China

1. Particularități teologico- politice. Elemente de istorie.

2. Fundamentalele teocrației orientale.
3. Religia chineză. Daoism, Cofucianism
4. Ideea chineză

Particularități geopolitice
China nu este doar o entitate politică sau culturală, ci ea este un bloc geografic extrem de
compact. Într-un sens ea este cea mai compactă și mai închisă zonă totodată, ca un fel de
nucleu dur și greu al Asiei. China este centrul de greutate al Asiei, semi-continentală și
semi-maritimă, ea este închisă de munți și deșert (la vest) și de ocean (Marea Chinei de
Sud și Marea Chinei de Est). Mai mult, China completează geografia și construiește zidul
care limitează și fixează frontiera deschisă din nord, deci compensează deschiderea
(expunerea) geografică față de stepele „lichide” ale nordului (populate cu nomazi) printr-
o barieră de piatră monumentală de proporții supraumane – fiind un imperiu care
rivalizează cu vastitatea naturii însăși. Astfel China desăvârșește cercul geopolitic al
izolării defensive și al autosuficienței sale continentale.

Izolarea geopolitică precum și sacralizarea puterii imperiale i-au făcut pe chinezi să se

considere Centrul Universului, care rezumă într-un fel întreaga lume esențială. Această
viziune sinocentrică este decisivă în geografia spirituală a Chinei, pentru care în afara
universului chinez nu există densitate ontologică și unde nu merită să trăiești. Încă de la
origine China se constituie deci ca monarhie sacră iar Împăratul este Fiul Cerului, cu un
rol charismatic, aflat în centrul Imperiului care era „centrul Pământului”, Regatul de
Mijloc (Tianxia). Ordinea familiei, ca unitate nemijlocită a voinței individuale cu
substanța, este baza ordinii patriahale a Imperiului. Ordinea morală ca bază a ordinii
politice. Familia se afla sub autoritatea paternă, iar pietatea familială este virtutea
fundamentală. Prin extrapolare, pietatea poporului față de Împărat se baza pe originea lui
divină dar și pe paternitea Împăratului. Raporturile între supuși și suveran sunt raporturi
între tată și fii, adică raporturi naturale, nu libere. Voința subiectivă, interioritatea nu
există cu adevărat, ea se află dintotdeauna deja unită cu voința substanțială a Întregului
încarnat în persoana Împăratului. Imperiul este astfel familia, totalitatea naturală în care
individul este parte.

„În despotismul lor patriarhal, chinezii nu au nevoie de nici o mijlocire în raport cu ființa În
China, individul nu dispune de nici o latură a acestei independențe, el fiind în consecință
supremă; aceasta deoarece ea este cuprinsă în educație, în lelgile moralității și politeții,
pprecum și în poruncile și cârmuirea Împăratului. Împăratul este în aceeași măsură căpetenie
a statului și a religiei. Prin aceasta, în China, religia este în esență religie de stat (...) Religia
chineză, așa cum se înfățișează nu poate constituie, prin urmare, ceea ce noi numim religie.
Căci pentru noi religia este interioriatea în sine a spiritului înfățișându-se pe sine sieși, ceea
ce constituie esența sa intimă. În aceste sfere deci, omul este sustras orânduirii statale; având
putința, prin refugiu în viața sa lăuntrică în viața sa lăuntrică să scape de sub puterea
stăpânirii lumești. În China însă religia nu se află pe această treaptă, căăci adevărata
credință este abia acolo posibilă unde indivizii există în ei înșiși, independenți pentru sine
față de o putere din afară care să-i mâne. dependent și în religie, și anume dependent de
entități naturale dintre care supremă este cerul. De ce depind roadele pământului,, vremea,
belșugul, recoltele rele.
Cele două mari doctrine chinezești, umanismul etic confucian și misticismul daoist
reprezintă polii fundamentali care compun, în esență, ansamblul viziunii chineze despre
lume16. Desigur, au existat mulți filosofi chinezi și multe școli originale însă
confucianismul și daoismul au ajuns viziuni dominante care au marcat atât religia cât și
politica statului chinez.
Confucius scrie în pragul dizolvării Imperiului Zhou, în perioada războiului civil și al
anarhiei „regatelor combatante”. El încearcă o reformă morală universului chinez impunând o
doctrină a practicării virtuților etice codificate în ritual, singurele capabile să asigure ordinea
între oameni și în Imperiu. Sursa aestei reforme morale este însă religioasă și ea se bazează
pe presupoziția ordinii naturale, a armoniei cosmice care se reflectă în ordinea socială în
rituri. Acordul interior ordinii sociale (căzute, divizate, destrămate) urma să se facă acordul ei
cu ordinea cosmică, adicăă prin reactualizarea valorii ontologice și structurante a riturilor,
adică a formelor arhetipale care trebuie să orienteze gesturile subiective. Confucius readuce o
lege comună generală în antagonismul indivizilor. Pentru gânditorii confucieni această ordine
este ilustrată de marile modele care se situează în trecutul epocii de aur, nu în viitorul
luminos . Realizarea unui ethos social prin limitarea ritual (obiectivă) a eului – capriciu al
spontaneității
Umanul este inseparabil de natural, macrocosmicul influențează microcosmicul. Numai în
armonia lor se găsește calea. Asta cere în esență sacrificarea opoziției eului față de lume, și
asimilarea lui prin non-acțiune și non-opoziție ordinii mistice a întregului. Această pasivitate
este o pasivitate paradoxal și indirect activă, adică ea lasă omul să se miște împreună cu
întregul tocmai prin detașarea de sinele său individual și evită eforturi subiectiv inutile de a
forța fluența naturală a lucrurilor obiective. Asta face ca în loc ca omul să acționeze, va
acționa tocmai Dao, adică legea fundamentală metafizică a cosmosului – tocmai în vidul din
subiect poate adevărul să se miște. Purificarea trupului, întârzierea nelimitată a morții,
amplificarea forței vitale prin abținere de la disiparea energiilor.

Ideea chineză. O definiție teologico-politică

1. Teologic
Ideea dominantă în religia și filosofia chineză este aceea a unei totalități imanente, a unui
întreg închis în sine al lumii. Această ordine metafizică și cosmică include ca părți toate
ordinile subordonate, fiind structurată dual, polar (Yin-Yang, Cer-Pământ, Masculin-
Feminin). Societatea, statul, individul, sunt părți în această totalitate cosmică și metafizică.
2. Politic
a) Dragonul este venerat deoarece el este o imagine a totalizării nivelurilor cosmice (aer-
pământ apă), simbol al fertilității și puterii (adică echivalentul fuziunii magico-politice a
Împăratului charismatic). Simbolismul Dragonului este un simbolism valorizat pozitiv.
Trebuie subliniat că simbolul analog al Leviathanului occidental este valorizat negativ – el
este o imagine teologică a răului și o imagine politică negativă a puterii monstruoase a
statului. Sensul occidental al constituției semnifică tocmai că puterea nu trebuie să fie
abnormă și amorfă ci trebuie să fie supusă unei forme raționale.
b) Ideii totalității cosmice îi corespunde ideea totalității politice. Imperiul este el însuși un
întreg închis în sine, o lume completă și ordonată care este cu atât mai perfect cu cât
reflectă mai bine ordinea ideală cosmică. Ideea politică orientală este deci reflexul ideeii
cosmice orientale.
c) Eric Voeglin descrie ideea chineză ca o viziune compactă mitologică unde ordinea socială
este încorporată în ordinea cosmică.
d) Epoca regatelor combatante când statul chinez este divizat de lupta puterilor locale este
o bună imagine în care contingența istorică a fost înfrântă de necesitatea ideii chineze.
Trebuie subliniat că istoriografia standard, chiar și cea occidentală, preia presupoziția tacită
a spiritului chinez că epoca statelor combatante a fost o epocă negativă datorită instabilității
legate de prăbușirea autorității centrale. Dar se presupune astfel a priori ca acest imperiu,
acest spațiu, această dinastie avea deja un drept divin asupra miilor de libertăți locale. Nici o
clipă nu se pune întrebarea – de ce nu s-a rezolvat epoca statelor combatante printr-o pace
negociată sau printr-un contract federal?. De ce mai multe state nu puteau organiza o
conviețuire bazată pe recunoaștere reciprocă ci era necesară doar suprimarea rivalilor?
Noi credem că tocmai ideea imperială, monocentrismul puterii sacralizate (o doctrină
politică bazată pe o doctrină teologică, sau o ordine concentrică bazată pe o ideogramă
cosmică făcea imposibilă organizarea rațională a libertăților într-o structură federală). Epoca
regatelor combatante, epocă „anarhică”, de fragmentare a autorității centrale, apare ca
negație a ideii chineze, ca și opoziție față de monocentrismul ideii imperiale. Ea reprezintă
astfel revoltă a libertăților locale, a principiului aristocratic împotriva principiului monocratic
și birocratic. Dar Ideea chineză sau destinul chinez a dus confruntarea a regatelor
combatante până la suprimarea definitivă a concurenței și diversității care amenința ordinea
politică (deci ordinea cosmică) și asigurarea triumfului unui regat asupra celorlalte regate
prin care Imperiul putea fi reconstruit ca regat al regatelor, ca cerc complet al lumii
esențiale. Acest lucru s-a realizat odată cu victoria statului militar Qin (Chi’in).
Din punct de vedere hegelian putem spune: dacă regatul Qin nu ar fi triumfat, altcineva ar fi
făcut acest lucru, deci alt regat ar fi realizat ideea chineză prin subjugarea celorlalte. Acest
lucru echivalează cu a identifica în statul centralizat imperial ideea chineză care s-a realizat
întotdeauna, în mod repetat, ca o permanentă aspirație concentrică a spiritului chinez
reflectat asupra lui însuși în forma autocirculară a imperialității cosmice sacralizate.

Extremul orient. Japonia

1. Particularități geopolitice
2. Elemente de istorie
3. Religia niponă
4. Codul bushido
5. Ideea japoneză

Dacă China este țara cerului, Imperiul Celest, Japonia (Nippon) este țara Soarelui Răsare.
Dacă pentru noi China este extremul orient, Japonia apare la extrema extremei, adică la
extrema Chinei care, ca matcă a vechii civilizații aduce Japonia în orizontul conștiinței
sale de sine (considerând-o alături de „barbarii din est”). Japonia pe de altă parte este
orientată –semnificativ- spre vest deoarece de la origini, ea nu are acces înspre est unde
există doar Oceanul Pacific, ci doar spre continent de unde au venit și influențele
civilizatoare și amenințările. Altfel spus, Soarele răsare la est și luminează înspre vest.
 1. Particularități geopolitice

Arhipelagul nipon compus din 4 insule principale și peste 4000 de insule mici a favorizat
crearea unei civilizații avcatice și navale. Japonia a ajuns o superputere oceanică și chiar și
astăzi are una din cele mai mari industrii navale din lume. Izolarea insulară conferă Japoniei
simultan un avantaj militar și un dezavantaj tehnologic. Insularitatea a fost o barieră
naturală împotriva invaziilor (ea crește întotdeauna costul invaziei). Dar insularitatea
izolează totodată Japonia de circulația ideilor și a inovațiilor. Invers, izolarea obligă iarăși
oamenii la dezvoltarea unui spirit inventiv, la abordarea pe cont propriu a problemelor în
lipsa accesului la soluții împrumutate. În interior, relieful accidentat, muntos, pădurile
abundente și agricultura limitată au creat în Japonia o stare de fapt relativ descentralizată
spre deosebire de marile stepe continentale care favorizează, din contra, marile imperii
centralizate.

2. Constituirea teologico-politică a statului Yamato ca sinteză shinto-budistă (sec. V)

Statul japonez se naște dintr-un proces de unificare a clanurilor războinice în care Yamato
combină puterea cu diplomația și construiește statul prin alianțe și prin absorbția în sistem a
clanurilor rivale în schimbul titlurilor nobiliare care le consacră puterile în noua structură de
stat. O formă diferită de organizare a statului decât cea chineză, în care întermeierea
dinastiei Shang se consumă prin decapitarea rituală a adversarilor, adică prin genocid.
Această strategie inclusivă creează statul unitar nipon, dar pe de altă parte consacră din
start legitimitatea unor forțe politice distincte. Această tradiție dualistă originară a limitat
așadar permanent monismul dinastiei imperiale. Primul mare conflict opune partizanii
deschiderii față de continent cu cei ai închiderii. Imigranții continentali care promovează
reînnoirea Japoniei prin budism insistă că forța și avansul imperiului chinez se bazează pe
budism și că Japonia trebuia să imite acest succes. Clanurile izolaționiste acuză însă o
„blasfemie, o sfidare insolentă adusă străvechilor divinități tutelare shinto” .Japonia devine
o sinteză shinto-budistă unde statul e preponderent budist, iar societatea e preponderent
shintoistă.

3. Elemente de teologie politică

Baza teologiei politice imperiale nipone este shintoismul. Împăratul este descendentul
zeiței Soarelui, Amaterasu iar japonezii sunt fii Soarelui.
 1. Dublul radicalism nipon = pe cât de radială a fost închiderea, pe atât de radicală a
fost deschiderea. Pe cât de radical a fost refuzul occidentalizării, pe atât de radicală a
fost adoptarea occidentalizării.
 2. Dar la final putem vorbi de o dialectică reușită a închiderii și deschiderii, de un
echilibru reușit între extreme care a făcut un compromis între infrastructura de tip
occidental și suprastructura de tip nipon. Aceste decizii istorice rezultate din situația
geopolitică și teopolitică a Japoniei, și deci din caracterul japonez, explică succesul
nipon în confruntarea cu Occidentul și cu mondializarea, adică faptul că ei nu sunt o
victimă a globalizării ci câștigători ai ei.
 3. Multe din lucrurile imputate tenoismului erau în mare măsură influențe
occidentale de tip fascist (adică versiunea proastă a Occidentului).
  4. Miracolul economic postbelic este deasemenea rezultatul întâlnirii extremului
orient cu extremul occident. Există o comunitate economică transpacifică între
Statele Unite și Japonia, sau, ironic formulat, o „sferă de co-prosperitate asiatică”
America-Japonia-Coreea de sud-Hong Kong, Taiwan și încet încet China.
 Modelul japonez este exemplar. Este mult mai util pentru toate națiunile
subdezvoltate să urmeze un model de succes decât să se izoleze în discursul
postcolonial de auto-victimizare care nu duce decât la izolare și „dictaturi de
dezvoltare” eșuate.
 Doar imitarea cu succes a modelului occidental, împreună cu salvgardarea
principalelor virtuți tradiționale de tip aristocratic- onoarea, loialitatea, disciplina,
reprezintă cheia succesului nipon
 atitudinea japoneză preferată în fața unui pericol potențial ESTE identificarea cu
agresorul
 Spiritul nipon al lui Awase a prezidat însă la rezolvarea dialectică a opoziției dintre
Sakoku și Haikoku. Astfel alternanța închiderii și deschiderii a avut în vedere și a
produs pe termen lung sinteza Awase - adică încorporarea alterității în identitate,
asimilarea alterității occidentale în identitatea niponă, fără pierderea identității și
fără pierderea alterității.

Codul Bushido
Acest popor care, orice ar face, în orice domeniu se exercită vrea să atingă
perfecțiunea. Din acest punct de vedere japonezii pot fi comparați cu germanii care au
deasemenea această virtute. Bushi-do înseamnă calea războinicului, codul samurailor.
El conține un model superior al desăvârșirii nipone.
1. Rigoarea pe care bărbatul trebuie să o urmeze pentru a deveni un războinic ideal,
fără să fie totuși dezumanizat.
2. Disciplina samurailor explică în profunzime caracterul japonez precum și sistemul
instituțiilor perfect organizate (la fel cum caracterul german s-a construit pe caracterul
cavalerilor teutoni, adică pe disciplina și conceptul de onoare și serviciu public al
Prusiei care rezultă din secularizarea ordinului teuton).
3. Pe baza acestui caracter, care reprezintă principiile stabile care determină deciziile
(sau decizia originară care determină deciziile ulterioare), japonezii au reușit să
confrunte cu succes Occidentul și să iasă o dată din izolare și rămânere în urmă, iar a
doua oară să iasă din prăpastia răboiului, ca și germanii.
4. Sinuciderea rituală (harakirii) – loialitate, supunere și onoare.
5. Cei 47 de ronini, samurai rătăcitori care iau justiția în propriile lor mâini și răzbună
uciderea seniorului lor, model de onoare și dreptate).

1. Ideea japoneză. Awase (合わせる) și dialectica niponă

Cercetătorul atent al istoriei japoneze va observa anumite constante fenomenologice
care conțin, după părerea noastră ideea japoneză, adică modul cum spiritul național sau
caracterul național s- a format, s-a autodefinit și s-a manifestat. Această idee japoneză
nu trebuie înțeleasă neapărat esențialist, dar nici nu putem ignora tenacitatea seculară
cu care se afirmă. Dar cum putem observa „caracterul” unei națiuni? Exact ca în cazul
unei persoane, caracterul poate fi observat retroactiv ca sumă și tendință a deciziilor și
faptelor unei persoane, ca fiind invariantul din variațiile istorice. Astfel, ideea japoneză
apare în marile decizii întemeietoare ale istoriei japoneze, în religia japoneză și în
 creațiile culturale și instituționale care rezultă din aceste decizii.
Putem vedea că de fiecare dată când Japonia a confruntat o opoziție, soluția nu a fost
eliminarea unui termen, nici fuziunea lor, ci articularea lor prin încorporare, adică
obținerea unei unități concrete, integrative. Observăm că de fiecare dată, în fiecare
mare confruntare, ideea niponă favorizează această soluție integrativă, care rezolvă
opoziția prin încorporare. Considerăm de aceea Awase ca fiind ideea fundamentală și
caracteristică a spiritului nipon.
1. Mushakoji se referă la această încorporare cu termenul japonez de Awase. Awase
are mai multe sensuri pe care considerăm că = a) confruntare, b) articulare c) opoziție
d) adaptare/ e) asimilare (ca un fel de sumă)41. A combina – a amesteca – a fuziona – a
potrivi –a adapta. Aceste sensuri simultan similare și opuse conțin o tensiune
dialectică evidentă: ele conțin o ideea unei dualități de elemente dar totodată
modalități diferite de tratare a acestei dualități (fie ca opoziție,

Apogeul ideii nipone (implicite în conceptul de Awase) se verifică în mod prodigios în

momentul crucial al trecerii dialectice de la Shogunat la Meiji – o restaurație imperială
care a fost de fapt o veritabilă revoluție. Această trecere a reprezentat rezolvarea
provocării occidentale prin care exteriorul a somat Japonia la dialectica dintre
închidere (Sakoku) și deschidere (Kaikoku). Această scindare a interiorului provocată
de presiunea exteriorului a fost rezolvată prin încorporare (Awase). Sau: Awase a
operat sinteza dialectică dintre Sakoku și Kaikoku. Închiderea totală în identitatea
intrafrontalieră este unilaterală. Deschiderea totală spre alteritatea extrafrontalieră
este unilaterală. Spiritul nipon al lui Awase a prezidat însă la rezolvarea dialectică a
opoziției dintre Sakoku și Haikoku. Astfel alternanța închiderii și deschiderii a avut în
vedere și a produs pe termen lung sinteza Awase - adică încorporarea alterității în
identitate, asimilarea alterității occidentale în identitatea niponă, fără pierderea
identității și fără pierderea alterității.

TRECEREA DE LA ORIENT LA OCCIDENT – ISRAEL

1. Teocrația orientală, revoluția teologică și cea politică Avraam, Moise.

2. Confederația tribală. Critica statului. Monarhia centralizată. David. Solomon
3. Monarhia divizată. Cucerirea asiriană și Babiloniană. Spiritul profetic.
4. Diaspora și renașterea
5. Israel ca trecere de la Orient la Occident

1. Premise geopolitice

Israel este legat de la început de Țara Canaanului, sau de Palestina definită ca Țara
Sfântă. Israel este însă repetitiv dezlegat de Țara Sfântă, datorită cuceririlor și
deportărilor. Din punct de vedere geopolitic așezarea Canaanului era deja problematică,
fiind zona intermediară dintre sinteza imperială egipteană și sinteza imperială asiro-
babiloniană. Acest lucru a făcut ca Israelul să devină un stat-tampon sau un câmp de
luptă în fluxul și refluxul marilor imperii limitrofe.
Nilului și bazinul Tigrului și Eufratului, fiind zona intermediară dintre sinteza imperială
egipteană și sinteza imperială asiro-babiloniană. Acest lucru a făcut ca Israelul să devină
un stat- tampon sau un câmp de luptă în fluxul și refluxul marilor imperii limitrofe. Pe de
altă parte aceasta era singura șansă unde Israelul se putea constitui, în mod relativ liber,
fără să fie direct absorbit în masa despotică a unui Imperiu. Din punct de vedere
contemporan, alegerea istorică a țării Canaan-ului nu pare, deasemenea, cea mai bună
alegere.

2. Revoluția teologică este baza revoluției politice

Pentru a înțelege destinul excepțional și revoluționar al lui Israel, este important să

înțelegem regula asiatică pe care se grefează excepția iudaică. Încă de la început
evreii se definesc printr- o trecere (Übergang). Poporul evreu se naște odată cu
„ieșirea” lui Avraam din orașul-stat babilonian Ur, prin „trecerea” Eufratului dinspre
Mesopotamia înspre Canaan. Această ieșire apare ca stranie, ținând cont că orașele-stat
(nucleele primelor civilizații agrare, și baza primelor imperii politice) s-au coagulat în
jurul zonelor fertile. Orașul-stat este Metropola care absoarbe energiile unui Hinterland
agrar și se dezvoltă, radial, într-un Imperiu. Imperiul este de fapt autoproducția de sine
a Metropolei ca Imperiu. Nu este evident de ce ar renunța cineva să se afle în mijlocul
unui nucleu metropolitan de civilizație și ar alege o existență nomadă expusă și riscantă
altundeva. Pentru a explica acest fapt originar straniu trebuie să reamintim scurt
caracteristicile ordinii asiatice.

 miracolul Israelului și „revoluția iudaică” constă in apariția unei noi idei, ideea
unui Zeu transcendent, invizibil, și unic – care este opus radical zeilor imanenți,
vizibili și multiplii, printr-un discurs violent de distrugere a idolilor, adică a
politeismului
 Revoluția teologică are drept consecință revoluția politică. Transcendența lui
Dumnezeu, prin faptul că separă natura de sacru, separă și politica de sacru
 Avraam pleacă spre țara Canaanului. Evenimentul decisiv al acestei decizii este
întâlnirea lui Avraam cu Dumnezeu (Dumnezeul lui Avraam vorbește. El nu este
vizibil dar este audibil). Acest Dumnezeu invizibil în interpelează și îl provoacă la
un act decisiv de credință. Dumnezeu îi promite să facă din descendenții lui un
popor ales aflat sub protecția Lui specială, în schimbul obligației acestora de a-l
asuma ca Dumnezeu unic și exclusiv.
 Ritualurile evreilor vor fi cu totul diferite de ritualurile celorlalte popoare.
Cananeenii se închinau lui Moloh, zeu care cerea sacrificarea copiilor. Episodul
(șocant pentru noi) în care lui Avraam i se cere să-l sacrifice pe Isaac era de fapt
un sacrificiu obișnuit în politeismul sacrului primitiv. Dar sensul final narațiunii
este tocmai abolirea sacrificării copiilor .
 Israelul apare ca fiind minor cantitativ, dar major calitativ.
 astăzi Israelul ca stat este, în continuare, tocmai frontiera între Asia și Europa
plasată pe falia acestor două plăci tectonice macroistorice, două blocuri
geopolitice ireductibile, blocul creștin și cel blocul islamic, cel occidental și cel
oriental.
1. Revoluția teologică este baza revoluției politice
În opoziție cu monarhiile sacre ale orientului, miracolul Israelului și „revoluția iudaică”
rezidă așadar în apariția unei noi idei, ideea unui Zeu transcendent, invizibil, și unic – care
sparge totalitatea imanentă și închisă a lumii și este totodată opus radical zeilor
imanenți, vizibili și multiplii, printr-un discurs violent de distrugere a idolilor, adică a
politeismului. Monoteismul este opus politeismului, sacrul supranatural este opus
păgânismului (adică naturalizării sacrului sau sacralizării naturii).

Revoluția teologică are drept consecință revoluția politică. Transcendența lui

Dumnezeu, prin faptul că separă natura de sacru, separă și politica de sacru.
Monoteismul demitizează deci natura și implicit puterea. Monarhiile sacre orientale se
bazau pe fuziunea ordinii cosmice cu ordinea politică, în persoana Împăratului ca
putere sacralizat. Instituirea unui Dumnezeu transcendent lumii evacuează sacrul din
sfera naturii și totodată din sfera politicii, subordonând astfel puterea unei reguli
superioare, divine și evaluând ordinea politică după conformitatea ei cu legea spirituală.

2. Avraam ca părinte fondator

Râul menționat în Vechiul Testament este Eufratul. Acest citat descrie „dubla mișare
politică și religioasă care a dat naștere istoriei vechilor evrei, ducându-i din Mesopotamia
în Canaan și totodată de la politeism la monoteism”48. „Avraam se desparte de țara sa, se
stabilește în Canaan”. Această separație fondatoare pentru națiunea isreaeliană poate fi
deci descrisă ca o secesiune teologico-politică. Ea este simultan atât o despărțire de
politeismul babilonian cât și o despărțire de despotismul babilonian. Atât o ieșire din sfera
acestuia de protecție cât și o ieșire din sfera lui de dominație. Ea apare deci ca o asumare
radicală a libertății spirituale și politice nomade, în ciuda riscurilor mortale ale absenței
unui stat solid. Avraam pleacă spre țara Canaanului. Evenimentul decisiv al acestei
decizii este întâlnirea lui Avraam cu Dumnezeu. Acest Dumnezeu invizibil în interpelează
și îl provoacă la un act decisiv de credință. Dumnezeu îi promite să facă din descendenții
lui un popor ales aflat sub protecția Lui specială, în schimbul obligației acestora de a-l
asuma ca Dumnezeu unic și exclusiv.

1. Moise ca eliberator teologico-politic

Odată cu Moise, evreii se reconfirmă printr-o ieșire, dar nu din Babilon ci din Egipt -
revenind astfel în țara Canaan-ului după patru secole de sclavie. Gestul lui Moise este
cumva invers față de gestul Avraamic, însă concordant în substanța lui. Rebeliunea lui
Moise împotriva teocrației imperiale egiptene nu era doar politică ci și teologică. Acest
lucru se manifestă simbolic în faptul că el refuză închinarea la Fiul Soarelui și provoacă
magii Faraonului la un duel sacru. Egiptenii nu puteau înțelege de ce să elibereze un
popor la comanda unui Zeu pe care nici măcar nu îl vedeau. Poporul evreu este ulterior
urmărit de armata egipteană - deci conflictul privește pilonii î nsuși ai sistemului despotic
(actul lui Moise provoacă simultan clerul și armata care slujeau Faraonului). Vechea
libertatea nomadă (pre-politică) și urma exclusivității avraamice vocației mesianice bazate
pe alianța cu Dumnezeu s-au exprimat deci prin actul teologico-politic al secesiunii (al
trecerii, al ieșirii, al exod-ului).

Nu poți sa venerezi simultan și Împăratul care se considera fiul soarelui și pe Dumnezeul

transcendent al Legământului. Odată cu Ieșirea (Exodul) putem spune că s-a născut
poporul lui Israel. Până astăzi evreii sărbătoresc ieșirea ca dublă emancipare
teologico-politică iar Moise este considerat părintele poporului evreu. Atunci când el îi
convinge pe evrei să accepte Legea revelată pe muntele Sinai (care precizează condițiile
Legământului avraamic), Israel devine un popor, dar un popor extrem de special deoarece
ceea ce îi leagă pe evrei este Legământul lor cu Dumnezeu.
 6. Confederația tribală sacră

După ieșirea din Egipt, evreii pribegesc 40 de ani în Deșertul Sinai, până când vechea
generație (crescută în sclavie) este înlocuită cu noua generație (crescută în libertate). În
toată această perioadă există câteva revolte împotriva noii „constituții de drept divin” și
ispita recăderii în cultul vițelului de aur (idolatrie care ar fi avut ca efect și instaurarea
unui regim politic de tip asiatic). Aceasta este și etapa trecerii lente de la faza tribală
(nomadă) la sedentarism (și ulterior regalitate). Abia atunci făgăduința este realizată și
evreii ocupă țara promisă a Canaan-ului. Ei se unesc cu evreii care nu intraseră în
sclavie și rămăseseră în Canaan. Această dualitate va subzista în forma viitoare a
dublului regat al Israelului și Iudeeii. Conflictul monoteismului cu păgânismul rămâne
fundamental, deoarece aderența la Tora este percepută ca și temelie a ordinii politice –
și deci orice deviație de la Revelație, va avea drept consecință catastrofe politice. Acest
lucru se combină cu tensiunea dintre necesitatea centralizatoare și forțele schismogene
ale vechilor libertăți tribale. Problema noii etape istorice este că Israel, divizat în 12
triburi autonome nu este unit decât printr-o alianță sacră și un altar comun, în rest
fiecare trib era liber. Acest lucru duce la succesul vechilor populații cananeene care se
reafirmă politic și religios amenințând Israelul

Monarhia centralizată. Saul, David. Imperiul lui Solomon

Din punct de vedere teologico-politic, principiul confederației tribale sacre menține

refuzul (fundamental religios și profetic) al ispitei imperiului oriental (deci și al unei
teologii politice a ordinii cosmologice). Evreii renunță cu greu la confederația originară
(ca unitate spirituală în jurul Legământului). Cerând să aibă un stat, evreii cer să fie și ei
ca celelalte națiuni. Adică în fața amenințărilor, poporul ales – poporul ridicat la o
demnitate și vocație unică și excepțională - cere să fie la fel ca celalalte neamuri.
Excepționalismul iudaic cere practic deci abolirea propriei sale excepții. Astfel evreii
construiesc Regatul iar odată cu regatul se impune și Templul. Acest lucru
localizează religia abstractă și atopică a lui Israel și o solidarizează cu un cult al
sacrificiului. Profetul Samuel a insistat că Israel nu poate să aibă alt rege decât pe
Dumnezeu. Însă necesitatea politică a cântărit atunci mai mult decât din motive
spirituale interne. Evreii încearcă deci să-i imite pe vecinii lor puternici (imperiile
limitrofe) ca să se poată apăra, însă regretând imediat că și-au pierdut libertățile
originare tribale dar și caracterul supraspațial al religiei.

Poporul „alege” statul, Dumnezeu „critică” statul

Deși monarhia iudaică era teocratică în sensul că regele Saul a fost uns (consacrat) de
profetul Samuel. Totuși în ciuda acestui ritual în monarhia iudaică - spre deosebire de
monarhiile asiatice sacre babiloniene, egiptene sau chinezești - regele nu a fost
niciodată considerat divin.

Monarhia davidică mesianică

David nu a primit permisiunea de a finaliza edificarea templului (pentru că el era un

conducător militar, vărsase sânge și deci nu era suficient de pur pentru a consacra
Templul). Totuși ca rege războinic dar totodată charismatic în sens religios, David
reprezintă epoca de aur a statului evreu pe care toate generațiile ulterioare o vor imita.
Episodul în care profetul Natan îl acuză pe David este important pentru a înțelege
caracterul limitat al monarhiei davidice - divizarea puterilor sacre și profane, sau
diviziunea teologico-politică care atestă faptul că nu mai suntem într-o teocrație compactă
de tip oriental. De altfel atunci când Solomon va duce prea departe prerogativele
monarhice moștenite de la David, monarhia se va diviza.
Solomon și desăvârșirea Templului

Cu Solomon înflorește și culmineză statul politic, ca unitate a regetelor Israel și Iudeea,

în forme care încep să imite monarhiile sacre orientale. Imperiul solomonic se întinde
din Mesopotamia până în Egipt. Gloria politică a Israelului culminează cu definitivarea
Templului, prin care monarhia se justifică și teologic ca monarhie de drept divin. Totuși
în momentul în care ea tinde să evolueze înspre o monarhie absolutistă (centralistă),
vechile libertăți tribale vor reacționa. Tot atunci începe și sincretismul religios
inevitabil sub raport politic (deoarece rațiunea de stat impune tot mai mult încălcarea
legii sacre).
Apogeul politic al Israelului coincide deci cu decăderea teologică a Israelului.

Monarhia divizată
Acest lucru provoacă reacția profetică și divizarea monarhiei, acutizând contradicția
(fundamentală pentru înțelegerea spiritului iudaic și, pe termen lung, a nașterii
creștinismului și a Europei) între politic și religios - adică la sciziunea care
caracterizează ieșirea dialectică (teologico-politică) a lui Israel din Asia (ca civilizație
compactă cosmologică). Solomon a acceptat sincretismul religios din motive politice, și
acest lucru dus la respingerea statului.
În sens teologic acceptarea Regatului a fost și o acceptare a imanenței, o legare a
sacrului de Templu (de cult, adică de religiozitatea sacrificiilor) și nu doar a sensului
Torei). Divizarea monarhiei fost indirect și o critică a acestui tip de religiozitate.
O altă cauză mai vizibilă și imediată a divizării monarhiei a fost faptul că fiul lui
Solomon, Ieroboam nu a acceptat reducerea taxelor, ba chiar a vrut să le crească
sfidând limita constituțională a statului - astfel că limita sfidată s-a reîntors dialectic, și
o parte a regatului s-a desprins.
Deci spre deosebire de toate imperiile orientale unde Împăratul aloca donații
aristocrațiilor militare și sacerdotale care îi ofereau protecție și legitimare, aici avem un
mic popor - inițial o federație sacră de triburi care are un segment religios de
avangardă, o elită apocaliptică profetică absolut independentă, care ajunge să distrugă
efectiv statul atunci când puritatea sacrului este compromisă (nu ca în teocrațiile
imperiale unde sacrul legitima politicul, iar politicul preforma sacrul).

Cucerirea asiriană a Israelului și cucerirea babiloniană a Iudeii

Cele două regate rezultate din sciziunea imperiului solomonian au destine diferite.
Regatul Israel (în nord, cuprinzând 10 triburi) ajunge foarte instabil și este corupt de
influența păgână a cultului lui Baal. Regatul Iuda (în sud, cu capitala la Ierusalim și
cuprinzând 2 triburi) rămâne însă atașat de integritatea Legământului și de monarhia
davidică). Ele devin state-tampon care sunt obligate să mențină un echilibru între
marile imperii limitrofe (Egiptul și Asiria).

a) Regatul lui Israel dispare primul, cucerit de Imperiul asirian.

„Deportate în Asiria, zece din cele doisprezece triburi ale lui Israel au dispărut de pe
scena istoriei. Mai târziu subiectul triburilor pierdute va obseda pentru multă vreme
conștiința evreilor”55. Deportarea a dus la asimilare și dispariție. Este important de
subliniat că Regatul lui Israel a făcut compromisuri religioase. Abandonând
Legământul, ei au dispărut.

b) Regatul Iudeeii dispare și el cucerit de Imperiul babilonian.

Ierusalimul cade, Templul este distrus iar poporul este dus în „captivitatea
babilonică”.
„Temelia statului era și temelia religiei lui Israel. Dispariția statului provoacă o gravă
criză spirituală și repune în discuție mentalitățile”56.

Totuși, aici apare miracolul că evreii din Iudeea, deși dispersați în exilul babilonian, au
urmat de data aceasta la școala profeților care au reînnoit Legământul și au sublimat din
nou ideea iudaică fortificând-o. Astfel evreii nu se asimilează ci cultul Templului este
sublimat în cultul Sinagogii și legătura dintre evreii deportați devine o alianță sacră
atopică, transspațială și transnațională.

Spiritul profetic și mesianic

Alături de conducătorii politici și cei religioși (ca două structuri bine separate), apariția
spontană a profeților este fenomenul prin excelență iudaic. Caracteristica esențială a
spiritului profetic este reacția virulentă la coruperea teologico-politică a
Legământului, denunțarea deviațiilor și promisiunea unei mari restaurări.
Profeții sunt astfel critici necruțători și contestatari teologici ai puterii politice (și ai
status-quo- ului deviant și impenitent). Dar negația profetică este pusă în serviciul
afirmației profetice. Critica inconcesivă a compromisurilor este judecata pe care
integritatea Legii o aplică jumătăților de măsură, sincretismului adevărului cu
minciuna, a binelui cu răul, atât în plan religios cât și în plan politic.

Intoleranța teologică a profeților este justificată de faptul că ei nu acceptă regresia la

vechi sisteme simbolice care cuprind analogii imperfecte aflate sub nivelul de puritate
al revelației mozaice a purității transcendenței – ei nu acceptă revenirea la infantilitatea
sensibilității (politeismul idolilor) odată câștigată maturitatea rațională a
monoteismului.

Rezolvarea problemei lui Israel însă coincide cu rezolvarea problemei istoriei însăși,
mântuirea lui Israel va fi urmată de mântuirea umanității. Exilul lui Israel este deci
analog cu exilul umanității fiind un moment logic necesar al justiției imanente prin care
Dumnezeu impune Legea prin medierea negativului. Dar judecarea lui Israel duce la
răscumpărarea lui Israel – întoarcerea evreilor la Dumnezeu va pune capăt exilului și va
inaugura un timp mesianic regenerat în Sion prin „instaurarea împărăției mesianice” pe
pământ. Sau sacrul desprins de timp și spațiu se va reîntoarce. Caracterul teologico-
politic al operei profetice rezidă în faptul că critica profetică este simultan particulară și
universală și ea are atât valoare atât ca prezent cât și ca viitor și ea face inteligibile sub
raport teologic evenimentele politice.

Diaspora și renașterea Israelului. Ezra preotul și Neehmia aristocratul

Exilul babilonian se va termina însă odată cu distrugerea imperiului babilonian de către

noul imperiu persan. Prin înțelepciunea toleranței față de particular și a unei guvernări
 inclusive, istoria orientului mijlociu antic culminează cu sinteza finală persană61. Cirus
oferă evreilor libertatea. Totuși nu toți acceptă reîntoarcerea în Israel, aceasta fiind și
diferența dintre exilul forțat și diaspora voluntară. Totuși în două valuri, o mare parte a
evreilor se întorc în Ierusalim unde vor reconstrui Statul și Templul.

Separatismul imputat evreilor este deci dublu determinat, nu are un simplu sens
etnocratic. El este un act singular, fiind în primul rând efectul sarcinii mesianice a
poporului ales, adică sarcina de a conserva puritatea spirituală a revelației62. Altfel
spus, conservarea identității etnice a Israelului nu este un scop în sine, ci este mijlocul
profan al unui scop sacru, conservarea identității spirituale a Adevărului. Invers,
naționalismul modern presupune națiunea ca un scop în sine, convertind mijlocul în
scop și înlocuind vocația vicariantă a națiunii cu orgoliul autoafirmării de sine.

Israelul ca trecere din Orient spre Occident

Așa cum am văzut, raportat la toate imperiile asiatice, Israelul apare ca paradoxal -
fiind minor cantitativ, dar major calitativ. Istoria se complică și se diferențiază însă
ireversibil odată cu apariția Israelului. De fapt nimic nu va mai fi la fel după afirmarea
Israelului în mijlocul mijlocului, adică în mijlocul Orientului Mijlociu care este de fapt
sfera unde se confruntă permanent Orientul și Occidentul. Din punct de vedere strict
istoric și geografic, Israelul are un rol local de mediere între cele două centre
geopolitice Babilon/Persia versus Egipt, sfârșind din punct de vedere politic (exterior)
ca o parte a sintezei persane a Orientului Mijlociu.
Dar din punct de vedere teologico-politic Israelul este dizlocarea metafizică ce precede
dizlocarea politică. Israelul este ieșirea Occidentului din Orient (din Egipt odată cu
Moise, și din Persia odată cu inventarea diasporei sub impactul renașterii profetice).

Noi considerăm astfel Israelul ca fiind poporul (ales) al trecerii (al exodului) din Orient
spre Occident, Israelul fiind într-un fel tocmai Occidentul care urmează să fie oferit...
Occidentului. Oricât de șocantă poate fi această afirmație în acest punct al
demonstrației, vom vedea că grecii și romanii au dat Europei rațiunea instrumentală
(profană), pe când evreii au dat Europei rațiunea finalitară (sacră). Grecii și romanii au
dat lecția libertății imanente (polis-ul și dreptul privat), Evreii au dat lecția libertății
transcendente, sensul înaintării Europei ca istorie spre Eshaton). Evreii au dat scopurile
ierusalemice, grecii și romanii au dat mijloacele. Aceste lucruri explică probabil și de ce
astăzi Israelul ca stat este, în continuare, tocmai frontiera între Asia și Europa plasată pe
falia acestor două plăci tectonice macroistorice, două blocuri geopolitice ireductibile,
blocul creștin și cel blocul islamic, cel occidental și cel oriental.

OCCIDENTUL
- Definiția Europei.
comentată
- Ideea greacă
- Ideea romană
- Ideea iudaică – dizolvarea mitologiei; colonizarea romană și retrocolonizarea iudaică
- Ideea creștină – separarea de iudaism, întemeirea dublei monarhii sacre și profane.
 - Biserica și Imperiul carolingian.

: Identitatea unică a Europei rezultă din sinteza ideeii grecești (G) cu ideea romană (R),
ambele absorbite și sublimate (aufgehoben) în ideea iudaică (I) împlinită și totodată
consumată ca idee creștină (C). Această sinteză a condus la forma modenă a libertății
civice. Prin urmare în mod intuitiv știm că Europa rezultă din Grecia, Roma, Israel și
creștinism – însă important este să stabilim relațiile dintre aceste elemente în geneza
libertăților moderne (libertates intelectuală, politică și economică).

Procesul nașterii Europei s-a realizat prin încorporarea Greciei antice în Roma cezarică și
prin transmutarea ulterioară lentă a Romei cezarice (monarhia universală păgână,
cezarică) în Noua Romă (monarhia universală ecclezială, papală)63. Extensia pan-
europeană a Bisericii devine ceea ce s-a numit Respublica Christiana, termenul medieval
pentru ce numim astăzi Europa. Deci Frontiera metafizică a Europei ideale a definit
frontiera fizică a Europei reale, ceea ce justifică formula tranșantă a lui Novalis: Europa
oder Christentum.

Aceste trei experiențe fondatoare s-au sincronizat în geneza medievală (= de mijloc / de

trecere) a civilizației europene. Identificarea Europei cu constituirea ei medievală este
fundamentală și totodată simptomatică pentru recunoașterea rădăcinilor ei antice
eterogene și a faptului că noi, occidentalii moderni ne recunoaștem în sau trecerea însăși
(Übergang) de la antichitate la modernitate, adică Evul Mediu = Europa. Antichitatea nu
este Europa. Modernitatea este autonegarea Europei. Dar în ciuda caracterului disruptiv și
negativ al modernității (care se constituie ca nou opus vechiului), modernitatea europeană
nu este decât rezultatul, consecința, adică împlinirea seculară (mundană) a medievalității
europene. Sau: libertățile civile moderne nu sunt decât exteriorizarea și realizarea de
lungă durată (în sfera exterioară, politică) a conceptului libertății spirituale câștigat deja în
sfera interioară, teologică, încă de la nașterea medievală a Europei.

1. Morfogeneza culturală a Occidentului include:

„1. Inventarea Cetății, a libertății subordonate legii, a științei și școlii realizate de greci;
2. inventarea dreptului, a proprietății private, a persoanei și a umanismului realizată de
romani;
3. revoluția etică și eshatologică a Bibliei: caritatea transcenzând dreptatea, punerea
în tensiune eshatologică a unui timp linear, timpul istoriei;
4. revoluția papală (sec. XI-XIII) care a ales să utilizeze rațiunea umană sub cele două
înfățișări, a științei grecești și a dreptului roman, pentru a înscrie în istorie etica și
eshatologia biblice, realizând astfel prima sinteză veritabilă dintre Atena, Roma și
Ierusalim.
5. promovarea democrației liberale (...) în cele trei domenii, al științei, politicii și al
economiei; acest ultim eveniment îi conferă Occidentului o putere de dezvoltare fără
precedent care i-a permis să dea naștere modernității”64.

Ideea greaca
Grecia se naște prin raportare la puterile venerabile ale Asiei. Împotriva vârstei, Grecia
aduce îndrăzneala tinereții. Platon argumentează că deși egiptenii au o istorie milenară,
acest lucru face ca posibilitățile lor să fie deja închise într-o civilizație rigidă.
 Imobilismul gerontocratic egiptean este fundalul pe care se afirmă tinerețea dinamică a
Greciei care poate încă învăța și se poate încă autodetermina.

Revolutia politica a Greciei

 Puterea devine din subiect, obiect.
 Puterea nu mai este concepută ca un subiect individual ci ea este obiectul tuturor
 Grecia aduce modelul Polis-ului al cărui centru era Agora (piața publică adică un
centru vid, în care poporul se întrunea pentru a delibera, pentru a supune puterea
cetățenilor, sau a face din putere obiectul dezbaterii cetățenilor) Agora este astfel
imaginea unei puteri publice vizibile
 conversia puterii din subiect în obiect, deci disponibilitatea publică a puterii impune
cultura rațiunii ca instrument de exercitare a puterii: puterea devine obiect de
analiză, de critică și de decizie.
 egalitatea în fața legii.
 Obligațiile cetățenilor sunt două: a) obligația teoretică de a argumenta rațional în
agora (fără actul rațiunii democrația devine o formă fără fond) și b) obligația practică
de a lupta în apărarea Polis-ului (libertatea poate fi oricând pierdută).
Revoluția politică a Greciei

a) Puterea devine din subiect, obiect. Gânditorii arhaici au conceput polis-ul ca

răspuns la catastrofa monarhiilor sacre miceniene (de tip asiatic) bazate pe fuziunea
prerogativelor sacre și profane în persoana magică a regelui. Ei au descoperit astfel un
regim republican opus regimului monarhic. Puterea nu mai este concepută ca un
subiect individual (despotul) ci ea este obiectul tuturor (res publica, lucrurile publice,
cele care ne privesc pe toți și asupra cărora decidem împreună).

b) De la Palat la Agora. Vidarea centrului. În consecința trecerii puterii de la unul la

mai mulți este că, spre deosebire de modelul cosmic al puterii (despotism asiatic) care
avea în centru un Palat (o incintă sacră personalizată a monarhului cu funcții magice
și militare) ca centru sacru, un centru plin, Grecia aduce modelul Polis-ului al cărui
centru era Agora (piața publică adică un centru vid, în care poporul se întrunea pentru
a delibera, pentru a supune puterea cetățenilor, sau a face din putere obiectul
dezbaterii cetățenilor). Agora este astfel imaginea unei puteri publice vizibile (spre
deosebire de palatul puterii despotice unde puterea este criptică, ascunsă)67.

c) Mai departe conversia puterii din subiect în obiect, deci disponibilitatea publică a
puterii impune cultura rațiunii ca instrument de exercitare a puterii: puterea devine
obiect de analiză, de critică și de decizie. Vernant spune chiar că geneza Polis-ului a
„inventat” știința logicii, dialecticii și retoricii. (Putem vorbi cel puțin de o cauză
ocazională favorizantă, dacă nu o cauză eficientă directă). În orice caz în Grecia
rațiunea se recunoaște pe sine pentru prima oară.
Idealul civic grec. Isonomia este a patra trăsătură a Polis-ului: egalitatea în fața legii.
Conceptul democrației grecești și al polis-ului (orașul-stat guvernat de nomos) implică,
așa cum spune Platon că grecii sunt civilizați pentru că se conduc după o lege rațională
(nomos). Barbarii sunt barbari pentru că sunt conduși de un șef. Puterea este deci
desubiectivizată, depersonalizată. Ea este supusă rațiunii iar cetățenii sunt egali în fața
ei. Obligațiile cetățenilor sunt două: a) obligația teoretică de a argumenta rațional în
agora (fără actul rațiunii democrația devine o formă fără fond) și b) obligația practică
de a lupta în apărarea Polis-ului (libertatea poate fi oricând pierdută).

Ideea romană
Religia romană este o religie a familiei și în sensul că matca familiei, casa era cea care
adăpostea vatra sacră, un altar în jurul căruia se construia casa, incinta, curtea, deci
proprietatea de la interior spre exterior. În plan juridic această ordine familială
religioasă (în interior) devine proprietate

 Religia romană este o religie a familiei și în sensul că matca familiei, casa era cea care
adăpostea vatra sacră, un altar în jurul căruia se construia casa, incinta, curtea, deci
proprietatea de la interior spre exterior.
 O primă trăsătură importantă a Romei este edificarea Republicii prin alungarea
ultimului rege datorită abuzurilor. Senatul, aristocrația
 Odată cu expansiunea teritorială a Romei, dreptul roman arhaic devine insuficient
pentru a reglementa litigiile între cuceritorii romani și străinii cuceriți.
 dublarea pretorului cu un pretor peregrinus, cu un magistrat responsabil cu justiția
pentru popoarele non-romane. Rolul acestui pretor era de a adapta dreptul roman la
diversele comunități din imperiu pentru determina un standard juridic comun
tuturor .
 Noțiunile dreptului privat roman au supraviețuit și au format esența experienței
juridice occidentale:
 Dreptul privat roman, știința juridică ce consacră distincția public/privat,
proprietatea privată, contractul și succesiunea
 Prăbușirea Imperiului roman de Apus a creat un spațiu fără autoritate politică unică,
astfel că Occidentul s-a reconstituit ca o societate fără stat. Regatele barbare,
feudalismul, micile republici-stat și recrearea Europei de către Biserică sub forma
unei societăți morale distincte de și independente de societatea politică

Ideea iudaică
Revenim la analiza ideeii iudaice doar în măsura în care ea devine factor constitutiv al
ideii europene. De fapt sinteza greco-romană va avea loc în interiorul ideeii iudaice
odată ce aceasta va trece în creștinism care va transforma în mod indeterminabil,
miraculos, Imperiul roman într- o cultura nouă, creștină.
Ideea iudaică -redusă la esență- este deci revelația unui Dumnezeu transcendent
invizibil care alege un popor cu care face un Legământ. Acest Legământ funcționează
ca un pact, ca o alianță sacră și totodată ca o constituție civilă de drept divin. Acest mic
popor are astfel un mare destin. Elecțiunea este însă totodată o povară, o sarcină și o
responsabilitate. Revendicându-se de la un nou legământ, tânăra civilizație occidentală
se înscrie liber în istoria ideii iudaice. Ea este încorporată în viziunea iudaică a istoriei
universale. Sau ea devine o colonie spirituală a ideii iudaice, o extensie în istoria lui
Israel sau, cum spune Sfântul Pavel: o grefă pe istoria mântuirii iudaice. Noile popoare
sunt „altoite” metafizic pe genealogia fizică a evreilor.

 sinteza greco-romană va avea loc în interiorul ideeii iudaice odată ce aceasta va trece
în creștinism care va transforma în mod indeterminabil, miraculos, Imperiul roman
întro cultura nouă, creștină.
 Importantă pentru geneza Occidentului este însă bifurcația interioară a
mesianismului iudaic. Ruptura sau secționarea interioară a promisiunii iudaice este
 locul unde s-a născut sufletul occidentului, filosofia istoriei sau sensul devenirii
Europei. În acest sens, contribuția fundamentală revine celor doi apostoli, Petru și
Pavel.
 . Sfântul Pavel are contribuția negativă de a separa definitiv (deși nu total)
creștinismul de iudaism, extinzând ideea poporului ales la toate neamurile care, prin
credință, vor să primească botezul noului Legământ adus de Isus.
 Sfântul Petru are contribuția pozitivă de a instaura monarhia eccleziastică.
 Afirmarea libertății negative a Bisericii față de Imperiu este urmată de o revoluție
pozitivă prin care Monarhia papală întemeiază ordine spirituale dedicate unei vieți
active de transformare a lumii (ordinele dominican și franciscan), recuperării
dreptului roman (în dreptul canonic) și a științei greci prin întemeierea de către
Biserică a universităților.
 Rezultatul acestei revoluții papale a definit ireversibil identitatea Europei ideale dar
și Europa reală . Pentru a sublinia caracterul unic al acestei dualități instituționale
stabilizate s-a folosit termenul de „anomalie europeană”.
Marea Mediterana
 Marea Mediterană a funcționat ca și o „autostradă” a Imperiului roman, în care
comerțul a unificat economia interioară a Imperiului roman ca spațiu de
prosperitate. Ea fost mediul unei diviziuni a muncii și oferit o unitate interioară
Imperiului.
 Europa se naște deci politic prin replierea ei în sine, spre nord, în sfera franco-
germanică. În reacție la catastrofa mediteraneană care a rupt Europa de Asia și
Africa, lumea germanică se va retrage în sine, în nord
 în ecuația Europei ideale se pot acum adăuga și libertățile tribale de tip germanic,
care au contribuit la structura Europei reale care începe să se realizeze incipient sub
forma noului Imperiu carolongian

Teologia politică creștină aduce cu sine confruntarea metafizică dintre Ierusalimului

spiritual cu Babilonul terestru. În plan politic acest lucru înseamnă a) critica statului
total (babilonic), b) desacralizarea puterii și c) introducerea corectivului teologic
limitativ împotriva puterii politice. Se instituie astfel divizarea ontologică a puterii în
sacru și profan, ca două autorități independente: Papa și Împăratul, Biserica și
Imperiul. Se instituie două puteri ontologic distincte, ca două monarhii ireductibile -
opuse dar complementare.

Marea Mediterană a funcționat ca și o „autostradă” a Imperiului roman, în care

comerțul a unificat economia interioară a Imperiului roman ca spațiu de prosperitate.
Ea fost mediul unei diviziuni a muncii și oferit o unitate interioară Imperiului.
Argumentul lui Henri Piernne este că nici măcar invaziile barbare ale germanilor nu au
distrus această unitate economică mediteraneeană, această „sferă de prosperitate”. La
trei secole după cucerirea „barbară” a Romei și prăbușirea autorității centrale imperiale,
arată că unitatea comercială mediteraneeană funcționa încă perfect.

ORIENTUL MIJLOCIU. ISLAMUL

- Mahomed Profetul -2p
- Teologia politică a Islamului -2p
 - Sharia și
Jihadul–
Suniți și
shiiți – 2p
- Expansiunea și declinul modern al Islamului – 1p

Geopolitica deșertului
 Deșertul înseamnă pe de o parte fatalitate. Deșertul este propria lui barieră naturală,
este ceea ce nu trebuie, nu merită dar nici nu poate fi cucerit. Deșertul este astfel
obstacolul prin excelență care poate oferi o frontieră politică.
 Deșertul înseamă pe de altă parte și libertate. El asigură subzistența durabilă a unor
triburi independente, de beduini, nomazi liberi care pot fi propriii lor stăpâni.
 Arabii au fost ignorați și subestimați de vecini – atât religios cât și politic.
 Axiomele deșertului au fost modificate abia de factorul tehnologic modern care a
identificat în vidul deșertului resursa fundamentală a civilizației mașinii, petrolul. Dar
în sine, pur geografic, petrolul nu are nici o semnificație în afara aparatului
tehnologiei moderne și a civilizației industriale grele.
Mahomed Profetul
 Destinul arabilor se schimbă radical odată cu apariția fulgerătoare și neverosimilă a
lui Mahomed. În Arabia existau atunci triburi nomade de beduini și triburi de arabi
negustori. Mecca era dominată de tribul arabilor quraișiți, negustori bogați.
 Revelațiile inițiale ale lui Mahomed survin violent, convulsiv, în timpul retragerilor lui
meditative în munții de lângă Mecca. Această etapă are un caracter vizionar și ea
constă în esență în negarea politeismului și afirmarea exclusivă a unicității și
suveranității lui Allah și în formularea teologiei islamice fundamentale
 Mahomed este primit cu scepticism, sarcasm și tot mai mult cu ostilitate. Pe măsură
ce revelația devine mai clară și mai inconcesivă cu politeismul meccan (care era
totodată și baza puterii financiare a elitei quraișite), reacția elitelor este tot mai
dură.Profetul, familia și adepții lui sunt supuși unui boicot sever. Ulterior este exclus
din trib și amenințat cu moartea. La insistențele discipolilor și chemat în Medina de
triburile care îl doreau judecător în efortul lor de a constitui comunitatea, Mahomed
fuge din Mecca împreună cu primii adepți. Prin Hegira înțelegem exodul sau migrația
lui Mahomed din Mecca la Medina, ea reprezentând începutul epocii islamice.
 Medina era un oraș la 300 de kilometri în nord, o oază, care începea să rivalizeze cu
Mecca. Acolo trăiau și trei triburi evreiești care contribuiseră la dezvoltarea orașului.
El a fost chemat datorită prestigiului său de profet pentru a media ca arbitru între
triburile din Medina.Spre deosebire de etapa vizionară din Mecca, ea are un caracter
practic, unde Mahomed realizează organizarea comunității islamice (umma), a
comunității supunerii în fața lui Allah.

Teologia politică a Islamului

 . Hegira este astfel identică simultan cu: a) întemeierea politică a națiunii arabe dar și
cu b) întemeierea teologică a comunității islamice
 Mahomed se proclamă purificator al profețiilor corupte de popoarele păgâne dar și
de popoarele Cărții (al-khitab). El se proclamă cel care dă revelația pură, ultimă și
definitivă – el selectează și reinterpretează trecutul
 Din punct de vedere politic trebuie înțeles faptul că Mahomed a fost simultan
 profetul religios și șeful militar al Islamului, adică al statului islamic incipient din care
a apărut Califatul. Acest cumul de funcții dificil de reprezentat pentru mentalitatea
occidentală este decisiv pentru comprehensiunea teologico-politică a Islamului, adică
pentru înțelegerea faptului că instituțiile politice sunt corporalizări sau materializări
directe și univoce ale unei concepții teologice.
 Califatul este un stat islamic. Religia în Islam nu a fost deci niciodată supusă
politicului, ci ea este însăși politica: organizarea religioasă a vieții fondează și
controlează organizarea politică a cetății, a statului, a imperiului. Un stat islamic este
în sens metafizic un stat teocratic condus de Allah, fiind astfel totodată un stat
mesianic.
Suniții și șiiții
 Șiiții au protestat față de linia Califilor și au susținut că singurul succesor legitim a
fost Ali și linia lui succesorală a imamilor care ar fi primit daruri speciale din partea lui
Mahomed. Uciderea lui Ali reprezintă pentru șiiți moartea inocentului și deturnarea
Califatului, astfel că Allah continuă să conducă istoria prin imamii succesori ai lui Ali.
 Sunniții care au acceptat linia Califilor (Abu Bakr, Omar, Othman și Ali). Ei au
fundamentat viața religioasă pe imitarea strictă a actelor lui Mahomed așa cum
apare ea în tradiție (sunna). Pe scurt sunniții reprezintă majoritatea care crede că
primii califi au fost legitimi Șiiți cred că Ali trebuia să fie adevăratul succesor, făcând
parte din familia profetului.
 Deși ambele religii însă se raportează la iudaism, Islamul se definește astfel
regresiv, iar creștinismul progresiv. Ideea islamică impune refacerea regresivă a
Unului în opoziție cu orice diferențiere ulterioară, pe când ideea creștină impune
reconcilierea progresivă a Unului cu orice diferențiere ulterioară.

Sharia
 Sharia reprezintă dreptul religios islamic derivat din Coran. Ea se referă la legea
divină imuabilă a lui Allah
 Cercetările de istoria economiei care interoghează declinul economic al Islamului
sunt de acord că Sharia apare ca principalul obstacol în progres. Indistincția public și
privat, stat și religie, legal și morală favorizează regimuri centraliste nu liberale.
Economic, interdicția cametei, dreptul arbitrar al contractelor și dreptul succesoral
non-european descurajează investiții pe termen lung și împiedică apariția băncilor și
instituției creditului.

Sharia reprezintă dreptul religios islamic derivat din Coran. Ea se referă la legea divină
imuabilă a lui Allah, dar în practică există mai multe școli de interpretare cu
privire la prescripțiile efective. Pentru noi sharia apare ca o fuziune între sfera morală
(teologică) și sfera legală (politică) – fiind o consecință necesară a indistincției dintre
sacru și profan pe care se bazează Califatul. De aceea astăzi, după abolirea modernă a
Califatului, există o tensiune între statele moderne și exisgența Sharia. Ea se aplică în
mare măsură în Iran sau Arabia Saudită.

Problema succesorală a Califatului. După moartea lui Mahomed apare problema

succesorală pe care Mahomed nu rezolvat-o. Principala provocare a tinerei comunități
musulmane apare după moartea lui Mahomed și neclaritatea liniei succesorale. În orice
caz Califul cumulează și funcția sacră (profetică) și cea profană (militară) a lui Mahomed.
Acest lucru a făcut ca problema succesiunii să fie simultan o problemă politică și
religioasă. Acestel că fratricidul din timpul războiului civil a fost și o rupere a comunității
islamice. . Aceasta duce la vremea ispitirii (fitna) adică la cele două războaie civile ale
căror fracturi au rămas vizibile până astăzi în principalele ramuri ale Islamului.
a) Șiiții au protestat față de linia Califilor și au susținut că singurul succesor legitim a
fost Ali și linia lui succesorală a imamilor care ar fi primit daruri speciale din partea lui
Mahomed. Uciderea lui Ali reprezintă pentru șiiți moartea inocentului și deturnarea
Califatului, astfel că Allah continuă să conducă istoria prin imamii succesori ai lui Ali.
Sunniții care au acceptat linia Califilor (Abu Bakr, Omar, Othman și Ali). Ei au fundamentat
viața religioasă pe imitarea strictă a actelor lui Mahomed așa cum apare ea în tradiție
(sunna). Pe scurt sunniții reprezintă majoritatea care crede că primii califi au fost legitimi
Șiiți cred că Ali trebuia să fie adevăratul succesor, făcând parte din familia profetului.

. Iudaism, Creștinism și Islam

 Islamul se definește în opoziție cu Iudaismul ca o revelație restaurativă. Mahomed
crede că Dumnezeul lui Avraam a trimis mai mulți profeți mai multor națiuni, el fiind
ultimul dintre profeți, trimis special națiunii arabe și ca împlinire a făgăduinței date
lui Agar cu privire la Ismail.
 Creștinismul se definește tot în opoziție cu Iudaismul, dar invers, ca o revelație
completivă . Isus mege spre viitor și vrea să realizeze consecințele ultime ale Legii,
adică împlinirea spiritului Legii, nu doar al literei Legii. Isus afirmă că el nu este unul
dintre profeți, ci este însuși Mesia despre care au vorbit profeții, unsul lui Dumnezeu
(Christos), Dumnezeu însuși. Diferența ontologică între profet și Mesia este că dacă
profeții revelează adevărul, Isus se revelează pe Sine.

Expansiunea tricontinentală a Islamului

Mahomed a convertit energia potențială tribală într-o energie cinetică statală dotată cu
un vector universalist de tip mesianic. Energia consumată până atunci în interior (ca
violență cronică inter- tribală) este unificată și orientată acum către un scop exterior.
Unificarea arabilor sub ideea islamică a modificat ireversibil istoria universală.
Cucerirea Islamică a ajuns din Franța până în China, din Pirinei până în Himalaya.
Frontierele stabilite în primul secol după Mahomed atunci sunt valabile și în linii mari
până și astăzi. Explicația principală a acestui succes o constituie tocmai pacea adusă de
Islam în Arabia. Până atunci Arabia era măcinată de violența cronică tribală. Realizarea
ummei a început printr-o confederație tribală în care un trib intra jurând că nu va ataca
celelalte triburi. Astfel, pacea este instaurată dar Califii au fost obligați să orienteze
toată energia și nevoia de resurse spre interior. Rezolvarea contradicției interioare a
Arabiei a dus la ascuțirea contradicției exterioare. Pacea interioară a impus deci
războiul exterior. Triburile nomade devin acum încet armate profesioniste pe care
Califii le „exportă” construind orașe- garnizoană la frontiere, ca „implant” arab pe
frontiera imperiilor limitrofe, ca baze expediționare prin care Imperiul a continuat să se
extindă. Califii au interzis o lungă perioadă armatelor să ia terenurile cucerite în
proprietate (lucru care ar fi dus la sedentarizarea războinicilor). Acest lucru arată că
expansiunea s-a făcut sub forma unei mașini de război, adică a unor războinici
profesioniști care trăiau din pradă și care erau mutați odată cu frontiera în noi orașe-
garnizoană.

1. Declinul științific al Islamului

 a) Destructio philosophorum. După epoca de aur a filosofiei arabe (Avicenna, Al-
Farabi), reacția religioasă dură a reușit să distrugă filosofia islamică (pe care o numim
tehnic filosofie greco- arabă) dearece era o construcție bazată pe sinteza aristotelică.
Tratatul Distrugerea filosofiei reprezintă manifestul care semnalează încheierea
acestui ciclu și victoria filosofiei pur religioase, mistice împotriva pseudomorfozei
grecești a Islamului. Pe de o parte Islamul se va manifesta într-un nou tip de filosofie –
sau mistică sau legalistă (recuperând practic ideea islamică pură). Pe de altă parte,
Islamul s-a disociat definitiv de gândirea științifică. Izvoarele științei au secat.

Ocazionalismul islamic descurajează gândirea științifică. Mai precis, în cadrul filosofiei

islamice de tip mistic, Allah este văzut ca singura cauză permanentă a universului.
Suveranitatea lui Allah este absolută și directă. El mișcă direct lucrurile o formulă mistică a
intervenției nemijlocite a lui Dumnezeu în creație. Nu există legi naturale, ci doar voința
eternă a lui Allah. Această concepție a unui voluntarism divin în fiecare clipă Allah decide să
mențină universul în funcțiune) este incompatibilă cu geneza conceptului de lege naturală. În
creștinism accentul cade din contra pe o intervenție mijlocită. Dumnezeu lucrează instituind
legile naturii, care operează ulterior relativ autonom și pot fi descoperite prin rațiune care și
ea are o autonomie relativă).

1. Declinul economic al Islamului

Cercetările de istoria economiei care interoghează declinul economic al Islamului sunt

de acord că Sharia apare ca principalul obstacol în progres. Indistincția public și
privat, stat și religie, legal și morală favorizează regimuri centraliste nu liberale.
Economic, interdicția cametei, dreptul arbitrar al contractelor și dreptul succesoral
non-european descurajează investiții pe termen lung și împiedică apariția băncilor și
instituției creditului.

OCCIDENTUL-ORIENT. RUSIA
- Axiome. Originea statului rus. Rusia kieviană. Ortodoxia.
- Bizanț după Bizanț– 2p
- Invazia mongolă. Rusia moscovită de la Marele Principat la Imperiu
- A Treia Romă – 2 p
- Dubla contradicție a Rusiei – 3 p
- Schisma, revoluția petrinică. Slavofili și occidentaliști - 1p

Axiome

Rusia are anvergura unui stat mondial. De aceea, din punctul de vedere al unei
Weltgeschichte Rusia cântărește enorm. Nu ne interesează rolul istoric al „eschimoșilor”
(Soloviov) dar ne interesează rolul istoric al Rusiei ca Weltmacht (putere mondială).
Simpla cantitate schimbă deci radical calitatea unei națiuni.

Rusia este deja unică prin imensitate exterioară. Sufletul rus este caracterizat în mod
corespunzător de o imensitate interioară care corespunde imensității exterioare. Ca și evreii,
rușii au sentimentul de a fi un popor unic și excepțional care are o misiune mondială.
 misiunea universală a Rusiei: este salvarea ortodoxiei și a lumii de pericolul păgân,
islamic sau ateu; Secularizat și înstrăinat, această doctrină a fost apropriată de de
 comunism ca și credință că Moscova este centrul luptei pentru salvarea lumii și a
proletariatului mondial de capitalism; salvarea planetei de modelul atlantismului
american, liberal, individualist, capitalist
Originea statului rus
 Primele organizări rusești sunt construcții statale relativ libere și relativ occidentale
care urmau să evolueze spre un regat de tip european (Rusia kieviană) sau spre un
oraș liber de tip hanseatic (Novgorod) sau o republică aristocratic-constituțională
 Prințul Vladimir realizează convertirea rușilor la creștinism și importul modelului
bizantin al simfoniei puterilor oferind o identitate și o vocație religioasă noului stat
 Istoria Rusiei a fost prematur întreruptă. Cucerirea mongolă a distrus acest prim stat
rus. Istoria Rusiei cade în captivitatea mongolică timp de trei secole
 Imparatul Ivan cel Groaznic îi înfrânge, până la urmă pe mongoli și cucerește Hanatul
Khazan-ului
 Dar cine cucerește limita dintre Europa și Asia, depășește totodată limita dintre
Europa și Asia. Rusia devine un imperiu transuralic sau un imperiu eurasiatic (astfel
imperialitatea lui Ivan era un cumul între coroana bizantină a Rusiei kieviene și
coroanele Hanatelor mongole cucerite). Astfel, prin coroana bizantină Rusia
moștenește Europa, iar prin coroana mongolă Rusia moștenește Asia.

Rusia Kieviană și Republica aristocratico-orășenească a Marelui Novgorod

Primele organizări rusești sunt construcții statale relativ libere și relativ occidentale
care urmau să evolueze spre un regat de tip european (Rusia kieviană) sau spre un oraș
liber de tip hanseatic (Novgorod) sau o republică aristocratic-constituțională. Ambele
erau prospere – una se îndrepta spre Europa, cealaltă descoperise deja Siberia.

Ortodoxia. Bizanț după Bizanț

Bizanțul este Imperiul roman de Răsărit, elenizat și creștinat odată cu Constantin, care a
rămas centrul civilizației când Imperiul de apus era prăbușit. Constantinopolul devine
Noua Romă, și modelul bizantin presupune o acomodare a Imperiului și Bisericii sub
forma pactului „simfoniei bizantine”. Tendința generală a fost ca Imperiul să tulbure
echilibrul deoarece ierarhia oficială a Bisericii depindea de Imperiu. Totuși în
mănăstiri s-a formulat ideologia monastică potrivit căreia a) Împărăția lui Dumnezeu
nu este din lumea aceasta, b) și nici un compromis cu lumea aceasta nu trebuie să
afecteze integritatea Adevărului spiritual. Ulterior Roma se aliază cu
„regatele barbare” și apare Imperiul carolingian care revendică moștenirea imperială în
rivalitate cu Bizanțul. Catolicismul adoptă Imperiul carolongian și Europa crșetină
devine Respublica Christiana.Bizanțul este distrus ulterior de Imperiul otoman.
a) Prințul Vladimir realizează convertirea rușilor la creștinism și importul modelului
bizantin al simfoniei puterilor oferind o identitate și o vocație religioasă noului stat
(Argumentul în favoarea ortodoxiei bizantine ar fi fost un argument estetic, deși în
realitate este vorba de un argument mistic). Solemnitatea liturgică a ortodoxiei din
Hagia Sofia era concepută ca fiind „cerul pe pământ”, ca fiind o eshatologie
euharistică prefigurativă. Ambasadorii ruși au declarat sub impresia fastului bizantin și
a măreției dramatice a Liturghiei că nu mai știau dacă sunt pe pământ sau în cer...
Acest eveniment fondator este semnificativ pentru înțelegerea cultului rus al
frumuseții.
 b) Odată creștinat, Principele Vladimir are dificultăți în a mai accepta să ordone
pedeapsa capitală pentru bandiți, de frica de a nu păcătuit. El a trebuit convins de
episcopi să comande pedeapsa capitală, deoarece era pregorativa monopolului puterii
de stat. Astfel creștinarea și sanctificarea statului, a Sfintei Rusii punea în pericol
tocmai rațiunea de stat....
c) „Ordinea fratricidă”. Boris și Gleb omorâți de fratele lor Sviatosbolek pentru a evita
divizarea puterii. Sacrificiul inocenților este astfel un mit fondator al Sfintei Rusii,
aceștia rămân primii sfinți ai rușilor ca și critică permanentă a cruzimii puterii
mongolice).

Invazia mongolă

Istoria Rusiei a fost prematur întreruptă. Cucerirea mongolă a distrus acest prim stat rus.
Istoria Rusiei cade în captivitatea mongolică timp de trei secole, care vor lăsa urme încă
vizibile în caracterul și istoria rușilor. Principiul mongolic conține mai multe atribute.
Războiul (arta mobilității) și cruzimea (teroarea fizică și psihologică) sunt pilonii centrali
ai artei militare mongole. Spiritul mongolic impunea adversarilor o alternativă simplă:
supunere sau moarte. Moartea celor care rezistau era teribilă, mongolii au mers atât de
departe încât au distrus complet o națiune, de la războinici, femei, copii –chiar și
animale- până la distrugerea completă a orașelor și urmelor unei civilizații întregi, în ceea
ce poate fi numit un genocid desăvârșit. Mongolii distrug complet Kiev-ul.

Rusia moscovită. De la Marele Principat la Imperiu

a) De la Mare Cnezat la Imperiu. Imperiul Ivan cel Groaznic îi înfrânge, până la urmă
pe mongoli și cucerește Hanatul Khazan-ului (Khazan-ul fiind cumva limita fizică dar și
simbolică dintre Europa și Asia). Odată cu ocuparea Khazan-ului Rusia ajunge să
controleze Volga și Uralii care trasau în general diferența dintre societatea sedentară
de tip european și cea nomadă de tip asiatic, zona din care veneau toate atacurile
migratoare în Rusia.
Dar cine cucerește limita dintre Europa și Asia, depășește totodată limita dintre Europa
și Asia. Rusia devine un imperiu transuralic sau un imperiu eurasiatic (astfel
imperialitatea lui Ivan era un cumul între coroana bizantină a Rusiei kieviene și
coroanele Hanatelor mongole cucerite). Astfel, prin coroana bizantină Rusia
moștenește Europa, iar prin coroana mongolă Rusia moștenește Asia.
b) Ivan se proclamă așadar çar (Cezar) prin forța armelor (de facto): când îl învingi pe
împăratul lumii, devii tu împăratul lumii. Rusia emite astfel totodată o pretenție
succesorală de jure la toate fostele părți ale imperiului mongolic. Moscova a fost la
început mandantarul puterii mongole, iar ulterior succesorul puterii mongole.
c) Rusia a preluat totodată și vulturul bicefal bizantin, adică Imperiul de facto se
legitimează și ereditar ca Imperiu de jure, și prin alianța dinastică (Ivan se căsătorește
cu Sofia Paleolog, prințesă bizantină astfel că urmașii lui sunt totodată membrii ai
dinastiei bizantine). Războiul cu Asia devine, prin islamizarea progresivă a mongolilor
și popoarelor turcice, un război sfânt, o
„cruciadă”.
d) Creșterea extensiunii Imperiului (ca sinteză între moștenirea mongolă și moștenirea
bizantină) impune însă concentrarea progresivă a puterii centrale. Proporțiiile
 eurasiatice ale imperiului impun o guvernare asiatică, pentru a menține coeziunea prin
forță a masei teritoriale. Distrugând și subjugând dur Kievul și Novgorodul, Moscova
alege definitiv forma centralizată asiatică a puterii și elimină formele politice
alternative de tip occidental. Odată cu Ivan se radicalizează și eliminarea violentă a
puterilor aristocratice intermediare, precum și subordonarea puterii sacre, adică
absorbția Bisericii în forma puterii despotice de tip asiatic.

A Treia Romă
Deși Rusia a preluat creștinismul și modelul de civilizație din Bizanț, experiența
istorică a Rusiei este diferită. Prăbușirea Imperiului Bizantin are o semnificație
apocaliptică. Imperiul care era sfera exterioară a Bisericii ortodoxe este distrus și
ocupat de Imperiul otoman, stat militar care era purtătorul ideeii islamice.
Rusia rămâne astfel ultimul stat care poate proteja Biserica prigonită în condiții
apocaliptice de Noul Babilon otoman. Din acest moment, Ideologia celei de-a Treia
Rome devine explicit teologia-politică a Imperiului: în Rusia se află singurul țar creștin
veritabil, ortodox.
Astfel statul devine stat mesianic, poporul devine popor mesianic, Rusia devine sfânta
(pravoslavnica) Rusie. Vocația națiunii ruse este ortodoxia, dreapta credință, adică
Imperiul este un imperiu misionar, care trebuie să salveze lumea de forțele ereziei
islamice dar și occidental- catolice. Ideologia celei de-a Treia Rome se bazează pe
Legenda lui Filoteu = sceptrul și coroana au fost date de Constantin nepotului său
Vladimir până la apariția unui nou Împărat ortodox vrednic să protejeze Biserica.
Primele două Rome au căzut, tu ești țarul tuturor statelor creștine, iar o a patra Romă nu
va mai fi.

Tripla contradicție a Rusiei

Misterul rus se divide deci în trei contradicții, a căror rezolvare el caută neîncetat (ba
chiar disperat) să o realizeze. Această oscilație între amplă extremele care divid sufletul
rus și istoria rusă explică și revelează totodată esența antinomică a sufletului rus.

 Contradicția geopolitică a Rusiei; Rusia este spațiu eurasiatic colosal, dar un Imperiu
bicefal, care cuprinde „două lumi, și două principii”
 Contradicția teopolitică a Rusiei ; Rusia este, în esență, o religie occidentală cu un
stat asiatic.
 Contradicția imperial-mesianică .; putem spune că problema mesianismului rusesc
este că Moscova este Vatican plus Mongolia, ca să spun așa - adică universalitatea
mesianică (teologică) se sprijină pe particularitatea imperială (politică). Sau problema
Rusiei este alunecarea vocației mesianice întro vocație imperială - deturnarea
particulară a universalului sau deturnarea imperială a mesianismului. Mesianismul
presupune abandonarea particularului național pentru un universal, imperialismul
presupune afirmarea particularului național printr-un universal.
Schisma (Raskol)

Explicația profundă a marii schisme - dincolo de motive sociale, politice sau economice
- se află potrivit lui Nikolai Berdiaev în prăbușirea credinței în statul mesianic - sau în
prăbușirea credinței că Moscova este A Treia Romă, credință în care devoțiunea
populară s-a odihnit și s-a regăsit, îndurând despotismul cel mai dur în numele unei
 misiuni eshatologice mărețe și onorante, adică în numele unei misiuni teologico-
politice mondiale.
Statul devenit Biserică, statul care a absorbit și încorporat Biserica în sine este acum,
dialectic, denunțat virulent ca fiind un stat uzurpator. Din stat mesianic el este denunțat ca
stat demonic. Secta rebelă (Raskol) declanșează secesiunea ca ieșire (exod) și fugă
apocaliptică din marele Babilon sintetic (al statului care a devorat biserica.

Revoluția petrinică. Pseudomorfoza rusă (O.Spengler)

Odată cu Pentru cel Mare Rusia este supusă unei opere titanice de decreație și
recreație, de transformare totală a vechii Rusii moscovite, revoluție de sus în joc
declanșată și susținută de Țarul însuși pentru occidentalizarea și sincronizarea forțată și
virulentă a vechii Rusii. Ceadaeev spune că Rusia nu are istorie, ea este doar o „hârtie
albă” pe care abia Petru cel Mare a început să scrie ceva. Iar Nikolai Berdiaev spune :
„Petru cel Mare a fost un bolșevic pe tron”, adică a declanșat o revoluție titanică dar
represivă a cărei materie pasivă a fost Sfânta Rusie.

a) Economic și politic opera petrinică realizează occidentalizare forțată, infrastructură

care asigură Rusiei rolul viitor de putere mondială pe care l-ar fi pierdut fără
sincronizarea cu Occidentul.
b) Spiritual însă, recreația titanică a Rusiei a rămas profund traumatică producând
ceea ce Slavofilii și Dostoievski au numit „falsificarea petrinică a Rusiei”.

Disputa slavofililor cu occidentaliștii

Aceasta este deschisă de celebra scrisoare filosofică a lui Ceadaev, pentru care țarul l-a
declarat nebun și l-a internat.Ceadaev compară extrem de defavorabil Europa cu Rusia
și insistă că Rusia e încremenită, nu a produs nimic în istorie, Biserică ortodoxă este
mistică și contemplativă însă nu a reușit să devină caritativă și activă, să tranforme
societatea într-una mai liberă și mai fraternă. Invers, Biserica catolică are meritul de a fi
deschis progresul social și intelectual în Europa, astfel că creștinismul s-a realizat și
social (nu doar monastic), fiind Europa fiind astfel o realizare parțială a Împărăției
divine. Ceadaev este punctul de bifurcație între occidentaliști și slavofili. Primii au fost
încurajați să critice trecutul Rusiei, tradiția, ortodoxia. Însă ei visau la un regim social
ateu. Slavofilii au fost stimulați să descopere tradiția și valorile proprii pe care Rusia le
poate oferi Europei90. Argumentul nostru:

1. Slavofilii idealizează Rusia moscovită, dar ei ignoră principiul asiatic care a afectat
sufletul rus în epoca robiei mongole. Petru cel Mare și moderniștii, pe de altă parte
ignoră caracterul occidental al religiei creștine (chiar în forma ei ortodoxă) și o
consideră în mod unilateral
„asiatică”, răsăriteană și reacționară (ignorând că tocmai tutela statală a distorsionat
potențiaul profetic și mesianic al ortodoxiei – păstrat însă în sfera eshatlogică a
radicalismului și maximalismului monastic). În marea schismă (Raskol), principiul
apocaliptic occidental s-a afirmat tocmai împotriva simbiozei parazitare tipic asiatice a
religiei cu statul.

Ideea Rusiei. Care este misiunea Rusiei?

 secole întregi problema Rusiei a fost crearea unei „monarhii naționale”, proces
 desăvârșit cu alipierea Ucrainei și Rusiei Albe la Moscova, țarul devenind țar al
tuturor Rusiilor
 Petru cel Mare dă răspunsul: Rusia „barbară” trebuie să se civilizeze la școala
Apusului
 Ceadaev vede un viitor măreț pentru Rusia. Scopul istoriei este realizarea Împărăției
lui Dumnezeu pe pământ
 Herzen crede, e de altă parte, că Rusia poate sări direct la socialismul agrar, evitând
capitalismul industrial printr-un fel de ardere a etapelor.

EXTREMUL OCCIDENT. AMERICA

- America este identică cu dar și diferită de Europa - 1p
- Novus Mundus (Eliade). Ieremiada Americană (Bercovitch), Teoria frontierei
(Turner) și sinteza lor
- Specificul coloniilor americane (contrast cu cele spaniole) și unitatea teologico-
economică
- Geneza secesionară a națiunii
americane
- America: centrul geopolitic al
lumii
America este identică și diferită de Europa
 Ea nu este altceva decât transplantarea Europei pe un continent nou, adică o
teologie-politică Ea este astfel refacerea modelului European în condiții libere non-
inerțiale, adică fără limitele acumulate de istorie, fără structurile sedimentate și
rigide ale Vechii Europe europeană reprodusă istoric în condiții geografice cu absolut
noi.
 Reproducerea și realizarea în colonii a conceptului occidental originar
(metropolitan), are loc însă în condiții noi, dure și refractare - sau mai precis într-o
formă liberă de istoria, tradiția și infrastructura Europei. Acest lucru face ca America
să fie pe de o parte o Europă radicalizată, pe de altă parte o Europă esențializată
(simplificată).
 America este procesul sau mișcarea acestei noi societăți europene pe frontieră sau
ca o frontieră mobilă care produce o nouă realizare a ideeii europene în
confruntare dură cu natura. Procesul frontierei realizează umanizarea progresivă a
geografiei. O idee deja matură este pusă parcă din nou la începutul istoriei
umanității și a civilizației pentru a reconstrui totul de la zero. Dar confruntarea
naturii în procesul civilizării, sau expansiunea geografiei umane în geografia ca
atare are un efect retroactiv – natura are o retroacțiunea asupra omului de pe
frontieră, pionierul. El este edificat și educat de frontieră. America devine astfel o
radicalizare a spiritului libertății europene (purificat în cadrul „exodului”
transatlantic și al rătăcirii prin deșert - errand into wilderness- și la edificarea
„țării făgăduite” ca națiune născută în libertate – a nation born in freedom).
America este o simplificare a Europei93 la o mare parte din tradiția europeană în
numele unei refondări mesianice pure a ideeii unei congregații libere care să
corespundă conceptului pe care Vechea Europă „l-a trădat” sau mai precis nu l-a
actualizat complet.
Teoria frontierei
 Frontiera nu este doar o linie și un concept geografic sau politic, ci și unul cultural.
Dincolo de poziția istorică a frontierei (Missouri, Missisippi, Rocky Mountains), istoria
genezei Americii și a spiritului american este istoria expansiunii frontierei
 Frontiera include deci o totalitate de procese culturale și civilizaționale, unde the
early settlers, pionierii, religious congregations, miners, gold-diggers, farmers)
cuceresc sau smulg naturii printr-o confruntare dură, sfera civilizației.
 Caracterul american se formează nu doar ca și o clonare a spiritului european într-
un spațiu diferit, sau ca și proiecție metropolitană într-o periferie, ci totodată prin
propagarea frontierei într-un spațiu imens în lipsa oricăror limite politice. America
este deci „anarhică” (Wild West), se naște ca o societate fără stat, deci ca
independență a subiectului care se afirmă și se validează liber în sfera pasivă a
exteriorității naturale devenind un self-made-man. Astfel, formarea statului
american este ea însăși produsul frontierei, fiind o formare interactivă, nu
unilaterală. Pionierul nu ia natura ca fiind gata făcută, sau deja la dispoziția lui.
Natura trebuie supusă, depășită.

Frontiera nu este doar o linie și un concept geografic sau politic, ci și unul cultural.
Dincolo de poziția istorică a frontierei (Missouri, Missisippi, Rocky Mountains), istoria
genezei Americii și a spiritului american este istoria expansiunii frontierei, the
westward advancement of the frontier. Frontiera include deci o totalitate de procese
culturale și civilizaționale, unde the early settlers, pionierii, religious congregations,
miners, gold-diggers, farmers) cuceresc sau smulg naturii printr-o confruntare dură,
sfera civilizației: confronting wilderness & virgin land .

2. Novus Mundus: Exodul și Țara Făgăduinței (Mircea Eliade)

Spre deosebire de colonizarea Americii de Sud, realizată de state care au clonat

modelul ierarhic, colonizarea Americii de Nord este liberă, fără planificare
guvernamentală și s-a bazat pe colonii libere derivate din spiritul congregațional anti-
instituțional și anti-centralist, segmentul cel mai radical și mai iubitor de libertate.
Colonia înseamnă refacerea într-un alt loc a formei culturale și politice a metropolei.
Diferența este că acum colonia evolueaza liber și reia totul pe cont propriu. Acestea au
pus bazele unei țări de la zero (start-up-nation) prin mișcarea caracterului liber și
dinamismul indivizilor.
Mircea Eliade subliniază elementele paradiziace și eshatologice prezente în colonizarea
Americii de Nord. Columb credea că trebuie să găsească Lumea Noua înainte de
sfârșitul vremurilor, când Evanghelia va trebui propovaduită întregii lumi. El se
considera un crainic. Faptul că i s-a dat lui să le găsească Novus Mundi l-a propulsat la
statutul de actor în drama cosmică. Colonizarea Americii începe deci sub acest semn
eshatologic: reîntoarcerea în Paradisul Terestru, reînceperea istoriei sacre, abandonarea
trecutului alterat și a robiei. Coloniștii englezi se considerau împlinirea aventurii
grandioase a Reformei. Primii istoricii ai Americii identifică deliberat Apusul
(Occidentul) cu procesul spiritual și material al Exodului. Chivotul Legii ar fi acum în
mâinile englezilor (teologii anglicani spuneau că Dumnezeul Angliei este Dumnezeul
lui Israel), Anglia a primit Lumea Nouă tocmai pentru că era aleasă. John Smith spune
că „am dat de o țară așa cum a ieșit din mâinile lui Dumnezeu”. Pionierii se credeau
 „Aleși de Providență” să clădească o cetate pe înălțimi (imagine psaltică – city upon a
hill). Actul final al regenerării și mântuirii începe cu ei, cei ce căutau un paradis terestru
în care Reforma (atacată pe continent) să se realizeze liberă de Contrareforma
teologico-politică a catolicismului. Millenium-ul va fi astfel însoțit de o transformare
paradisiacă a Pământului - „acest pământ se va întoarce la starea paradisiacă” așa cum
spune rectorul universității Harvard din epocă. Întemeierea Americii este totodată un
triumf heliocentric, un triumf al simbolismului solar (care a dat naștere prin
secularizare mitului progresului infinit, optimismului american, cultului noutății,
prospețimii și al tinereții.

Specificul coloniilor americane

Teoretic colonia este o așezare care aparține unui stat. În practică, o colonie devine foarte
liberă datorită distanței față de metropolă.
 Coloniile spaniole. „Cînd spaniolii le-au invadat ținuturile în 1519, Imperiul Aztec
condus de Montezuma II avea o populație de 5 milioane de locuitori ținuți într-o
stare de semi-sclavie de o elită ereditară de preoi-războinici. Economia lor se baza pe
agricultură. Practicile lor religioae includeau sacrificiile umane închinate Zeului
Soarelui.
 Coloniile engleze. „După un început târziu și aproapefără nici o intenție, englezii i=au
întrecut pe francezi și spanioli în acțiunea de colonizare a Lumii Noi. Geniul colonial
englez a constat tocmai în lipsa oricărui plan, căci astfel s-a dat frâu liber unei
multitudini de impulsuri umane.
 Secesiunea este expresia libertății negative. Actul nașterii politice a națiunii
americane este The Declaration of Independence. Spiritul acestei independențe este
separația politică, nu doar teologică de lumea veche, identificată aici cu Imperiul
englez. Puterea politică este văzută ca un rău necesar.

Geneza secesionară a națiunii americane

Trebuie menționată aici experiența exemplară a Elveției (a Confederației helvetice) care

s-a născut tot dintr-o secesiune. Loslösung vom Reich, ieșirea din Imperiu și de sub
Habsburgi este o negație din care emerge identitatea politică elvețiană. Acest fapt
negativ, cuplat cu faptul fondator pozitiv (Wilhelm Tell și die Ewige Bund sau Eterna
Alianță) sunt momentele care au consacrat spațiul libertății care este Elveția.
Fragmentarea cantonală a autorității politice completează la nivel local, prin separația
orizontală a puterilor aceste două decizii, prin realizarea celei mai eficiente democrații
cvasi-directe, care coboară până la cetățenii concreți, evitând deficitul de
reprezentativitate carateristic democrației... reprezentative. În plan internațional, Elveția
s-a definit prin renumita ewige Neutralität – ceea ce nu a împiedicat-o să aibă și o
armată temută chiar de Wehrmacht, unde cetățenii au dreptul la port-arm la fel ca și
americanii.

Revoluția americană și revoluția franceză. Comparație

Trebuie din plecare să spunem că a compara Revoluția franceză cu Revoluția americană

revine la a compara conceptul libertății în Europa și America. Din punct de vedere
polemic, teza noastră este că Revoluția americană exprimă în mod mai pur ideea unei
libertăți negative, pe când Revoluția franceză aduce un concept al libertății pozitive, al
 libertății absolute abstracte care se convertește însă în teroarea genocidară a statului
împotriva cetățenilor. Revoluția franceză este astfel la originea revoluțiilor etatiste
fasciste și comuniste moderne, pe când America a rămas în cadrele libertății negative
(live and let live) față de abuzurile Leviathan-ului guvernamental.

 a compara Revoluția franceză cu Revoluția americană revine la a compara conceptul

libertății în Europa și America
 Revoluția americană exprimă în mod mai pur ideea unei libertăți negative, pe când
Revoluția franceză aduce un concept al libertății pozitive, al libertății absolute
abstracte care se convertește însă în teroarea genocidară a statului împotriva
cetățenilor.

America: centrul geopolitic al lumii

 America este singura putere propriu zis mondială
 Din punct de vedere geopolitic, nu doar axiologic însă, America (fiind extrema
Europei, nu originea ei) are un impact mondial mai mare. Rădăcinile teologice ale
Americii se găsesc în Europa, dar coroana politică a Europei se găsește în America.
Răspunsul nostru este, atunci că – dacă ne raportăm astăzi la totalitatea datelor-
harta lumii are azi centrul în Statele Unite ale Americii (deși în sine centrul axiologic a
fost Europa).
 Dar singura țară din lume care este putere oceanică și mondială - în sensul total al
cuvântului - este America. America este simultan puterea transatlantică numărul 1 și
puterea transpacifică numărul 1 .În acest sens ea este superputerea oceanului
planetar.
 America este puterea thalasocratică prin excelență. Ea unește prin flotele ei
comerciale și militare cei doi mari poli de putere și prosperitate polul vest-european
și polul est-asiatic, fiind centrul alianței care unifică cele două foste superputeri
maritime insulare pacifice și atlantice (Japonia și Anglia, pe care le-a subordonat prin
alianțe)
 America este astfel sinteza thalasocratică a puterii transpacifice nipone cu puterea
transatlantică engleză. Prin New York ea domină Europa, prin San Francisco ea
domină Asia. Dar cine domină oceanul planetar domină implicit și Eurasia.
 Îngrijorările Rusiei că este încercuită de America echivalează cu tristețea
continentului că este încercuit de ocean. Adică Europa, Rusia, Islamul și China sunt
naturaliter încercuite de oceanul planetar (din punct de vedere geografic) și astfel
naturaliter dominate de puterea oceanului, adică de America și aliații ei insulari
thalasocratici (din punct de vedere geopolitic).

În ciuda tuturor discursurilor despre necesitatea multipolarismului, este clar că America

este singura putere propriu zis mondială (Weltmacht). Tocmai acest primat excepțional
provoacă și întreține cerințele ideologiei multipolare, dovedind (pe invers) tocmai
faptul că America este principala putere mondială și prin aceasta avangarda istoriei
universale (la bine și la rău). Avem tendința eurocentrică naturală de a privi Europa ca
fiind centrul lumii. Ea chiar este centrul lumii în sensul că matricea ei axiologică a
modelat întreaga lume (nu viceversa). Există desigur și tendința sinocentrică de a privi
China ca fiind centrul lumii, dar sinocentrismul a fost dizlocat de eurocentrism (și
reciproca nu e valabilă). Întrebarea este însă care din perspective are o greutate mai
mare. Din punct de vedere geopolitic, nu doar axiologic însă, America (fiind extrema
Europei, nu originea ei) are un impact mondial mai mare. Rădăcinile teologice ale
Americii se găsesc în Europa, dar coroana politică a Europei se găsește în America.
Răspunsul nostru este, atunci că – dacă ne raportăm astăzi la totalitatea datelor- harta
lumii are azi centrul în Statele Unite ale Americii (deși în sine centrul axiologic a fost
Europa).