfârșit, pe măsură ce ne apropiam de clădire, zgomotul împușcăturilor
devenea mai lămurit în mijlocul bubuitului de tun; se vedea mai bine și flacăra
descărcăturilor care porneau de la ferestre, acoperișul mare și negru deasupra
fumului, și șoseaua plină de pietre.
Mergeam de-a lungul unui gard viu. În dosul gardului pârâia focul tiraliorilor
noștri, căci brigada întâi a diviziei Alix nu plecase din livezi; văzându-ne trecând
pe șosea, începu să strige: Trăiască Împăratul! Și cum toate gloanțele germanilor
erau acum îndreptate asupra noastră, mareșalul Ney, scoțând sabia, strigă cu o
voce care se auzi până departe:
— Înainte!
Porni prin fum cu vreo doi-trei ofițeri. Noi alergam toți, cu cartușiera
bălăbănind pe șale și cu arma pregătită. Îndărăt, departe de tot, tobele băteau de
atac, mareșalul nu se mai vedea și abia îl descoperirăm lângă un hangar care
desparte grădina de șosea, călare, în fața porții mari. Pesemne că alții încercaseră
înainte să forțeze poarta, căci lângă ea, până în mijlocul drumului, se înălțau
grămezi de morți, de grinzi, de pietre și de dărâmături. Se trăgea din toate
spărturile clădirii, nu simțeai decât mirosul greu al prafului de pușcă.
— Spargeți-mi-o! strigă mareșalul schimbat la față.
Iar noi toți, câte cincisprezece, câte douăzeci, aruncam puștile, ridicam
grinzile și le împingeam în poartă, care scârțâia pocnind ca tunetul. Ziceai c-o să
cadă la fiecare lovitură. Printre scândurile ei, se vedea înăuntru pietrele de drum
îngrămădite până sus. Era numai găuri. Ne-ar fi strivit dacă ar fi căzut, dar furia
ne orbea. Nu mai aveam chip de oameni; unii nu mai aveau chipie, alții erau
rupți, rămași aproape în cămașă și le curgea sângele pe mâini și de-a lungul
coapselor; iar prin răpăiala gloanțelor, mai cădeau și mitralii trimise de pe
costișă, care făceau praf pietrele din jurul nostru.
Mă uitam, dar nu-l mai vedeam pe Buche, nici pe Zébédé, nici pe nimeni din
companie. Mareșalul plecase și el. Îndârjirea noastră creștea. Și pe când grinzile
umblau de colo până colo, iar noi turbam văzând că poarta nu vrea să se spargă,
izbucniră deodată în curte strigătele de: Trăiască Împăratul! într-un tumult
înspăimântător. Am înțeles toți că trupele noastre erau în fermă; ne-am grăbit să
lăsăm grinzile și să ne luăm puștile, să sărim prin spărturi în grădină ca să vedem
pe unde intraseră ceilalți. Intraseră prin dosul fermei, printr-o poartă care dădea
într-o șură. Intram unul câte unul ca niște haite de lupi. Interiorul vechii clădiri,
pline de paie, de hambare cu fân, de grajduri acoperite cu stuf, semăna cu un cuib
plin de sânge pe unde au trecut ulii.
Pe gunoiștea mare din mijlocul curții, erau străpunși germanii, care strigau și
înjurau sălbatic.
Mergeam la întâmplare prin măcel. Auzeam, de asemenea, strigând: „Joseph!
Joseph!” și mă uitam gândind: „Mă cheamă Buche.” În clipa aceea, îl zării la
dreapta, în fața ușii unei magazii de lemne, încrucișând baioneta cu vreo cinci-
șase de-ai noștri. Îl văzui în același timp pe Zébédé, căci compania noastră se
afla în colțul acela, și, alergând în ajutorul lui Buche, strigai:
— Zébédé!
Apoi, croindu-mi drum prin înghesuială:
— Ce e? îl întrebai pe Buche.
— Vor să-mi măcelărească prizonierii.
Îi luai partea. Ceilalți, furioși cum erau, își încărcau puștile ca să ne ucidă;
erau niște voltijori din alt batalion. Zébédé veni cu mai mulți oameni din
companie și, fără să știe despre ce e vorba, îl apucă de gât pe unul din cei mai
turbați, strigând:
— Mă cheamă Zébédé, sergent în regimentul 6 de infanterie ușoară… O să ne
lămurim noi, după bătălie.
Atunci ceilalți plecară și Zébédé mă întrebă:
— Ce-i, Joseph?
Îi spusei că avem prizonieri și îndată se făcu alb la față de mânie împotriva
noastră, dar, când intră în magazie, văzu un sergent-major bătrân care-i întindea
sabia în tăcere și un soldat care spunea pe nemțește:
— Lăsați-mi viața, francezi!… Nu-mi luați viața!
Într-un asemenea moment, când țipetele celor uciși răsunau încă în curte, asta-
ți muia inima. Zébédé le spuse:
— Bine… vă primesc ca prizonieri.
 Ieși afară și trase ușa. Nu plecarăm de-acolo până în momentul când tobele
bătură adunarea. Atunci, pe când oamenii reintrau în rânduri, Zébédé îl preveni
pe căpitanul Florentin că aveam prizonieri un sergent-major și un soldat. Fură
scoși, traversară curtea dezarmați și fură băgați într-o cameră cu vreo trei-patru
alții: asta era tot ce rămăsese din cele două batalioane Nassau însărcinate cu
apărarea fermei Haie-Sainte.
În vremea asta, două alte batalioane Nassau, care veneau în ajutorul
camarazilor lor, fuseseră măcelărite afară de către cuirasierii noștri, așa încât, în
momentul acela, victoria era a noastră; eram stăpâni pe principalul avanpost al
englezilor, puteam să începem atacurile mari la centru, să-i tăiem inamicului
șoseaua spre Bruxelles și să-l zvârlim pe drumurile proaste din pădurea Soignes.
Fusese greu, dar ce era principal în bătălie se făcuse. Aflându-ne la două sute de
pași de linia englezilor, bine adăpostiți, puteam să ne aruncăm pe ei și, fără să
vreau să ne laud, cred că la baionetă și bine sprijiniți de cavaleria noastră, le-am
fi străpuns frontul; bine grupați, nu ne trebuia mai mult de o oră ca să terminăm.
Dar, în timp ce noi ne bucuram, în timp ce ofițerii, soldații, toboșarii,
trâmbițașii, încă claie peste grămadă pe ruine, nu se gândeau decât să-și întindă
picioarele, să-și tragă răsuflarea, să se veselească, se răspândi deodată vestea că
sosesc prusienii, c-au să ne atace pe flanc, că vom avea două bătălii de dat, una
în față și cealaltă la dreapta, și că riscăm să fim înconjurați de forțe de două ori
mai mari decât a noastră.
Era o veste groaznică; ei bine, erau unii fără judecată care spuneau:
— Cu atât mai bine! Las’ să vină prusienii… o să-i zdrobim pe toți odată!
Dar oamenii care nu-și pierduseră capul au înțeles numaidecât ce greșeală
făcusem că nu profitasem de victoria noastră de la Ligny și-i lăsasem pe prusieni
să plece liniștiți în timpul nopții, fără să trimitem cavaleria după ei, cum se face
întotdeauna. Se poate spune, fără ocol, că această mare greșeală este cauza
dezastrului nostru de la Waterloo! Îl trimisese împăratul a doua zi, la amiază, pe
mareșalul Grouchy cu treizeci și două de mii de oameni în căutarea prusienilor,
dar era mult prea târziu: avuseseră timpul, în cincisprezece ore, să se formeze din
nou, să ia avans și să se înțeleagă cu englezii. Trebuie știut că a doua zi după
Ligny, prusienii mai aveau nouăzeci de mii de oameni, din care treizeci de mii
trupe proaspete, și două sute șaptezeci și cinci de tunuri. Cu o asemenea armată,
puteau să facă ce le place; puteau chiar să poarte o a doua bătălie cu împăratul;
dar ceea ce le plăcea mai mult era să ne atace pe flanc, în vreme ce noi eram cu
gândul la englezi. E așa de limpede și de simplu, încât nu e de înțeles că unor
oameni li se pare uimitor. Blücher ne jucase aceeași festă la Leipzig, și acum ne-
o juca din nou, lăsându-l pe Grouchy să-l urmărească departe în urmă. Putea
Grouchy să-l silească să se întoarcă împotrivă-i, când Blücher voia să meargă
înainte? Putea să-l împiedice să lase treizeci-patruzeci de mii de oameni, ca să
oprească trupele care-l urmăreau, și să alerge cu restul în ajutorul lui Wellington?
Singura noastră speranță era să se fi trimis ordin lui Grouchy să ne ajungă din
urmă pe noi și el să sosească în urma prusienilor; dar Împăratul nu trimisese
acest ordin.
Cum bine vă închipuiți, nu nouă, simpli soldați, ne veneau asemenea gânduri,
ci ofițerilor, generalilor noștri; noi nu știam nimic; stăteam acolo ca niște
mielușei care nu bănuiesc că li se apropie ceasul.
În sfârșit, v-am spus tot ce gândesc, și acum am să vă povestesc restul bătăliei,
după câte am văzut eu însumi, ca să știe toți ce știu eu.
 XXI

Îndată după vestea sosirii prusienilor, bătură tobele de adunare; batalioanele

se descâlciră, al nostru, împreună cu altul din brigada Quiot, rămaseră să
păzească ferma Haie-Sainte, iar tot restul continuă drumul, ca să se alăture
corpului de armată al generalului d’Erlon, care înainta din nou în vâlcea și
încerca să-i învăluie pe englezi pe la stânga. Cele două batalioane ale noastre se
grăbiră să închidă la loc ușile și să astupe spărturile cum putură, cu grinzi și cu
pietre de pavaj. Fură puși oameni la pândă la toate găurile pe care le făcuseră
dușmanii înspre livadă și înspre șosea.
Zébédé, Buche și cu mine furăm postați împreună cu restul companiei
deasupra unui staul, la colțul fermei, la o mie sau o mie două sute de pași de
Hougoumont. Văd și acum găurile din zid, la înălțimea omului, făcute în șir de
germani ca să apere livada. Pe măsură ce urcam, vedeam prin găuri linia noastră
de bătaie, șoseaua națională dintre Bruxelles și Charleroi, fermele mici de La
Belle-Aliance, Rossomme și Gros Caillou care o mărgineau din loc în loc,
vechea gardă cu arma la umăr de-a curmezișul șoselei, statul-major pe o moviliță
la stânga; și mai departe, în aceeași direcție, îndărătul râpei de la Planchenois,
fumul alb care se resfira deasupra copacilor și se împrospăta mereu: era atacul
corpului întâi al prusienilor.
Am aflat mai târziu că Împăratul trimisese zece mii de oameni sub ordinele lui
Lobau, ca să-i oprească. Lupta începuse, dar vechea gardă și tânăra gardă,
cuirasierii lui Milhaud, cei ai lui Kellermann și vânătorii lui Lefebvre-
Desnoëttes, așadar toată splendida noastră cavalerie, rămăsese pe poziție: marea,
adevărata bătălie era tot împotriva englezilor.
Ce de gânduri îți veneau în fața acestui tablou măreț și a câmpiei imense, pe
care Împăratul o vedea probabil în minte, mai bine decât noi cu propriii noștri
ochi! Am fi stat acolo ceasuri întregi, dacă n-ar fi urcat deodată căpitanul
Florentin.
— Ei, da’ ce faceți aici? exclamă el; doar n-avem de gând să apărăm șoseaua
împotriva gărzii! Haide… mai repede… găuriți zidul dinspre inamic.
Apucarăm toți cazmalele și târnăcoapele lăsate de germani pe podea și
făcurăm găuri în zidul de pe creastă. Nu dură niciun sfert de ceas, și văzurăm
acum lupta de la Hougoumont: clădirile în flăcări, obuzele care explodau din
secundă în secundă în dărâmături, vânătorii scoțieni ascunși pe drumul dindărăt;
și, la dreapta noastră, foarte aproape de noi, la două bătăi de pușcă, englezii care-
și retrăgeau prima linie de la centru și-și duceau mai sus tunurile, pe care
tiraliorii noștri începuseră să le scoată din funcție. Dar restul liniei lor nu mișca,
aveau careuri roșii și careuri negre ca la tabla de șah, unele în fața, altele în
spatele drumului adâncit; careurile se apropiau prin colțuri; pentru a le ataca,
trebuia să treci prin focurile lor încrucișate; tunurile le rămăseseră pe poziție la
marginea platoului; mai departe, în cuta costișei de la Mont-Saint-Jean, cavaleria
lor aștepta.
Poziția englezilor îmi păru mai solidă încă decât de dimineața; și cum și-așa
nu izbândisem împotriva aripii lor stângi, cum prusienii ne atacau, pe flanc, îmi
veni pentru prima dată gândul că nu eram siguri de câștigarea bătăliei. Văzui în
închipuire debandada noastră înspăimântătoare – dacă pierdeam din nefericire
bătălia – între două armate, una în față și alta în flanc, apoi a doua invazie,
birurile forțate, asediul orașelor întărite, întoarcerea emigranților și răzbunările.
Mă simții pălind la gândurile astea.
În aceeași clipă, strigătele de Trăiască Împăratul! se înălțau cu miile îndărătul
nostru. Buche se afla lângă mine în colțul podului; striga împreună cu toți
camarazii Trăiască Împăratul! și, aplecându-mă peste umărul lui, văzui toată
cavaleria noastră de pe aripa dreaptă: cuirasierii lui Milhaud, lăncierii și vânătorii
din gardă, mai mult de cinci mii de oameni care înaintau la trap; traversară pieziș
șoseaua și coborâră în vâlcea între Hougoumont și Haie-Sainte. Înțelesei că
aveau să atace careurile engleze și că era în joc soarta noastră.
Comandanții tunurilor engleze comandau cu o voce atât de pătrunzătoare,
încât îi auzeau cu tot tumultul și cu toate strigătele nenumărate de Trăiască
Împăratul!
A fost un moment înfricoșător, când cuirasierii noștri au trecut în vâlcea; parc-
am văzut un puhoi la topirea zăpezilor, când soarele sclipește pe miliardele de
sloiuri. Caii cu sacul mare, albastru, pe crupă, își întindeau toți laolaltă șoldul ca
niște cerbi, desfundând pământul, trâmbițele sunau sălbatic în mijlocul răpăielii
surde; și în clipa când treceau, prima descărcătură de mitralii făcea să tremure
hangarul nostru vechi. Vântul sufla dinspre Hougoumont și umplea de fum toate
deschizăturile; noi ne plecam în afară: a doua descărcătură, apoi a treia veniră
una după alta.
Prin fum îi vedeam pe tunarii englezi lăsându-și tunurile și fugind cu atelajele;
și numaidecât cuirasierii noștri căzură peste careuri, din care se vedeau inamicii
trăgând în zigzag de-a lungul costișei. Nu mai auzeai decât o rumoare imensă,
gemete, zăngănituri fără sfârșit, nechezaturi, câte-o detunătură din când în când;
apoi din nou țipete, din nou rumoare, din nou gemete. Și prin fumul des care se
strângea lângă fermă, zeci de cai treceau ca niște umbre, cu coama zbârlită, iar
alții își târau călărețul cu piciorul prins în scară.
Asta a durat mai bine de-un ceas!
După cuirasierii lui Milhaud, sosiră lăncierii lui Lefebvre-Desnoëttes; după
lăncieri, cuirasierii lui Kellermann; după aceștia, grenadirii călare din gardă;
după grenadiri, dragonii… Toți urcau coasta în trap și se aruncau pe careuri cu
sabia scoasă, scoțând strigăte de: Trăiască Împăratul! care se înălțau până la cer.
 La fiecare șarjă nouă, ai fi zis că vor străpunge totul; dar când trâmbițele
sunau ralierea, când escadroanele se întorceau în galop claie peste grămadă –
urmărite de mitralii – ca să se formeze din nou la marginea platoului, vedeai
mereu liniile mari, roșii, nemișcate în fum ca niște ziduri.
Englezii sunt soldați buni. Trebuie spus însă că știau că Blücher le vine în
ajutor cu șaizeci de mii de oameni și, bineînțeles, gândul ăsta le dădea mult curaj.
Totuși, pe la ceasurile șase, le nimicisem jumătate din careuri; dar acum, caii
cuirasierilor noștri, istoviți de douăzeci de șarje făcute prin pământ gras și muiat
de ploaie, nu mai puteau înainta printre grămezile de morți.
Și se apropia seara… Câmpul mare de luptă dindărătul nostru se golea!…
Până la urmă câmpia cea mare unde avusesem tabăra în ajun rămăsese pustie, iar
acolo stătea vechea gardă singură de-a curmezișul drumului, cu arma la umăr;
toți plecaseră, la dreapta împotriva prusienilor, în față împotriva englezilor!
Ne priveam înspăimântați.
Se întunecase, când căpitanul Florentin se ivi la capătul scării, cu amândouă
mâinile pe podea, și ne strigă cu voce gravă:
— Pușcași, a venit ceasul să învingem sau să murim!
Îmi amintii că vorbele astea erau în proclamația Împăratului, și coborârăm toți
în șir. Nu era încă întuneric de tot, dar în curtea pustiită totul era cenușiu și
morții stăteau țepeni pe gunoiște și de-a lungul zidurilor.
Căpitanul ne rândui în dreapta curții, iar comandantul celuilalt batalion își
rândui oamenii pe stânga; tobele noastre răsunară pentru ultima dată în ocolul
vechi și noi trecurăm prin portița scundă dindărătul grădinii: a trebuit să ne
aplecăm unul după altul.
Afară, zidurile grădinii erau la pământ. De-a lungul dărâmăturilor, răniții își
bandajau unul capul, altul piciorul sau brațul; o cantinieră, cu căruța și cu
măgarul ei, cu o pălărie mare de paie turtită pe spate, stătea și ea în ungherul
acela; nu știu ce căuta aci nefericita. Mai mulți cai, doborâți de oboseală, cu
capul atârnând, plini de noroi și de sânge, arătau ca niște mârțoage bătrâne.
Ce diferență față de ce fusese de dimineață! atunci companiile soseau, ce-i
drept, pe jumătate nimicite, dar erau companii. Acum se apropia învălmășeala;
fuseseră de ajuns doar trei zile ca să ne aducă în aceeași stare în care eram la
Leipzig după un an. Rămășițele batalionului nostru și ale celuilalt formau doar
singure încă rânduri ordonate; și, ca să vă spun adevărul, ne cuprindea
îngrijorarea.
Când oamenii n-au mâncat din ajun, când au luptat toată ziua, și când seara,
după ce și-au istovit toate forțele, sunt cuprinși de tremurul foamei, vine și frica,
cei mai curajoși pierd nădejdea; toate retragerile noastre mari, atât de
dezastruoase, de-aci vin.
 Și totuși, orice s-ar spune, nu eram învinși, cuirasierii rezistau încă pe platou;
din toate părțile, prin vuietul canonadei și al tumultului, nu se auzea decât
strigătul:
— Sosește garda!
A! da, garda sosea… sosea până la urmă! Vedeam de departe, pe șoseaua
principală, cum înaintau în ordine perfectă căciulile ei înalte.
Cei care n-au văzut garda sosind pe un câmp de bătaie nu vor ști niciodată ce
încredere pot avea oamenii într-un corp de elită, respectul, ca să zic așa, pe care
ți-l impun curajul și forța. Soldații din vechea gardă erau aproape toți foști țărani
dinainte de Republică, oameni de cel puțin un metru optzeci înălțime, osoși, bine
croiți; pe vremuri mânaseră plugul pentru mănăstire sau pentru castel; mai târziu,
se ridicaseră în masă cu tot poporul; plecaseră în Germania, în Olanda, în Italia,
în Egipt, în Polonia, în Spania, în Rusia, mai întâi sub comanda lui Kléber,
Hoche, Marceau; apoi sub Napoleon, care-i menaja și le dădea un supliment de
soldă. Ei se considerau oarecum ca proprietarii unei ferme mari, care trebuie
apărată și chiar mărită din ce în ce mai mult. Asta îi făcea să ia bine în seamă
lucrurile, își apărau propriul lor bun. Nu mai știau de părinți, de veri, de oamenii
din sat; nu mai știau decât de Împăratul, care era Dumnezeul lor! și mai la urmă
îl adoptaseră pe regele Romei ca să moștenească totul împreună cu ei, să-i
întrețină și să le cinstească bătrânețea. Erau nemaipomeniți; erau atât de deprinși
să meargă, să se alinieze, să încarce arma, să tragă, să atace cu baioneta, încât
astea se făceau oarecum de la sine, după nevoie. Când înaintau cu arma la umăr,
cu căciulile lor mari, cu jiletcile albe, cu jambiere, păreau toți la fel; vedeai bine
că înaintează brațul drept al Împăratului. Când se spunea în rânduri: „Iese garda
la atac!” era ca și când ai fi spus: „Bătălia e câștigată!” Dar în momentul acela,
după măcelul dinainte, după ce fuseseră respinse atacurile năprasnice, văzând că
prusienii tabără pe flancul nostru, ne spuneam, ce-i drept: „E lovitura cea mai
tare!” Dar ne gândeam: „Dacă dă greș, totul e pierdut!”
Iată de ce priveam toți cum venea la pas garda pe șosea. Tot Ney o conducea,
cum condusese atacul cuirasierilor. Împăratul știa bine că nimeni nu putea
conduce garda mai bine ca Ney, numai că ar fi trebuit s-o trimită cu un ceas mai
devreme, când cuirasierii noștri intraseră în careurile prusiene; atunci totul ar fi
fost câștigat. Dar Împăratul ținea la gardă ca la ochii din cap; dacă ar fi avut
garda cu el cinci zile mai târziu la Paris, Lafayette și ceilalți n-ar fi rămas multă
vreme acasă ca să-l destituie; dar n-o mai avea!
De aceea, prin urmare, așteptase atâta vreme până s-o trimită. Nădăjduia că
Ney și cavaleria vor sparge frontul, sau că cei treizeci și două de mii de oameni
ai lui Grouchy vor veni auzind bubuitul tunului și că-i va trimite în locul gărzii,
fiindcă poți oricând înlocui treizeci ori patruzeci de mii de oameni prin recrutare,
pe câtă vreme pentru a avea o asemenea gardă trebuie să începi la douăzeci și
cinci de ani și să câștigi cincizeci de victorii; ceea ce rămâne mai bun, mai solid,
mai tare, e garda.
Ei bine! garda sosea… o vedeam. Ney, bătrânul Friant și vreo trei-patru alții
mergeau în frunte. Altceva nu mai vedeam; tot restul, detunăturile,
împușcăturile, strigătele răniților, le uitasem parcă pe toate. Dar asta nu dură
mult, căci englezii înțeleseseră și ei că acum e vorba de lovitura cea mare; se
grăbeau să-și strângă toate forțele ca să-i facă față.
Ai fi zis că, la stânga noastră, câmpul de bătaie era gol; puștile nu mai
trăgeau, fie că se terminaseră munițiile, fie că inamicul se rânduia într-o nouă
formație. La dreapta, dimpotrivă, înspre Frichemont, canonada se întețea, de
parcă toată bătălia se mutase acolo; nu îndrăzneam să ne spunem: „Ne atacă
prusienii… încă o armată care vine să ne zdrobească!” Nu, gândul ăsta ni se
părea înspăimântător, când deodată un ofițer de stat-major trecu ca un fulger,
strigând:
— Grouchy!… sosește mareșalul Grouchy!
Era în momentul când cele patru batalioane ale gărzii o luau pe stânga șoselei,
ca să urce îndărătul livezii și să înceapă atacul.
De câte ori, de cincizeci de ani încoace nu am revăzut în minte atacul ăsta de
seară, și de câte ori nu l-am auzit povestit de alții! Când asculți povestirile astea,
îți vine să crezi că garda era singură, că înainta ca niște rânduri de uluci și că pe
ea cădeau toate mitraliile. De fapt, totul se petrecea în cea mai mare
învălmășeală; atacul ăsta înfricoșător, era al întregii noastre armate, al tuturor
rămășițelor din aripa stângă și din centru, al cavaleriei câtă rămăsese după ce
fusese istovită în șase ore de luptă, al fiecărui om care se mai putea ține pe
picioare și ridica mâna; era al infanteriei lui Reille, care se concentra pe stânga,
era al nostru în jurul fermei Haie-Sainte, era al oricui mai avea viață și nu voia să
fie măcelărit.
Și să nu vină cineva să spună că am fost prinși de spaime cumplite și că voiam
să ne luăm tălpășița ca niște lași, asta nu-i adevărat! Când se răspândi zvonul că
vine Grouchy, până și răniții se ridicară și intrară în rând; ai fi zis că o suflare îi
face să meargă și pe morți; toți nefericiții întinși îndărătul fermei Haie-Sainte, cu
capul, cu brațul, cu piciorul bandajat, cu veșmintele rupte și pline de sânge,
oricine putea să pună un picior înaintea celuilalt se alătură gărzii, care trecea prin
fața spărturilor din grădină, și fiecare își pregăti ultimul cartuș.
Tobele băteau de atac, tunurile noastre începuseră iar să bubuie. Pe costișă era
tăcere; șiruri de tunuri englezești rămăseseră părăsite, ai fi zis că ceilalți au plecat
și abia când căciulile începură să se ridice pe platou, vreo cinci-șase salve de
mitralii ne înștiințară că ne așteptau.
Atunci am înțeles că toți englezii, germanii, belgienii, hanovrezii, toți cei pe
care-i tăiasem cu sabia și-i doborâsem de dimineață până acum, se strânseseră
din nou îndărătul liniei și că peste ei trebuia să trecem. Mulți răniți se retraseră în
momentul acela; iar garda, pe care cădea grosul răpăielii, înaintă aproape singură
prin gloanțe și mitralii, răsturnând totul în cale; dar se strângea din ce în ce mai
mult și scădea văzând cu ochii. După douăzeci de minute, toți ofițerii ei călare
erau dați jos de pe cal; garda se opri în fața unor salve atât de înspăimântătoare
încât noi înșine, la două sute de pași îndărăt, nu ne mai auzeam propriile noastre
împușcături, credeam că ni se pare că tragem.
Până la urmă, toată grămada asta de dușmani, din față, din dreapta, din stânga,
se ridică, având pe flancuri cavaleria, și se aruncă pe noi. Cele patru batalioane
ale gărzii, reduse de la patru mii de oameni la o mie două sute, nu putură ține
piept unui asemenea atac și dădură încet înapoi; ne retraserăm și noi apărându-ne
cu pușca și cu baioneta.
Văzuserăm noi lupte și mai înfricoșătoare, dar aceasta era cea din urmă.
Când am ajuns la marginea platoului ca să coborâm, pe toată câmpia de jos,
acum întunecată, trupele erau învălmășite și în dezordine; oamenii se risipeau și
plecau, unii pe jos, alții călare; un singur batalion din gardă, format în careu
lângă fermă, și alte trei batalioane mai departe, cu un alt careu din gardă, la
răspântia de la Planchenois, stăteau nemișcate ca niște clădiri de zid când se
revarsă apele care iau totul cu ele! Toți plecau: husari, vânători, cuirasieri,
artilerie, infanterie, de-a valma pe șosea, peste câmp, ca o armată de barbari care
o ia la fugă. De-a lungul râpei de la Planchenois, cerul întunecat era luminat de
împușcături; singur careul gărzii mai rezista împotriva lui Bulow și-l împiedica
să ne taie drumul, dar mai aproape de noi, alți prusieni – trupe de cavalerie –
coborau în vâlcea, ca un fluviu care trece peste stăvilare. Bătrânul Blücher sosise
și el cu patruzeci de mii de oameni; împingea înapoi aripa noastră dreaptă și o
făcea să se risipească înaintea lui.
Ce pot să vă mai spun? Era potopul… Eram înconjurați peste tot; englezii ne
împingeau în vâlcea, iar în vâlcea sosea Blücher. Generalii și ofițerii noștri,
Împăratul chiar, n-aveau altă scăpare decât să se așeze într-un careu; și lumea
spune că noi, soldații, bieți amărâți, intrasem în panică! Nu s-a mai pomenit
asemenea nedreptate.
Alergam spre fermă cu Buche și cu alți cinci-șase camarazi; obuzele uruiau în
jurul nostru explodând, și ajunserăm ca niște pierduți lângă șoseaua pe care și
goneau englezi călare, strigându-și între ei: „No quarter! no quarter!” 79
În momentul acela, careul gărzii începu să se retragă; trăgea din toate părțile
ca să-i îndepărteze pe nefericiții care voiau să pătrundă înăuntru; doar ofițerii și
generalii puteau găsi scăpare.
Ce n-am să uit niciodată, de-aș trăi și o mie de ani, sunt țipetele nemăsurate,
nesfârșite, care umpleau valea pe o întindere de mai bine de-o leghe, și, departe
79
Fără cruțare! Fără cruțare! (engl.).
de tot, toba grenadirilor care bătea ca toaca de alarmă într-un incendiu; dar era
mult mai groaznic, era ultimul apel al Franței, al acestui popor curajos și mândru,
era vocea patriei care spunea: „Ajutor, copii! mă sfârșesc!” Nu, nu sunt în stare
să vă zugrăvesc lucrurile astea!… Răpăitul tobei vechii gărzi, în mijlocul
dezastrului nostru, era ceva înduioșător și înspăimântător. Plângeam cu hohote ca
un copil; Buche mă trăgea, iar eu îi strigam:
— Lasă-mă, Jean… suntem pierduți… am pierdut totul!…
Nu mă mai gândeam la Catherine, la domnul Goulden, la Phalsbourg. Dacă
mă mir azi de ceva e că n-am fost măcelăriți de o sută de ori pe șoseaua asta pe
care treceau șiruri întregi de englezi și de prusieni. Poate că ne luau drept
germani, ori poate alergau după Împărat, căci toți sperau să-l prindă.
În fața micii ferme Rossomme, a trebuit s-o luăm la dreapta pe câmp: acolo
ultimul careu al gărzii rezista încă atacului prusienilor; dar nu mai ținu mult,
căci, după douăzeci de minute, dușmanii se revărsau pe șosea, vânătorii prusieni
umblau în bande să pună mâna pe cei care se depărtau sau care rămâneau în
urmă. S-ar fi zis că șoseaua era un pod și că toți cei care nu mergeau pe ea
cădeau în prăpastie.
Când am coborât râpa, îndărătul cârciumii Passe-Avant, niște husari prusieni
tăbărâră pe noi. Nu erau mai mulți de cinci-șase și ne strigau să ne predăm; dar
dacă le-am fi dat pușca, ne-ar fi tăiat cu sabia. Țintirăm țeava puștii spre ei și,
văzând că nu suntem răniți, plecară mai departe. Asta ne obligă s-o luăm iar pe
șoseaua plină de strigăte și de tumult, care se auzeau la cel puțin două leghe;
cavaleria, infanteria, artileria, ambulanțele, bagajele, toate de-a valma, se târau
pe șosea, urlând, lovind, nechezând și plângând. Nu, nici chiar la Leipzig n-am
văzut asemenea tablou. Luna se înălța deasupra pădurilor, îndărătul satului
Planchenois, luminând mulțimea asta de chipie, de căciuli înalte, de coifuri, de
săbii, de baionete, de chesoane răsturnate, de tunuri oprite; și din minut în minut
îngrămădeala creștea; urlete tânguitoare se auzeau de la un capăt la altul al
șirului, urcau și coborau costișele și se pierdeau în depărtare ca un suspin. Dar
lucrul cel mai trist erau strigătele femeilor – al nenorocitelor care însoțesc
armatele – când erau îmbrâncite și aruncate în șanț cu căruțele lor cu tot; scoteau
niște țipete care se auzeau pe deasupra tumultului imens, și nimeni nu întorcea
capul, niciun bărbat nu cobora să le întindă mâna: Fiecare pentru sine! Te
strivesc, n-am ce-ți face; eu sunt mai tare. Țipi?… Puțin îmi pasă!… Feriți!…
feriți!… eu sunt călare… lovesc!… Faceți loc… să scap eu!… Și ceilalți fac ca
mine!… Loc pentru Împăratul!… Loc pentru mareșalul!… Cel mai tare îl
strivește pe cel mai slab… forța e totul pe lume! La drum!… la drum!… Să
strivească tunurile totul în cale, numai să le salvăm! Tunurile nu mai înaintează?
… Să fie deshămați caii, să se taie hamurile și să biciuim caii care ne duc!… Să
meargă cât pot, și apoi n-au decât să crape!… Ce ne pasă de ceilalți? Dacă nu
suntem cei mai tari, atunci vine rândul nostru să fim striviți, o să strigăm și
nimeni n-o să se sinchisească de strigătele noastre!… Să scape cine poate… și
trăiască Împăratul!… Dar Împăratul a murit!
Toată lumea credea că Împăratul murise odată cu vechea gardă; lucrul părea
firesc.
Cavaleria prusiană trecea în șiruri, cu sabia scoasă, strigând: „Ura!” Părea că
ne escortează și tăia cu sabia pe oricine se depărta de șosea, nu făcea prizonieri și
nu ataca nici coloana în masă; câteva împușcături porneau spre ea de la dreapta și
de la stânga. Îndărăt, foarte departe, se vedea o flacără roșie în întuneric: ardea
ferma Caillou.
Grăbeam pasul; oboseala, foamea, disperarea ne doborau, am fi dorit moartea;
și totuși speranța că vom scăpa ne susținea. Buche îmi spunea din mers:
— Joseph, să ne sprijinim unul pe altul! Eu n-am să te las niciodată.
Iar eu îi răspundeam:
— O să murim împreună… Nu mă mai țin picioarele… e prea groaznic… Ar
fi mai bine să ne lungim pe jos.
— Nu… să mergem înainte zicea el; prusienii nu fac prizonieri. Uite…
nimicesc totul fără cruțare, cum făceam și noi la Ligny.
Mergeam tot pe șosea împreună cu alte mii de oameni posomorâți, abătuți,
care se întorceau totuși cu toții și se strângeau laolaltă ca să tragă, când vreun
escadron prusian se apropia prea mult. Eram, vasăzică, cei mai hotărâți, cei mai
solizi. Din loc în loc, dădeam de afete, de tunuri, de chesoane părăsite; șanțurile
din dreapta și din stânga erau pline de cartușiere, de puști, de săbii: oamenii
aruncaseră totul ca să meargă mai repede!
Dar ce era mai groaznic, erau căruțele mari de ambulanță, oprite în mijlocul
șoselei și pline de răniți. Vizitiii tăiaseră hățurile și fugiseră pe cai, de teamă să
nu fie prinși. Nenorociții de răniți, pe jumătate morți, cu brațele atârnând, care se
uitau cu un aer disperat la noi cum treceam, îmi apar astăzi, când mă gândesc la
ei, ca niște smocuri de paie și de fân rămase agățate de mărăcini după inundație,
când lumea spune: „Iată ce-am recoltat… iată bucatele noastre… iată ce ne-a
lăsat potopul!” Ah! multe asemenea gânduri am avut de cincizeci de ani încoace!
Ce mă îndurera mai mult în mijlocul prăpădului, ce-mi sfâșia inima, era faptul
că nu mai vedeam niciun soldat din batalion, afară de noi. Îmi spuneam: „Nu se
poate totuși să fi murit cu toții!” și ziceam:
— Jean, dacă l-aș găsi pe Zébédé, asta mi-ar da curaj!
Dar el nu-mi răspundea la asta, ci spunea:
— Să facem ce-om putea să scăpăm cu viață, Joseph! Eu, dacă am norocul să
mai văd Harbergul, n-am să mă mai plâng că mâncăm cartofi… Nu… nu… m-a
pedepsit Dumnezeu… Am să fiu prea mulțumit să muncesc și să mă duc la
pădure cu securea pe umăr. Numai să nu mă întorc acasă schilodit și să nu fiu
silit să întind mâna la marginea drumului mare ca să trăiesc, ca atâția alții! Să
facem ce-om putea să scăpăm teferi.
Găseam că judecă sănătos.
Pe la ceasurile zece și jumătate ne apropiam de Genappe; de departe se auzeau
strigăte înfricoșătoare. Cum se aprinseseră focuri de paie în mijlocul uliței mari
ca să se lumineze învălmășeala, vedeam acolo casele și ulițele așa de înghesuite
de oameni, de cai și de bagaje, că nu puteai face un pas înainte. Ne dădurăm
îndată seama că prusienii au să sosească dintr-un moment într-altul, că au să aibă
tunuri, și că e mai bine, pentru noi, să ocolim satul decât să fim făcuți prizonieri
în masă. Așa că o luarăm la stânga, prin lanul de grâu, împreună cu mulți alții.
Trecurăm râul Thy, cu apa până la brâu, și ajunserăm către miezul nopții la cele
două case de la Quatre-Bras.
Făcusem bine că nu intrasem în Genappe, căci și auzeam tunurile prusienilor
bătând satul precum și salvele de pușcă. Soseau de asemenea mulți fugari pe
șosea: cuirasieri, lăncieri, vânători… Niciunul nu se oprea!
Foamea ne chinuia groaznic. Ne închipuiam noi că în casele astea nu mai era
demult nimic de mâncare, totuși intrarăm în cea din stânga. Pe podea erau
așternute paie, pe care erau întinși răniți. Abia deschiserăm ușa, că începură toți
să strige… și, ca să spunem adevărul, mirosul era atât de rău, încât ieșirăm îndată
și luarăm din nou drumul spre Charleroi.
Luna era splendidă. Descoperirăm la dreapta, în lanul de grâu, o mulțime de
morți care nu fuseseră îngropați. Buche coborî într-o brazdă, unde se vedeau
întinși la douăzeci și cinci de pași mai departe vreo doi-trei englezi. Mă întrebam
ce vrea să facă printre morți, când se întoarse cu o ploscă de tinichea, pe care o
scutura lângă ureche, și-mi spuse:
— Joseph… e plină!
Dar înainte de a o destupa, o muie în șanțul plin de apă, apoi o deschise și bău
zicând:
— E rachiu!
Mi-o dădu și mie și băui și eu. Simțeam că-mi dă viață și-i dădui înapoi plosca
pe jumătate plină, mulțumind Domnului de gândul bun pe care ni-l dăduse.
Ne uitam în toate părțile să vedem dacă morții n-au cumva și pâine. Dar cum
tumultul creștea și cum nu mai eram mulți ca să rezistăm atacurilor prusienilor
dacă ne-ar fi înconjurat, plecarăm iarăși, plini de forță și de curaj. Rachiul ne
făcea să le vedem toate trandafirii; eu ziceam:
— Jean, acuma ce-a fost mai groaznic a trecut; o să mai apucăm să vedem
odată Phalsbourgul și Harbergul. Suntem pe o șosea bună care ne duce în Franța.
Dacă am fi învins, am fi fost siliți să mergem mai departe până în inima
Germaniei. Ar fi trebuit să-i batem pe austrieci și pe ruși; și dacă am fi avut
norocul să scăpăm, ne-am fi întors veterani, cu părul cărunt, ca să stăm în
garnizoană la Petite-Pierre sau aiurea.
Asemenea gânduri urâte îmi treceau prin cap; dar asta nu mă împiedica să
merg cu mai mult curaj, iar Buche zicea:
— Bine fac englezii că au la ei ploști de tinichea; dacă n-aș fi văzut tinicheaua
lucind la lună, nu mi-ar fi dat niciodată în gând să mă duc să văd.
Pe când vorbeam astfel, treceau mereu călăreți pe lângă noi; caii lor aproape
că nu se mai țineau pe picioare, dar atâta îi loveau și-i împungeau cu pintenii
încât îi făceau totuși să meargă. Zgomotul prăpădului începea iar în depărtare,
odată cu împușcăturile; noroc că noi aveam un avans mare.
Să fi fost unu noaptea, ne și credeam scăpați, când Buche îmi spuse deodată:
— Joseph… uite niște prusieni!
Și când m-am uitat îndărătul nostru, am văzut la lumina lunii cinci husari în
negru din același regiment cu cei care-l ciopârțiseră pe Klipfel cu un an înainte;
asta nu mi-a mirosit a bine.
— Ți-e încărcată pușca? l-am întrebat pe Buche.
— Da.
— Ei, atunci, să așteptăm… Trebuie să ne apărăm… eu nu mă predau.
— Nici eu, zise el, tot mai bine să mor decât să mă duc prizonier.
În momentul acela ofițerul prusian ne strigă pe un ton semeț:
— Puneți armele jos!
Dar Buche, în loc să aștepte ca mine, îi descărcă pușca în piept.
Atunci ceilalți patru tăbărâră pe noi. Pe Buche căzu o lovitură de sabie care-i
despică chipiul până la cozoroc, dar el, dând cu baioneta, îl ucise pe cel care-l
rănise. Mai rămăseseră trei. Pușca mea era încărcată. Buche se sprijinea cu
spatele de un nuc; de câte ori prusienii, care se dăduseră înapoi, voiau să se
apropie, eu îi luam la ochi: niciunul din ei nu voia să fie ucis cel dintâi. Și cum
așteptam așa, Buche cu baioneta și eu cu pușca gata de tras, auzirăm un galop pe
șosea; asta ne înspăimântă, căci credeam că sunt tot prusieni, dar erau lăncieri
de-ai noștri. Husarii o luară atunci prin lanul de grâu la dreapta, în vreme ce
Buche se grăbea să-și încarce iar arma.
Lăncierii noștri trecură și noi fugirăm după ei. Un ofițer care era cu ei ne
spuse că Împăratul a plecat la Paris, și că regele Jérôme 80 a preluat comanda
armatei.
Buche avea toată pielea capului despicată, dar osul era sănătos; îi curgea
sângele pe obraji. Își legă capul cu batista și, de-acolo înainte, nu mai întâlnirăm
prusieni.

80
Jérôme Bonaparte (1784–1860), unul din frații lui Napoleon, fusese făcut de acesta rege al
Westfaliei (1807–1813).
 Abia pe la ceasurile două, când eram așa de sleiți de puteri că aproape nu mai
puteam merge, văzurăm pe stânga, la vreo cinci-șase sute de pași de șosea, o
pădurice de fagi, iar Buche îmi spuse:
— Știi ce, Joseph, să intrăm acolo… Să ne culcăm și să dormim.
Altceva nu voiam nici eu.
Coborârăm până la pădure, trecând prin lanuri de ovăz, și intrarăm într-un
desiș stufos, numai copăcei mărunți unul lângă altul. Mai aveam amândoi
puștile, ranițele și cartușele. Puserăm ranița pe jos ca să avem pe ce ne rezema
capul; și se făcuse ziuă de mult, armata înfrântă trecea pe șosea de ceasuri
întregi, când ne trezirăm și pornirăm iarăși liniștit la drum.
 XXII

Un mare număr de camarazi și de răniți rămaseră la Gosselies, dar mulțimea

cea mare își continuă drumul și, pe la nouă dimineața, începeau să se vadă hăt
departe clopotnițele de la Charleroi, când deodată, se auziră vaiete și împușcături
la mai bine de o jumătate de leghe înaintea noastră. Toată coloana imensă de
nenorociți se opri strigând:
— Orașul își închide porțiile! suntem opriți aici…
Mâhnirea și disperarea se citeau pe toate fețele. Dar după o clipă se răspândi
zvonul că se apropiau niște convoaie cu merinde și că împărțirea hranei nu se va
face. Atunci mânia luă locul spaimei și nu se auzi de-a lungul șoselei decât un
strigăt:
— Să tăbărâm pe ei! Să-i ucidem pe cei care ne înfometează! Suntem trădați!
Cei mai temători, cei mai abătuți, începură să grăbească pasul ridicând sabia
sau încărcându-și pușca.
Se vedea dinainte că va fi un adevărat măcel, dacă vizitii și escorta se vor
preda. Buche însuși striga:
— Trebuie măcelăriți toți… suntem trădați!… Hai încoa, Joseph… Să ne
răzbunăm!…
Dar eu îl țineam de guler și-i strigam:
— Nu, Jean, nu!… ne-ajung atâtea măceluri… Am scăpat din toate; n-o să ne
lăsăm uciși tocmai aci de francezi. Hai încoa!…
El se zbătea. Totuși, până la urmă, când îi arătai un sat la stânga șoselei,
spunându-i: „Uite! ăsta-i drumul spre Harberg, uite case ca la Quatre-Vents!
Haidem mai degrabă acolo, să cerem pâine. Am bani și-o să putem cumpăra cu
siguranță. Hai încoa! Tot e mai bine decât să atacăm convoaiele ca o haită de
lupi”, se lăsă totuși convins. Mai străbăturăm o dată lanurile. Dacă nu ne-ar fi
îmboldit foamea, ne-am fi așezat după fiecare pas la marginea cărării. Dar după o
jumătate de ceas, ajunserăm, cu voia Domnului, în fața unui soi de ferme
părăsite, cu geamurile sparte, cu ușa larg deschisă, și cu mormane mari de
pământ negru în jur. Intrarăm în sală strigând:
— Nu-i nimeni pe-aici?
Izbeam în mobile cu patul puștii, dar nimeni nu răspundea. Mânia noastră
creștea, cu atât mai mult cu cât vedeam câțiva amărâți venind pe același drum ca
noi, și ne gândeam: „Vin să mănânce pâinea noastră!”
Vai, cei care n-au suferit asemenea lipsuri nu știu ce-i furia oamenilor. E
groaznic!… groaznic! Apucasem să spargem ușa unui dulap plin cu rufărie și
răscoleam totul cu baionetele, când o femeie bătrână ieși de sub o masă de
bucătărie, care acoperea intrarea în pivniță; plângea cu hohote și spunea:
— Doamne, Dumnezeule! ai milă de noi!
 Casa fusese jefuită în zori. Fuseseră luați caii; bărbatul dispăruse, argații
fugiseră. Cu toată furia noastră, vederea bietei bătrâne ne rușină și-i spusei:
— Nu-ți fie frică… nu suntem căpcăuni. Dar dă-ne pâine, că altfel pierim.
Ea, stând pe un scaun vechi, cu mâinile încrucișate pe genunchi, zicea:
— Nu mai am nimic. Au luat tot, Doamne Dumnezeule!… tot… tot!
Părul cărunt îi cădea pe obraji. Îmi venea să plâng și de ea și de noi.
— A! o să căutăm noi înșine, îi spusei lui Buche. Și trecurăm prin toate
odăile; totul fusese jefuit, nimicit.
Era să ies din nou când, îndărătul ușii vechi, văzui un pachet albicios lângă
perete. Mă oprii, întinsei mâna; era o desagă de pânză cu o bretea, pe care o
scosei, repede și tremurând, din cui.
Buche se uita la mine… Desaga era grea… O deschisei… înăuntru erau doi
napi mari și negri, o jumătate de roată de pâine uscată și tare ca piatra, o pereche
de foarfeci mari de grădină și, la fund de tot, câteva cepe și sare de bucătărie într-
o bucată de hârtie.
Văzând asta, am scos amândoi un strigăt; de teamă să nu sosească ceilalți, am
fugit în dos, departe de tot, în lanul de secară, ascunzându-ne și încovoindu-ne ca
niște hoți. Recăpătasem puteri și ne-am așezat la marginea unui râuleț. Buche îmi
spunea:
— Ascultă, am și eu partea mea!
— Da… jumătate e al tău, îi spusei; și tu mi-ai dat să beau din plosca ta… Am
să împart cu tine.
Atunci s-a liniștit.
Am tăiat pâinea cu sabia, spunând:
— Alege, Jean, uite-ți napul… uite jumătate din ceapă și sarea în desagă între
noi.
Am mâncat pâinea fără s-o muiem în apă, am mâncat napul, cepele și sarea.
Am tot fi mâncat mereu; totuși ne săturasem! Îngenunchearăm la marginea
pârâului, cu mâinile în apă și băurăm.
— Acuma, haidem, zise Buche, și desaga s-o lăsăm aci!
Cu toată oboseala care ne tăia picioarele, pornirăm iarăși spre stânga, în timp
ce la dreapta, îndărătul nostru, înspre Charleroi, țipetele și împușcăturile se
întețeau, iar de-a lungul drumului nu se vedeau decât oameni încăierați. Dar ne și
depărtasem. Întorceam capul din când în când, iar Buche îmi spuse:
— Joseph, bine-ai făcut că m-ai tras de-acolo… Fără tine, aș fi poate întins la
marginea șoselei, ucis de un francez. Mi-era prea foame. Dar acuma unde să
fugim?
Îi răspunsei:
— Vino după mine!
 Trecurăm curând printr-un sat mare și frumos, și el jefuit și părăsit. Mai
departe întâlnirăm niște țărani care ne priveau bănuitori, trăgându-se deoparte, la
marginea drumului. Pesemne că nu arătam prea grozav, mai ales Buche cu capul
bandajat și nebărbierit de opt zile, cu barba lui deasă și țepoasă ca părul de
mistreț.
Pe la unu după-amiază, trecusem iarăși râul Sambre pe podul de la Châtelet;
dar cum prusienii înaintau și ei, nu ne oprirăm nici în locul acela. Prinsesem însă
curaj, căci îmi spuneam: „Dacă prusienii își continuă urmărirea, au să se țină cu
siguranță după mulțimea cea mare, ca să facă mai mulți prizonieri și să pună
mâna pe tunuri, chesoane și bagaje”. Iată cum erau siliți să judece oameni de
care, cu trei zile înainte, tremura lumea!
Îmi amintesc că, sosind pe la ceasurile trei într-un sat mic, ne-am oprit
înaintea fierăriei ca să cerem ceva de băut. Îndată localnicii se strânseră în jurul
nostru, iar fierarul, un bărbat înalt și oacheș, ne trimise la cârciuma de peste
drum spunându-ne că va veni și el ca să ciocnească o ulcică de bere.
Firește, asta ne-a făcut plăcere, fiindcă ne era teamă să nu fim arestați, și
vedeam că oamenii erau de partea noastră.
Îmi veni și gândul că mai am bani în raniță și că am să mă pot folosi de ei.
Intrarăm prin urmare în cârciuma aceea, care nu era decât o cârciumioară de
țară, cu două ferestruici la stradă și cu ușa rotunjită având două canaturi, ca în
satele de la noi. După ce ne-am așezat, sala s-a umplut într-atât de lume, bărbați
și femei veniți după vești, încât abia se mai putea răsufla.
Veni și fierarul. Își scosese șorțul de piele și-și pusese un halat scurt și
albastru; iar când intră, băgarăm de seamă că veneau după el vreo cinci-șase alți
gospodari răsăriți: erau primarul, ajutorul de primar și consilierii comunali ai
locului.
Se așezară pe bănci în fața noastră și comandară pentru noi bere acră, cum le
place pe-acolo. Când Buche ceru pâine, nevasta cârciumarului aduse roata de
pâine și o bucată mare de rasol într-o strachină. Toți ne spuneau:
— Mâncați! Mâncați!
Când unul sau altul ne punea întrebări cu privire la bătălie, fie primarul, fie
fierarul exclama:
— Da’ lăsați oamenii să termine… vedeți doar că vin de departe.
Și abia la sfârșit ne întrebară dacă-i adevărat că francezii au pierdut o bătălie
mare. Li se spusese la început că eram învingători, iar acum se răspândea zvonul
că suntem pe fugă.
Înțeleserăm că auziseră vorbind de Ligny și că asta le încurca gândurile.
Mi-era rușine să le mărturisesc înfrângerea noastră; mă uitam la Buche, care
spuse:
 — Am fost trădați… Trădătorii au vândut planurile noastre… Armata era
plină de trădători, care aveau sarcina să strige: „Să scape cine poate!” Cum vreți,
așa stând lucrurile, să nu fi pierdut?
Era prima dată când auzeam vorbindu-se de trădarea asta; strigau, ce-i drept,
unii răniți: „Suntem trădați!” dar nu le luasem în seamă vorbele; dar când Buche
ne scoase astfel din încurcătură, fui mulțumit, ba chiar uimit.
Oamenii se indignară atunci împreună cu noi împotriva trădătorilor. A trebuit
să le povestim despre bătălie și trădare. Buche spunea că prusienii sosiseră
datorită trădării mareșalului Grouchy. Asta mi se părea oricum prea din cale
afară; dar cum țăranii, înduioșați, ne-au mai dat încă bere, ba chiar tutun și pipe,
am spus și eu până la urmă ca Buche. Abia mai târziu, după ce-am plecat de-
acolo, gândul minciunilor noastre ticăloase m-a rușinat și m-am supărat:
— Îți dai seama, Jean, că minciunile noastre despre trădători nu ne fac cinste?
Dacă ne apucăm toți să vorbim așa, până la urmă iese că suntem toți trădători și
că singur Împăratul e om de treabă. E rușinos pentru țara noastră să spunem că
avem printre noi atâția trădători… Nu-i adevărat!
— Ei, lasă, lasă!… zise el, am fost trădați, ce mai, altfel nu ne-ar fi silit
englezii și prusienii să batem în retragere.
Și ne-am ciondănit așa până la opt seara. Atunci am ajuns în alt sat, numit
Bouvigny. Eram atât de obosiți încât picioarele ne erau țepene ca niște țăruși și
de multă vreme ne trebuia curaj mare ca să facem un pas.
Credeam că ne-am depărtat mult de prusieni. Cum aveam bani, intrarăm într-
un han să cerem un pat de dormit.
Scosei o piesă de șase livre ca să arăt că putem plăti. Mă hotărâsem să-mi
schimb hainele a doua zi, să las acolo pușca, ranița și cartușiera și să mă întorc
acasă; fiindcă-mi închipuiam că războiul s-a sfârșit și, deși se întâmplaseră atâtea
mari nenorociri, mă bucuram că mi-am scăpat brațele și picioarele tefere.
În seara aceea Buche și cu mine, culcați într-o odăiță, care avea într-o firidă
deasupra noastră o Maica Domnului cu pruncul în brațe, am dormit ca niște nou-
născuți.
A doua zi, în loc să ne continuăm drumul, eram așa de mulțumiți că ședeam
pe un scaun bun în bucătărie, că ne întindeam picioarele și ne fumam pipa,
privind cum fierbe ceaunul, că spuserăm: „Să stăm liniștiți aici! Mâine o să fim
odihniți bine; o să cumpărăm două perechi de pantaloni de pânză și două halate,
o să ne tăiem dintr-un gard viu două ciomege bune, și o să ne întoarcem acasă
făcând popasuri dese.”
Eram înduioșați la gândul ăstor două lucruri plăcute!
Tot din hanul acela am scris Catherinei, mătușii Grédel și domnului Goulden.
Doar două cuvinte: „Am scăpat… Slavă Domnului!… Sosesc… Vă îmbrățișez
de mii de ori din toată inima. Joseph Bertha.”
 Scriam și-l proslăveam pe Domnul; dar multe lucruri aveau să mi se întâmple
încă înainte de a ajunge să urc scara noastră, la colț cu Fouquet, în fața Boului
Roșu. Când te afli recrut în armată, nu trebuie să te grăbești să scrii că ai scăpat.
Fericirea asta nu depinde de noi și dorința de a pleca nu folosește la nimic.
Oricum, scrisoarea mea plecă cu poșta, iar noi rămaserăm toată ziua la hanul
Oaia de aur.
După ce-am cinat, ne-am urcat să dormim. Îi spuneam lui Buche:
— Hei, Jean! una e să faci ce vrei și alta să fii silit să răspunzi la apel.
Râdeam amândoi, cu toate nefericirile patriei, fără să ne gândim, bineînțeles,
la ele, căci altfel am fi fost niște adevărați ticăloși.
Prin urmare, pentru a doua oară, eram culcați în patul cel bun, când, pe la unu
noaptea, furăm treziți într-un chip extraordinar: bătea toba… se auzea tropăit în
tot satul.
Îi dădui cu cotul lui Buche, care-mi spuse:
— Aud și eu… Prusienii au intrat în sat!
Vă puteți închipui spaima noastră. Dar puțin după aceea, mai mare năpastă,
căci băteau la ușa hanului, care se deschise, și sala mare se umplu numaidecât de
soldați. Urcau pe scară. Buche și cu mine ne sculasem; el spuse:
— Dacă vor să mă ia, mă apăr!
Dar eu nu îndrăzneam să mă gândesc la ce-aveam să fac.
Eram aproape îmbrăcați și nădăjduiam să pot fugi prin întuneric, înainte de a
fi recunoscut, când se auziră lovituri în ușa noastră; strigau:
— Deschideți!
N-am avut încotro și-am deschis.
Intră un ofițer de infanterie, ud de ploaie, cu mantaua lui groasă, albastră,
lipită de epoleți, și urmat de un sergent bătrân care ținea un felinar. Văzurăm că
sunt francezi. Ofițerul ne întrebă răstit:
— De unde veniți?
— De la Mont-Saint-Jean, domnule locotenent, îi răspunsei.
— Din ce regiment sunteți?
— Din regimentul 6 de infanterie ușoară.
Se uită la numărul de pe chipiul meu, care era pe masă, și-l văzui în același
timp pe al lui: era tot din regimentul 6 de infanterie ușoară.
— Din ce batalion? întrebă el încruntând sprâncenele.
— Din al 3-lea.
Buche, alb ca varul, nu zicea nimic. Ofițerul se uită la puștile, ranițele și
cartușierele noastre, care erau într-un colț, în dosul patului.
— Ați dezertat! zise el.
— Nu, domnule locotenent; am plecat cei din urmă, pe la ceasurile opt, din
Mont-Saint-Jean…
 — Veniți jos, o să vedem noi.
Am coborât.
Ofițerul era în urma noastră, sergentul mergea înainte cu felinarul.
Sala cea mare de jos era plină de ofițeri din regimentul 12 de vânători călare și
din regimentul 6 de infanterie ușoară. Comandantul batalionului 4 din regimentul
6 se plimba în lung și în lat, fumând dintr-o lulea mică de lemn. Toți erau uzi
leoarcă și plini de noroi.
Ofițerul îi spuse câteva cuvinte maiorului, care se opri, țintindu-și spre noi
ochii negri; avea nasul coroiat, întors spre mustățile-i cărunte. Nu părea om
blând și ne puse îndată vreo cinci-șase întrebări cu privire la plecarea noastră din
Ligny, la șoseaua de la Quatre-Bras și la bătălie; clipea din ochi și-și strângea
buzele. Ceilalți umblau încoace și încolo, târându-și săbiile fără să stea să
asculte. Până la urmă, maiorul zise:
— Sergent… oamenii ăștia doi intră în compania a doua. Plecați!
Își luă iar luleaua de pe tăblia căminului, iar noi ieșirăm cu sergentul, prea
bucuroși că scăpasem așa de ușor, căci puteam fi împușcați ca dezertori în fața
inamicului. Sergentul ne duse vreo două sute de pași, la capătul satului, într-un
hangar. Pe câmp, mai departe, erau aprinse focuri de tabără; sub hangar dormeau
soldați, rezemați de ușile dinspre grajd și de stâlpi. Pe uliță cădea o burniță
subțire; toate băltoacele tremurau la lumina lunii cenușii și încețoșate. Noi am
rămas în picioare sub o streașină, la colțul casei vechi, gândindu-ne la necazurile
noastre.
După o oră, toba începu să bată surd, oamenii își scuturară paiele și fânul de
pe haine, și plecarăm din nou. Era încă noapte întunecoasă; în urma noastră,
vânătorii trâmbițau înșeuarea.
Între trei și patru, în zori de zi, văzurăm o mulțime de alte regimente, de
cavalerie, de infanterie și de artilerie, mărșăluind ca și noi, pe diferite drumuri;
întregul corp de armată al mareșalului Grouchy în retragere! Timpul umed, cerul
întunecat, șirurile lungi de soldați copleșiți de oboseală, amărăciunea de a fi fost
luați din nou și de a ne gândi că atâtea străduințe, atâta sânge vărsat, nu duceau
pentru a doua oară decât tot la cotropirea țării, toate astea ne făceau să plecăm
frunțile. Nu se auzea decât zgomotul pașilor în noroi.
Tristețea asta dura de multă vreme, când auzii un glas:
— Bună, Joseph!
Mă trezii din visare și-l privii pe cel care-mi vorbea: îl recunoscui pe băiatul
strungarului Martin, vecinul nostru de la Phalsbourg; era caporal în regimentul 6
și mergea ca încheietor, cu arma în voie. Ne strânserăm mâna. Pentru mine a fost
o adevărată mângâiere să văd pe cineva de-acasă.
Cu toată ploaia, care cădea mereu, și cu toată oboseala nespusă, vorbirăm tot
timpul de campania asta îngrozitoare. Îi povestii bătălia de la Waterloo; el îmi
spuse că batalionul 4 o luase, de la Fleurus, spre Wâwres cu tot corpul de armată
al lui Grouchy; că, în după-amiaza de-a doua zi, în 18, se auzeau tunurile pe
stânga și toată lumea voia să meargă în direcția aceea; că asta era și părerea
generalilor, dar că mareșalul, deoarece primise ordine precise, își continuase
drumul spre Wâwres. Abia între ceasurile șase și șapte și când a fost limpede că
prusienii scăpaseră de urmărire, se schimbase direcția spre stânga, pentru a
ajunge la Împărat; din păcate, era prea târziu și, pe la miezul nopții, au fost siliți
să ia poziție în câmp. Fiecare batalion formase un careu. La trei dimineața,
tunurile prusienilor îi trezise pe soldații din tabere și urmase un schimb de
împușcături până la două după-amiază, când s-a dat ordin de retragere. Și-acum
era prea târziu, zicea Martin, fiindcă o parte din armata care o bătuse pe cea a
Împăratului se și afla pe urmele noastre și asta ne-a silit să mărșăluim tot restul
zilei și noaptea următoare până la șase dimineața, ca să ne depărtăm de ea. La
ceasurile șase, batalionul luase poziție lângă satul Temploux; la zece, prusienii
soseau cu forțe mai mari, li se ținuse piept cu strășnicie, ca să se dea timp
artileriei și bagajelor să treacă podul de la Namur. Întreg corpul de armată
trecuse cu bine prin oraș, afară de batalionul 4, din vina maiorului Delong, care
se lăsase învăluit pe la dreapta șoselei și trebuise să se arunce în râul Sambre ca
să nu-i fie tăiată retragerea. Mai mulți soldați fuseseră luați prizonieri, iar alții se
înecaseră încercând să treacă râul înot. Asta-i tot ce mi-a povestit Martin; n-avea
nicio veste de-acasă.
În aceeași zi trecurăm prin Givet; batalionul poposi lângă satul Hierches, la o
jumătate de leghe mai încolo. A doua zi, după ce am trecut prin Fumay și
Rocroy, am dormit la Bourg-Fidèle, la 23 iunie la Blombay, la 24 la Saulse-
Lenoy – unde am aflat de abdicarea împăratului – iar în zilele următoare la Vitry,
lângă Reims, la Jonchery, la Soissons; de acolo batalionul a luat drumul spre
Villers-Cotterets; dar cum inamicul ne-o și luase înainte, am schimbat direcția
prin La Ferté-Milon, și am mers de-am așezat tabăra la Neuchelles, un sat nimicit
de invazia din 1814 și care nu fusese încă reclădit.
Din locul acela am plecat în ziua de 29, pe la unu noaptea, și am trecut prin
Meaux. A trebuit să apucăm pe șoseaua spre Lagny, fiindcă pe cea înspre Claye
erau prusacii, ne-am continuat drumul toată ziua și noaptea următoare.
În ziua de 30, la ceasurile cinci dimineața, ne aflam la podul de la Saint-Maur.
În aceeași zi, la trei după-amiază, trecusem pe lângă Paris și poposeam într-un
loc îmbelșugat, numit Vaugirard, pe șoseaua către Versailles. La 1 iulie aveam
tabăra lângă o localitate superbă numită Meudon. Se vedea, după grădini, după
livezile împrejmuite cu ziduri, după mărimea neobișnuită a caselor, după cât erau
de bine îngrijite, că aici erau împrejurimile celui mai frumos oraș din lume, iar
noi trăiam în mijlocul mizeriei și al primejdiilor; ne sângera inima de jale!
Oamenii au inimă bună, țin la soldați; ne numeau apărători ai patriei și cei mai
săraci voiau să se bată alături de noi.
La 1 iulie părăsirăm poziția seara, pe la unsprezece, ca să mergem la Saint-
Cloud, care-i plin de palate, de grădini, de copaci mari, de alei splendide; tot ce
se poate închipui mai admirabil. La ora șase, plecarăm din Saint-Cloud și ne
întoarserăm la Vaugirard. Prin oraș umblau zvonuri înfricoșătoare… Împăratul
plecase la Rochefort… Lumea spunea: „O să se întoarcă regele Romei…
Ludovic al XVIII-lea e pe drum…”
În orașul care ar fi trebuit să știe cel dintâi totul nu se știa nimic.
La Vaugirard, inamicul ne atacă pe la unu după-amiază, în împrejurimile
satului Issy. Ne-am bătut până la miezul nopții pentru capitala noastră. Populația
ne ajuta, venea să adune răniții sub focul prusienilor; femeilor le era milă de noi.
Suferința noastră de a fi fost duși până aici cu forța era negrăită… Chiar pe
Buche l-am văzut plângând, fiindcă eram oarecum dezonorați. Tare-aș fi vrut să
nu văd așa ceva! Cu douăsprezece zile înainte, nu-mi închipuiam atât de bine
Franța. Văzând Parisul cu clopotnițele și cu palatele lui nenumărate, care se
întind cât ține zarea, mă gândeam: „Asta-i Franța!… Iată ce-au adunat de sute și
sute de ani strămoșii noștri. Ce jale să-ți spui că englezii și prusienii au ajuns
până aici!”
La patru dimineața, îi atacarăm pe prusieni cu avânt înnoit și le luarăm înapoi
pozițiile pierdute în ajun. Atunci generalii veniră să ne vestească o întrerupere a
ostilităților. Lucrurile astea se petreceau la 3 iulie 1815. Noi gândeam că
întreruperea ostilităților se făcea ca să înștiințăm inamicul că, dacă nu se retrage,
Franța se va ridica, așa cum se ridicase în ’92, și-l va zdrobi! Asemenea gânduri
ne treceau prin cap; iar eu, văzând populația care ne sprijinea, îmi aminteam de
înrolările populare în masă de care-mi vorbea mereu taica Goulden.
Din păcate, mulți francezi erau atât de sătui de Napoleon și de soldați încât
sacrificau chiar patria ca să scape de ei; puneau totul pe seama Împăratului și
ziceau că, dacă nu era el, ceilalți n-ar fi avut cât lumea forța și curajul să vină, că
el ne istovise și că până și prusienii aveau să ne dea mai multă libertate.
Poporul vorbea ca domnul Goulden, dar n-avea arme, nici cartușe; pentru el
se făcuseră doar țepe!…81
Și cum ne gândeam la lucrurile astea, în ziua de 4 ni se anunță armistițiul, prin
care prusienii și englezii aveau să ocupe barierele Parisului, iar armata franceză
trebuia să se retragă dincolo de râul Loire.
Atunci toți oamenii cinstiți se indignară atât de tare încât mânia ne făcu
furioși; unii își rupeau puștile, alții uniformele, și toată lumea striga: „Ne-au
trădat… ne-au predat…”

81
În textul francez e un joc de cuvinte între pique (armă, suliță) și pique (supărare).
 Ofițerii vechi, galbeni ca ceara, stăteau încremeniți… Le curgeau lacrimile pe
obraji. Nimeni nu se putea potoli. Ne prăbușisem cum nu se poate mai jos: eram
un popor cucerit!
Și peste două mii de ani se va spune că Parisul a fost luat de prusieni și de
englezi… E o rușine veșnică, dar rușinea nu cade pe umerii noștri.
Batalionul plecă din Vaugirard la ceasurile cinci seara, la 5 iulie, pentru a
merge să poposească în tabără la Montrouge. Cum se vedea că începe mișcarea
în direcția Loire, fiecare își spuse: „Da’ ce suntem noi? Ascultăm de prusieni?
Pentru că prusienii vor să ne vadă de cealaltă parte a râului Loire, înseamnă că
trebuie să ne supunem? Nu! nu! asta nu se poate. De vreme ce suntem trădați, ei
bine, atunci să plecăm. Toate astea nu ne mai privesc pe noi. Noi ne-am făcut
datoria… Nu vrem să ascultăm de Blücher!”
Și, în aceeași seară, începură dezertările. Toți soldații plecau, unii la dreapta,
alții la stânga. Muncitori și femei sărmane bătrâne voiau să ne ia pe străzile lor
nenumărate și să încerce să ne aline necazul. Dar noi n-aveam nevoie de alinări.
Îi spusei lui Buche:
— Să lăsăm toate astea… Să ne înapoiem la Phalsbourg… la Harberg… să
ne-apucăm iar de meseria noastră, să trăim ca niște oameni de treabă. Dacă
prusienii, austriecii sau rușii ajung acolo, oamenii de la munte și cei din oraș au
să știe ei să se apere. N-o să avem nevoie de bătălii mari ca să-i nimicim cu
miile. La drum!
Eram vreo cincisprezece loreni în batalion; plecarăm împreună de la
Montrouge, unde se afla cartierul general și trecurăm prin Ivry și Bercy, locuri de
toată frumusețea; dar amărăciunea nu ne îngăduia să vedem niciun sfert din ce-ar
fi meritat privit. Unii își păstraseră uniforma, alții n-aveau decât mantaua, alții
cumpăraseră haine de muncitor.
Îndărătul lui Saint-Mandé, foarte aproape de o pădure unde se văd la stânga
turnuri înalte și de care ni s-a spus că e Vincennes, am găsit, în sfârșit, șoseaua
spre Strasbourg. Era dimineața, în ziua de 6, și, din locul acela, am făcut regulat
câte douăsprezece leghe pe zi.
La 8 iulie, se și aflase că Ludovic al XVIII-lea avea să se întoarcă și că
monseniorul conte d’Artois avea să se roage pentru mântuirea sufletului. Se și
arborase drapelul alb pe toate trăsurile, harabalele și poștalioanele; prin toate
satele pe unde treceam se cântau Te-Deum-uri; primarii și ajutorii de primari îl
lăudau și-l proslăveau pe Domnul pentru reîntoarcerea lui Ludovic Prea-Iubitul.
Niște derbedei ne spuneau Bonapartiști, când ne vedeau trecând! ba ațâțau și
câinii împotriva noastră… Dar prefer să nu vorbesc de asta; oamenii de soiul ăsta
sunt rușinea neamului omenesc. Noi nu le răspundeam decât printr-o privire
disprețuitoare, care-i făcea și mai obraznici și mai furioși. Mulți dintre ei își
legănau ciomagul ca pentru a spune: „Dacă v-am avea la mână într-un colț, ați fi
blânzi ca niște mielușei!”
Iar jandarmii îi sprijineau pe oamenii ăștia de soiul lui Pinacle; în vreo trei-
patru locuri, țipetele nemernicilor au dus la arestarea noastră. Jandarmii veneau
să ne ceară actele; eram duși la primărie și derbedeii ne sileau să strigăm:
Trăiască regele!
Era o adevărată ticăloșie; decât să strige, soldații vechi se lăsau duși la
închisoare. Buche voia să le urmeze pilda, dar eu îi spuneam:
— Ce ne costă să strigăm: Trăiască Jean-Claude sau: Trăiască Jean-Nicolas?
Toți regii și împărații ăștia, vechi sau noi, n-ar jertfi niciun fir de păr ca să ne
salveze nouă viața, și noi să ne lăsăm omorâți în bătaie ca să strigăm una ori alta?
Nu, asta nu ne privește. De vreme ce oamenii sunt așa de proști, iar noi nu
suntem cei mai tari, trebuie să le facem pe plac. Mai târziu, au să strige altceva și
apoi altceva… Totul se schimbă!… doar buna judecată și inima bună dăinuiesc.
Buche nu voia să înțeleagă vorbele astea drepte, dar când veneau jandarmii, se
supunea și el.
Pe măsură ce înaintam, azi unul, mâine celălalt se desprindea din trupă și se
oprea în satul lui; așa încât, după Toul, Buche și cu mine rămăsesem singuri.
Tot noi am văzut ce era mai trist: mulțimi de germani și de ruși stăpâni pe
Lorena și pe Alsacia. Făceau instrucție la Lunéville, la Blamont, la Sarrebourg,
cu ramuri de stejar pe chipiele lor ponosite. Ce amărăciune să vezi asemenea
sălbatici trăind și îmbuibându-se pe socoteala țăranilor noștri!… Ah! câtă
dreptate avea taica Goulden când spunea că gloria militară costă scump… Tot ce
doresc e să ne scape Domnul de ea în vecii vecilor.
În sfârșit, la 16 iulie 1815, pe la ceasurile unsprezece dimineața sosirăm la
Mittelbronn, ultimul sat de pe coastă înainte de Phalsbourg. Blocada era ridicată
de la armistițiu, ținutul era plin de cazaci, de landwehri82 și de kaiserlicki;
bateriile lor mai erau încă așezate în jurul cetății, dar nu se mai trăgea; porțile
orașului erau deschise, oamenii ieșeau să strângă recolta.
Era mare nevoie să se adune grâul și secara, căci vă puteți închipui ce mizerie
era, cu atâtea mii de guri în plus de hrănit și care nu se lipseau de nimic, care
cereau schnaps83 și slănină în fiecare zi.
În pragul tuturor ușilor, la toate ferestrele, nu se vedeau decât nasuri de astea
turtite, bărbi lungi, galbene și murdare, uniforme albe pline de păduchi și chipie
cu fundul drept, soldați străini care te priveau fumându-și pipa, trăind în
trândăvie și în beție… Trebuia să muncești pentru ei, iar, la urmă, oamenii
cinstiți au mai fost siliți să le dea două miliarde ca să-i hotărască să plece.

82
Rezerviști germani.
83
Schnaps (germ.): rachiu.
 Câte lucruri n-ar fi de spus despre toți trândavii ăștia din Rusia și din
Germania, dacă noi n-am fi făcut de zece ori mai rău în țara lor!… Dar mai bine
să stea fiecare să cugete singur și să-și dea seama de toate.
În fața cârciumii lui Heitz, îi spusei lui Buche:
— Să intrăm… nu mă mai țin picioarele.
Cumătra Heitz, care era pe atunci o femeie încă tânără, se și apucase să strige,
ridicând brațele:
— Vai, Doamne!… a venit domnul Joseph Bertha!… Dumnezeule din cer, ce-
au să se bucure în oraș!…
Atunci am intrat, m-am așezat, și m-am aplecat peste masă, ca să plâng în
voie. Cumătra Heitz alergă să aducă o sticlă de vin din pivniță; îl auzeam și pe
Buche plângând cu hohote într-un colț. Nu puteam vorbi nici unul, nici celălalt,
la gândul bucuriei rudelor noastre; vederea locurilor de-acasă ne înduioșase și
eram mulțumiți gândindu-ne că ne vor odihni odată oasele în pace în cimitirul
din satul nostru.
Până una alta, aveam să-i îmbrățișăm pe cei care ne erau mai dragi pe lume.
Când ne-am liniștit puțin, i-am spus lui Buche:
— Tu ai s-o iei înainte… eu te urmez de departe, ca nu cumva nevastă-mea și
domnul Goulden să fie prea zguduiți. Ai să le spui la început că m-ai întâlnit a
doua zi după bătălie și că nu eram rănit; apoi că m-ai mai întâlnit în
împrejurimile Parisului… ba chiar pe drum… și abia la urmă ai să le spui: „Cred
că nu-i departe și că o să sosească!” Înțelegi?
— Da, înțeleg, spuse el ridicându-se, după ce-și golise paharul, și-am să fac și
eu la fel cu bunica, fiindcă mă iubește mai mult decât pe ceilalți băieți. Am să
trimit pe cineva înainte.
Ieși îndată, iar eu așteptai câteva minute. Cumătra Heitz îmi vorbea, dar n-o
ascultam; mă gândeam la cât drum făcuse Buche, îl vedeam lângă locul
sentinelei, pe avanpost, sub poartă… Deodată plecai strigând:
— Cumătră Heitz, am să-ți plătesc mai târziu.
Și începui să alerg. Mi-aduc aminte ca prin vis că am întâlnit vreo doi-trei inși
care spuneau:
— Hei! ăsta-i Joseph Bertha!…
Dar nu sunt sigur. Dintr-odată, fără să știu cum, am urcat scara casei noastre,
și apoi am auzit un țipăt. Catherine era în brațele mele!… Mi-era capul oarecum
zăpăcit și, abia mai târziu, am ieșit ca dintr-un vis; am văzut odaia, pe domnul
Goulden, pe Jean Buche, pe Catherine, și am început să plâng cu hohote, de-ai fi
zis că mi s-a întâmplat cea mai mare nenorocire. Domnul Goulden nu zicea
nimic, nici Buche. O țineam pe Catherine pe genunchi și o sărutam; plângea și
ea. Mult după aceea, am exclamat:
 — Vai, domnule Goulden, iertați-mă! Aș fi vrut să vă fi îmbrățișat de la
început și pe dumneavoastră, părintele meu, pe dumneavoastră la care țin ca și la
mine!
— Bine, Joseph, a zis el foarte mișcat, știu… nu sunt gelos.
Își ștergea ochii.
— Da… da… dragostea… familia… și după asta prietenii… E firesc,
băiete… Nu te tulbura.
Atunci m-am ridicat și m-am dus să-l strâng la piept.
Primul cuvânt pe care mi l-a spus Catherine a fost:
— Joseph, știam că ai să te întorci, îmi pusesem nădejdea în Dumnezeu!…
Acum au trecut necazurile cele mai mari ale noastre. Vom fi mereu împreună.
O așezasem iarăși pe genunchi, își rezema brațul de umărul meu, eu o
priveam, ea pleca fruntea, albă ca varul: ceea ce speram înainte de plecarea mea
se întâmplase. Tare mai eram fericiți!
Domnul Goulden stătea lângă masa de lucru și zâmbea; Jean în picioare lângă
ușă, zicea:
— Acum plec, Joseph, mă duc la Harberg: mă așteaptă taica și bunica.
Îmi întinse mâna și eu i-o ținui spunând:
— Rămâi, Jean… să iei masa cu noi.
Domnul Goulden și Catherine îl pofteau și ei, dar el nu voi să stea. Când l-am
îmbrățișat pe scară, am simțit că-l iubesc ca pe-un frate.
De-atunci a venit foarte des; vreme de treizeci de ani, de câte ori poposea în
oraș, la mine trăgea. Acum se odihnește îndărătul bisericii de la Hommert! Era
un om de treabă, un om de inimă… Dar unde mi-e gândul!
Trebuie să închei totuși povestirea și n-am spus încă nimic de mătușa Grédel,
care a venit după un ceas. Ah! s-o fi văzut ridicând brațele, strângându-mă la
piept și strigând:
— Joseph! Joseph! uite c-ai scăpat de toate! Să poftească acum cineva să te
mai ia… să poftească! Vai, ce m-am căit că te-am lăsat să pleci… Ce-am mai
blestemat recrutarea și celelalte… Dar uite c-ai venit… bună treabă… bună
treabă! Domnul a avut milă de noi.
Da, toate astea, toate poveștile astea vechi, îți aduc încă lacrimi în ochi când te
gândești la ele; par un vis, o nălucire uitată de ani de zile, și totuși e viața. Tot
bucuriile și necazurile pe care ți le amintești sunt singurul lucru care te leagă de
pământ și care face ca, la adânci bătrâneți, când ți se duc puterile, când îți scade
vederea și când nu mai ești decât umbra a ceea ce ai fost, să nu vrei nicicând să
pleci, să nu spui niciodată: „E de-ajuns!”
Amintirile astea vechi sunt mereu vii; când vorbești de primejdiile de altădată,
ți se pare că le mai trăiești; când vine vorba de prietenii vechi, ți se pare că le mai
strângi mâna; când te gândești la cea pe care o iubeai, ți se pare c-o mai ții încă
pe genunchi și că îți spui privind-o: „ce frumoasă e!” Și ceea ce ți se părea drept,
cinstit, înțelept, altădată, e și acum drept, cinstit și înțelept.
Îmi amintesc – și cu asta trebuie încheiată lunga istorie de mai sus – că după
întoarcerea mea, timp de câteva luni și chiar câțiva ani, o mare tristețe domnea
prin familii și că lumea nu mai îndrăznea să vorbească deschis, nici să facă urări
pentru gloria țării. Zébédé el însuși, care se întorsese odată cu cei trimiși la vatră
după ce fuseseră duși dincolo de râul Loire, Zébédé el însuși își pierduse curajul.
Asta venea de pe urma răzbunărilor, a proceselor și a execuțiilor, a măcelurilor și
a revanșelor de tot felul; asta venea de pe urma umilirii noastre: de la cei o sută
cincizeci de mii de germani, englezi și ruși care erau în garnizoană în fortărețele
noastre, de la indemnizațiile de război, de la miliardul acordat emigranților, de la
dările silnice și mai ales de la legile împotriva suspecților, împotriva sacrilegiilor
și pentru drepturile primului născut pe care cârmuirea voia să le restabilească.
Toate lucrurile astea, potrivnice judecății sănătoase, potrivnice onoarei
națiunii – împreună cu denunțurile din partea celor de seama lui Pinacle și cu
neajunsurile pe care le aveau de suferit vechii revoluționari – toate lucrurile astea
îi întunecaseră până la urmă pe oameni. Așa încât, deseori, când eram singuri cu
Catherine și cu micuțul Joseph, pe care Dumnezeu ni-l trimisese în mijlocul
acestor mari necazuri ca să ne mângâie, domnul Goulden cădea pe gânduri și-mi
spunea:
— Joseph, biata noastră țară a ajuns rău de tot!… Când Napoleon a luat în
mână Franța, ea era cea mai mare, cea mai liberă, cea mai puternică dintre
națiuni; toate celelalte popoare ne admirau și ne invidiau!… Astăzi suntem
învinși, ruinați, cu nouă piei luate de pe noi; dușmanul a ocupat fortărețele
noastre și ne-a pus piciorul pe grumaz… Ceea ce nu se văzuse niciodată de când
există Franța – străinii stăpâni pe capitala noastră! – noi am văzut de două ori în
doi ani! Iată ce înseamnă să-ți pui libertatea, avutul, onoarea, în mâinile unui
ambițios!
…Da, suntem într-o situație foarte tristă; s-ar zice că marea noastră Revoluție
a murit și că Drepturile omului au fost desființate!… Ei bine! nu trebuie să ne
descurajăm, toate astea vor trece!… Cei care merg împotriva dreptății și a
libertății vor fi izgoniți; cei care vor să restabilească privilegiile și titlurile de
noblețe vor fi priviți ca niște nebuni. Marea mulțime se odihnește, cugetă la
greșelile ei, îi cercetează cu de-amănuntul pe cei care vor s-o cârmuiască
împotriva intereselor sale, le citește până în fundul sufletului; și cu toată garda de
elvețieni, cu toată garda regală, cu toată Sfânta Alianță, când i se va urî cu
mizeria, îi va goni dintr-o zi pe alta pe oamenii ăștia. Și cu asta totul se va
încheia, căci Franța vrea libertate, egalitate și dreptate! Singurul lucru care ne
lipsește este învățătura; dar poporul învață pe zi ce trece; trage folos din
experiența și din nenorocirile noastre. Eu n-o să am poate fericirea de a vedea
redeșteptarea patriei, sunt prea bătrân ca să sper asta; dar tu, tu ai s-o vezi și
astfel vei fi mângâiat de toate; vei fi mândru că faci parte din națiunea generoasă,
care din ’89 merge cu mult în fruntea celorlalte; momentele când stă pe loc nu
sunt decât scurte popasuri pe un drum lung.
Omul acesta de bine și-a păstrat calmul și încrederea până în ceasul din urmă.
Iar eu am văzut împlinirea vorbelor lui; am văzut întoarcerea drapelului
libertății84, am văzut națiunea crescând în bogăție, fericire și cultură; i-am văzut
pe cei care voiau să oprească drumul dreptății și să restabilească vechiul regim,
siliți să plece; și văd că inteligența e în progres continuu, căci țăranii și-ar da și
ultima cămașă ca să-și vadă copiii din ce în ce mai luminați.
Din păcate n-aveam destui institutori. Ah! dacă am avea mai puțini soldați și
mai mulți învățători, totul ar merge mult mai repede. Dar, răbdare, vine și asta.
Poporul începe să-și dea seama de drepturile care i se cuvin; el știe că războaiele
nu-i aduc decât mărirea dărilor și când va spune: „În loc să-mi fie trimiși fiii să
piară cu miile de sabie și de tun, vreau să primească învățătură și să iasă oameni
din ei!” cine ar îndrăzni să vrea altceva, de vreme ce astăzi poporul e stăpân?
Cu asemenea speranțe, îmi iau rămas bun, prieteni, și vă îmbrățișez din toată
inima.

84
Întoarcerea drapelului libertății reprezintă pentru autori revoluția franceză din 1848, la care
au participat.