UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

ETICĂ ŞI INTEGRITATE ACADEMICĂ

-SUPORT DE CURS-
Uz intern

Carmen ENACHE

2022
 CUPRINS

CURSUL 1 – ABORDĂRI CONCEPTUALE: ETICĂ, INTEGRITATE

ACADEMICĂ, PLAGIAT / 4ore

CURSUL 2 – ETICA ÎN VIZIUNEA CONSILIULUI EUROPEI. CODUL

ETICII SPORTIVE /2 ore

CURSUL 3 – ETICA ÎN VIZIUNEA COMUNITĂŢII EUROPENE.

CARTEA ALBĂ PRIVIND SPORTUL /2 ore

CURSUL 4 – ETICA ÎN CONDUITA UNIVERSITARĂ. CODUL ETICII ÎN

UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI /2 ore

CURSUL 5 – CODUL DE ETICĂ PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL

PREUNIVERSITAR EMIS DE MINISTERUL PUBLIC /2 ore

CURS 6 – ETICA ÎN CONDUITA SPECIALISTULUI ÎN EFS /2 ore

 CURSUL 1. ABORDĂRI CONCEPTUALE: ETICĂ, INTEGRITATE
ACADEMICĂ, PLAGIAT

Scopul cursului: Formarea competenţei profesionale de abordare a problematicii

eticii şi integrităţii academice.
Obiective operaţionale:
- Cunoaşterea şi înţelegerea conceptelor specifice eticii şi integrităţii academice.
Conţinut:
Etica – ştiinţa care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor şi conduitei umane din
perspectiva principiilor morale şi cu rolul lor în viaţa socială.
Etica – totalitatea normelor de conduită morală.
Morală – ansamblul normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă
de alţii şi faţă de colectivitate şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia
publică.
Definirea termenului etică poate fi dificilă căci ar trebui să explicăm o mulțime de
alți termeni interdependenți. Potrivit lui Pritchard și Goldfarb (2007), „Etica este despre
ceea ce este corect sau greșit, bine sau rău, drept sau nedrept, responsabil sau
neresponsabil, obligatoriu sau permisibil, lăudabil sau condamnabil. Ea este asociată cu
vina, rușinea, indignarea, resentimentul, empatia, compasiunea și grija. Ea este interesată
atât de caracter cât și de conduită. Se adresează atât unor probleme de politici publice, cât
și unor probleme personale”.
Conform Dex Online, etica se referă la studiul teoretic al principiilor și
concepțiilor de bază din orice domeniu al gândirii și activității practice.
Domeniu ce nu poate fi neglijat de nicio persoană, etica face parte din marele
domeniu al filosofiei. Termenul „etică” provine din grecescul „ethos” și înseamnă
comportament, iar în limbajul comun „etica” este sinonimă cu „morala”, termen ce
provine din latinescul „mores”, adică moravuri, obiceiuri. Totuși, în lumea academică, cei
doi termeni au căpătat sensuri diferite. Astfel, morala are în vedere modul în care
acționează cineva ținând cont de principiile sau legile morale, adică are în vedere
propriile frământări subiective, atitudinile referitoare la situații concrete de viață, la
dilemele etice pe care le întâmpină etc. În schimb, etica ține de domeniul academic și,
prin urmare, se ocupă de aspectele teoretice referitoare la ce sunt legile morale, ce este
binele, cum pot fi grupate teoriile morale, care dintre teoriile morale este cea mai
îndreptățită etc.; natura moralității.
Atunci când abordăm raporturile dintre ştiinţă şi morală, tindem adeseori să le
luăm în considerare unilateral. Se observă în ştiinţă o întreprindere oarbă din punct de
vedere moral, pe care etica trebuie să o disciplineze impunându-i constrângeri care, fără
să-i refuze binefacerile, îi limitează posibilele efecte negative. Atunci pare uşor să se
impună ştiinţei principiile unei morale absolute care ar defini fără echivoc ce e permis şi
ce e interzis. (Parot, Fr., Richelle, M., 2006, p. 337).
Problemele de morală în ştiinţă se ridică, pentru a-i aminti acesteia că nu trebuie să
se sustragă regulilor de etică pe care şi le-a stabilit societatea în care ea se exercită,
omitem să punem problema şi invers: este oare societatea în drept din punct de vedere
moral să nu folosească mijloacele pe care i le oferă ştiinţa ca să rezolve problemele de
care pretinde că este preocupată chiar în cadrul moralei sale? (Parot, Fr., Richelle, M.,
2006, p. 338).
Simţul etic – este acea putere psihică prin care deosebim faptele bune de cele rele,
prin care putem şti ceea ce se cuvine sau nu, să facem. Esenţa acestui simţ moral constă
în ştiinţa ce avem de ceea ce este bine şi de ceea ce este rău. La lumina acestei puteri
deliberăm cu noi înșine şi ne întrebăm, dacă trebuie sau nu, să facem un lucru: judecăm
dacă o faptă este bună, dacă acţiunile altora sunt meritorii (Leonardescu, C., 1999, p. 64).
Sentimentul etic, la originea sa, este slab şi neputernic; el nu se dezvoltă decât cu
timpul şi potrivit cu educaţia ce o primim în familie, în şcoală şi în societatea în care ne-
am născut. El se formează prin experienţa continuă ce dobândim în viaţă despre efectele
favorabile sau nefavorabile ce produc faptele noastre, sau în urma cunoştinţei ce
dobândim, de sancţiunea ce societate dă fiecărui fapt ce comitem (Leonardescu, C., 1999,
p. 65).
Etica este ştiinţa despre morală. Altfel spus, ştiinţa despre acea formă a conştiinţei
sociale care reflectă şi fixează norme, reguli, cerinţe de comportament privind raporturile
dintre indivizi, dintre aceştia cu colectivitatea din care fac parte. Este o disciplină
filozofică, aşadar avem o „filozofie a sportului” din care face parte „etica sportului”
(Galea Ioan, 2007, p. 50).
Problemele de etică se pun în termeni în parte diferiţi şi ar fi preferabil să nu le
confundăm aici. Cercetarea şi practica fac de altfel, obiectul unor coduri deontologice
distincte acolo unde legile şi organizaţiile profesionale le prevăd (Parot, Fr., Richelle, M.,
2006, p. 339).
Deci etica poate fi înţeleasă ca o filosofie asupra moralei, a binelui şi a răului, a
datoriei.
Conform Wikipedia, etica este una din principalele ramuri ale filosofiei, ea se
ocupă cu cercetarea problemelor de ordin moral, încercând să livreze răspunsuri la
întrebări precum: ce este binele/răul? cum trebuie să ne comportăm?
Ca denumire a unei discipline filosofice conceptul de "etică" a fost prima dată
folosit de Aristotel. Prin acesta Aristotel intenționa să denumească ansamblul de obiceiuri
și tradiții omenești. Important de reținut este că etica fusese deja mutată în centrul
discuțiilor filosofice o dată cu apariția lui Socrate.
Etică occidentală
Istoria eticii occidentale, ca de altfel și cea a filosofiei occidentale, își are
începuturile în Grecia antică. Principalele nume menționate atunci când se vorbește de
etica grecească sunt Socrate, Platon, Aristotel. Chiar dacă se poate urmări un fir roșu în
ideile celor trei filosofi menționați, teoriile etice dezvoltate de cei trei sunt destul de
diferite în esență.
Socrate nescriind nici o lucrare, fiind partizanul unei tradiții orale în ceea ce
privește filosofia, principale sale idei etice sunt desprinse din dialogurile lui Platon, în
special Euthyphron, Laches, Menon, acesta din urmă urmărind să răspundă la
întrebarea Ce este virtutea ?
Platon, a dezvoltat o teorie a formelor și s-a folosit de aceasta ca de o premisă în
dezvoltarea teoriei asupra guvernării, s-a îndepărtat într-o mare măsură de discursul
socratic. Aristotel respinge din start teoria formelor gândită de Platon, iar propria sa
viziune asupra eticii o exprimă în Etica nicomahică și în Etica eudemică.
Punctul comun între eticile anterior menționate, care se regăsește în mai toate
teoriile etice, inclusiv cele contemporane, îl reprezintă includerea în discursul filosofic a
două concepte: fericirea și virtutea. Corespondentele conceptelor în limba greacă
sunt eudaimonia și areté, dar acești termeni erau folosiți într-un sens aparte. Un individ
putea fi în aparență un eudaimon, având o viață lipsită de griji (am spune astăzi), dar
acest lucru nu implică în mod necesar și includerea acestuia în categoria daimonilor.
Binele, o altă constantă a filosofie occidentale, se împletește cu virtutea și
eudaimonia, dar și cu rațiunea. Bunăoară Socrate accentuează ideea că viața morală este o
viață virtuoasă. Prin cuvintele acestuia din dialogurile platonice putem extinde acest mod
de a percepe fericirea și asupra filosofiei lui Platon. Aristotel subliniază importanța
intelectului și implicit a rațiunii, dar și nevoia unei introspecții raționale, care să ofere un
răspuns la principala întrebare a filosofie grecești: Cum ar trebui să trăiască un individ
pentru a atinge eudaimonia ?
Un posibil răspuns poate fi identificat la întrebarea anterioară, el putând fi și o
concluzie a filosofie grecești, și anume urmărind binele suprem. Binele suprem ca
și teleologie nu înseamnă pur și simplu respectarea unor anumite reguli de comportament
- prin virtuți, el are în vedere o permanentă căutare prin intermediul sinelui și prin
intermediul facultăților cu care a fost înzestrat omul, iar principala facultate a individului
este rațiunea.
 Etica academică se încadrează în genul eticilor profesionale, specializată pe
analize ale comportamentelor profesorilor, studenților, cercetătorilor, personalului
administrativ, personalului auxiliar etc.
Comportamentele imorale prezente în mediul universitar precum plagiatul, mita,
hărțuirea sexuală, agresiunea verbală și lipsa de respect, nepotismul și conflictul de
interese, cadourile și favoritismele pot fi prevenite prin educație sistematică și printr-o
acțiune etică instituțională coerentă și consistentă.
Etica sportivă reprezintă o valoare care alături de: corectitudine, onestitate,
sănătate, distracţie, bucurie, respectul pentru reguli şi altele defineşte spiritul sportiv
(Galea, I., 2007, p. 51).
Etică a sportului – ramură a eticii care studiază legităţile formării şi dezvoltării
conştiinţei şi conduitei morale la sportivi;
– totalitate a manifestărilor individului conforme cu regulile de comportare
morală, specifice activităţilor sportive. (Nicu, A., coord., 2002, p. 162).
Tipuri de etici
- Etică normativă: are în vedere prescrierea de norme pentru comportamentul
individual al omului, dar și pentru organizarea morală a vieții sociale;
- Etică descriptivă: prezintă modul în care oamenii se comportă și/sau ce fel de
standarde morale adoptă;
- Etică explicativă;
- Etică aplicată sau etică profesională: studiază aspecte particulare ale
problematizării etice din perspectiva unor anumite profesii.
Integritatea este un concept care vorbeşte despre acţiuni consecvente, conform
valorilor, metodelor şi elementelor de măsură, precum şi de raportare la principii şi
aşteptări care pot fi verificate prin rezultate. Originea cuvântului “integritate” derivă din
adjectivul Latin “integer” (întreg, complet), şi în acest context se referă la totalitatea
calităţilor unui individ, exprimate prin onestitate şi consecvenţă de caracter.
Integritatea academică presupune respectarea de către studenţi, profesori şi
personalul administrativ al instituţiei de învăţământ a unui set de valori şi principii etice
cum ar fi:
- Libertate academică,
- Competenţă,
- Integritatea morală,
- Corectitudine intelectuală şi onestitate,
- Colegialitate, loialitate, responsabilitate,
- Transparenţă,
- Respect,
 - Toleranţă.
Principiile Integrităţii academice:
- Integritatea morală,
- Colegialitatea,
- Loialitatea,
- Respectul şi toleranţa,
- Profesionalismul,
- Onestitatea şi corectitudinea intelectuală,
- Dreptatea şi echitatea,
- Transparenţa,
- Responsabilitatea profesională şi socială,
- Libertatea academică,
- Autonomia personală,
- Meritul.
Cuvântul „plagiat“ vine din latinescul „plagium“, care se traduce prin „a vinde
altora sclavi furaţi sau care nu aparţin vânzătorului“. Termenul şi-a păstrat până acum
sensul originar, pentru că el este, din punct de vedere semantic, sinonim cu furt.
PLAGIÁT, plagiate, s. n. Acțiunea de a plagia; plagiere. Operă literară, artistică
sau științifică a altcuiva, însușită (integral sau parțial) și prezentată drept creație
personală. – Din fr. Plagiat – sursa: DEX '09 (2009)
PLAGIÁ – A lua, a fura ideile, expresiile, invențiile cuiva și a le prezenta drept
creații proprii; a publica pe numele său fragmente din lucrarea altuia; a comite un furt
literar.
Plagiatul reprezintă însuşirea ideilor, metodelor, procedurilor, tehnologiilor,
rezultatelor sau textelor unei alte persoane, indiferent de calea prin care acestea au fost
obţinute, prezentându-le drept creaţie proprie.
Plagiatul este considerat o lipsă de cunoştinţe academice şi o încălcare a eticii
jurnalistice. Este supus unor sancţiuni, cum ar fi penalizări, suspendarea şi
chiar exmatricularea din şcoală sau muncă. Recent, cazuri de „plagiat extrem” au fost
identificate în mediul academic.
Plagiatul şi încălcarea drepturilor de autor se suprapun într-o măsură
considerabilă, dar ele nu sunt concepte echivalente, iar multe tipuri de plagiat nu
constituie o încălcare a drepturilor de autor, care este definită de legea drepturilor de
autor şi poate fi pronunţată de instanţe. Plagiatul nu este definit sau pedepsit de lege, ci de
instituţii (inclusiv asociaţii profesionale, instituţii de învăţământ şi entităţi comerciale,
cum ar fi societăţile de publicare).
 „Plagierea este preluarea de către un autor a unor elemente din opera
de creație intelectuală a altui autor și prezentarea lor în spațiul public drept
componente ale unei opere proprii. Plagiatul este rezultatul acțiunii de a plagia
și se referă la opera generată prin preluarea ilegitimă, intenționată sau nu, din
punct de vedere deontologic.”(Ghidul pentru identificarea plagiatului în
lucrările științifice, Ministerul Cercetării și Inovării)
,,Autoplagiatul constă în folosirea aceloraşi rezultate ale cercetărilor
proprii de mai multe ori, fără a menţiona acest lucru, pentru a obţine mai multe
foloase distincte.Se creează impresia falsă că eşti autorul mai multor opere și că
ai dreptul la mai multe beneficii.’’(Ghid impotriva plagiatului, Universitatea
din București)
,,Autoplagiatul – expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală,
inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, demonstraţii, date, ipoteze,
teorii, rezultate ori metode ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format
electronic, ale aceluiaşi sau aceloraşi autori, fără a menţiona acest lucru şi fără a
face trimitere la sursele originale.’’(Articolul 4, litera e, Ordonanța nr.
28/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr 206/2004 privind buna
conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare,
Monitorul Oficial, Partea I nr 628, 2 septembrie 2011).
Aşadar, un autor se face vinovat de autoplagiat atunci când publică din nou, sub alt
titlu sau într-un alt context, un text sau fragmente dintr-un text care a văzut deja lumina
tiparului, prezentându-le drept creaţii inedite. Scopul acestui procedeu este de a obţine,
fără un efort suplimentar, o creştere a prestigiului ştiinţific, în condiţiile în care, în lumea
întreagă, nu doar calitatea, ci şi numărul contribuţiilor ştiinţifice sunt importante criterii
de evaluare a activităţii cercetătorilor şi cadrelor didactice universitare.
Cheia înțelegerii autoplagiatului stă tocmai în conceptul de originalitate.
Autoplagiatul
apare atunci când pretindem că o contribuție a noastră este originală, dar de fapt ea
nu este – deoarece tot noi am publicat-o anterior, în altă lucrare.
Atât „plagiatul” cât şi „autoplagiatul” sunt sancţionate de lege, fiind considerate:
abateri grave de la cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare ori fraude
academice.
Tipuri de plagiat:
1. Plagiatul Copy - Paste: Este preluarea nemodificată a unor texte de pe
internet și nu numai fără menționarea sursei adică o preluare “ad
litteram”.
 2. Parafrazarea incorectă: Constă în schimbarea câtorva cuvinte sau a
ordinii acestora, păstrând însă ideile şi linia de argumentare ale autorului
plagiat. Parafrazarea corectă e aceea în care se citează exact sursa, ideile
autorului citat sunt corect redate în cuvintele celui ce-l citează.
3. Plagiatul prin traducere: Este prezentată prin faptul că autorul unei
lucrări s-a folosit de surse elaborate și redactate în limbi străine. Dacă nu
se cunoaște bine limba respectivă și în special termenii de specialitate
exista riscul de a se schimba înțelesul unor termeni chiar dacă face o
traducere corectă, își atribuie ideile respective.
4. Cyberplagiatul: Înseamnă o formă de plagiat copy-paste. Cyberplagiatul
se referă la materiale copiate online, de pe internet și nu din cărți ori
articole tipărite, introduse în textul la care se lucrează. Este tot o însușire
de idei ale altcuiva și prezentate ca fiind ale plagiatului și nu ale autorului
ce le-a publicat.
5. Citarea fără menționarea sursei: Se întâlnește atunci când un scriitor
utilizează ghilimelele, dar nu citează sursa originală.
6. Utilizarea materialelor din munca altui student: Apare atunci când un
student folosește idei care au fost discutate în cadrul unui grup și nu
citează studentul sau grupul într-o notă de subsol.

Rezumat: Etica şi integritate academică reprezintă un domeniu cu ramificaţii în

multe ştiinţe.
Temă de lucru: Însuşirea principiilor eticii şi integrităţii academice.
Evaluare:
Cunoaşterea noţiunilor de etică, integritate academică, plagiat.
Bibliografie minimală:
1. Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan Al. Rosetti,
(2009), DEX. Dicţionar explicativ al limbii române, editura Univers
Enciclopedic Gold, Bucureşti.
2. Enache Carmen, (2015), Etică şi deontologie în EFS, suport de curs, uz
intern.
3. Galea, I., (2007), Codul Antidoping, Editura Universităţii „Aurel
Vlaicu”, Arad.
4. Leonardescu, C., (1999), Etica şi conduita civică, Editura Lumina Lex,
Bucureşti.
5. Manual de publicare al Asociaţiei Americane de psihologie, Ediţia a
şasea
6. Nicu, A., coord., (2002), Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din
România, volumul IV, Editura Aramis, Bucureşti.
7. Ştefan, Elena Emilia, - Etica şi integritatea academică 02.08.2018.
8. http://www.caslam.ro/docs/curs-de-deontologie-si-integritate-academica
accesat la data 2019-02-27
9. http://www1.ase.md/integritatea/index.php?page=integritatea accesat la
data 2019-02-27
10. https://ro.wikipedia.org/wiki/Integritate accesat la data 2019-02-27
11. https://ro.wikipedia.org/wiki/Plagiat accesat la data 2019-02-27
12. https://dexonline.ro/definitie/plagiat accesat la data 2019-02-27
13. https://tugofweb.files.wordpress.com/2020/02/blaga_zelia_etica.pdf
(Drd. ing. Blaga Bianca-Cerasela-Zelia, Plagiatul și integritatea
academică, Universitatea din Cluj-Napoca)
14. http://araba.lls.unibuc.ro/wp-content/uploads/2014/10/Ghid-impotriv
a-plagiatului.pdf (Ghid impotriva plagiatului, Universitatea din
Bucuresti și Centrul de Cercetare în Etica Aplicată)
15. https://romania.europalibera.org/a/plagiat-romania-10-persoane/313
93027.html (Irina Breilean, Impostură: Zece persoane acuzate de
plagiat care încă sunt în funcțiile publice, Europa Liberă Română,
4.08.2021)
16. https://www.scribd.com/document/398630166/Plagiatul-Autoplagiatu
l-Si-Contrafacerea-Abateri-Grave-de-La-Normele-de-Buna-Conduita
-in-Cercetarea-Stiintifica
17. https://lege5.ro/Gratuit/gi3danzxha/ordonanta-nr-28-2011-pentru-mo
dificarea-si-completarea-legii-nr-206-2004-privind-buna-conduita-
incercetarea-stiintifica-dezvoltarea-tehnologica-si-inovare
18. https://www.researchgate.net/publication/
311406664_Generalitati_despre_etica_morala_si_deontologie_Un_scurt
_istoric
19. https://dexonline.ro/definitie/etica
20. https://ro.wikipedia.org/wiki/Etic%C4%83
21. https://l.facebook.com/l.php?u=http%3A%2F%2Faccounting-
management.ro%2Fgetpdf.php%3Fpaperid%3D15_1%26fbclid
%3DIwAR0uAynm96uO27Sl-
LSOfwgdVq8qSMN3hOx74YSVsmux_SbJJa-
hXrjow4k&h=AT1tGZdCCFsMESrzyiNEWTuFYOzGZWb0lchEu0xC-
gW6sE25Sq1h6lnpSXcGmO_UReK5F-
 nsA6tsaB2m6I76KSi5jygivyww4EbSJzeRHMqzAziYXTN4TZ9ZLeatlk
L-GEzFlnWaBaQoONr786ciZA
CURSUL 2 – ETICA ÎN VIZIUNEA CONSILIULUI
EUROPEI. CODUL ETICII SPORTIVE

Scopul cursului: Familializarea şi cunoaşterea problematicii viziunii în privinţa

eticii sportive a unor organizaţii internaţionale.
Obiective operaţionale: - Cunoaşterea orientărilor şi conceptelor moderne,
regăsite în documente internaţionale, în legătură cu etica şi deontologia în sport.
- Cunoaşterea dimensiunilor fair-play-ului.
Conţinut:
Scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai strânsă legătură între membrii
săi, spre a salva şi promova idealurile şi principiile care constituie patrimoniu comun,
favorizând totodată progresul lor economic şi social.
Comitetul Miniştrilor este conştient de presiunile pe care societatea modernă –
stăpânită, între altele, de ambiţia de a câştiga cu orice preţ, de vedetism şi de mediatizare
– le exercită asupra sportului. De asemenea, este convins de necesitatea de a oferi tuturor
sportivilor un cadru de referinţă, care să le permită să adopte – faţă de eventualele
presiuni – atitudinile cele mai responsabile. De asemenea este încredinţat că integrarea în
programele de educaţie fizică şi în modelele aplicate de către organizaţiile sportive
tuturor principiilor enumerate în acest Cod, va influenţa negreşit, în sens pozitiv,
atitudinea participanţilor, precum şi a marelui public faţă de sport.
Codul eticii sportive porneşte de la principiul potrivit căruia consideraţiile etice
care se află la originea fair-play-ului nu sunt un element facultativ, ci dimpotrivă un lucru
esenţial în orice activitate sportivă, în orice politică şi în orice gestiune din domeniul
sportului şi că ele se aplică la toate nivelele competenţei şi de angajament din activitatea
sportivă – deopotrivă în activităţile recreative ca şi în sportul de competiţie.
Codul oferă un solid cadru etic menit să asigure lupta împotriva presiunilor
exercitate de societatea modernă, presiuni ce se dovedesc a primejdui bazele tradiţionale
ale sportului, baze constituite de fair-play, spiritul colectiv şi mişcarea benevolă.
Codul include atât dreptul copiilor şi adolescenţilor de a practica un sport care să
le ofere satisfacţii, cât şi responsabilităţile ce revin instituţiilor şi adulţilor, ca promotori
ai fair-play-ului şi ca factori de garanţie privind respectarea acestor drepturi. La copii şi
adolescenţii care mâine vor deveni sportivi adulţi sau vedete ale sportului, fair-play-ul
reprezintă obiectivul principal.
Fair-play-ul înseamnă mai mult decât o respectare a unor reguli; el cuprinde şi
noţiuni ca prietenia, respectul faţă de cel sau cei cu care îţi este dat să joci, precum şi
sportivitatea. El reprezintă efectiv un mod de a gândi, nu doar un comportament.
Respectând regulile, conceptul include problematica luptei împotriva înşelăciunii, a
„artei” şiretlicului, a dopajului, a violenţei (fizice şi în egală măsură verbale), a
inegalităţii în ivirea unor şanse, a comercializării excesive şi a corupţiei.
Fair-play-ul este un concept pozitiv. Codul eticii sportive consideră sportul drept o
activitate socio-culturală, menită să îmbogăţească societatea, promovând prietenia între
naţiuni, dar numai cu condiţia de a fi practicat în mod oficial. De asemenea sportul este
socotit o activitate care – dacă este îndeplinită cinstit – îngăduie individului să se
cunoască mai bine, să se exprime pe sine, să atingă mai deplin desăvârşirea, îi mai
îngăduie să se dezvolte, să dobândească anumite priceperi şi să arate care sunt
posibilităţile; sportul deschide drum interacţiunii sociale, este un izvor de plăcere,
asigurând fiinţei umane o stare plăcută şi sănătate.
Guvernele au următoarele responsabilităţi cu privire la Codul de etică:
 Să favorizeze adoptarea criteriilor etice în toate domeniile în care sportul este
prezent;
 Să încurajeze şi să sprijine organizaţiile şi indivizii care aplică principii etice
sănătoase în activităţile lor legate de sport;
 Să-i încurajeze pe profesorii şi pe instructorii de educaţie fizică să asigure în
programele şcolare de educaţie fizică sportivă o poziţie centrală menită promovării
sportului şi a fair-play-ului;
 Să sprijine toate iniţiativele destinate promovării fair-play-ului în sport, îndeosebi
în rândurile tinerilor şi să încurajeze instituţiile să şi-l asume ca prioritate;
 Să încurajeze cercetarea pe plan naţional şi internaţional, astfel încât să înţeleagă şi
mai bine problemele complexe legate de practicarea unui sport de către tineri şi să facă o
deosebire clară între comportamentele indezirabile şi ocaziile de a promova fair-play-ul.
Organizaţiile sportive şi cele asociate creează un cadru corespunzător fair-play-ului
având următoarele responsabilităţi:
 Să difuzeze directive clare ce definesc comportamente conforme sau potrivnice
eticii şi să vegheze ca anumite încurajări şi/sau sancţiuni coerente şi adaptate să fie
aplicate în toate formele şi la toate nivelele de participare;
 Să vegheze ca luarea deciziilor să corespundă unui Cod de etică aplicabil
disciplinei lor sportive şi inspirat din Codul european;
 Să sensibilizeze opinia publică în privinţa noţiunii de fair-play, în sfera lor de
influenţă, prin campanii, recompense, material pedagogic şi oferte de pregătire.
Organizaţiile sportive trebuie totodată, să urmărească îndeaproape aceste acţiuni şi să le
evalueze impactul;
  Să instaureze sisteme care în afară de asigurarea succesului în competiţii, să poată
recompensa fair-play-ul şi progresele realizate personal.
Fair-play-ul este esenţial în promovarea, dezvoltarea şi angajarea sportivă. În sport
loialitatea, fair-play-ul – este benefică atât pentru individ şi organizaţiile sportive, cât şi
pentru întreaga societate. Fair-play înseamnă respectarea regulilor, renunţarea la
avantajele obţinute pe nedrept, egalitatea de şanse, comportamentul preventiv,
respectarea adversarilor sportivi şi acceptarea celorlalţi. Fair-play-ul, ca atitudine
fundamentală sportivă şi morală, este însă ameninţat în lumea de astăzi, nu numai în sport
ci şi în alte domenii ale convieţuirii sociale. Trebuie să avem însă în vedere că fair-play-
ul ne oferă posibilităţi autentice pentru o mai bună orientare într-o lume plină de elemente
concurenţiale.
„Fair-play-ul nu înseamnă numai respectarea regulilor de joc, el transcrie
atitudinea pe care trebuie să o aibă sportivul: respectul pentru adversar şi păstrarea
integrităţii fizice şi psihice a acestuia. Un sportiv se va comporta în spirit de fair-play
atunci când se va gândi şi la ceilalţi” (Extras din „Declaraţia Comitetului Internaţional
pentru Fair-Play”).
Zece principii ale educaţiei în spirit de fair-play:
1. Fair-play-ul este expresia unei atitudini umane, care denotă comportamentul
plin de consideraţie faţă de sine, faţă de alţii, dar şi faţă de mediul înconjurător. Fair-play-
ul se manifestă cel mai vizibil în sport, dar nu numai aici.
2. Fair-play-ul este calitatea esenţială care trebuie să definească relaţiile
interumane. Apelurile, interdicţiile sau sancţiunile nu sunt mijloace destul de bune pentru
a-l impune într-o sferă mai largă şi de durată. De aceea, metodele alese trebuie să fie
foarte eficiente.
3. Un comportament în spirit de fair-play presupune ca oamenii să aibă anumite
calităţi. Atenţia, cinstea, încrederea în sine, consideraţia, capacitatea de a pierde şi
empatia sunt condiţiile necesare în acest sens, care trebuie promovate şi dezvoltate. A
învăţa să devii o fiinţă morală înseamnă să lucrezi neîncetat la propria personalitate.
Comportamentul fair-play nu poate fi predat, la urma urmelor, el trebuie trăit şi învăţat.
4. Aceste calităţi sunt promovate într-o atmosferă didactică, care lasă loc
camaraderiei, deschiderii faţă de ceilalţi şi înţelegerii.
5. Principiului succesului, exprimat în termeni de concurenţă, victorie şi
înfrângere, trebuie să i se suprime duritatea. Bunăstarea, jocul în comun, experienţa
jocului ca atare, calitatea lui, precum şi trăirile interioare trebuie să constituie scopul, ele
trebuie mereu scoase în evidenţă şi cultivate.
6. Nu numai ce facem este important, ci mai ales cum o facem.
 7. Noi suntem modelele - nu cuvintele noastre, ci felul în care ne comportăm cu
elevii noştri şi felul în care soluţionăm conflictele ne dă credibilitate.
8. Un comportament moral trebuie să aibă mereu la bază principiul autonomiei şi
cel al responsabilităţii. În acest sens trebuie create ocazii care să le permită elevilor să
înveţe mai uşor, de exemplu în cadrul elaborării orelor de curs sau la stabilirea regulilor
formale şi informale.
9. Dispoziţia şi capacitatea de a rezolva conflicte trebuie să fie stimulate de
devreme. Conflictele nu trebuie evaluate doar ca fiind fapte negative; ele pot - şi trebuie -
să fie percepute şi ca o şansă de schimbare şi dezvoltare, dar şi ca o provocare de a lucra
mai mult pe tema fair-play-ului.
10. Un alt ţel al educaţiei în spirit de fair-play mai trebuie să fie şi introducerea
unui număr mai mic de arbitri, în loc de mai mulţi. Arbitrul trebuie să fie „transplantat“ în
fiecare din noi. În acest sens vorbeşte şi următorul citat: „Fiecare este atent ca vecinul să
nu-l înşele. Dar va veni şi ziua, când omul va începe să fie atent ca el să nu-şi înşele
vecinul“.
Temă de lucru: Precizaţi elementele definitorii ale fair-play-ului în sportul
preferat.
Evaluare: Principiile fair-play-ului în sport.

Bibliografie minimală:
1. Consiliul Europei, (1992), Carta Europeană a Sportului, Recomandarea nr.
R(92)14 a Comitetul Miniştrilor din statele membre privitor la Codul eticii sportive.
2. Declaraţia Comitetului Internaţional pentru Fair-Play.
3. Drăgan, I., (2002), Medicină sportivă, Editura Medicală, Bucureşti.
http://www.dadalos.org/frieden_rom/grundkurs_5/fair_play.htm
 CURSUL 3 – ETICA ÎN VIZIUNEA COMUNITĂŢII EUROPENE. CARTEA
ALBĂ PRIVIND SPORTUL

Scopul cursului: Familializarea şi cunoaşterea problematicii viziunii în privinţa

eticii sportive a unor organizaţii internaţionale.
Obiective operaţionale: Cunoaşterea iniţiativelor menite să încurajeze atitudinea
de fair-play.
Cunoaşterea ideilor promovate în Cartea albă privind Sportul.

Conţinut:
În Europa au avut loc numeroase campanii de fair-play. Raportul introductiv
prezentat de Per Nielsson, raport referitor la tendinţele campaniilor pentru fair-play,
întocmit de Clearing House şi prezentarea în rezumat a campaniilor naţionale arată că
următoarele 13 ţări europene au desfăşurat sau continuă să desfăşoare campanii pentru
fair-play: Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Islanda, Luxemburg, Olanda, Portugalia,
Spania, Suedia, Elveţia, Marea Britanie şi Iugoslavia.
Aceste campanii sunt iniţiate de organizaţiile sportive sau de puterile publice,
unele sunt finanţate de mass-media şi/sau de alţi sponsori. Unele se adresează unui public
larg (poate chiar marelui public) în vreme ce altele se limitează doar la o disciplină
sportivă specifică.
Printre iniţiativele menite să încurajeze atitudinea de fair-play se numără:
- Adoptarea regulamentului de fair-play (insistând în special pe formularea pozitivă
a directivelor);
- Campanii în şcoli, universităţi şi cluburi sportive;
- Învăţământ general axat pe predarea valorilor în şcoli (transmiterea valorilor
umaniste);
- Acordarea de trofee „fair-play” (experienţa pare să arate că niciodată/sau rareori,
se întâmplă ca cei ce câştigă acest trofeu şi cei care câştigă un campionat să fie aceeaşi);
- Formarea antrenorilor şi a educatorilor;
- Adoptarea unui imn al comportamentului „fair-play” care să fie cântat la începutul
şi la sfârşitul unui meci;
- Elaborarea unui material informativ sub formă de broşuri, afişe, autocolante,
agende etc.;
- Atragerea tinerilor în organizarea campaniilor;
- Atragerea „pionierilor” (jucători celebri, antrenori, vedete, etc.) în organizarea
campaniilor;
- Proclamarea unui an al moralei sportive;
 - Organizarea unor activităţi destinate în special părinţilor;
- Obţinerea participării mass-media;
- Obţinerea participării sponsorilor.
Clearing House constată că în urma acestor campanii se desprind următoarele
principii importante:
- Morala sportivă nu poate fi încurajată decât dacă sportul este plasat într-un context
social global;
- Principiile moralei sportive trebuie induse copiilor încă din copilărie. Ele trebuie
să facă parte din procesul de socializare;
- Toţi agenţii sociali trebuie să fie conştienţi de răspunderea ce le revine.
Participanţii au fost de părere că este necesară o evaluare a rezultatelor
campaniilor şi că, dată fiind influenţa mare pe care antrenorii o au asupra copiilor, ar
trebui avută în vedere o pregătire pedagogică importantă a antrenorilor, care de regulă
sunt angajaţi pentru competenţa lor tehnică, iar capacitatea pedagogică este neglijată.
Deşi nu s-a făcut încă o evaluare a efectelor campaniilor, putem trage concluzia că
lupta împotriva violenţei şi toxicomaniei presupune, în oarecare măsură, referirea la
sportul de înalt nivel, dat fiind aspectul său spectacular, participarea mijloacelor de
comunicare în masă şi a sponsorilor, referirea la actuala ordine socială, fapt care riscă să
provoace o puternică rezistenţă din partea marilor grupuri de interese.
În pregătirea prezentei Cărţi albe, Comisia a organizat numeroase consultări cu
părţile interesate din domeniul sportiv, cu privire la probleme de interes comun şi la
consultarea on-line. Aceste consultări au demonstrat faptul că există un nivel considerabil
de aşteptări cu privire la acţiunile ce trebuie întreprinse în acest domeniu la nivel
european şi la nivelul UE.
Cartea albă se axează pe rolul social al sportului, pe dimensiunea economică a
acestuia şi pe modul în care este organizat în Europa, precum şi pe acţiunile de continuare
a acestei iniţiative.
Din motive de claritate şi simplitate, în Cartea albă privind sportul întâlnim
definiţia „sportului” care a fost stabilită de Consiliul Europei, asigurându-se astfel o
viziune europeană unitară asupra conceptului.
Sportul este un fenomen social şi economic în continuă dezvoltare, cu o
contribuţie importantă la obiectivele strategice ale Uniunii Europenne referitoare la
solidaritate şi prosperitate. Idealul olimpic de dezvoltare a sportului în vederea
promovării păcii şi înţelegerii între naţiuni şi culturi, precum şi a educaţiei celor tineri, s-a
născut în Europa şi a fost susţinut de Comitetul Olimpic Internaţional şi de Forul Olimpic
European.
 Sportul îi atrage pe cetăţeni, dintre care majoritatea participă în mod regulat la
activităţi sportive. Acestea generează valori importante precum: spiritul de echipă,
solidaritatea, toleranţa şi fair-play-ul, contribuind la dezvoltarea şi împlinirea personală.
De asemenea, sportul promovează contribuţia activă a cetăţenilor UE la societate şi în
acest sens, sprijină cetăţenia activă. Comisia recunoaşte rolul esenţial al sportului în
cadrul societăţii europene, mai ales la momentul de faţă, când este necesar să se apropie
de cetăţeni şi să se ocupe de aspectele de care aceştia sunt direct interesaţi.
Cu toate acestea, sportul se confruntă cu pericole şi provocări nou apărute în
societatea europeană, precum presiunea comercială, exploatarea tinerilor sportivi,
dopajul, rasismul, violenţa, corupţia şi spălarea banilor.
Sportul presupune participarea tuturor cetăţenilor, indiferent de sex, vârstă,
handicap, religie şi credinţă, orientare sexuală şi cadru social sau economic. Comisia a
condamnat în mod repetat orice manifestare de rasism şi xenofobie, acestea fiind
incompatibile cu valorile UE.
Cartea albă prevede acţiuni ce urmează a fi puse în aplicare sau sprijinite de către
Comisie. Toate aceste acţiuni alcătuiesc împreună planul de acţiune „Pierre de
Coubertin”, care va orienta, pe parcursul anilor următori, activităţile Comisiei legate de
domeniul sportului.
Cartea albă a beneficiat pe deplin de posibilităţile oferite de Tratatele în vigoare.
Consiliul European din iulie 2007 a stabilit mandatul Conferinţei interguvernamentale, în
care este prevăzut faptul că o dispoziţie a tratatului este consacrată sportului. Dacă va fi
necesar, Comisia poate reveni asupra acestui aspect şi indică măsurile suplimentare ce
vor trebui adoptate în contextul unei dispoziţii a tratatului.

Rezumat: Comunitatea Europeană acordă o atenţie deosebită sportului. Comisia

recunoaşte rolul esenţial al sportului în cadrul societăţii europene, mai ales la momentul
de faţă, când este necesar să se apropie de cetăţeni şi să se ocupe de aspectele de care
aceştia sunt direct interesaţi.
Temă de lucru: Analizaţi pericolele şi provocările nou apărute în societatea
europeană cu care se confruntă sportul.
Evaluare: Enumeraţi câteva iniţiative menite să încurajeze atitudinea de fair-play.
Bibliografie minimală:
1. Comunitatea Europeană, (2007), Cartea albă privind sportul, Oficiul pentru
Publicaţii Oficiale ale Comunităţilor Europene, Luxemburg.
CURSUL 4 – ETICA ÎN CONDUITA UNIVERSITARĂ. CODUL ETICII ÎN
UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI
 Scopul cursului: Cunoaşterea valorilor, principiilor şi normelor de conduită pe
care se angajează să le respecte membrii comunităţii universitare.
Obiective operaţionale: Cunoaşterea valorilor, principiilor şi normelor de
conduită pe care se angajează să le respecte studenţii universităţii.

Conţinut:
Codul de etică universitară conţine un set de principii minimale recunoscute de
comunitatea universitară, studenţi, personal didactic şi de cercetare, personal auxiliar şi
tehnic administrativ care are contract de muncă în Universitatea din Piteşti, contribuind
astfel la coeziunea membrilor universităţii.
Codul de etică formulează explicit valorile, principiile şi normele de conduită pe
care se angajează să le respecte membrii comunităţii universitare.
Codul de etică reprezintă standardele morale pe care îşi propune să le urmeze
comunitatea noastră universitară în vederea dezvoltării unei culturi instituţionale bazate
pe respect pentru autonomia şi libertatea fiecărui membru al comunităţii universitare,
precum şi prin creşterea responsabilităţii individuale.
Codul de etică contribuie la formarea şi menţinerea unui mediu universitar bazat
pe competiţie şi cooperare, desfăşurate după reguli clare şi corecte, la evaluarea
transparentă şi dreaptă a meritelor studenţilor, profesorilor, personalului didactic auxiliar
şi personalului administrativ, fiind un ghid de integrare academic.
Codul de etică evidenţiază angajamentul de principiu al conducerii universităţii,
facultăţilor, catedrelor, departamentelor şi serviciilor faţă de valorile şi normele de etică
universitară, fiind un cadru de referinţă în orientarea deciziilor şi a acţiunilor pentru
promovarea unei imagini pozitive universităţii şi contribuind la reputaţia universităţii şi la
respectul pe care studenţii, absolvenţii, cadrele didactice, firmele şi instituţiile care
angajează absolvenţii îl au faţă de universitate.
Valorile şi principiile promovate în mod deosebit sunt: libertatea academică,
autonomia personală, dreptatea şi echitatea, meritul, profesionalismul, onestitatea şi
corectitudinea intelectuală, loialitatea faţă de instituţie, transparenţa, respectul şi
toleranţa, responsabilitatea, calitatea actului de învăţământ, bunăvoinţa şi grija.
Comisia de etică şi deontologie universitară urmăreşte aplicarea normelor de etică
şi deontologie în activitatea Universităţii din Piteşti.
Comisia funcţionează după regulamentul propriu aprobat de Senatul universitar în
condiţiile Legii nr. 1/2011 privind educaţia naţională şi a Legii nr. 206/2004 privind buna
conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare, cu modificările şi
completările ulterioare.
 Sancţiunile aplicabile pentru abateri de la buna conduită în activitatea universitară
şi de cercetare, dezvoltare, sunt cele prevăzute în legislaţia în vigoare, respectiv art. 318,
319 şi următoarele din Legea nr.1/2011, precum şi de alte reglementări în vigoare.
Sancţiunile au rolul de a preveni cazurile de conduită ştiinţifică necorespunzătoare şi de a
menţine prestigiul instituţiei. Ele nu exclud răspunderea materială sau penală pentru fapte
ce cad sub incidenţa regulamentelor şi legilor în vigoare.
Codul de Etică şi Deontologie şi aplicarea lui se completează cu drepturile şi
obligaţiile care revin membrilor comunităţii, conform legilor şi regulamentelor în vigoare
şi cu principiile etice promovate prin Carta Europeană a Cercetătorilor.
Codul de Etică şi Deontologie Universitară şi aplicarea sa nu exclude şi nu
înlocuiește drepturile şi obligaţiile legale care revin membrilor universităţii. Codul este
parte integrantă a Cartei Universităţii din Piteşti şi conţine 4 capitole ce fac referire la
scopul şi intenţia Codului (cap.1), principiile şi standardele mediului universitar:
libertatea academică, competenţa, integralitatea, plagiatul, loialitatea faţă de universitate,
colegialitatea, confidenţialitatea, incompatibilitatea, responsabilitatea (cap. 2), comisia
de etică, structura şi competenţe, atribuţii (cap.3), sancţiuni referitoare la încălcarea
eticii universitare şi a bunei conduite în cercetare, sancţionarea abaterilor, sancţiuni
aplicate (cap. 4).
Codul de Etică şi Deontologie Universitară a fost aprobat în şedinţa Senatului
universităţii şi este în vigoare din anul 2011.
Rezumat: Conduita universitară a tuturor „actorilor” din comunitatea universitară,
studenţi, personal didactic şi de cercetare, personal auxiliar şi tehnic administrativ este
stipulată în Carta Universităţii din Piteşti.
Temă de lucru: Menţionaţi valorile, principiile şi normele de conduită promovate
de Codul de Etică şi Deontologie Universitară.
Evaluare: Enumeraţi câteva dintre valorile şi principiile promovate prin Codul de
etică.
Bibliografie minimală:
1. Codul de etică universitară, (2006).
2. Codul de Etică şi Deontologie Universitară, ianuarie, (2011), Revizia a II-a,
Universitatea din Piteşti.
 CURSUL 5 – CODUL DE ETICĂ PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL
PREUNIVERSITAR EMIS DE MINISTERUL PUBLIC

ORDIN Nr. 4831/2018 din 30 august 2018 privind aprobarea Codului-cadru de

etică al personalului didactic din învăţământul preuniversitar EMITENT: MINISTERUL
EDUCAŢIEI NAŢIONALE PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 844 din 4
octombrie 2018.
Codul de etică instituie un ansamblu de valori, principii şi norme de conduită
menite să contribuie la coeziunea instituţională şi a grupurilor de persoane implicate în
activitatea educaţională, prin formarea şi menţinerea unui climat bazat pe cooperare şi
competiţie după reguli corecte.
Respectarea prevederilor prezentului cod reprezintă o garanţie a creşterii calităţii şi
prestigiului învăţământului preuniversitar, scop posibil de atins prin intermediul
următoarelor obiective:
a) menţinerea unui grad înalt de profesionalism în exercitarea atribuţiilor
personalului didactic;
b) creşterea calitativă a relaţiilor dintre părţile implicate în actul educaţional;
c) eliminarea practicilor inadecvate şi imorale ce pot apărea în mediul educaţional
preuniversitar;
d) creşterea gradului de coeziune a personalului implicat în activitatea
educaţională;
e) facilitarea promovării şi manifestării unor valori şi principii aplicabile în mediul
şcolar preuniversitar, inserabile şi în spaţiul social;
f) sensibilizarea opiniei publice în direcţia susţinerii valorilor educaţiei.

Valori, principii şi norme de conduită

Personalul didactic trebuie să îşi desfăşoare activitatea profesională în
conformitate cu următoarele valori şi principii:
a) imparţialitate şi obiectivitate;
b) independenţă şi libertate profesională;
c) responsabilitate morală, socială şi profesională;
d) integritate morală şi profesională;
e) confidenţialitate şi respect pentru sfera vieţii private;
f) primatul interesului public;
g) respectarea şi promovarea interesului superior al beneficiarului direct al
educaţiei;
 h) respectarea legislaţiei generale şi a celei specifice domeniului;
i) respectarea autonomiei personale;
j) onestitate şi corectitudine;
k) atitudine decentă şi echilibrată;
l) toleranţă;
m) autoexigenţă în exercitarea profesiei;
n) interes şi responsabilitate în raport cu propria formare profesională, în creşterea
calităţii activităţii didactice şi a prestigiului unităţii şi instituţiei de învăţământ
preuniversitar, precum şi a specialităţii, domeniului în care îşi desfăşoară activitatea;
o) implicare în procesul de perfecţionare a caracterului democratic al societăţii.

În relaţiile cu beneficiarii direcţi ai educaţiei, personalul didactic are obligaţia

de a cunoaşte, de a respecta şi de a aplica norme de conduită prin care se asigură:
a) ocrotirea sănătăţii fizice, psihice şi morale a beneficiarilor direcţi ai
educaţiei prin:
(i) supravegherea atât pe parcursul activităţilor desfăşurate în unitatea de
învăţământ, cât şi în cadrul celor organizate de unitatea de învăţământ
în afara acesteia;
(ii) interzicerea agresiunilor verbale, fizice şi a tratamentelor umilitoare
asupra beneficiarilor direcţi ai educaţiei;
(iii) (protecţia fiecărui beneficiar direct al educaţiei, prin sesizarea oricărei
forme de violenţă verbală sau fizică exercitate asupra acestuia, a
oricărei forme de discriminare, abuz, neglijenţă sau de exploatare a
acestuia, în conformitate cu prevederile Legii nr. 272/2004 privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare;
(iv) combaterea oricăror forme de abuz;
(v) interzicerea hărţuirii sexuale şi a relaţiilor sexuale cu beneficiarii direcţi
ai educaţiei;
b) interzicerea oricăror activităţi care generează corupţie:
(i) fraudarea examenelor;
(ii) solicitarea, acceptarea sau colectarea de către personalul didactic a unor sume
de bani, cadouri sau prestarea anumitor servicii, în vederea obţinerii de către
beneficiarii direcţi ai educaţiei de tratament preferenţial ori sub ameninţarea unor
sancţiuni, de orice natură ar fi acestea;
(iii) favoritismul;
(iv) meditaţiile contra cost cu beneficiarii direcţi ai educaţiei de la formaţiunile de
studiu la care este încadrat;
 c) asigurarea egalităţii de şanse şi promovarea principiilor educaţiei incluzive;
d) respectarea demnităţii şi recunoaşterea meritului personal al fiecărui beneficiar
direct al educaţiei.

În relaţiile cu părinţii şi cu reprezentanţii legali ai beneficiarilor direcţi ai

educaţiei, personalul didactic respectă şi aplică norme de conduită prin care se asigură:
a) stabilirea unei relaţii de încredere mutuală şi de comunicare;
b) respectarea confidenţialităţii informaţiilor, a datelor furnizate şi a dreptului la
viaţă privată şi de familie;
c) neacceptarea primirii de bunuri materiale sau sume de bani pentru serviciile
educaţionale oferite, în condiţiile art. 5 lit. b) pct. (ii);
d) recomandarea de auxiliare curriculare sau materiale didactice, cu precădere a
celor deschise şi gratuite, fără a impune achiziţionarea celor contra cost.

(1) Relaţiile colegiale ale personalului didactic se bazează pe respect, onestitate,

solidaritate, cooperare, corectitudine, toleranţă, sprijin reciproc, confidenţialitate,
competiţie loială.
(2) În activitatea profesională, personalul didactic evită practicarea oricărei forme
de discriminare şi denigrare în relaţiile cu ceilalţi colegi şi acţionează pentru combaterea
fraudei intelectuale, inclusiv a plagiatului.
ART. 8
Personalul didactic care îndeplineşte funcţii de conducere, de îndrumare şi de
control sau care este membru în consiliul de administraţie al unităţii de învăţământ sau al
inspectoratului şcolar respectă şi norme de conduită managerială prin care se asigură:
a) promovarea standardelor profesionale şi morale specifice;
b) aplicarea obiectivă a reglementărilor legale şi a normelor etice;
c) evaluarea obiectivă conform atribuţiilor, responsabilităţilor şi sarcinilor de
serviciu din fişa postului;
d) prevenirea oricărei forme de constrângere sau abuz din perspectiva funcţiei
deţinute;
e) prevenirea oricărei forme de hărţuire, discriminare a personalului didactic şi a
beneficiarilor direcţi ai educaţiei.
ART. 9 În exercitarea activităţilor specifice (şcolare şi extraşcolare), personalului
didactic îi este interzis:
a) să folosească baza materială din spaţiile de învăţământ în vederea obţinerii de
beneficii materiale personale directe sau indirecte;
 b) să folosească, să producă sau să distribuie materiale pornografice scrise, audio
ori vizuale;
c) să organizeze activităţi care pun în pericol siguranţa şi securitatea beneficiarilor
direcţi ai educaţiei sau a altor persoane aflate în incinta unităţii sau a instituţiei de
învăţământ;
d) să consume alcool şi substanţe interzise, cu excepţia celor recomandate medical;
e) să permită şi să încurajeze consumul de alcool şi de substanţe interzise de către
beneficiarii direcţi ai educaţiei, cu excepţia celor recomandate medical;
f) să organizeze şi să practice pariuri şi jocuri de noroc.
ART. 10 În relaţiile cu alte unităţi şi instituţii de învăţământ, precum şi cu
instituţiile şi reprezentanţii comunităţii locale, personalul didactic respectă şi aplică
norme de conduită prin care:
a) asigură sprijin în scopul furnizării unor servicii educaţionale de calitate;
b) manifestă responsabilitate şi transparenţă în furnizarea de informaţii către
instituţiile de stat în protejarea drepturilor beneficiarului direct al educaţiei, atunci când
interesul şi nevoia de protecţie a acestuia impun acest lucru.

Bibliografie:

ORDIN Nr. 4831/2018 din 30 august 2018 privind aprobarea Codului-cadru de

etică al personalului didactic din învăţământul preuniversitar EMITENT: MINISTERUL
EDUCAŢIEI NAŢIONALE PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 844 din 4
octombrie 2018.

CURS 6 – ETICA ÎN CONDUITA SPECIALISTULUI ÎN EFS.

 Scopul cursului: Cunoaşterea responsabilităţilor specialistului în educaţie fizică
şi sport.
Obiective operaţionale: Cunoaşterea de către specialistul în educaţie fizică şi
sport a drepturilor şi obligaţiilor în vigoare ce îi revin în unitatea de învăţământ în care
funcţionează.
Conţinut:
Specialistul în educaţie fizică şi sport trebuie să cunoască drepturile şi obligaţiile
în vigoare ce îi revin în unitatea de învăţământ în care funcţionează.
În relaţiile cu clasa/grupa de elevi, personalul didactic de predare trebuie să
îndeplinească următoarele cerinţe deontologice de predare:
- să aibă o ţinută morală demnă, concordantă cu valorile educaţionale transmise de
elevi;
- să aibă un comportament responsabil, concretizat prin respect şi consideraţie faţă
de elevi;
- să aibă echipament sportiv adecvat şi decent, impecabil sub aspect igienic;
- să aibă aspect fizic îngrijit;
- să aibă o stare psihică caracterizată de bună dispoziţie şi optimism, stimulativă
pentru activitatea elevilor;
- să manifeste disponibilitate totală pentru susţinerea fiecărui elev, corespunzător
caracteristicilor sale, în dobândirea cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor.
În conformitate cu prevederile legale în vigoare, personalului didactic de predare îi
sunt interzise:
- afectarea imaginii publice, viaţa intimă, privată şi familiară a elevului;
- aplicarea de pedepse corporale, precum şi agresarea verbală sau fizică a elevilor;
- condiţionarea prestaţiei didactice la clasă sau a evaluării elevilor de obţinerea
oricărui tip de avantaje de la elevi ori de la părinţii acestora;
- orice altfel de acţiune care ar putea leza statutul de cadru didactic sau ar dăuna
prestigiului unităţii de învăţământ.
În relaţia cu colegii de catedră, din punct de vedere comportamental, personalul
didactic de predare trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
- disponibilitatea de colaborare;
- respect reciproc;
- solidaritate;
- onestitate şi corectitudine. (Monitorul oficial al României, Partea I, Nr. 174, 2012).
Relaţiile intersociale elev – elev, profesor – elev
Un rol deosebit de important, pentru evoluţia elevului, îl au pe de-o parte,
dezvoltarea interrelaţiilor sociale şi caracteristicile acestora, iar pe de altă parte,
recepţionarea rezonanţelor în structura personalităţii a noii experienţe şi îmbogăţirea
cunoştinţelor.
Interrelaţiile sociale poartă amprenta vieţii sociale în ansamblul ei, dar şi a vieţii
şcolare şi familiale. Viaţa şcolară şi socială îl dezvoltă pe copil pentru adaptarea şi
integrarea eficientă în mediul ambiant.
Ca proces instructiv – educativ, educaţia fizică şi sportul are un caracter bilateral
deoarece implică prezenţa cadrului didactic de specialitate, de instruire şi a elevului,
respectiv beneficiarul activităţii care exersează pentru a-şi însuşi activitatea. Educaţia
fizică şi sportul se caracterizează printr-un proces complex de transformări, ceea ce
necesită abordarea unor relaţii profesor – elev multidimensionale, cu o pronunţată
încărcătură psihologică, socială şi pedagogică.
Relaţiile sunt impuse de construirea unui anumit climat psihosocial, în cadrul
lecţiilor, care poate favoriza sau defavoriza optimizarea predării şi învăţării, contribuind
la maximalizarea rezultatelor instructiv educative sau la minimalizarea unor posibile
efecte negative.
Relaţiile de prietenie se dezvoltă în primii ani ai şcolii primare, atunci când copilul
vede în cel de lângă el pe cineva cu care se poate juca şi comunica. Ei devin conştienţi de
reciprocitate: faptul că de o relaţie de prietenie pot beneficia ambii parteneri, nu doar
unul.
Educaţia fizică este disciplina de învăţământ în care procesul de predare, învăţare
şi evaluare se produce aproape concomitent. Astfel, învăţarea cognitivă se suprapune pe
momentul predării, iar evaluarea se suprapune pe învăţarea motrică. Acest aspect
determină promovarea unui anumit tip de relaţii realizate între profesorul care predă,
urmăreşte, analizează, corectează, dirijează activitatea elevilor pe parcursul lecţiilor, şi
elevii care ascultă, înregistrează, execută, reexecută şi se autocorectează. Aceste aspecte
au determinat, în educaţie fizică, stabilirea unor relaţii de tip democratic bazate pe
colaborare, conlucrare, cooperare şi respect reciproc. În procesul de învăţare, din educaţia
fizică, tactul pedagogic este un factor ce contribuie la formarea motivaţiei şi interesului
pentru instruire şi învăţătură. La aceasta contribuie relaţiile ce se stabilesc între profesori
şi elevi, relaţii ce pot fi: de simpatie, de ajutorare, de respect, de încurajare, etc.
În activitatea noastră, care este o activitate de conlucrare permanentă, bazată pe
schimbul continuu de informaţii dintre profesor şi elevi, schimb ce implică adaptări
permanente la situaţiile apărute, dialogul verbal şi nonverbal are o importanţă deosebită.
Acest dialog trebuie să se realizeze într-o formă de exprimare care să stimuleze
activitatea copiilor, elevilor, sportivilor, să nu fie nici prea distant, încât să creeze
aversiune, nici prea apropiat, încât să stimuleze manifestări imprevizibile negative.
 După 1989, odată cu noua reformă din învăţământ, s-a putut trece la o relaţie
profesor – elev de tip nou, în care profesorul şi elevul conlucrează pentru realizarea
eficienţei învăţământului. Profesorul creează condiţiile manifestării respectului reciproc,
ceea ce duce la o bună dezvoltare a personalităţii umane. Acest tip de relaţii, nu trebuie
confundate cu aşa zisul „liberalism pedagogic”, în care copiii se manifestă aşa cum vor ei
şi fac numai ceea ce vor ei.
Noua relaţie profesor – elev, nu trebuie denaturată. Înţelegerea exagerată a
manifestărilor negative şi a toleranţei excesive faţă de lene şi faţă de un comportament
necivilizat, ar putea duce la scăderea prestigiului profesoral şi în final la scăderea
randamentului şcolar prin schimbarea comportamentelor elevilor, dar în sens negativ.
Nici menţinerea unor relaţii de dominaţie, în care procesul instructiv - educativ este
rezultatul dictatoriale, de impunere strictă a activităţii, nu poate produce un efect pozitiv,
de dăruire şi integrare a copiilor în activitatea de transformare.
Relaţia dintre profesor şi elev nu se formează în mod impus şi la o anumită dată.
Ea se formează în procesul de desfăşurare şi conducere a lecţiilor la vârste şi clase
diferite. Fiind vorba de colective în formare, se poate ţine cont de spontaneitatea,
activismul şi preferinţele elevilor, dar numai după ce, s-au acumulat anumite competenţe
şi capacităţi motrice şi s-au creat premizele capacităţii de auto instruire (idee susţinută de
V. Farcaş,).
În relaţiile sale cu elevii, profesorul se orientează după principiul „stimulare şi
selecţie”, iar aceasta poate veni în contradicţie cu obligaţia de a pretinde performanţe din
partea elevilor.
Tipuri de relaţii dintre profesor – elev
Între profesori şi elevi, în procesul instructiv – educativ, din educaţie fizică, se
instalează relaţii ce se bazează atât pe competenţa şi afectivitatea profesorului cât şi pe
posibilităţile şi capacităţile de înţelegere şi execuţie a elevilor. Aceste tipuri de relaţii,
conform opiniei lui M. Stoica, sunt de mai multe tipuri: de conducere, de cunoaştere,
socio – afective, de comunicare.
Relaţiile de conducere sunt, în principal determinate de modalitatea de comportare
a profesorului faţă de colectivul de elevi cu care lucrează.
Comportarea profesorului poate fi:
- autoritară – în care profesorul se comportă dominator şi dictatorial, dă indicaţii,
critică, creează relaţii tensionate, stopează iniţiativele elevilor. Acest tip de comportament
nu prea este agreat la ora de educaţie fizică dar dă rezultate, uneori în antrenamentul
sportiv;
- democratică şi îngăduitoare – în care profesorul discută cu elevii, acceptă ideile
acestora şi stimulează participarea elevilor la luarea deciziilor în diferite situaţii,
încurajează şu laudă iniţiativele bune ale elevilor, creează un climat plăcut şi favorabil
formării motivaţiei şi dezvoltării motrice a elevilor.
Educaţia fizică prin specificul ei, este o disciplină ce se desfăşoară sub formă de
activitate practică ce impune conducerea, dirijarea execuţiilor. Acest aspect necesită
transmiterea, de cele mai multe ori a unor comenzi, indicaţii, cerinţe, reglementări ce se
cer efectuate. Modalitatea de transmitere nu trebuie să fie supărătoare, să dea senzaţie de
obligativitate, ci să fie percepută ca un îndemn, ca un sfat.
Relaţiile de cunoaştere sunt impuse, întrucât desfăşurarea procesului instructiv –
educativ este determinată de cunoaşterea elevilor din punct de vedere al aptitudinilor
psihomotrice, al stăpânirii deprinderilor motrice, al inteligenţei motrice, al trăsăturilor
morale şi de voinţă, al motivaţiilor şi intereselor, al aspiraţiilor şi dorinţelor.
Cu cât această cunoaştere este mai temeinică cu atât profesorul poate stabili relaţii
mai bune întrucât ştie cum să lucreze cu elevii.
Relaţiile socio – afective ce se stabilesc între profesor şi elevi, între elevi şi
profesor, între elevi şi elevi pot fi de acceptare, de respingere, de simpatie, de indiferenţă.
Când acestea au caracter pozitiv procesul instructiv – educativ se desfăşoară cu plăcere,
cu bucurie şi cu mare eficienţă. Dacă însă între elevi şi profesor relaţiile socio – afective
capătă un caracter negativ, activitatea se desfăşoară cu greutate, devine enervantă,
plictisitoare şi ineficientă. Deosebit de importante sunt şi relaţiile ce se stabilesc între
elevii aceleaşi clase sau grupe. Dacă între elevi se realizează relaţii de prietenie şi
afecţiune, jocurile şi ştafetele sunt mai uşor de organizat şi desfăşurat.
Relaţiile de comunicare sunt determinate în procesul de schimbare a
comportamentelor elevilor, sportivilor. În procesul de instruire din educaţie fizică şi
sport, elevii alături de comunicarea ce o realizează prin mişcare, realizează şi o
comunicare verbală, prin discuţii ce se referă la modalităţi de execuţie, la posibilitatea de
acţionare, la ceea ce simt, ceea ce înţeleg.
Comunicarea realizată de elevi şi cea realizată de profesor trebuie să fie plăcută
stimulativă în ambele sensuri şi să contribuie la evoluţia elevilor.
Rezumat: Conduita specialistului în educaţie fizică trebuie să fie în conformitate
cu reglementările în vigoare emise de minister, de aceea acesta trebuie să cunoască
drepturile şi obligaţiile în vigoare ce îi revin în unitatea de învăţământ în care
funcţionează.
Temă de lucru: Enumeraţi câteva cerinţe pe care personalul didactic de predare
trebuie să le îndeplinească în relaţiile cu clasa/grupa de elevi.
Evaluare: Enumeraţi câteva aspecte interzise personalului didactic de predare.
Bibliografie minimală:
 1. MECS, (2012), Ordinul ministrului privind aprobarea Metodologiei de
organizare şi desfăşurare a educaţiei fizice şi sportului în învăţământul preuniversitar,
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 174/19.03.2012, Bucureşti.
Temele referatelor pentru examenul la Etică și integritate academică

1. Abordări conceptuale – etică

2. Abordări conceptuale – integritate academică
3. Statutul social
4. Plagiatul și autoplagiatul
5. Tipuri de plagiat
6. Etică sinonim fair-play-ul în sport
7. Relația profesor-elev prin prisma eticii sportive
8. Modelul profesorului de sport din punct de vedere etic