Literatura

Franceză

Clasa a XII-a A

Autori: Călin Alexandru, Chirilă Ionela

Daniela, Ivan Robert Gabriel, Moraru Vlada,
Perţea Ana-Maria, Rosu Florin, Savitchi
Daniel

1
 Literatura franceză in Evul Mediu
În societatea feudală, în care fermentează noua şi tânăra burghezime, regele alături de nobilime se află
pe primul loc în piramida socială. Aceştia se ocupă cu petreceri la care un cântăreţ recita poeme războinice, spre
a-și distra stăpânii.

Clerul avea o mare importanţă în interiorul acestei societăţi, misticismului religios fiindu-i asigurat
terenul și autoritatea de către starea generală de ignoranță in care era ţinut poporul.
Clerul monopolizează învăţământul superior şi mediu, monopolizează studiul filozofiei, pe care o aserveşte
teologiei, şi orice încercare de cercetare ştiinţifică este riguros cenzurată.

Societatea feudală are un caracter militar. În primele chansons de geste, cuvântul vasal este sinonim cu
războinic. întreaga viaţă feudală este organizată şi orientată spre război. Castelul seniorial, clădit iniţial în mod
primitiv din lemn, cu palisade si şanţuri, intrebuințeaza ulterior piatra. De obicei fiecare primăvara aduce un
război, care distruge totul, inclusiv bisericile. Războiul devenise activitatea de bază a nobililor şi a cavalerilor în
Evul Mediu, încat aceştia iși utilizează timpul de răgaz în „turniruri". Premiul învingătorului era calul, armele şi
armura adversarului învins (lucruri foarte scumpe la vremea aceea).
Nimic nu revelează mai bine vocaţia pur războinică a clasei conducătoare decât versurile cunoscutului
trubadur Bertrand de Born. Mobilul acţiunii războinice este în realitate jaful:

,,Acelea vor fi vremuri bune: Când vom lua

toată averea cămătarilor, Când pe drumuri
nu vor mai umbla căruţele în timpul zilei,
fără să se teamă de nimic, Nici negustorul ce
porneşte spre Franţa, Acela va fi atunci
bogat Care va ştii mai bine sa se înfrupte."

Conduşi de un asemenea ideal în viaţă, cavalerii (nobili cu proprietăţi reduse) devin în curând o masă
rătăcitoare de războinici, căutând aventura şi prada, gata să îşi ofere serviciile contra unei sume considerabile de
bani: „Eu pot să vă ajut. Am deja scutul pe umăr şi coiful pe cap. Dar fără bani cum să pornesc la luptă?"- îi
spune un cavaler contelui de Poitiers. Asemenea moravuri duc la dispreţul vieţii şi suferinţelor umane, la
încălcări de jurământ, la masacre, mutilări şi devastări: „ Nu este război adevărat acela fără foc şi sânge" -spune
cinic Bertrand de Born.

Pentru nobilii feudali, pacea însemna pericolul cămătarilor ce-şi cereau drepturile, prin urmare o criză
economică şi o criză de prestigiu.
Dinpotrivă, pentru negustori şi ţărani pacea înseamnă posibilitatea de a lucra şi de a prospera. De aceea
cavalerii vor dispreţui profund pe ţărani şi pe burghezi.
În sânul acestei configuraţii sociale, în creaţia literară putem descifra două direcţii destul de clare: o
literatură exprimând concepţiile, idealurile, gusturile feudalilor, şi o literatură exprimată în formele agreate de
2
clasa cea mai progresivă a epocii, în formele propri literaturii burgheze - literatură în care vor intra şi numeraose
elemente populare.

3
 Cântecul lui Roland

Literaturii franceze îi aparţin cântecele de vitejie („chansons de geste"), poeme cântând fapte eroice.
Cele vreo optzeci de cântece de vitejie ce s-au păstrat se repartizează, după natura subiectelor si temelor,
in patru cicluri. Dintre acestea, primul loc îi deţine ciclul despre Carol cel Mare - prin poemul eroic Cântecul lui
Roland.
Cântecele de vitejie au la bază cântecele eroice care circulau în mase. Acest caracter popular este vizibil
in Cântecul lui Roland; intriga ține mai mult de folclor decât de istorie, prin teme ca: ura dintre fiul vitreg si
tată, invidia, trădarea etc. Dar jonglerii, cântăreţi rătăcitori, un fel de cronicari ambulanţi, apăruţi în sec. X-lea în
Franţa, la început ca amatori, apoi deveniţi maeştri profesionişti - cântăreţi care aduna fragmente într-o
compoziţie amplă și unitară ( ca dimensiune variind între o mie si douăzeci de mii de versuri ), sub care
poemele ne-au ajuns, modifică datele reale, evenimentele istorice care le-au ocazionat.
La originea poemelor deci - recitate de jongleri cu acompaniamente de instrumente, la târguri, la castele,
la petreceri, la pelerinaje - stau aceste cântece scurte, contemporane evenimentelor tratate. La punctual iniţial
găsim spontaneitatea creaţiei populare, iar la punctual final - munca de compilare a cântăreţilor, munca ce dă
unitatea estetică de ansamblu poemului, exaltând în acelaşi timp virtutiile cavalereşti pe placul războinicilor
feudali.
Franţa, a cărei evoluţie istorica a fost foarte frământată, nu dispune de o substanţă epică atât de veche ca
germanii, regasidu-și trecutul cel mai îndepartat abia în perioada carolingiană.
Figura lui Carol cel Mare și figurile nobililor săi, împreuna cu faptele lor de arme, vor forma material
epic al celui mai reprezentativ cântec de vitejie: Cântecul lui Roland.
Autoritatea politică a lui Carol cel mare, vitejia, forţa sa fizică, inteligența și calităţile sale organizatorice
i-au creat o aureolă de glorie, ce în imaginaţia contemporanilor a dat naştere multor legende. Legendele au
servit ca teme pentru mici cântece de război. Celebrând evenimentele de la sfârşitul secolului VIII, cântecele

4
despre Roland sunt răspândite înca din sec. IX-lea, pentru că in sec. Xl-lea să fie complicate, prelucrate și
transformate sub forma ce ni s-a transmis.
Poemul de 4000 de versuri, are un caracter general războinic și cavaleresc. Ulterior, în urma încordării
luptei dintre creştini și lumea musulmană, s-a accentuat tot mai mult nuanţa religioasa a evenimentelor.
Episodul istoric autentic al luptei lui Carol cel Mare și înfrangerea armatei lui Roland în trecătorile Pirineilor au
servit doar ca punct de plecare și ca pretext pentru crearea unei legende despre o luptă aprigă între francezi și
mauri. În realitate devierile de la datele istorice sunt foarte multe: în trecătorile Pirineilor, francezii au fost
atacaţi de un trib de basci, nu de mauri, cu care francezii intraseră deja în conflict, la data elaborării poemului.
În cronică, numele lui Ronald ocuă locul al treilea, iar în poem el este eroul principal, nepotul lui Carol.
Înfrângerea francezilor se datorează unei greşeli strategice, nu trădării lui Ganelon.
Mai apar modificări - în raport cu adevărul istoric - ale moravurilor, costumelor, datelor geografice, etc.
Trei idei stau la baza acestui poem.
Întâi, ideea fundamentală a devotamentului necondiţionat al vasalilor pentru suzeran. În condiţiile
regimului feudal, bazat pe obligaţii reciproce dintre vasali si suzeran, credinţa față de suzeran era cea mai
importanta virtute a vasalului.
A doua idee fundamentală este aceea a luptei religioase duse împotriva duşmanilor creștinitații - idee
întreținută de autoritara forţă a lumii feudale, biserica - mai ales că, la data primei redactări a poemului, era vie
propaganda în favoarea primei cruciade.
A treia idee foarte preţioasa este dragostea de țară care îl anima pe erou. Nu interesele personale (ca în
Cântecul Nibelungilor) determina actele sale vitejeşti, ci îndatoriile cavalereşti și permanentul gând care îi duce
la „dulcea Franţa".
Poemul nu acordă nici o atenţie femeii - femeia ocupând în orânduirea feudală timpurie o poziţie de netă
inferioritate.
În poem, elementele religioase au un rol important - mai ales în urma interpolărilor impuse cântăreţilor
ambulanţi de către biserică - Dumnezeu și îngerii luau adesea parte la evenimentele povestite.
Eroii poemului se detaşează net, în primul rând Carol cel Mare; deşi este interesant să remarcăm felul
contradictoriu în care apare figura sa în diferite cântece de vitejie. Uneori este prezentat ca un nobil suveran,
venerat de toţi și această ipostază este predominantă în „Cântecul lui Roland". În alte cântece însă, prezentarea
lui ca un bătrân lacom și servil indică amprenta concepţiei antimonarhice a baronilor anarhici.
În poem, Carol apare ca un erou epic, luptător curajos, apărător al creştinismului, înțelept, bun și nobil.
Roland are toate calităţile clasice cu care este investit cavalerul viteaz din epoca vasalităţii. Chiar Ganelon este
prezentat în lumina acestei concepţii, căci el nu este un trădător de rând, ci este împins de sentimentul de
răzbunare, acceptat și chiar impus de codul cavaleriei, deşi aici se exercită în detrimentul intereselor țării sale.
Semnificativă este figura arhiepiscopului Turpin, în acelaşi timp mare proprietar feudal și cavaler războinic.
Un personaj invizibil dar mereu prezent este „douce France" (dulcea Franţa) care reprezintă imaginea
patriei.
În cântecul lui Roland sunt omise intenţionat părţile negre ale vieţii feudale, redându-se în schimb numai
liniile unei poezii populare și ale unor evenimente idealizate.
Cel mai cunoscut poem din evul mediu al literaturii franceze are calităţi artistice specifice. El începe cu
o introducere liniştită, calmă și maiestuoasă, maiestuozitate care va ramâne pe tot parcursul poemului. Totuşi
tonul nu este monoton. Tema poemului determină acea caracteristică asprime a genului epic. Asprimea se
manifestă în schiţarea rigidă și puternică a caracterelor, cât și în descrierea naturii. Peisajul sever și măreț nu-1
reține prea mult pe autor; asprimea expresiei ce traduce însăși brutalitatea caracterului războinicilor feudali, se
arată în imagini dure.
5
 Proprii însa poeziei populare sunt procedeele simplităţii epice, precum naturaleţea povestirii, sau strofele
monorime.

François Villon

Unul dintre cei mai mari poeţi ai Franţei din toate timpurile si unul dintre primii trei-patru poeţi ai evului
mediu european este Francois Villon (1431- aprox. 1465).

Nu ştim nimic despre părinţii lui Francois de Montcorbier (pe numele sau adevărat), decât ca au fost -
după cum mărturiseşte insusi poetul - nişte oameni de condiţie mai mult decât modesta.
De timpuriu rămas orfan de tata, copilul a fost luat si crescut de Guillaume de Villon, probabil ruda mai
indepartata. După ce acesta ca se va mai fi ocupat de instrucţia copilului, Francois e inscris la Universitate, inca
de la 19 ani este bacalaureat, iar peste trei ani - licenţiat „ maitre des arts".
Prima lui opera este micul testament ,original poem in 40 de octave, (deşi nu in versurile lui vom găsi
marea poezie a lui Francois de Villon). Poemul care debutează printr-o octava de a afectata gravitate academica
si continua in gustul convenţional al poeziei de iubire, nu este, in fond, de la un capăt la altul decât o fantezista
si spirituala parodie a jargonului academic sau a scolasticii, a moravurilor cavalereşti sau a prezumtiozitatii
nobiliare, a formulelor stereotipetestamentare sau a clişeelor a poeziei trubaduresti erotice si curtene.
Cu o emfaza de real efect umoristic, cu tonul de exagerare căutat, in sfârşit cu toate elementele, cu toate
procedeele si tot spiritul parodiei, Micul testament, este o opera scânteietoare de varva si spirit, uneori simulând
ironic maniera convenţionala a unor poeţi, alteori induiosandu-se sincer de soarta unor copii orfani, in general
ironizând binevoitor pe prieteni, acid pe duşmani.
Dar nu e cuprins aici decât poezia turbulentului tanar care nu a câştigat indeajuns experienţa amara a
vieţii, pentru ca in conştiinţa sa sa izbucnească accentele remuscarii, care sa imprumute versurilor sale fiorul
marii poezii.
Când va fi din nou condamnat si graţiat si după ce va străbate aspra experienţa a suferinţei si a
cunoaşterii oamenilor, Villon se va apleca mai indelung asupra lui insusi, poezia lui va fi imbunatatita cu acele
accente de patetica sinceritatece se vor constitui in opera sa capitala, in asa numit Marele testament. Poemul
acesta - cuprinzând 172 de octave, printre care sunt inserate 16 balade, scrise la date diferite si pe care, de
6
asemenea, le testează diferitelor persoane - reia ideea in Micul testament. Pe alocuri se mai menţine chiar si nota
glumeaţă, dar in general poemul e profund deosebit. Aproape intrega viata a lui Villon este inchisa aici, toata
istoria unei existente, toate peregrinările unui suflet - cu relatări sau aluzii la diverse fapte mai mult sau mai
puţin limpezi pentru noi, cu amintiri dintre cele mai feurite, cu stări sufleteşti diferite si surprinzător de
contradictorii, cu tonuri deosebite, variind potrivit temei momentului sau depărtării in timp.
Marele testament, deşi e construit solid, iar baladele sunt legate destul de organic deansamblul cadrului,
n-a fost elaborat desigur deodată, dar trăirea condensata aici, experienţa vieţii indurate intre timp, aduce o
lărgire de orizonturi, o varietate de teme noi si un registru mai bogat de atitudini si de expresii poetice.
Astfel, in istoria vieţii poetului, anul 1461, anul compoziţiei acestei opere, pare a fi anul pocăinţei. Dar pocăinţa
este doar temporara, irezistibila ispita a vieţii păcătoase ii fura din nou, căci marele viciu al caracterului lui
Villon este lipsa de voinţa. Acuzat de furt, arestat, eliberat, iarasi arestat si trebuind sa plătească suma
furata cu ani in urma la Colegiul Navarrei, poetul este stigmatizat acum in ochii autorităţilor ca răufăcător
notoriu, incat, cu ocazia unei noi încăierări a unei bande - printre care se găsea si el - incaierare care s-a soldat
cu moartea unei persoane oficiale, villon e inchis si condamnat la spânzurătoare impreuna cu ceilalţi trei
prieteni. De acest moment ii place istoriei literare sa lege celebrul „Epitaf in forma de balada", cunoscut in mod
obişnuit sub titlul „Balada spânzuraţilor", deşi in realitate nici un indiciu nu ne indreptateste s-o putem data.
Poezia lui Villon porneşte de la autentic, de la faptul trăit, emana o sinceritate totala.
Opera lui Villon oferă cititorului o imagine ampla a societăţii timpului in general. In special insa, viata si
societatea mahalalelor, târgurilor, tavernelor, lumea aceasta deocheata, dar vrednica de compătimire, decăzuta
dar autentic umana, este cea care ii furnizează mai intai teme poetului (Balada prea frumoasei armuriere, Balada
la soţii sai, Balada a bieţilor potlogari).
Marea poezie a lui Villon este poezia milei si a dragostei fata de oropsiţii vieţii si ai morţii, poezia unei
vieţi trăite patetic, dar si a unei conştiinţe frământate de remuscari.
La 33 de ani, i s-a pierdut urma: cum spunea singur - „s-a pristavit in vânt". Dar lumea lui din Paris ii
invatase pe de rost versurile, transmitandu-le in felul acesta viitorimii.

7
 Literatura franceza in perioada clasica

Clasicismul este un curent literar-artistic ce apare în Franţa în a doua jumătate a secolului al XVI-lea în
timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea şi se dezvoltă în perioada dintre secolele XVII-XVIII. Clasicismul
pledează pentru valorificarea antichităţii şi este caracterizat, în special, prin respectul pentru antichitate.
Termenul “ clasicism” vine de la latinul “clasicus”, ceea ce înseamnă – de prim rang, în care te poţi
încrede, demn de urmat.
Cuvantul “clasic” are mai multe accepţii. Se consideră clasice operele literare şi artistice care întrunesc
condiţiile perfecţiunii. În acest sens sînt clasici scriitorii şi artiştii a căror operă îşi păstrează valoarea de-a
lungul veacurilor. Astfel, în operele lui Leonardo da Vinci, Iohann Wolfgang Goethe, Victor Hugo, Mihail
Eminescu, George Enescu, recunoaştem valori clasice. În altă accepţie “clasic” înseamnă ceea ce aparţine lumii
şi culturii antice greco-latine. Clasicismul este, astfel, un curent literar în operele căruia raţiunea are rolul
dominant şi care defineşte ansamblul culturii şi literaturii greco-latine prin extensiuni antice. În aşa fel ideea de
clasicism se contopeşete cu cea de antichitate.
Este necesar să menţionăm că nu există un element clasic pur şi că în majoritatea cazurilor
“Clasicismul” este întrepătruns de “Romantism”.
La origine, “Clasicismul” se bazează numai pe judecata etică şi poate fi definit ca o mişcare artistică şi
literară care promovează ideile de armonie şi echilibru a fiinţei umane. Acesta este caracterizat prin afirmarea
sensului moral şi estetic al artei, prin conformarea faţă de regulile clasice după modelul antichităţii greco-
romane, prin îmbinarea frumosului cu binele şi adevărul, utilului cu plăcutul, prin interesul pentru natura umană
şi prin obiectivitatea scriitorului.
În formarea esteticii clasiciste distingem trei perioade importante:
1.Perioada Renaşterii franceze ce cuprinde a II-a jum. a secolului al XVI-lea. Ideea generală a esteticii
clasiciste este cea a imitaşiilor antichităţii.
2.Cuprinde perioada dintre anii 1600-1660 şi înlocuieşte imporrtanţa primordială a imitaţiilor cu
primatul regulelor.
3.Perioada 1636-1711 şi e remarcată prin apariţa satirelor lui Boileau.
Gruparea ideilor clasiciste şi transformarea lor într-o unitate de norme estetice constituie opera
scriitorilor francezi din sec. al XVII-lea : Corneille, Racine, Boileau, Molière, La Fontaine, La Bruyère. Pornind
de la imitaţia anticilor, este promovată o artă cu un scop moral, în centrul căreia se află omul raţiunii şi al
armoniei universale. Clasicismul reuneşte scriitorii care acceptă unele legi comune, care au ca trăsături
generale: claritatea, ordinea şi măsura.
În Franţa principalii reprezentanţi ai clasicismului sînt: Pierre Corneille, Jean Racine, Jean Baptiste
Poquelin-Molière, La Fontaine, Jean de la Bruyère, Boileau.
În opera “Arta poetică” Nicolas Boileau-Desprèaux sintetizează principiile clasicismului, pornind de la
anumite norme generale de creaţie, ilustrate apoi pe genuri şi pe specii literare.
Alături de Jean Racine, Pierre Corneille ilustrează tragedia clasică franceză în mod strălucit, fiind
“deschizător de drumuri” în această direcţie. Corneille afirmă că: “Tragedia cere pentru sibiectul ei o acţiune
măreaţă, extraordinară, serioas㔺i că “Izvorul trebuie căutat în istorie sau legendă”. Corneille scrie capodopera
sa “Cidul”. Cu “Cidul” apare adevăratul stil tragic. Corneille rămîne, astfel, pictorul măreţiei şi nobleţei umane.

8
 Jean Racine este o personalitate marcantă în literatura sec. al XVII-lea. Se afirmă, alături de Pierre
Corneille, ca dramaturg format în spiritul riguros al clasicismului. Prin opera lui Racine şi Corneille, tragedia s-
a impus ca gen major în clasicismul modern.
Alături de ceilalţi clasici francezi se manifestă şi Jean Baptiste Poquelin-Molière, care îşi desfăşoară
activitatea în perioada de triumf absolut al calsicismului. Ideile clasice ale lui Molière se manifestă, îndeosebi,
prin respectarea principiului imitării naturii. Natura umană, cu toate aspectele ei, este tema principală a
comediilor lui Molière. Dintre cele mai cunoscute comedii putem menţiona: Tartuffe, Avarul, Mizantropul, Don
Juan, Femeile savante, Bolnavul închipuit .Universalitatea lui izvorăşte din faptul că a surprins în opera sa
aspecte permanent prezente, atît în spaţiu, cît şi-n timp – slăbiciunile omeneşti. Molière, ca şi Shakespeare şi
Balzac, aparţine acelei familii de oameni ai adevărului şi ai lucidităţii care denunţă viciile oamenilor, cu
încredere în latura luminoasă a fiinţei umane.
Iohann Wolfgang Goethe spunea: “Îl conosc pe Molière şi ţin la el din tinereţea mea; întreaga-mi viaţă
am avut ce învăţa de al el . Mă farmecă nu numai experienţa lui de artist desăvîrşit, ci, mai ales, naturaleţea lui
plăcută, înalta cultură a sufletului său de poet.”
Alături de Molière îşi face apariţia şi marele fabulist francez Jean de la Fontaine, care îşi ia ca bază
operele tatălui fabulei, Esop. Deşi La Fontaine porneşte de la modelele înaintaşilor, totuşi, tratează fabula într-
un stil personal. Fabula lui La Fontaine este complexă nu numai prin bogăţia tematică, ci şi prin caracterul
epico-dramatic şi mesajul adînc umanist. Limba şi stilul lui La Fontaine ating perfecţiunea prin simplitate şi
densitate.
Prin intermediul lui Jean de la Bruyère, în sec. al XVII, alături de comedie şi fabulă se dezvoltă şi o
literatură de maxime, de portrete morale. Opera prin care La Bruyère rămîne clasic este “Caracterele”. În unele
caractere îi denunţă pe impertinenţi, grosolani, palavragii, orgolioşi, linguşitori. El nu inventează personaje sau
tipuri, ci le crează din ceea ce observă în jurul său: “Îi dau îndărăt publicului ceea ce mi-a dat cu împrumut…”
O caracteristică generală a clasicismului am putea-o face prin intermediul viziunii scriitorului francez
André Gide, care spunea că: “Adevăratul clasicism nu este rezultatul unei constrîngeri din afară, aceasta rămîne
artificială şi nu produce decît opere academice. Mi se pare că acele calităţi pe care obişnuim să le denumim
clasice sînt mai cu seamă calităţi morale şi îmi place să consider clasicismul ca un buchet armonios de calităţi
dintre care prima este modestia.”.

9
 Molière

Molière a adus o contribuție extraordinară la dezvoltarea dramelor mondiale. El a inventat un nou gen -
„comedie înaltă”, unde răul social era expus și triumful „naționalității”. De mai bine de trei secole, comediile
sale legendare trăiesc pe scena multor teatre.
Molière (nume real și prenume - Jean Baptiste Pocqulen) s-a născut în 1622 la Paris. Era fiul
venerabilului „simplu curtean” și trebuia să fie avocat. Cu toate acestea, încă din copilărie i-a plăcut teatrul. În
ciuda protestelor tatălui său, Moliere a devenit artist.
În acele zile, o astfel de alegere a căii vieții era riscantă. Deși profesia de actorie nu mai era rușinoasă,
dar în societatea înaltă au fost demiși. Apoi, în Franța, teatrul și biserica au avut o relație foarte dificilă.
În 1643, tânărul Jean Baptiste, împreună cu celebra actriță Madeleine Bejart, familia sa și alți nouă
actori, au fondat „Teatrul strălucitor”. Apoi a decis să ia pseudonimul Moliere, însă Paris nu l-a acceptat.
Oamenii nu au participat la producții ale teatrului strălucitor. Tulburările de bani au dus la faptul că doi ani mai
târziu, Moliere, împreună cu familia Bejart, s-au alăturat trupei de turism. Cinci ani mai târziu, Moliere a
condus-o și a început să locuiască la Lyon. Acest lucru s-a întâmplat datorită prințului Conti, care a fost
cunoscut ca un mare iubitor de teatru.

Opere importante:
1645: Doctorul zburător (Le Médecin volant)
1659: Les Précieuses ridicules ("Prețioasele ridicole");
1660: Sganarelle ou le cocu imaginaire ("Sganarelle sau încornoratul închipuit");
1661: L'École des maris ("Școala bărbaților");
1662: L'École des femmes ("Școala femeilor");
1655: L'Étourdi ("Zăpăcitul");
1664: La Princesse d'Élide ("Prințesa din Elida");
1664: Le Mariage forcé ("Căsătorie cu de-a sila");
1665: Don Juan ou le festin de Pierre ("Don Juan sau petrecerea lui Pierre");
1666: Mélicerte;
1667: Le Misanthrope ("Mizantropul");
10
1667: Pastorale comique ("Pastorala comică");
1667: Le Sicilien ou l'amour peintre ("Sicilianul sau amorul pictor");
1668: L'Avare ("Avarul");
1668 Le Médecin malgré lui ("Doctor fără voie");
1668: Amphitryon;
1669: Tartuffe;
1669: Monsieur de Pourceaugnac;
1670: Le Bourgeois Gentilhomme ("Burghezul gentilom");
1670: Les Amants magnifiques ("Îndrăgostiții magnifici");
1671: Les Fourberies de Scapin ("Vicleniile lui Scapin");
1672: Les Femmes savantes ("Femeile savante");
1673: Le Malade imaginaire ("Bolnavul închipuit");

11
 Pierre Corneille

Unul dintre cei mai mari dramatici pe care Franța a produs-o în timpul secolului al XVII-lea este Pierre
Corneille. El a fost un instrument pentru a deschide o nouă cale pentru tragedia franceză, sfidând teoriile clasice
ale dramei. Deși s-a născut într-o familie în care majoritatea oamenilor erau avocați de profesie, Corneille a
decis să călătorească cu totul altfel, spre deosebire de rudele sale. El a avut un interes înnăscut pentru piese și le-
a scris chiar în timp ce a fost angajat cu un loc de muncă la „departamentul de păduri și râuri Rouen”. Stilul
inovativ de scriere al lui Pierre a fost evident din prima sa piesă în sine și când a fost pus în scenă, acesta i-a
câștigat numeroase premii și și-a lansat cariera de dramaturg. De asemenea, a obișnuit să scrie versuri și, în
curând, talentul său de poet a atras un cardinal care l-a ales printre „Cinci poeți”. Cu toate acestea, s-a simțit
sufocat să urmeze în scris regulile cardinalului, deoarece acestea nu i-au permis să-și exercite creativitatea la
maxim. Așa că s-a despărțit de modele cu cardinalul și i-a urmat instinctul, ceea ce l-a determinat să devină unul
dintre cei mai excepționali și faimoși dramaturgi care a domnit pe scena franceză ani de zile. Acest dramaturg a
abordat și crearea tragediei franceze într-o manieră nouă, creând astfel o nouă tendință.
La vârsta de optsprezece ani, adolescentul a început să urmeze avocatura, dar nu a obținut un succes
semnificativ în profesie. Tatăl și-a aranjat apoi un loc de muncă la „departamentul de păduri și râuri” din Rouen.
În timp ce lucra pentru departament, a intrat prima sa piesă, intitulată „Mélite”. În 1629, Corneille a adus
această lucrare unui grup de actori.
Actorii au fost impresionați de conținutul piesei și au decis să lucreze la fel. Acesta a fost interpretat la
Paris și a câștigat Corneille recunoașterea de a fi dramaturg.
De atunci, dramaturgul a decis să joace cu pixuri în mod regulat și chiar s-a mutat la Paris. Creativitatea
sa s-a întâlnit cu o faimă imensă și a fost plasată curând printre dramaturgii proeminenți aparținând scenei
franceze. În 1634, i s-a comandat crearea de versuri pentru vizita iminentă a cardinalului Richelieu la Rouen.
Versurile sale l-au copleșit pe cardinal și dramaturgul a fost inclus într-o parte din „Les Cinq Auteurs”,
cunoscută și sub numele de societatea a cinci poeți.
Societatea a inclus și gânditori precum Boisrobert, Guillaume Colletet, Jean Rotrou și Claude de
L’Estoile.
Cardinalul dorea să creeze o nouă formă de dramă care se concentra asupra virtuții. El a făcut ghiduri pe
care cei cinci scriitori trebuiau să le urmeze în timp ce scriau.

12
 Cu toate acestea, Corneille avea un mod independent de gândire și nu voia să urmeze niște reguli
predefinite pentru a scrie piese. Prin urmare, a despărțit căile cu grupul „Les Cinq Auteurs” și a pornit într-o
călătorie independentă ca dramaturg.
A creat numeroase comedii în primii ani ca rol de dramaturg. Câteva dintre ele includ „Clitandre”, „La
Veuve”, „La Galerie du Palais”, „La Suivante”, „La Place royale” și „L’Illusion comique”. Cu toate acestea, a
făcut o trecere de la comedie la tragedie și în 1635, a scris prima sa tragedie intitulată „Médée”.
În 1637, a doua sa piesă, intitulată „Le Cid”, a fost pusă în scenă în fața publicului. Această lucrare a
fost inspirată de renumita piesă a dramaturgului Guillem de Castro „Mocedades del Cid”. Ambele piese se
învârt în jurul poveștii unui bărbat al armatei pe nume Rodrigo Díaz de Vivar, aparținând Spaniei Medievale.
„Le Cid” a fost o tragicomedie, care a estompat distincția dintre tragedia și genurile de dramă ale
comediei. Această piesă s-a întâlnit cu un imens succes, dar a fost criticată pentru a sfida unitățile clasice ale
timpului și alte reguli ale creării de către marele filozof, Aristotel.

Cardinalul Richelieu a format „Académie Française” cunoscută și sub numele de „Academia Franceză”
în 1635, iar piesa „Le Cid” a fost supusă controlului de către această academie. În ciuda succesului pe care l-a
primit piesa, mulți alți dramaturgi, precum și „Academie Francaise” au negat piesa ca fiind o piesă literară
prețioasă.
Aceste controverse l-au tulburat pe scriitor atât de mult încât s-a întors la Rouen și a căutat o viață de
obscuritate. Se spune că a încercat să rescrie piesa de mai multe ori pentru a o face impecabilă.
Totuși, aceste controverse în jurul operei sale, denumite și „Querelle du Cid” („Cearta dintre Le Cid”), l-
au ajutat să se concentreze mai mult pe regulile dramatice stabilite de filosofii clasici.
În 1640, a revenit în lumea teatrului, iar prima piesă pe care a produs-o după această lungă perioadă
sabatică din viața de teatru a fost „Horace”. El a dedicat această lucrare celui mai de seamă critic al său,
Richelieu.
În acel deceniu, el a produs prolific piese precum 'Polyeucte', 'La Mort de Pompée', 'Cinna', Le Menteur
',' Rodogune ',' La Suite du Menteur ',' Théodore ',' Héraclius ',' Don Sanche d „Aragon” și „Andromède”. De
asemenea, a scos câteva versiuni revizuite ale piesei sale extrem de criticate „Le Cid”, care erau în conformitate
cu teoriile clasice ale tragediei.
Deceniul care a urmat a fost crearea pieselor sale „Nicomède” și „Pertharite”. Acesta din urmă nu s-a
confruntat cu mult succes în această perioadă și, în consecință, a renunțat la piese de scriere și și-a asumat
sarcina de a traduce piesa literară „Imitația lui Hristos” compusă de Thomas à Kempis.
În 1656, a terminat această lucrare de traducere și a revenit în lumea teatrului, deoarece publicul și
adepții săi doreau ca acesta să reia scrierea.
El a scris piesa intitulată „Oedipe” în 1659, urmată de alte lucrări precum „Trois Discours sur le poème
dramatique” și „La Toison d’or”, anul viitor.
A produs mai multe piese între 1662 - 1667, printre care „Sertorius”, „Sophonisbe”, „Othon”,
„Agésilas” și „Attila”.
În 1670, Corneille și unul dintre scriitorii săi contemporani, numit Jean Racine, au fost rugați să
compună câte o piesă pe aceeași temă. Niciunul dintre ei nu era conștient de faptul că era o competiție secretă.
În anul următor, ambii scriitori și-au manifestat lucrările, în care Corneille a scris „Tite et Bérénice”, iar
piesa lui Racine a fost intitulată „Bérénice”. Surprinzător, Racine a reușit să câștige această competiție. Treptat,
Pierre a început să-și piardă popularitatea și a fost succedat în curând de o nouă generație de scriitori.
Acest scriitor reușit a compus o comedie în 1671 numită „Psyché” în asociere cu alți scriitori
contemporani Molière și Philippe Quinault. A urmat piesa „Pulchérie”.
13
 Ultima sa piesă compusă a fost intitulată „Suréna”, pe care a finalizat-o în anul 1674, iar după aceea a
abandonat lumea teatrului pentru totdeauna.

Opere importante:
Mélite (1629, prima lucrare, comedie);
Clitandre ou l’Innocence persécutée (1631);
La Veuve (1632);
La Galerie du Palais (1633);
La Suivante (1634);
La Place royale (1634);
Médée (1635);
L’Illusion comique (1636);
Le Cid (1637);
Horace (1640);
Cinna ou la Clémence d'Auguste (1641);
Polyeucte (1642);
Le Menteur (1644);
La Mort de Pompée (1643);
Rodogune (1644);
La Suite du Menteur (1645);
Théodore (1646);
Héraclius (1647);
Don Sanche d’Aragon (1649);
Andromède (1650);
Nicomède (1651);
Pertharite (1651);
Œdipe (1659);
La Toison d'or (1660);
Sertorius (1662);
Sophonisbe (1663);
Othon (1664);
Agésilas (1666);
Attila (1667);
Tite et Bérénice (1670);
Psyché (1671);
Pulchérie (1672);
Suréna (1674);

14
 Jean Racine

Jean racine (1639-1699) a fost unul dintre cei mai importanți scriitori și istoriografi francezi din secolul
al XVII-lea. În plus, a fost recunoscut pentru stăpânirea sa impecabilă a poeziei tradiționale cu accente de
tragedie în Franța.
Numeroasele piese pe care le-a scris au obținut un succes răsunător în teatru, până la punctul în care au devenit
piese cheie pentru dezvoltarea expresiei artei. Cu aceasta, scriitorul a reușit să devină primul dramaturg care
trăiește din banii strânși din vânzarea operei sale. Atenția la fiecare detaliu al operelor sale, textul, expresivitatea
actorilor care i-au reprezentat operele și decorarea scenei, au fost atribute care l-au distins de restul
dramaturgilor vremii și l-au condus spre succes.

Opere importante:
Tebaida (1664), tragedie în cinci acte în versuri
Alexandru cel Mare (1665), tragedie în cinci acte în versuri
Andromaca (1667), tragedie în cinci acte în versuri
Les Plaideurs (noiembrie 1668), comedie în trei acte în versuri
Britannicus (1669), tragedie în cinci acte în versuri
Bérénice (1670), tragedie în cinci acte în versuri
Bajazet (1672), tragedie în cinci acte în versuri
Mitridate (1673), tragedie în cinci acte în versuri
Iphigénie (1674), tragedie în cinci acte în versuri
Phèdre (1677), tragedie în cinci acte în versuri
Esther (1689), tragedie în cinci acte în versuri
Athalia (1691), tragedie în cinci acte în versuri

15
 Realismul
Honoré de Balzac (1799 –1850)

Realismul este un curent literar care ia naștere în secolul al XIX-lea și tinde să dea o reprezentare
veridică a realității, să înfățișeze cu obiectivitate adevărul, să observe existența reală. Scriitorii realiști se
îndreaptă spre viața socială, reprezentând omul ca produs al mediului în care trăiește. De fapt, apariţia
Realismului nu a fost condiţionată numai de împrejurări estetice (precum reacţia antiromantică), ci și de cauze
istorico-sociale distincte: Revoluţia din Franţa (1789), Revoluţia industrială din Anglia, Revoluţiile de la 1848
din Europa (inclusiv în Ţările Române), conflictul dintre nobilimea decadentă care îşi conservă privilegiile şi
noua burghezie, cât și influenţa dezvoltării ştiințelor naturii, a ideilor pozitiviste, materialiste în filozofie. Astfel,
putem afirma că tema omului în conflict cu societatea: aventurierul, parvenitul, arivistul, bancherul lipsit de
scrupule şi criminalul, cât și cea a tânărului provincial ambițios care luptă pentru a avansa în lumea competitivă,
va fi mereu explorată de marii scriitori contemporani. Prin urmare, Honoré de Balzac apare ca un observator şi
cronicar suprem al societăţii franceze contemporane lui. El a contribuit la consacrarea structurii şi
caracteristicilor generale ale romanului realist tradiţional, în care întâmplări logice sunt narate cronologic de
către un observator mereu prezent la locul acţiunii (naratorul omniscient), iar personajele sunt coerent creionate.
De altfel, el a cercetat teme ca: sursele îmbogăţirii burgheze şi tipurile de carieră posibile în cadrul societăţii
burgheze, parvenitismul ca fenomen social, degradarea morală a omului sub influenţa banului, descompunerea
familiei, vicierea instituţiilor, corupţia presei, sărăcirea şi mizeria oamenilor simpli etc.
„Balzacianismul” este un concept estetic ce a impus un model literar prin care se analizează imaginea
dramatică a societății franceze după revoluția de la 1789, sub toate aspectele ei, societate în care banul și
puterea acestuia prevalează asupra altor privilegii și valori reale. Termenul provine de la autorul Honoré de
Balzac, care susține că banul are o putere distrugătoare asupra eticii unei societăți și în acest sens, afirmă: „Zeul
la care se închină toți este banul”.

Opere importante:
1832: Louis Lambert;
1833: Eugénie Grandet;
1833 - 1839: Patologia vieții sociale;
1834: În căutarea absolutului ("La Recherche de l’absolu");
1835: Moș Goriot ("Le Père Goriot");
1837: Iluzii pierdute ("Les Illusions perdues");

16
1837: César Birotteau;
1842: Femeia de treizeci de ani (La femme de trente ans).
1847: Verișoara Bette ("La Cousine Bette");
1847: Vărul Pons ("Le Cousin Pons").

17
 Romantismul

Romantismul în Franța A fost un curent filosofic și artistic care s-a dezvoltat în acea națiune în secolul al
XIX-lea și care a fost inspirat de o mișcare de origine engleză și germană din secolul al XVIII-lea.
Nașterea sa a fost în parte un răspuns la raționalitatea iluminismului și la transformarea vieții de zi cu zi
provocată de revoluția industrială. Originea sa a coincis cu perioada cunoscută sub numele de Restaurarea
franceză.
Deși a fost inițial asociat cu literatura și muzica, s-a răspândit în curând și în celelalte domenii ale artelor
plastice. În aceste zone, aceasta implica o ruptură cu patrimoniul rațional și ordonat moștenit.
La fel ca alte forme de artă romantică, romantismul francez a sfidat normele clasicismului și
raționalismului filosofic din secolele precedente. Artiștii au explorat diverse teme și au lucrat în stiluri variate.

Alphonse de Lamartine

Alphonse de Lamartine , (născut la 21 octombrie 1790, Mâcon , Franța - murit la 28 februarie 1869,
Paris), poet, istoric și om de stat francez, care și-a câștigat renumele pentru versurile sale în Méditations
poétiques (1820), care l-a stabilit ca unul dintre figurile cheie ale mișcării romantice din literatura franceză . În
1847, Histoire des Girondins a devenit foarte popular și a ajuns la o importanță politică considerabilă la
începutul anului 1848, când a condus a doua republică pentru scurt timp.

Opere Importante:
1820: Meditații poetice ("Méditations poétiques");
1823: Noi meditații poetice ("Nouvelles Méditations poétiques");
1830: Armonii poetice și religioase ("Harmonies poétiques et religieuses");
1835: Amintiri, impresii, gânduri și peisaje în timpul unei călătorii în Orient ("Souvenirs, impressions, pensées
et paysages pendant une voyage en Orient");
1836: Jocelyn. Episod. Jurnal găsit la un preot de țară ("Jocelyn. Épisode. Journal trouvé chez un curé de
village");
1838: Căderea unui înger ("La chute d'un ange");
1839: Reculegeri poetice ("Recueillements poétiques");
18
1847: Istoria Girondinilor ("Histoire des Girondins");
1849: Raphaël, pagini din anul douăzeci ("Raphaël, pages de la vingtième année");
1849: Graziella ("Graziella");
1856 - 1869: Curs familiar de literatură ("Cours familier de littérature");
1857: Via și casa ("La Vigne et la Maison").

Victor Hugo

Victor Hugo și-a făcut amprenta asupra literaturii franceze în perioada romantică la începutul anilor
1800. Născut în 1802, Hugo a devenit unul dintre cei mai celebri poeți și autori din istoria franceză.

Hugo și-a făcut prima dată amprenta cu piesele Cromwell și Hermani , care au fost înrădăcinate în noua
mișcare romantică. Prefața lui Cromwell este de fapt mai mult sărbătorită decât piesa în sine, deoarece Hugo
atacă tradițiile clasice care au dominat literatura și drama de mulți ani, creând un strigăt de luptă pentru scriitorii
romantici și introducând un nou mod de a scrie, de a gândi și de a interpreta. El cere versuri și stil mai flexibile,
cu accent pe emoție și frumusețe, care este standard pentru romantism.

Primul său roman major, The Hunchback of Notre-Dame , a fost o incursiune în stilul gotic-romantic. În
timp ce încurajează în același timp înăbușirea elementelor clasice în literatură în favoarea emoției și a
imaginației, așezarea vechii catedrale oferă elemente noi și misterioase care accesează stilul nou de stil gotic.
Făcând catedrala un accent central al romanului, Hugo arată că și elementele clasice pot fi reînnoite și
reexaminate în scrierea romantică.

Următorul roman celebru al lui Hugo a fost conceput în timp ce el a fost în exil politic timp de 15 ani
după preluarea lui Napoleon al III-lea. La fel ca și contemporanul său englez Charles Dickens, Hugo a folosit
personaje memorabile în Les Miserables pentru a denatura condițiile sociale ale săracilor din Franța. Subliniind
situația fostului condamnat Jean Valjean, studentul Marius și tânărul Cosette, Hugo subliniază disparitatea în
tratarea bogatului față de săraci în societate, în special în ce mod conștiința birocratică nu este niciodată o
considerație în ceea ce privește pedepsirea penală.

Hugo a murit în 1885 după o lungă afecțiune, dar împingerea sa în lumea literară în numele
romantismului a fost o sursă de inspirație pentru mulți scriitori, inclusiv Walt Whitman și Alfred Lord
Tennyson.

19
 Simbolismul

Simbolismul este un curent literar apărut în Franța, că reacție împotriva parnasianismului, a

romantismului retoric și a naturalismului, promovând conceptul de poezie modernă. Considerat din perspectiva
social-istorică, simbolismul apare că produs și expresie a stării de spirit generate de agravarea contradicțiilor
societății capitaliste de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Numele curentului a fost dat de poetul Jean
Moreas ,care în 1886, a publicat un celebru articol-manifest,”Le symbolisme”. În același an s-a constituit
gruparea care s-a autointitulat „simbolistă” și în fruntea căreia s-a găsit poetul Stephane Mallarme. Tot
atunci,Rene Ghil înființează școală „simbolist-armonistă”, devenită apoi „filozofico-instrumentistă”. Alți poeți
de orientare antiparnasiana îl considerau șef de școală pe Paul Verlaire;ei și-au luat, în semn de sfidare, numele
de „decadenți”. Reprezentanți de frunte ai decadentilor sunt Arthur Rimbaud, Tristan Corbiere, Jules Laforgue.
Acești poeți și mulți alți începuseră să scrie cu mult înainte de constituirea grupărilor în care s-au încadrat.
Astfel, ,elemente ale curentului simbolist au luat naștere nu în 1886, ci mult mai devreme, cuprinzând pe toți
poeții de orientare antiparnasiana, uniți în efortul de a descoperi esență poeziei.

Charles-Pierre Baudelaire

Charles Baudelaire, părintele modernităţii poetice europene, s-a născut la Paris pe 9 aprilie 1821. Pe lângă cele
două volume de poeme apărute în timpul vieţii lui, Les Fleurs du Mal (1857) şi Les Paradis artificiels (1860), şi
volumele postume Le Spleen de Paris: Petits poèmes en prose (1869) şi Journaux intimes (1887), a publicat
numeroase cronici muzicale şi de artă plastică, articole de critică literară şi reflecţii despre scriitori
contemporani. Critica din epocă i-a întâmpinat însă cu rezervă şi uneori chiar cu aversiune scrierile, care
sfidează morala şi cutumele sociale ale vremii, introducând o nouă sensibilitate şi o nouă estetică. Principalele
coordonate ale poeziei lui – romantismul întunecat, valorificarea urâtului şi răului, căutarea corespondenţelor,
simbolul şi sugestia în transpunerea lumii prin limbajul poetic, supranaturalismul, dandysmul, complexul
poetului damnat, spleenul, explorarea paradisurilor artificiale – vor fi şi miezul marii poezii a secolului XX.
Primele însemnări cu titlul Fusées. Suggestions (Rachete. Sugestii) datează din 1855, iar primele „note“ pentru
Mon cœur mis à nu (Inima mea dezvăluită), din 1859, ambele titluri fiind inspirate cel mai probabil de unele
reflecţii din Marginalia lui Edgar Allan Poe (care i-a fost cel mai apropiat model literar şi uman şi pe care,
traducându-l în franceză şi dedicându-i ample studii critice, l-a făcut cunoscut publicului european). Din
corespondenţa lui Baudelaire reiese limpede că intenţiona să dea acestor pagini forma unor opere încheiate şi că
20
le destina publicării: Inima mea dezvăluită trebuia să devină „o mare carte despre mine însumi“, „o carte cu
năduf“ în care „am să-mi adun toate mâniile“. Dar au fost ordonate şi reunite în volum abia la douăzeci de ani
după moartea lui, sub titlul Jurnale intime. Sunt texte cu un caracter fragmentar şi eteroclit, majoritatea extrem
de scurte, iar multe au formă de aforisme sau de schiţe pentru viitoare proiecte. Ele conţin însă idei esenţiale ale
esteticii baudelairiene, despre artă (muzică, pictură, teatru), rolul artistului în lume şi în societate, politică,
geniu, inspiraţie şi muncă, religie şi Dumnezeu, dragoste, feminitate etc. Jurnalele intime pot fi considerate de
aceea o autentică şi curajoasă autobiografie, un ghid de „conduită, morală şi metodă“ atât în viaţă, cât şi în
literatură al unui spirit nonconformist şi vizionar, care şi-a dorit să rămână mereu „străin lumii şi idolilor ei“,
asumându-şi în acelaşi timp preţul acestei „impertinenţe“: critici, respingere, datorii, depresii, boala şi în cele
din urmă moartea, la doar 46 de ani.

Paul Verlaine

Paul Verlaine (n. 30 martie 1844 — d. 8 ianuarie 1896) a fost un poet francez. El aparține curentului
simbolist și este unul dintre cei mai citiți dintre poeții francezi. Este privit de simboliștii francezi ca șef al
curentului. A dus o viață de boem, de “poet blestemat”, ce contrastează în planul creației cu aspirația spre
puritate și candoare. Versurile de început (“Poeme saturniene”, 1866), cu reminiscențe din parnasieni și din
Baudelaire, afirmă tonul său inegalabil prin viziunea dramatică asupra lumii, prin înclinația către melancolie,
prin căutarea armoniilor.
Verlaine cultiva o lirică a sentimentelor intime, a variatelor stări sufletești, într-o atmosferă crepusculară
și vagă. Sunt versuri care se sustrag retoricii, de o armonie muzicală sugestivă, așa cum o demonstrează
volumele sale: “Romanțe fără cuvinte” (1874), considerat cel mai valoros, “Înțelepciune” (1881), “Odinioară și
altădată” (1885), “Iubire” (1888), “Elegii” (1893) etc. El afirma că arta înseamnă a fi absolut tu însuți și
formulează, în versurile celebre din “Arta poetică” (1855), notele caracteristice ale esteticii simbolismului:
“Muzica înainte de toate”; “Sucește gâtul elocinței”; “Nuanță, nicidecum culoare”.

21
 Perioada moderna
Marcel Proust

Marcel Proust , (n. 10 iulie 1871, Auteuil, lângă Paris , Franța - mort la 18 noiembrie 1922, Paris),
romancier francez, autor al cărții À la recherche du temps perdu (1913–27;În căutarea timpului pierdut), un
roman de șapte volumebazat pe viața lui Proust povestit psihologic și alegoric.
Marcel era fiul lui Adrien Proust, un eminent medic de origine franceză-catolică, și soția sa, Jeanne,
născută Weil, dintr-o familie evreiască bogată. După un prim atac în 1880, a suferit astm pe tot parcursul vieții.
Vacanțele din copilărie au fost petrecute la Illiers și Auteuil (care împreună au devenit Combray al romanului
său) sau la stațiunile de pe litoral din Normandia cu bunica sa maternă. La Liceul Condorcet (1882–89) a scris
pentru reviste de clasă, s-a îndrăgostit de o fetiță pe nume Marie de Benardaky în Champs-Élysées, și-a făcut
prieteni ale căror mame erau gazde de societate și a fost influențat de maestrul său de filozofie Alphonse Darlu.
S-a bucurat de disciplina și camaraderia serviciului militar de la Orléans(1889–90) și a studiat la Școala de
Științe Politice, obținând licențe în drept (1893) și în literatură (1895). În aceste zile studențești, gândul său a
fost influențat de filosofiHenri Bergson (vărul său prin căsătorie) șiPaul Desjardins și de către istoric Albert
Sorel. Între timp, prin intermediul saloanelor burgheze ale lui Madame Straus, Arman de Caillavet, Aubernon și
Madeleine Lemaire, a devenit un obișnuit observator al celor mai exclusiviste săli de nobilime.

În 1896 Proust a publicat Les Plaisirs et les jours (Plăcerile și zilele ), o colecție de nuvele în același
timp prețioase și profunde, dintre care majoritatea apăruseră în perioada 1892–93 în revistele Le Banquet și La
Revue Blanche . Din 1895 până în 1899 a scrisJean Santeuil , un roman autobiografic care, deși neterminat și
prost construit, a arătat geniul trezirii și a prefigurat À la recherche . O decuplare treptată de viața socială a
coincis cu o sănătate crescândă și cu implicarea sa activă în afacerea Dreyfus din 1897–99, când politica și
societatea franceză au fost despărțite de mișcarea de eliberare a ofițerului armatei evreiești.Alfred Dreyfus ,
închis pe nedrept pe Insula Diavolului ca spion. Proust a ajutat la organizarea petițiilor și l-a ajutat pe avocatul
lui Dreyfus, Labori, sfidând curajos riscul ostracismului social. (Deși Proust nu a fost, de fapt, ostracizat,
experiența a contribuit la cristalizarea dezamăgirii sale față de societatea aristocratică, care a devenit vizibilă în
romanul său.)

Descoperirea lui Proust a John Ruskin ’s critica de artă din 1899 l-a determinat să-l abandoneze pe Jean
Santeuil și să caute o nouă revelație în frumusețea naturii și în arhitectura gotică , considerate simboluri ale
22
omului confruntat cu eternitatea: „Deodată”, a scris el, „universul a redobândit în ochii mei un valoare
nemăsurată. ” În această căutare a vizitat Veneția (împreună cu mama sa în mai 1900) și bisericile din Franța și
a tradus Biblia lui Ruskin despre Amiens și susan și crini , cu prefațe în care se aude prima dată nota prozei sale
mature.

Obțineți acces exclusiv la conținut din prima noastră ediție 1768 cu abonamentul dvs. Abonați-vă astăzi
Moartea tatălui lui Proust în 1903 și a mamei sale în 1905 l-au lăsat dureros și singur, dar independent
din punct de vedere financiar și liber să încerce marele său roman. Cel puțin o versiune timpurie a fost scrisă în
1905–06. Un altul, început în 1907, a fost lăsat deoparte în octombrie 1908. Acest lucru fusese el însuși
întrerupt de o serie de parodii strălucitoare - ale lui Balzac, Flaubert, Renan, Saint-Simon și alții autorilor
francezi preferați ai lui Proust - numite „L'Affaire Lemoine ”(publicat în Le Figaro ), prin care s-a străduit să-și
curățe stilul de influențe străine. Apoi, dându-și seama de necesitatea stabilirii bazei filosofice care îi lipsise
până acum romanului său, a scris eseul „Contre Sainte-Beuve ”(publicat în 1954), atacând Viziunea criticului
francez asupra literaturii ca o distracție a inteligenței cultivate și a propunerii sale, în care sarcina artistului este
de a elibera din lumea îngropată a memoriei inconștiente realitatea mereu vie la care obișnuința ne face orbi. În
ianuarie 1909 a avut loc incidentul din viața reală a unei renașteri involuntare a unei amintiri din copilărie prin
gustul ceaiului și al unui biscuit rusk (care în romanul său a devenit tort de madeleine); în mai, personajele
romanului său i-au invadat eseul; iar în iulie a acestui an crucial a început À la recherche du temps perdu. S-a
gândit să se căsătorească cu „o fată foarte tânără și încântătoare” pe care a cunoscut-o la Cabourg, o stațiune de
pe litoral din Normandia care a devenit Balbecul romanului său, unde a petrecut vacanțele de vară din 1907
până în 1914, dar, în schimb, s-a retras din lume să-și scrie romanul, terminând prima schiță în septembrie 1912.

Primul volum, Du côté de chez Swann (Swann's Way ), a fost refuzat de cei mai bine vânduți editori
Fasquelle și Ollendorff și chiar de intelectuali La Nouvelle Revue Française , sub îndrumarea
romancieruluiAndré Gide , dar în cele din urmă a fost emis pe cheltuiala autorului în noiembrie 1913 de către
tânărul editor progresist Bernard Grasset și a avut un succes. Proust a planificat apoi doar alte două volume, a
căror apariție prematură a fost, din fericire, împiedicată de angoasa sa la fuga și moartea secretarului său Alfred
Agostinelli și la izbucnirea primului război mondial .

În timpul războiului, el a revizuit restul romanului său, îmbogățind și aprofundând sentimentul, textura
și construcția acestuia, sporind elementele realiste și satirice și triplând lungimea acestuia. În acest proces
maiestuos, el a transformat o operă care, în starea sa anterioară, era încă sub nivelul celor mai înalte puteri ale
sale într-una dintre cele mai mari realizări ale romanului modern. În martie 1914, instigată de Gide pocăit, La
Nouvelle Revue Française s-a oferit să preia romanul său, dar Proust le-a respins acum. Negocierile ulterioare
din mai-septembrie 1916 au avut succes, iar în iunie 1919 À l'ombre des jeunes filles en fleurs (In cadrul unui
Budding Grove ) a fost publicat simultan cu o retipărire a lui Swann și cuPastiches et mélanges , un volum
divers care conține „L'Affaire Lemoine” și prefațele Ruskin. În decembrie 1919, prinRecomandarea lui Léon
Daudet , À l'ombre a primit Premiul Goncourt , iar Proust a devenit brusc faimos în întreaga lume. Alte trei
tranșe au apărut în timpul vieții sale, cu beneficiul ultimei sale revizuiri, cuprinzând Le Côté de Guermantes
(1920–21; Calea Guermantes ) și Sodome et Gomorrhe (1921–22; Sodoma și Gomorra ).

Proust a murit la Paris de pneumonie, cedând la o slăbiciune a plămânilor care mulți au confundat cu o
formă de ipohondrie și luptă până la ultima cu revizuirea La Prisonnière ( captivului ). Ultimele trei părți ale À

23
la recherche au fost publicate postum, într-o etapă avansată, dar nu finală, a revizuirii: La Prisonnière (1923),
Albertine disparue (1925; The Fugitive ) și Le Temps retrouvé (1927; Time Regained ).

La început, singura amintire din copilărie disponibilă pentru povestitorul de vârstă mijlocie este seara
unei vizite a prietenului familiei, Swann, când copilul și-a forțat mama să-i dea sărutul de noapte bună pe care
ea îl refuzase. Dar, prin degustarea accidentală a ceaiului și a unei prăjituri de madeleine, naratorul recuperează
din amintirea sa inconștientă peisajul și oamenii sărbătorilor sale de copilărie din satul Combray. Într-o
sinonimă digresiune asupra dragostei și geloziei, cititorul află despre nefericita pasiune a lui Swann (un diletant
evreu primit în înalta societate) pentru curtea Odette , pe care o întâlnise în salonul burghez al Verdurinilor în
anii anteriori nașterii naratorului. .

În adolescență, naratorul se îndrăgostește de Gilberte (fiica lui Swann și Odette) în Champs-Élysées. În

timpul unei vacanțe la malul mării la Balbec, îl întâlnește pe frumosul tânăr nobil Saint-Loup, unchiul ciudat al
lui Saint-Loup, Baronul de Charlus , și o trupă de fete tinere conduse de Albertine . Se îndrăgostește de ducesa
de Guermantes, dar, după o vizită de toamnă în orașul garnizoanei Doncières din Saint-Loup, este vindecat când
o întâlnește în societate. Pe măsură ce călătorește prin lumea Guermantes, aparentele sale poezii și inteligență
sunt dispersate, iar vanitatea și sterilitatea sa adevărate sunt dezvăluite. Se descoperă că Charlus este
homosexual, urmărind croitorul în vârstă Jupien și tânărul violonist Morel, precum și viciile Sodomei și
Gomoreide acum înainte proliferează prin roman. La a doua vizită la Balbec, naratorul o suspectează pe
Albertine de femei iubitoare, o duce înapoi la Paris și o ține captivă. El asistă la trădarea tragică a lui Charlus de
către Verdurini și Morel; propria sa pasiune geloasă este intensificată doar de fuga și moartea lui Albertine.
Când atinge uitarea iubirii sale, timpul se pierde; frumusețea și sensul s-au estompat din tot ce a urmărit și a
câștigat vreodată; și renunță la cartea pe care a sperat întotdeauna să o scrie.

O absență îndelungată într-un sanatoriu este întreruptă de o vizită de război la Paris, bombardată ca
Pompei sau Sodoma din cer. Charlus, dezintegrat de viciul său, este văzut în bordelul infernal al lui Jupien, iar
Saint-Loup, căsătorit cu Gilberte și devenit homosexual, moare eroic în luptă. După război, la recepția de după-
amiază a prințesei de Guermantes, naratorul devine conștient, printr-o serie de incidente de memorie
inconștientă, că toată frumusețea pe care a experimentat-o în trecut este veșnic vie. Timpul este recâștigat și se
apucă de treabă, luptând împotriva morții, pentru a scrie chiar romanul pe care cititorul tocmai l-a experimentat.

Romanul lui Proust are o construcție circulară și trebuie luat în considerare în lumina revelației cu care
se termină. Autorul restabilește valorile extratemporale ale timpului recâștigate, subiectul său fiind mântuirea.
Alte tipare de răscumpărare sunt prezentate în contrapunct cu tema principală: părinții naratorului sunt salvați
de bunătatea lor naturală, mari artiști (romancierul Bergotte, pictorul Elstir, compozitorul Vinteuil) prin
viziunea artei lor, Swann prin suferința în dragoste , și chiar Charlus prin măreția lui Lear a căderii sale.
Romanul lui Proust este, în cele din urmă, optimist și așezat în contextul experienței religioase umane. „Mi-am
dat seama că materialele lucrării mele constau din propriul meu trecut”, spune naratorul în momentul de timp
recâștigat. O calitate importantă în înțelegereaÀ la recherche se află în semnificația sa pentru Proust însuși ca
poveste alegorică a propriei sale vieți, din care sunt luate evenimentele, locurile și personajele sale. În căutarea
timpului pierdut, el nu a inventat altceva decât să schimbe totul, selectând, contopind și transmutând faptele,
astfel încât unitatea subiacentă și semnificația lor universală să fie dezvăluite, lucrând în interiorul lui însuși și
exterior în fiecare aspect al condiției umane. À la recherche este comparabil în acest sens nu numai cu alte

24
romane majore, ci și cu autobiografii atât de creative și simbolice, cum ar fi Johann Wolfgang von Goethe
Dichtung und Wahrheit și vicontele de ChateaubriandMémoires d'outretombe , ambele influențându-l pe Proust.

Sthendal

Stendhal, pe numele sau adevarat Henri-Marie Beyle, a fost un scriitor francez renumit pentru finetea
analizei sentimentelor personajelor sale si pentru lipsa intentionata de sensibilitate a stilului sau. Se crede ca
Stendhal si-a ales pseudonimul literar ca un omagiu adus lui Johann Joachim Winckelmann, fondatorul
arheologiei moderne, nascut in localitatea Stendal, Saxa-Anhalt (Germania).
Desi urmeaza cursurile Scolii Centrale din Grenoble, renunta la intentia de a da la Politehnica. Dupa
lovitura de stat de la 18 Brumar 1799, se orienteaza spre cariera militara, luand parte la campania din Italia a
generalului Bonaparte (1800-1801). In calitate de adjunct al comisarilor de razboi si de intendent, insoteste
armata imperiala in toate campaniile ei (1809, 1812-1813). Dupa Restauratie, se consacra literaturii, publicand
mai intai lucrarile Despre iubire (1822) si Racine si Shakespeare (1823-1825). Primul sau roman, Armance
(1827), este urmat de Rosu si Negru (1830) si Manastirea din Parma (1839). Lucien Leuwen si Lamiel, ramase
neterminate, vor fi tiparite postum. Se stinge din viata la Paris, in ziua de 23 martie 1842, in urma unui atac
cerebral.

Gustave Flaubert

25
 Gustave Flaubert (12.12.1821, Rouen, Franţa – 08.05.1880, Croisset). Romancier francez.
La vârsta de 22 de ani, a renunţat la studiile de drept pentru a se dedica scrisului. Capodopera sa, Madame
Bovary (1857), o frescă realistă a plictisului burghez provincial şi a adulterului, a avut ca efect intentarea unui
proces de imoralitate autorului, care a fost însă achitat. Opera sa include romane precum exoticul Salammbô
(1862), a cărui acţiune se desfăşoară în Cartagina antică, Educaţia sentimentală (1869), un bildungsroman clasic
ce are ca temă alienarea individului într-o perioadă de schimbări sociale şi politice, şi Ispita Sf. Anton (1874),
remarcabil prin modul de prezentare a frământărilor interioare. Volumul Trei povestiri (1877) este alcătuit din
trei nuvele ale căror acţiuni se petrec în Antichitate, în Evul Mediu şi în perioada contemporană autorului.
Corespondenţa lui Flaubert include adevărate capodopere ale genului epistolar.
Renumit pentru stilul său concis, este considerat cel mai de seamă reprezentant al realismului francez.

26
 Comentarii Poezii

Clair de lune

Votre âme est un paysage choisi

Que vont charmant masques et bergamasques,
Jouant du luth, et dansant, et quasi
Tristes sous leurs déguisements fantasques.

Tout en chantant sur le mode mineur

L'amour vainqueur et la vie opportune,
Ils n'ont pas l'air de croire à leur bonheur
Et leur chanson se mêle au clair de lune.

Au calme clair de lune triste et beau,

Qui fait rêver les oiseaux dans les arbres
Et sangloter d'extase les jets d'eau,
Les grands jets d'eau sveltes parmi les marbres.

Poezia „Clair de lune” de Paul Verlaine este formată din trei strofe în care poetul îi poartă pe cititori
printr-o călătorie în care intră în contact cu sufletul său, cu speranța de a se regăsi. Poetul face o căutare intensă
a sufletului sub lumina lunii , unde el și-a creat un alt univers superficial în care își asociază sufletul cu un peisaj
pitoresc. El invită tot felul de distrageri pentru a-și hrăni sufletul sub formă de cântări și dansuri. Poetul
vorbește despre distragerile sale imaginative, în special în rândurile 2-4, unde menționează „a cânta la lăută” și
a fi „trist sub costumul lor fantezist”.
În a doua strofă poetul dedică toată strofa pentru a-și ușura sufletul cu sunetul melodiei. Versurile
„cântând împreună într-o tonalitate minoră”, „și cântecul lor se pierde în fasciculul lunar” reflectă sufletul său,
conectându-și imaginația sub lumina lunii cu dorul său de melodie.
A treia strofă îl înfățișează pe poet recunoscând frumusețea pitorească a luminii lunii. Poetul folosește
adjectivele „trist și frumos” pentru a descrie luna încântătoare și raza ei atrăgătoare de lumină care amână
păsările din copaci în țara viselor. Poemul semnifică ceea ce înseamnă lumina lunii pentru poet și modul în care
sufletul său este conectat la el.

27
 Une grande dame

Belle ‘à damner les saints’, à troubler sous l’aumusse

un vieux juge! Elle marche impérialement.
Elle parle et ses dents font un miroitement
Italien, avec un léger accent russe.

Ses yeux froids où l’émail sertit le bleu de Prusse

Ont l’éclat insolent et dur du diamant,
Pour la splendeur du sein, pour le rayonnement
De la peau, nulle reine ou courtisane, fût ce

Cléopâtre la lynxe ou la chatte Ninon,

N’égale sa beauté patricienne, non!
Vois, ô bon Buridan: ‘C’est une grande dame!’

Il faut pas de milieu! l’adorer à genoux,

Plat, n’ayant d’astre aux cieux que ses lourds cheveux roux
Ou bien lui cravacher la face, à cette femme!

Poezia „O cucoană mare” aparține unei serii de poezii "Poèmes Saturniens". Este scrisă sub formă de sonet,
adică două versuri urmate de două tercete. 

Putem observă că în primele două strofe sunt îmbrățișate rimele: „mângâiere”("consolation"), „dulce”("doux"),
„tu”("vous"), „violent”("violente"). În timp ce în ultimele două, există cel puțîn două rânduri care rimează
aleatoriu: „Ei bine... al meu” și „după-amiază... attiédi”("Bien...mien" et " après-midi... attiédi".)

      Datorită titlului și primului vers, înțelegem că această poezie este destinată unei femei: „Ție aceste rânduri”
(«  A vous ces vers »). În strofă 1, o descrie pe femeia în cauză: „harul mângâietor al ochilor tăi mari”, „sufletul
tău curat și tot bun”. O laudă pe această femeie pe care pare să o iubească. Putem crede că această poezie este
mai degrabă lirică și că își declară dragostea în această. Cu toate astea, nu este cazul. Într-adevăr, în ultimul vers
el spune „din adâncul suferinței mele violente”, ceea ce sugerează că Verlaine este îndrăgostit, dar că relația pe
care și-o dorește este în zadar, este imposibilă. Cred că a încercat să stârnească și uimirea cititorului, să-l facă să
simtă un fel de „șoc” care să-i capteze atenția și să-și accentueze cuvintele.

      În strofă a două putem observă o schimbare de registru care este, aici, mai tragică: „coșmarul hidos”,
„bântuie”, „fără armistițiu”, „furios”, „nebun”, „gelos”, „sângeros”. Ritmul este mai rapid, simțim expresia unui
anumit disconfort în autor. Aceste descrieri sunt oribile și întunecate pentru a crește efectul cuvintelor sale.
Există în special o comparăție: „înmulțirea că un cortegiu de lupi”. Aproape crezi că e în iad.

       În strofă a treia se remarcă o repetare a cuvântului „sufăr”: „sufăr, sufăr îngrozitor” care accentuează
durerea resimțită. El compară, de asemenea, această suferință cu „primul geamăt al primului om alungat din
Eden”, care este, după el, un eglog cu prețul său. Cu siguranță încearcă să-și exprime suferința cât mai precis
28
pentru că măcar, dacă nimeni nu o poate simți că el, oamenii să-l înțeleagă. Cred că această strofă îl eliberează
de afecțiunile sale care sunt prea greu de suportat și de păstrat pentru el însuși.

Autorul pare să se înmoaie în strofă a patra totuși. De fapt, el compară grijile sale, care, câteva rânduri
mai devreme păreau insuportabile, cu „rândunele pe un cer de după-amiază”. El adaugă câteva cu: „o frumoasă
zi caldă de septembrie”. Atmosfera pare a fi dulce și plăcută. Ne imaginăm un cer senin de după-amiază însorit
în care rândunelele par nesemnificative. Toată suferința lui a devenit astfel zadarnică în câteva clipe. Cred că
după atât de multă suferință, a reușit în sfârșit să-și lase durerea și durerea în favoarea celorlalți. Acum este
eliberat de acest chin și poate merge mai departe.

Așadar, în opinia mea, deși iubirea poate fii minunată, te poate răni îngrozitor și te poate schimbă că om, că
ființă vie; nsă pe de altă parte, nu ar trebui să ne creăm viață în jurul unei relații, în jurul unei persoane,
cunoaște-te, fii tu însuți, creează-ți o viață proprie și o personalitate, iar despărțirea n-o să se mai simtă că și
cum inima ți-ar fii smulsă din piept.

Mon rêve familier

Je fais souvent ce rêve étrange et pénétrant

D'une femme inconnue, et que j'aime, et qui m'aime,
Et qui n'est, chaque fois, ni tout à fait la même
Ni tout à fait une autre, et m'aime et me comprend.

Car elle me comprend, et mon coeur transparent

Pour elle seule, hélas! cesse d'être un problème
Pour elle seule, et les moiteurs de mon front blême,
Elle seule les sait rafraîchir, en pleurant.

Est-elle brune, blonde ou rousse? Je l'ignore.

Son nom? Je me souviens qu'il est doux et sonore,
Comme ceux des aimés que la vie exila.

Son regard est pareil au regard des statues,

Et, pour sa voix, lointaine, et calme, et grave, elle a
L'inflexion des voix chères qui se sont tues.

Autorul poeziei pune în lumina tema iubirii, acesta vorbind despre dragostea să, o femeie "înțelegătoare"
care pare a fii ireală, după cum reiese și din versurile "privirea ei că a statuilor îmi pare", "și vocea-i e că vocea
celor dintre noi plecați/Profundă, calmă...". Acesta punctează că prezența să în visele sale este atât de relaxantă
și este o parte atât de importantă în rutină din tărâmul viselor sale, încât acesta nu își poate imagina, ba chiar nu
îi pasă, despre aspectul acesteia.

Aura poeziei îmi exprimă ideea unui spațiu sigur pentru autor, un spațiu ideal, un refugiu, o lume în care
poate fii iubit și poate iubi în voie, la rândul sau. Femeia din visele sale pare a fii o muza pentru el, o stea pe cer,
care i-a orice formă necesară pentru a-l consola pe bărbat în urmă acțiunilor și emoțiilor din subconștient
generate de lumea reală. Iar în același timp exprimarea îmi creează imaginea unui tărâm pe care Paul Verlaine

29
abia așteaptă să ajungă, un loc unde nu există griji și poate plânge în voie pe umărul persoanei iubite, un loc în
care poate fii el însuși și se poate elibera. Iubirea pe care autorul o prezintă pare a fii ceva firesc, ceva atât
natural încât nu presupune efort și vine de la sine, după cum acesta subliniază în versul "(e loc doar pentru ea și,
vai!) deloc nu-mi este greu".

În opinia mea, autorul prezintă o parte a iubirii mai puțîn vizibilă lumii: Un lăcăș secret, o lume în care
persoană ta în toate luminile este acceptată și văzută că normală, o iubire care se simte "că acasă". De multe ori
am impresia că lumea uită faptul că o relație, o iubire adevărat, ar trebui să te facă să te simți în siguranță să fii
vulnerabil, să te simți în siguranță să fii deschis, emoțional, iar cel mai important, să te simți în siguranță să fii
tu fără inhibiții. Probabil că nu știu prea multe la vârstă mea pentru că sunt tânăr], însă cred că așa ar arată o
iubire ideală.

Correspondances

La Nature est un temple où de vivants piliers

Laissent parfois sortir de confuses paroles;
L'homme y passe à travers des forêts de symboles
Qui l'observent avec des regards familiers.
Comme de longs échos qui de loin se confondent
Dans une ténébreuse et profonde unité,
Vaste comme la nuit et comme la clarté,
Les parfums, les couleurs et les sons se répondent.
II est des parfums frais comme des chairs d'enfants,
Doux comme les hautbois, verts comme les prairies,
— Et d'autres, corrompus, riches et triomphants,
Ayant l'expansion des choses infinies,
Comme l'ambre, le musc, le benjoin et l'encens,
Qui chantent les transports de l'esprit et des sens.

Poezia „Corespondenţe” a lui Charles Baudelaire eprezintă o adevărată artă poetică în care descoperim
dimensiunile fundamentale ale lirismului bazat pe simbol şi sugestie
În primul rând, analiză sonetului lui Baudelaire conduce la descoperirea câtorva adevăruri deosebit de
importante pentru simbolism.Poezia prezintă ipoteza unui univers material de natură sacră, în care natură este
depozitară unei ordini divine, inaccesibilă omului.Natură este deschisă spre om, căruia încearcă să-i
vorbească.Limbajul naturii este însă unul încifrat, confuz, pentru că la el nu se poate ajunge pe o cale raţională.
Lumea în întregimea ei e o colecţie de semne şi simboluri.În spatele acestora se află o misterioasă ordine
divină care nu-l refuză pe om, ci, dimpotrivă, îl priveşte cu familiaritate.Calea de acces spre această natură
prietenoasă e însă interzisă, atâta vreme cât omul nu ştie să ajungă la ea fără a-i tulbură tainele.
Prima strofă a poeziei pune în ecuaţie corespondenţa dintre natură şi om, posibilă la alt nivel decât cel al
cunoaşterii pozitiviste, raţionale.

30
 Strofă a două prezintă o natură care nu cunoaşte dualiltatea şi fărâmiţarea substanţei ei în obiectele pe
care ni le restituie nouă simţurile.Ţn natură, parfumurile, culoriile şi sunetele, alcătuiesc o unitate profundă şi
trainică.
În al doilea rând, poemului are în vedere relaţiile dintre lucrurile lumii.Bazându-se doar pe cunoaşterea
să empirică, omul nu va ajunge niciodată la această unitate ascunsă, deşi obiectivă, obiectelor şi fenomenelor.
Ultimele două strofe sugerează posibilitatea accesului la profunzimea sacră a lumii.Dualismul eu-lume trebuie
anulat prin promovarea unei alte modalităţi de cunoaştere de factură intuitivă, poetică.

În al treilea rând, procedeul esenţial pe care îl vor folosi poetţii simbolişti pentru a ajunge la esenţa universului e
sinestezia, prin care datele disjunctive ale simţurilor sunt sintetizate într-o unică percepţie ce depăşeşte normle
bunului simţ comun. A treia este de fapt un inventar de sinestezii, în care olfactivul se combină cu tactilul,
vizualul şi auditivul.Pentru a ajunge la o adevărată cunoaştere, omul trebuie să-și lase mintea vrăjită şi simţurile
încărcate de corespondenţele posibile ale lucrurilor.Numai astfel el va ajunge la conştiinţa unei lumi infinite şi
misterioase.

Un Dahlia

Courtisane au sein dur, à l’oeil opaque et brun

S’ouvrant avec lenteur comme celui d’un boeuf,
Ton grand torse reluit ainsi qu’un marbre neuf.

Fleur grasse et riche, autour de toi ne flotte aucun

Arôme, et la beauté sereine de ton corps
Déroule, mate, ses impeccables accords.

Tu ne sens même pas la chair, ce goût qu’au moins

Exhalent celles-là qui vont fanant les foins,
Et tu trônes, Idole insensible à l’encens.

—Ainsi le Dahlia, roi vêtu de splendeur;

Élève, sans orgueil, sa tête sans odeur,
Irritant au milieu des jasmins agaçants !

Poezia Un Dahlia scrisa de Paul Verlaine este o poezie simbolista deoarece are toate particularitatile de
continut. Simbolismul este un curent literar aparut in Franta.El a aparut la sfarsitul secolului 19.Numele
curentului a fost dat de poetul Jean Moreas ,care in 1886, a publicat un celebru articol-manifest,”Le
symbolisme”.
Dahlia sau dalia este un gen de plante din familia Asteraceae, ordinul Asterales.
Paul Verlaine (n. 30 martie 1844 — d. 8 ianuarie 1896) a fost un poet francez. El aparține curentului
simbolist și este unul dintre cei mai citiți dintre poeții francezi. Este privit de simboliștii francezi ca șef al
curentului. A dus o viață de boem, de „poet blestemat”, ce contrastează în planul creației cu aspirația spre
puritate și candoare.
31
 Paul Verlaine , folosește de fapt toamna ca pretext pentru a-și exterioriza melancolia.Ea este o legătură
strânsă între peisaj și interiorul său puternic.Interesantă trecere de la natură la om,atât de apropiate încât se
confundă. Din primul vers se dă tonul poeziei.Folosind versuri scurte, Verlaine dă textului sunete
muzicale.Viorile din a doua linie amintesc de muzicalitate.

Green
Voici des fruits, des fleurs, des feuilles et des branches
Et puis voici mon coeur qui ne bat que pour vous.
Ne le déchirez pas avec vos deux mains blanches
Et qu'à vos yeux si beaux l'humble présent soit doux.

J'arrive tout couvert encore de rosée

Que le vent du matin vient glacer à mon front.
Souffrez que ma fatigue à vos pieds reposée
Rêve des chers instants qui la délasseront.

Sur votre jeune sein laissez rouler ma tête

Toute sonore encor de vos derniers baisers ;
Laissez-la s'apaiser de la bonne tempête.
Et que je dorme un peu puisque vous reposez.

“Green" a lui Paul Verlaine face parte din seriile noastre de poezie de vară, dedicate înnoirii sezonului
de vacanță. Poezia, publicată pentru prima oară în colecția să din 1874, Romances sans paroles (Baladele fără
cuvinte), este o dovadă clară a autorului care se întoarce acasă la iubitul său dintr-o plimbare dimineața
devreme.În afară de faptul că este unul dintre cei mai influenți poeți francezi ai timpului său și un lider - dacă nu
chiar și cel care susține simbolismul -, Paul Verlaine este de asemenea cunoscut pentru relația să de foc cu
Arthur Rimbaud. Colecția de poezie în care a fost publicată "verde" a fost scrisă în timpul evadării lor
tumultoase în Anglia și Belgia în 1872-1873 (care să încheiat în iulie 1873 la Bruxelles, când Verlaine a fost
împușcată la Rimbaud și a fost închisă pentru ea).

32
 Această poezie particulară este o dovadă a sensibilității relației lor, precum și a talentului imens al lui
Verlaine. El alcătuieste o dimineață foarte plină de natură, cu pasiunea intensă și aparent calmă, simțită pentru
iubitul ei încă adormit. Deși traducerea poate, din nefericire, doar să nu reușească să dea aptitudinea poetului
pentru limbă, ar trebui să vă dea o idee despre el:

Verde de Paul Verlaine (translator necunoscut)

Vedeți, flori, ramuri, fructe, frunze pe care le-am adus,
Și apoi inima mea, care pentru ține doar oftat;
Cu mâinile ale tale albe, oh, nu-l rupi,
Dar lăsăți sărmanul dar să prospere în ochii voștri.
Rouă pe părul meu este încă nedried

Vântul de dimineață lovește rece, unde a căzut.

Suferă-mi oboseală aici de partea ta
Să visezi ce oră se va dezlipi.
Permiteți-mi capul, inelele și ecourile încă
Cu ultimul sărut, să te așezi pe pieptul tău,
Până când se va recupera din furtună furtunoasă, -
Și lasă-mă să dorm puțîn, de când te odihnești.

Malines

Vers les prés le vent cherche noise

Aux girouettes, détail fin
Du château de quelque échevin,
Rouge de brique et bleu d’ardoise,
Vers les prés clairs, les prés sans fin…

Comme les arbres des féeries

33
 Des frênes, vagues frondaisons,
Échelonnent mille horizons
A ce Sahara de prairies,
Trèfle, luzerne et blancs gazons,

Les wagons filent en silence

Parmi ces sites apaisés.
Dormez, les vaches! Reposez,
Doux taureaux de la plaine immense,
Sous vos cieux à peine irisés !

Le train glisse sans un murmure,

Chaque wagon est un salon
Où l’on cause bas et d’où l’on
Aime à loisir cette nature
Faite à souhait pour Fénelon*.

În această poezie, peisajul este descris de poet cu sensibilitatea și ochiul unui pictor care urmărește mai
multe indicii, toate de diferite feluri, pentru a dezvălui publicului că peisajul este văzut în mișcare. Astfel putem
identifica înainte de toate, elementele gramaticale precum prepoziția "vers" folosită de două ori; întotdeauna la
începutul unui rând; care pare să invite privirea să urmeze indicația pensulei în funcție de direcția trăsăturilor
sale.

34