Ministerul Educației Naționale și Cercetării

Științifice
Universitatea “Aurel Vlaicu” din Arad
Facultatea de Științe Umaniste și Social
Administrație Publică în Context
European
Master - Anul I – semestrul a-II-lea

Disciplina: STATUTUL
FUNCŢIONARILOR PUBLICI ŞI PERSONALUL
CONTRACTUAL DIN ADMINITRAŢIA PUBLICĂ

REFERAT
Guvernul României

ARAD, 2022
STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI ŞI PERSONALUL CONTRACTUAL DIN
ADMINITRAŢIA PUBLICĂ

Guvernul României
 Cuprins
I. Evoluția instituției. Noțiune. Aspecte terminologice ……………………………………. 3
II. Rolul Guvernului ……………………………………………………………………….. 6
III.Atribuțiile Guvernului………………………………………………………………….. 8
IV.Regimul învestiturii Guvernului ……………………………………………………….. 10
V. Durata mandatului Guvernului …………………………………………………………. 11
VI.Bibliografie ……………………………………………………………………………. 14
 I. Evoluția instituției. Noțiune. Aspecte terminologice

În Țările Române,izvoarele acestei instituții își au originea în „Sfatul Domnesc”,

instituție politică caracteristică organizării feudale de pe teritoriul țării noastre.
Sub aspect istoric, Guvernul sau Consiliul de Miniștri, ca organ de sine stătător,
reprezintă o creație a vremurilor moderne, apărută odată cu primele Constituții, originea sa
aflându-se, cel puțin în țările Europei continentale, în fostele consilii ale regelui, din perioada
absolutismului monarhic, Curia regis1.
Astfel, dacă în sistemul monarhiei absolute, de regulă, monarhul deținea toate funcțiile
supreme în stat, în baza dreptului de suveranitate, în timp acesta se va înconjura de un corp de
consilieri, care se va specializa, formând „casta” marilor dregători, a marilor funcționari, a
miniștrilor, în sensul modern al termenului.
În doctrina interbelică, termenul de guvern avea mai multe accepțiuni.
În sens larg, termenul de guvern semnifica exercitarea suveranității de către titularul
ei, adică suveranitatea în acțiune, care desemna cele două puteri politice: legiferarea și
menținerea ordinii legale, aplicarea legilor în cuprinsul teritoriului.
În sens restrâns, termenul de guvern desemna numai puterea executivă ori ministerul
sau cabinetul ministerial.
Procesul istoric de conturare ca instituție juridică, instituție a dreptului public, a
Consiliului de Miniștri apare intim legat de procesul apariției departamentelor, în sens larg al
termenului ca organe centrale ale administației de stat (puteri executive). În unele sisteme
naționale apariția ministerelor precede apariția Consiliului de Miniștri, iar în altele raportul
este invers2.
Pentru sistemul politic românesc din perioada interbelică, „corpul de sfetnici” ai
monarhului, ce nu trebuie însă confundată cu Consiliul de Miniștri, l-a reprezentat așa-
numitul Consiliu de Coroană, care nu era reglementat însă nicăieri în Constituții. Mai mult
decât atât, apariția acestei instituții, după cum se arată în doctrina interbelică, s-a datorat unor
împrejurări de o gravitate excepțională (declanșarea Primului Război Mondial), fără ca
atribuțiile ș compunerea să fie prevăzute vreodată prin lege.
La noi, apariția miniștrilor și, implicit, a ministerelor, în accepțiunea modernă a
termenului, precede apariția Guvernului, în sensul de organ de stat, subiect în raporturile de
drept administrativ în nume propriu.
Puterea executivă aparținea șefului statului, care o exercita prin miniștri. Acesta nu
făcea parte din categoria miniștrilor și nici ei nu puteau fi asimilași șefului puterii executive,
deci șefului statului.
În sensul actual al termenului, Consiliul de Miniștri apare ca o creație a Unirii
Principatelor, deși Statutul dezvoltător al Convenșiei de la Paris (1858) nu conține o
reglementare amplă a locului, rolului și atribuțiilor sale în activitatea de realizare a puterilor
publice.

1
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrative, vol. I, ed. 4, Editura All Beck, București, 2000, p. 338.
2
Ibidem, p. 339.
 Față de utilizarea de-a lungul vremii, atât în constituții, cât și în legi, a celor două
noțiuni (Consiliu de Miniștri și, respectiv, Guvern), în doctrină s-a pus problema dacă este
vorba despre una și aceeași instituție, cu alte cuvinte, dacă noțiunile sunt sinonime.
Deși s-ar părea că este vorba de noțiuni cu conținut identic, s-a susținut în doctrina
interbelică noțiunile de cabinet sau guvern sunt titulaturi întrebuințate din punct de vedere
politic, pe când Consiliul de Miniștri are un înțeles administrativ, el fiind mai puțin o
entitate, cât un mod de a lucra al miniștrilor.
În plus, după cum subliniază un alt autor din perioada interbelică, din punct de vedere
politic, între membrii unui guvern se stabilește de fapt o solidaritate care transformă Consiliul
într-un fel de instituție proprie, numită cu un singur cuvânt, Cabinet. Cabinetele sunt
cunoscute sub numele primului ministru care le-a prezidat.
În orice caz, spre deosebire de perioada interbelică, în care sfera Guvernului era mai
mare decât a Consiliului de Miniștri, căci, pe lângă miniștri, în Guvern mai intrau secretarii
de stat și subsecretarii de stat, în perioada postbelică, din analiza reglementărilor
constituționale rezultă că noțiunile erau echivalente.
După decembrie 1989, pentru a desemna organul central al administrației publice, s-a
adoptat noțiunea de Guvern, în locul celei de Consiliu de Miniștri. Deci, pentru a desemna
același organ se folosesc două noțiuni, iar câteodată, în vorbirea curentă, se folosește și o a
treia, aceea de cabinet.
Prin Guvern se înțelege organul colectiv care exercită puterea executivă într-un stat;
prin Consiliu de Miniștri înțelegem organul colectiv care, împreună cu un organ unipersonal,
președinte de republică sau rege, exercită puterea executivă într-un stat; prin Cabinet
înțelegem acel Guvern sau Consiliu de Miniștri care poartă numele primului-ministru.
Termenul de cabinet, în sistemul politico-administrativ al statelor Uniunii Europene
are în vedere în majoritatea țărilor guvernul în înțelesul său restrâns, de membri ai Consiliului
de Miniștri.
În perioada post-decembristă, prmele dispoziții legale cu privire la Guvern le găsim în
Decretul-lege nr. 2/1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului
Frontului Salvării Naționale (prima structură organizatorică cu atribuții de legiferare și cu
origine revoluționară), iar după câteva zile a fost adoptat Decretul-lege nr. 10/1989 privind
constituirea, organizarea și funcționarea Guvernului României3.
Decretul-lege nr. 92/2990 pentru alegerea Parlamentului și a Președintelui României și
apoi Decretul-lege nr. 104/1990 privind activitățile pentru care Guvernul adoptă hotărâri au
consacrat principalele norme privind organizarea și funcționarea Guvernului.
Ulterior a fost adoptată Legea nr. 37/1990 privind organizarea și funcționarea
Guvernului României, legea preconstituțională ale cărei dispoziții au fost în mare măsură
depășite prin intrarea în vigoare a Constituției din 1991, înlocuită, din păcate, mult mai târziu,
prin Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a
ministerelor, supusă până în prezent unor modificări și completări ulterioare.
Stabilitatea guvernamentală, care influențează atât acțiunea administrativă, cât și
vârfurileierarhiei administrației centrale, este condiționată de numeroși factori, printre care
sistemul partidelor politice și obiceiurile care se practică la constituirea guvernelor.
3
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Curs Universitar, vol. I, ediția 2, Editura C.H. Beck, București 2008,
p.153.
 În ce privește formarea și funcționarea guvernelor, trei aspecte prezintă interes
deosebit: gradul de libertate privind modificarea structurii guvernamentale, ce influențează
stabilitatea administrației și capacitatea ei de adaptare; poziția șefului guvernului care poate fi
de primus inter pares sau de adevărat conducător al politicii guvernamentale; modul de
funcționare a echipei guvernamentale, care condiționează modalitățile de coordonare
interministerială și rezultatele acțiunii Guvernului4.
În Constituția României din 1991, republicată în 2003, Guvernul este reglementat în
Titlul II („Autoritățile publice”), în capitolul III, la art. 102-110, dar prevederi cu privir la
această autoritate publică se regăsesc și în capitolul următor, intitulat „Raporturile
Parlamentului cu Guvernul” (art. 111-115), precum și în alte capitole, cum ar fi: cel consacrat
Președintelui (art.85, art.86, art.87 etc) sau în cel consacrat Parlamentului, cum ar fi art. 74
privitor la inițiativa legislativă5.
Constituția din 1991 utilizează noțiunea de Guvern în sens restrâns, adică are în vedere
doar acea parte a puterii executive formată din totalitatea miniștrilor, în frunte cu primul-
ministru, dar cu excluderea șefului statului.

II. Rolul Guvernului

Din analiza dispozițiilor Constituției României, republicată, observăm că în titlul III

consacrat „Autorităților publice” este inclus capitolul III denumit „Guvernul”.
Guvernul este autoritatea publică a puterii executive, care funcționează în baza votului
de încredere acordat de Parlament6.
Guvernul are rolul de a asigura funcționarea echilibrată și dezvoltarea sistemului
național, economic și social, precum și racordarea acestuia la sistemul economic mondial în
condițiile promovării intereselor naționale. Cu alte cuvinte, constituantul român a precizat, în
mod expres, un rol politic și unul administrativ Guvernului7.
Guvernul, alături de Președintele României, reprezintă cel de-al doilea element al
autorității (puterii) executive, pe care Constituția îl consfințește și îl definește în art. 102, alin.
(1), astfel: „Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură
realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației
publice”8.
Ca atare, Guvernul se organizează și funcționează în conformitate cu prevederile
constituționale, având la bază programul de guvernare acceptat de Parlament. În consecință,
Guvernul este parlamentar prin origine și guvernamental prin funcție 9, reținând că programul

4
Ibidem, p.154.
5
Constituția României, ediția a 5-a, actualizată la 1 septembrie 2009, Editura Hamangiu, 2009.
6
Art. 1, alin. (1) din Legea nr 90 din 26 martie 2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și
a ministerelor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 164 din 2 aprilie 2001.
7
Prof. Univ. Dr. Corneliu Manda, Drept administrativ, Tratat elementar, Ediția a 4-a, revazută și adăugită,
Editura Lunima Lex, București, 2007, p. 132.
8
Constituția României, ediția a 5-a, actualizată la 1 septembrie 2009, Editura Hamangiu, 2009
9
Prof. Univ. Dr. Corneliu Manda, op. cit., p. 132.
politic rămâne un document exclusiv al Guvernului, dar liniile sale de forță sunt acceptate de
Parlament.
În acest sens, semnificația rolului politic al Guvernului poate fi înțeleasă numai în
contextul prevederilor art. 102, alin. (1), coroborate cu cele ale art. 103, ailn. (3), precum și
ale art. 85 din Constituția României, republicată. În fapt, este vorba de numirea Guvernului de
către Președintele României, pe baza votului de încredere acordat Guvernului de Parlament,
denumit și vot de investitură. Votul marchează „încheierea contractului de guvernare” între
Parlament, exprimat prin voința majorității care susține Guvernul și candidatul desemnat
pentru funcția de Prim-ministru. Acest vot de încredere dă legitimitate echipei
guvernamentale, în sensul acceptării unui program politic de partid ca program oficial de
guvernare a națiunii.
Pentru realizarea programului de guvernare, Guvernul exercită următoarele funcții:
a) Funcția de strategie – asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a programului de
guvernare;
b) Funcția de reglementare – asigură elaborarea cadrului normativ și instituțional necesar în
vederea realizării obiectivelor strategice;
c) Funcția de administrare a proprietății statului – asigură administrarea proprietății publice și
private a statului precum și gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil;
d) Funcția de reprezentare – asigură, în numele statului român, reprezentarea pe plan intern și
extern;
e) Funcția de autoritate în stat – asigură urmărirea și controlul aplicării și respectării
reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale, precum și în
domeniile economic și social și al funcționării instituțiilor și organismelor care îți desfățoară
activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului.
În înfăptuirea programului său, Guvernul cooperează cu toate organismele sociale
interesate, Parlamentul, Președintele României, celelalte autorități publice statale, dar și cu
cele nestatale sau ale societății civile – sindicate, patronate, partide, asociații etc., deoarece
programul său cuprinde toate sferele vieții economice și sociale.
Potrivit art. 102, Alin. (3) din Constituția României, republicată, Guvernul este alcătuit
din prim-ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organică, care constituie,
împreună, un organ colegial, solidar, cu structură ierarhică sau biorganică.
Legea 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a
ministerelo10r, stabilește, în art.3, că din Guvern pot face parte, alătui de prim-ministru,
miniștri de stat, miniștri și miniștri delegați, cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru,
prevăzuți în lista Guvernului prezentată pentru acordarea votului de încredere.
Ca atare, în contextul reglementărilor Constituției României, republicată, și a legii de
organizare și funcționare, Guvernul României funcționează ca un organ colegial și solidar.
Aceasta stabilește că Guvernul este determinat ca un organ cu o existență proprie, distinctă de
cea a membrilor săi și care se traduce prin instituția și autoritatea Guvernului. Semnifică,
totodată, că fiecare ministru este individual responsabil de actele sale, dar răspunde politic
solidar cu ceilalți membri pentru activitatea Guvernului și pentru actele acestuia11.

10
Publicată în Monitorul Oficial nr. 164 din 2 aprilie 2001.
11
Art. 31 din Legea nr. 90/2001.
 Guvernul României, analizat din perspectiva legii sale organice, în prezent, apare ca
un Guvern cu structură ierarhică sau biorganică și nu simplă sau cu structură uniorganică așa
cum au fost unele din Guvernele anterioare. Elementul esențial al acestei structuri ierarhice
esta dat, mai întâi, de autoritatea efectivă exercitată de primul-ministru, în conformitate cu
prevederile constituționale ale art.107 alin. (1). Apoi, sunt și alte elemente care fac Guvernul
un organism structurat și ierarhizat. Astfel, Guvernul are organizat un nivel intermediar
constituit din miniștri de stat, ca nivel ierarhic între membrii săi, care sunt, în fapt,
personalități numite în aceste funcții atât pentru a conduce un grup de ministere, cât și pentru
a reprezenta partidele coalizate la nivel guvernamental. În echipa guvernamentală urmează
miniștri, personalități însărcinate cu conducerea unui minister, din cadrul partidelor ce
formează arcul guvernamental, constituindu-se, prin calitatea lor de șefi ai ministerelor, în
autentice autorități administrative, care participă de drept la ședințele Guvernului, numărul lor
fiind variabil, potrivit listei Guvernului aprobată cu ocazia investirii sale de către Parlament.
Există, potrivit legii organice, și o altă categorie de membri ai Guvernului, care nu au o totală
autonomie, și anume, miniștrii delegați, însărcinați cu conducerea unui departament, ei
desfășurându-și activitatea fie coordonați de Primul-ministru, fie de un ministru. În sfârșit,
mai sunt secretarii de stat și subsecretarii de stat, care nu participă de drept la ședințele
Guvernului, ci numai în calitate de invitați ori de înlocuitori de drept sau desemnați ai
miniștrilor12.

III. Atribuțiile Guvernului

În realizarea sarcinilor și obiectivelor sale, Guvernul îndeplinește o serie de atribuții, și

anume:
A) În ceea ce privește administrația publică:
a) exercită conducerea generală a administrației publice;
b) conduce și controlează activitatea ministerelor și a celorlalte organe centrale de specialitate
subordonate;
c) înființează, cu avizul Curții de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa;
d) poate constitui organisme cu caracter consultativ pentru rezolvarea problemelor din
competența sa;
e) poate constitui consilii, comisii și comitete interministeriale în scopul corelării de politici în
diferite domenii și ramuri de activitate.
B) În ceea ce privește activitatea normativă:
a) inițiază proiecte de legi și le supune Parlamentului pentru adoptare;
b) elaborează proiectul de lege privind bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale de stat și
le supune Parlamentului spre adoptare;
Guvernul are această categorie de atribuții întrucât beneficiază de inițiativă legislativă.
12
Prof. Univ. Dr. Corneliu Manda, op. cit., p. 134.
c) emite hotărâri pentru organizarea executării legilor;
d) emite ordonanțe în baza unei legi speciale de abilitare și ordonanțe de urgență potrivit
Constituției;
e) asigură executarea de către autoritățile administrației publice a legilor și a celorlalte
dispoziții normative date în aplicarea acestora.
C) În domeniul economico-social:
a) aprobă strategiile și programele de dezvoltare economică a țării, pe ramuri și domenii de
activitate;
b) asigură administrarea proprietății publice și private a statului;
c) asigură realizarea politicii în domeniul social, potrivit Programului de guvernare.
D) În ceea ce privește legalitatea și apărarea națională:
a) asigură apărarea ordinii de drept, a liniștii publice și siguranței cetățeanului, precum și
drepturile și libertățile cetățenilor;
b) aduce la îndeplinire măsurile având ca scop apărarea țării, organizarea și înzestrarea
forțelor armate.
E) În domeniul relațiilor internaționale:
a) asigură realizarea politicii externe a țării, precum și integrarea României în structurile
europene și internaționale;
b) negociază tratatele internaționale care angajează statul român; negociază și încheie
înțelegerile internaționale la nivel guvernamental;
c) propune Președintelui României acreditarea sau rechemarea reprezentanților diplomatici ai
României în alte state;
d) propune Președintelui României înființarea, desființarea sau schimbarea rangului
misiunilor diplomatice ale României.
F) Alte atribuții:
a) acordă, retrage și aprobă renunțarea la cetățenia română;
b) cooperează cu organismele sociale interesate pentru îndeplinirea atribuțiilor sale; are relații
de colaborare cu autoritățile administrative autonome;
c) îndeplinește și alte atribuții prevăzute de lege sau care decurg din sarcinile, obiecivele și
funcțiile sale.
Astfel, Guvernul poate sesiza Curtea Constituțională privind neconstituționalitatea
legilor înainte de promulgarea acestora, numește prefecții și subprefecții, adoptă măsuri
pentru organizarea alegerii unui nou Președinte când a intervenit vacanța funcției de
Președinte al României, adoptă măsuri pentru oranizarea referendumului la nivel național,
emite puncte de vedere privind propunerile legislative etc.
În exercitarea controlului ierarhic, Guvernul are dreptul să anuleze actele
administrative ilegale sau inoportune emise de autoritățile administrației publice din
subordinea sa, precum și ale prefecților13.

IV.Regimul învestiturii Guvernului

13
Dumitru Brezoianu, Mariana Oprican, Administrația publică în România, Editura C.H. Beck, 2008, p.195.
 Evidențiind dualismul puterii executive în România, prof. M. Constantinescu și prof. I.
Vida susțin teza potrivit căreia „Constituția României a instaurat un regim politic caracterizat
prin bicefalitatea executivului, acesta având în componență Guvernul și șeful statului. Orice
altă concepție, care se proclamă legală și care extinde componența executivă a statului la
autorități ce se află în afara Guvernului și a Președintelui României, nu numai că este falsă
sub aspect științific și anticonstituțională, dar contravine necesității situării administrației
publice în afara politicului, pentru a se asigura o echitabilă derulare a serviciilor publice și o
indubitabilă neutralitate în satisfacerea cererilor cetățenilor și în desfășurarea serviciilor
publice în sprijinul interesului general”14.
Guvernul își exercită mandatul începând de la data depunerii jurământului prevăzut la
art. 82 din Constituția României până la data validării alegerilor parlamentare generale, dacă
nu este cumva demis în condițiile art. 110 combinat cu art. 114 alin. (2) din Constituția
României, republicată15.
Procedura de învestitură a Guvernului constă în:
a) desemnarea candidatului pentru funcția de prim-ministru;
b) solicitarea de către candidatul la funcția de prim-ministru a votului de încredere;
c) acordrea votului de încredere;
d) numirea Guvernului de către șeful statului.
a) Desemnarea candidatului pentru funcția de prim-ministru este de competența
Președintelui României, în urma consultării partidului car a dobândit majoritatea absolută în
Parlament. În cazul în care nu există un asemenea partid, se consultă forțele politice care au
creat o coaliție, alianță de guvernare etc.
b) Candidatul la funcția de prim-ministru are consultări politice cu partidul sau
gruparea de partide care a susținut desemnarea sa, în vederea alcătuirii noului Guvern și a
programului de guvernare. Candidatul la funcția de prim-ministru are 10 zile la dispozitie
pentru negocierea listei ministeriabililor, cât și pentru redactarea programului. În condițiile în
care nu izbutește să se încadreze în termenul stabilit de lege, candidatul la funcția de prim-
ministru va depune mandatul încredințat.
După trecerea termenului prevăzut, Președintele României poate retrage mandatul
încredințat, începând, la rândul său, noi consultări pentru desemnarea unui alt candidat.
c) În următoarea etapă a procedurii de învestitură are loc dezbaterea pentru acordarea
votului de încredere. În Constituție se precizează: „Programul și lista Guvernului se dezbat de
Camera Deputaților și de Senat, în ședință comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului
cu votul majorității deputaților și senatorilor” 16. Programul de guvernare este un document
politic, care aparține în exclusivitate Guvernului și care, dacă este acceptat, are ca efect
acordarea încrederii Parlamentului pentru realizarea obiectivelor cuprinse în acest act.
În cazul neacordării votului de încredere, procedura de învestitură se reia, prin
organizarea de noi consultări politice de către Președintele României, pentru desemnarea
candidatului la funcția de prim-ministru. Constituția nu interzice desemnarea de către

14
Emil Bălan, Instituții administrative, Editura C.H. Beck, București 2008 , p. 79, apud. M. Constantinescu, I.
Vida, Procedura de învestire a Guvernului, Dreptul nr. 11/2000, p. 13.
15
Ibidem, p. 79.
16
Constituția României, ediția a 5-a, actualizată la 1 septembrie 2009, Editura Hamangiu, 2009
Președinte a aceluiași candidat, aici punându-se problema de eventuale noi pacte și înțelegeri
politice, care pot interveni între partidele parlamentare17.
d) După obținerea votului de încredere, Președintele României numește Guvernul. În
nici un caz numirea nu poate fi refuzata, ea trebuind să fie conformă cu voința Parlamentului.
De altfel, voința Parlamentului arevaloare de fapt juridic propriu-zis, marcând încheierea unui
contract de guvernare între Parlament, pe de o parte, și candidatul la funcția de prim-ministru,
pe de altă parte. De aceea, Guvernul și primul-ministru vor răspunde politic exclusiv în fața
Parlamentului18.
V. Durata mandatului Guvernului

În condițiile unei funcționări normale a celor două autorități publice care exercită cele
două funcții clasice ale statului, funcția legislativă și cea executivă, Parlamentul și, repectiv,
Guvernul, încetarea mandatului Guvernului are loc la data validării alegerilor generale
parlamentare, neputându-se susșine și neexistând nici o precizare constituțională expresă
potrivit căreia Guvernul are un mandat de 4 ani.
Chiar dacă durata mandatului legislativului și cea a executivului sunt identice, totuși
rațiunea asigurării continuității vieții de stat administrative face ca limitele de început și de
sfârșit ale mandatelor celor două puteri să nu se suprapună perfect.
Încetarea mandatului Guvernului este prevăzută în art. 110 din Constituția republicată.
Astfel, potrivit art. 110 alin. (1) Constituție, „Guvernul își exercită mandatul până la data
validării alegerilor parlamentare generale”.
Art. 110 alin. (1) consacră situația tipică în care un Cabinet funcționează pe durata
întregului mandat parlamentar. Până la această dată Guvernul se află în plenitudinea
prerogativelor sale, cu excepția rezervelor impuse de „prelungirea mandatului Parlamentului”,
iar după această dată și „până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern”, el
devine Guvern demisionar19.
Încetarea mandatului la „data validării alegerilor parlamentare generale” reprezintă
consecința faptului că mandatul acordat Guvernului de către Parlament, prin votul de
încredere exprimat, expiră la data validării alegerilor generale, deoarece numai din acel
moment noul Parlament este în situația să-și manifeste încrederea într-o nouă echipă
guvernamentală pe care înțelege să o sprijine.
Potrivit art. 110 alin. (2) din Constituție, astfel cum acesta a fost completat, „Guvernul
este demis la data retragerii de Parlament a încrederii acordate sau dacă primul-ministru se
află într-una din situațiile prevăzute la art. 106, cu excepția revocării, ori este în
imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile mai mult de 45 de zile”. Prin aceste dispoziții,
Constituția a avut în vedere trei situații atipice de încetare a activității Unui Cabinet.
O primă modalitate o reprezintă retragerea încrederii acordate unui Cabinet rin
introducerea unei moțiununi de cenzură, în condițiile art. 113 din Constituția republicată, sau
în cazul angajării răspunderii Guvernului, potrivit art. 114 din Constituția republicată, dacă s-a
introdus o moțiune de cenzură și aceasta a fost aprobată.
17
Conf. Univ. Dr. Gheorghe T. Zaharia, Odette Budeanu-Zaharia, Tudor I. Budeanu, Tudor Alexandru
Chiurariu, Tratat de drept administrativ român, Editura Junimea, Iași, 2001, p.138.
18
Ibidem.
19
Antonie Iorgovan, op. cit., p.385.
 O a doua modalitate de încetare a mandatului poate interveni în cazurile în care
primul-ministru se află într-una din situațiile de încetare a funcției de membru al Guvernului
avute în vedere de art. 106, și anume: demisie, pierderea drepturilor electorale, starea de
incompatibilitate, deces, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.
Potrivit art. 109 alin (1) din Constituția republicată „Guvernul răspunde numai în fața
Parlamentului pentru întreaga sa activitate”.
Prin urmare, răspunderea Guvernului nu poate fi antrenată prin simpla voință a
Președintelui României, cel care, potrivit art.85 alin (2) din Constituție, poate „revoca din
funcție, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului, în caz de remaniere
guvernamentală sau de vacanță a postului”. În plus, nici nu s-ar putea susține că primul-
ministru ar putea să se propună singur spre a fi revocat20.
O a treia modalitate apare în cazul în care primul-ministru nu își poate exercita
atribuțiile pe o perioadă de peste 45 de zile, termen valabil și pentru membrii Guvernului
potrivit art. 107 alin. (4) consacrat primului-ministru.
În toate aceste trei situații atipice de încetare a mandatului unui Guvern, în timpul unui
mandat parlamentar, se declanșează procedura de învestitură a unui nou Cabinet.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială,
republicată, în termen de 15 zile de la data încetării mandatului Guvernului sau al unuia dintre
membrii săi, aceștia vor prezenta situația privind gestionarea activității ministeriale de care au
răspuns, precum și a problemelor aflate în curs de derulare, pe baza unui protocol de predare-
primire.

20
Dana Apostol Tofan, op. cit., p.172.
 Bibliografie

1. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrative, vol. I, ed. 4, Editura All Beck, București, 2000;

2. Corneliu Manda, Drept administrativ, Tratat elementar, Ediția a 4-a, revazută și adăugită, Editura
Lunima Lex, București, 2007;

3. Constituția României, ediția a 5-a, actualizată la 1 septembrie 2009, Editura Hamangiu, 2009;

4. Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Curs Universitar, vol. I, ediția 2, Editura C.H. Beck,
București 2008;

5. Dumitru Brezoianu, Mariana Oprican, Administrația publică în România, Editura C.H. Beck, 2008;

6. Emil Bălan, Instituții administrative, Editura C.H. Beck, București 2008;

7. Gheorghe T. Zaharia, Odette Budeanu-Zaharia, Tudor I. Budeanu, Tudor Alexandru Chiurariu,

Tratat de drept administrativ român, Editura Junimea, Iași, 2001.