CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC

CONTESTAŢIA ÎN ANULARE

Definiţie
Căi extraordinare de atac – remedii procesuale – pentru înlăturarea erorilor de fapt sau de drept
constatate în hotărârile definitive.
- Sunt căi extraordinare de atac potrivit NCPP:
- contestaţia în anulare
- recursul în casaţie
- revizuirea
- redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate

1. Contestaţia în anulare

→ este calea de atac extraordinară ce se poate exercita NUMAI împotriva hotărârilor penale
definitive.
- prin intermediul contestaţiei în anulare se pot îndrepta acele erori de drept ivite în special în
timpul judecăţii în apel, erori ce nu pot fi înlăturate pe altă cale;
- are un caracter mixt:
- este o cale de anulare;
- cale de retractare.

a) cale de anulare → prin exercitarea ei se urmăreşte desfiinţarea hotărârii definitive pronunţate

cu încălcarea unor dispoziţii procesual-penale
şi
repunerea cauzei pe rol prin rejudecare în aceeaşi etapă a judecăţii în care se afla înainte de
momentul rămânerii definitive a hotărârii
(prima instanţă
sau
apel)

b) cale de retractare → provoacă un autocontrol – instanţa care a pronunţat hotărârea definitivă

atacată poate să-şi controleze propria hotărâre.

● Contestaţia în anulare presupune parcurgerea a două momente:

- admiterea în pricincipiu a contestaţiei în anulare (art. 431 NCPP)
- procedura de judecare după admiterea în principiu şi desfiinţarea hotărârii a cărei anulare se
cere;

Cazurile contestaţiei în anulare

● Potrivit dispoziţiilor art. 426 NCPP, contestaţia în anulare se poate face împotriva hotărârilor
penale definitive, în următoarele cazuri:
a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi
sau
când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre
această imposibilitate;
b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a
procesului penal;
c) când hotărârea a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond
a procesului;
d) când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;
e) când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era
obligatorie, potrivit legii;
f) când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era
obligatorie, potrivit legii;
g) când şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;
h) când instanţa nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;
i) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.

● Analiza cazurilor contestaţiei în anulare, prevăzute în mod limitativ în art. 426 NCPP.

1. Când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi
sau
când, deşi legal citată, a fost în imposibilitatea de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre
această imposibilitate (art. 426 lit. a)).
- litera a) cuprinde două situaţii, şi anume:
● – judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi.
- citarea părţilor sau a persoanei vătămate nu a fost îndeplinită sau procedura de citare a fost
viciată → nu au fost respectate dispoziţiile legale prevăzute (art. 257 – 262 NCPP);
- lipsa citării sau vicierea procedurii de citare s-a produs la judecata în apel a cauzei.

→ Încălcarea dispoziţiilor privind citarea atrage sancţiunea nulităţii relative (art. 282 NCPP).

- procedura de citare viciată poate fi invocată pe calea contestaţiei în anulare de oricare dintre
părţi sau de persoana vătămată – referindu-se DOAR în legătură cu propria lor procedură de
citare.

→ Această dispoziţie vizează NUMAI momentul judecăţii apelului, la care sunt

- administrate probe
- formulate excepţii
- puse concluzii
→ art. 420 – Judecarea apelului

→ Încălcarea dispoziţiilor referitoare la citare nu poate reprezenta caz de contestaţie în anulare,

DACĂ încălcarea a avut loc în timpul judecăţii la prima instanţă, acest aspect putând fi invocat,
în cazul judecăţii în apel (art. 421 pct. 2 lit. b) NCPP).

● – când judecata în apel s-a desfăşurat în lipsa unei părţi (sau a persoanei vătămate) care deşi
legal citată a fost în imposibilitatea de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această
imposibilitate (art. 426 lit. a) – teza a II-a).
- în această situaţie legiuitorul prevede ca şi condiţii:
- partea a fost legal citată DAR nu a fost prezentă din cauza unei motivaţii obiective, iar judecata
în apel s-a desfăşurat în lipsa acesteia;
- partea legal citată NU a putut înştiinţa instanţa în legătură cu imposibilitatea prezentării.

→ Partea în această situaţie nu a putut beneficia de exercitarea dreptului la apărare.

2. Când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a
procesului penal (art. 426 lit. b)).
- în acest caz trebuie ca la dosarul cauzei să existe probe cu privire la o cauză de încetare a
procesului penal [art. 16 alin. (1) lit. e) – h) şi j)].
e) – lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă
condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;
f) – a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică
ori s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;
g) – a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia
înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în
condiţiile legii;
h) – există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
j) – a intervenit un transfer de procedură cu un alt stat, potrivit legii.

● 1. → Atât cazul de încetare a procesului penal [prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. e) – h) şi j)], cât
şi probele pe care se sprijineau, trebuiau să existe la momentul la care hotărârea a fost
pronunţată.

→ Legiuitorul prevede posibilitatea folosirii contestaţiei în anulare DOAR în cazul în care faţă
de inculpat s-a pronunţat o hotărâre de condamnare nu şi în cazul pronunţării unei hotărâri prin
care instanţa a dispus
- renunţarea la aplicarea pedepsei
(când instanţa constată dincolo de orice îndoială rezonabilă):
- că fapta există
- constituie infracţiune
- a fost săvârşită de inculpat
în condiţiile art. 80 – 82 NCP
sau
- amânarea aplicării pedepsei
(când instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că):
- fapta există
- constituie infracţiune
- a fost săvârşită de inculpat
în condiţiile art. 83 – 90 NCP.

→ Cu toate că şi soluţia condamnării se pronunţă, când instanţa constată, dincolo de orice

îndoială rezonabilă, că:
- fapta există
- constituie infracţiune
- a fost săvârşită de inculpat

2. – hotărârea de condamnare să fi rămas definitivă.

3. Al treilea caz în care se poate face contestaţie în anulare:

- când hotărârea a fost pronunţată de un alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe
fond a procesului (art. 426 lit. c)).

→ Se încalcă principiul continuităţii.

Potrivit art. 354 alin. (2) – în cursul judecării cauzei, completul de judecată trebuie să rămână
acelaşi. Când nu este posibil acest lucru, completul poate fi schimbat până la începerea
dezbaterilor.
- Orice schimbare intervenită după momentul începerii dezbaterilor, atrage reluarea dezbaterilor.
Deci, în cazul în care hotărârea a fost pronunţată de un alt complet decât cel care a luat parte la
judecata pe fond, indiferent de motivul care a determinat schimbări în compunerea completului,
poate reprezenta caz de contestaţie în anulare.

4. Când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate (art. 426
lit. d)).
Potrivit Legii nr. 304/2004 – de organizare judiciară, compunerea completelor de judecată este
riguros reglementată.
- în acest sens, art. 31 – L. 304/2004 reglementează compunerea completelor de judecată la
nivelul Î.C.C.J.
- art. 54 L. 304/2004 – reglementează compunerea completelor de judecată pentru judecătorie,
tribunal şi curţi de apel.
- Cazurile de incompatibilitate a judecătorilor sunt reglementate de dispoziţiile art. 64 NCPP –
iar apariţia unuia dintre ele poate reprezenta caz de contestaţie în anulare în vederea realizării
echidistante a actului de justiţie.

5. Când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era
obligatorie, potrivit legii (art. 426 lit. e))
- Dispoziţiile art. 281 – prevăd sancţionarea cu nulitate absolută atunci când sunt încălcate
dispoziţiile referitoare la participarea procurorului, precum şi dispoziţiile referitoare la prezenţa
inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie.
În acelaşi timp,
- art. 353 alin. (...) prevede faptul că „participarea procurorului la judecata cauzei este
obligatorie”.
- art. 363 alin. (1) – participarea procurorului la judecată este obligatorie.
- În ceea ce priveşte participarea inculpatului la judecată, dispoziţiile art. 364 alin. (1) prevăd că
judecata cauzei se desfăşoară în prezenţa inculpatului, aducerea acestuia aflat în detenţie
reprezentând o obligaţie a organelor judiciare.
De la această regulă, sunt prevăzute excepţiile, când judecata se poate desfăşura în lipsa
inculpatului [art. 364 alin. (2)].
- când inculpatul este dispărut
- când inculpatul se sustrage de la judecată
- când inculpatul şi-a schimbat adresa fără a o aduce la cunoştinţa organelor judiciare şi, în urma
verificărilor efectuate, nu i se cunoaşte noua adresă,
precum şi
- art. 364 alin. (3)
- când deşi legal citat, lipseşte în mod nejustificat de la judecarea cauzei
- dar şi în situaţia prevăzută de art. 364 alin. (4)
- când inculpatul, inclusiv în cazul în care este privat de libertate, poate cere în scris, să fie
judecat în lipsă, fiind reprezentat de avocatul său ales sau din oficiu, pe tot parcursul judecăţii.

6. Când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era
obligatorie, potrivit legii (art. 426 lit. f))
- reprezintă cazuri de asistenţă juridică obligatorie a inculpatului (art. 90 NCPP):
- când inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie sau într-un centru educativ, când
este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă
a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege;
- în cazul în care organul judiciar apreciază că inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea;
- în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.

- Dispoziţiile art. 91 alin. (5) prevăd faptul că dacă la judecarea cauzei avocatul lipseşte şi nu
poate fi înlocuit, atunci când asistenţa juridică este obligatorie, cauza se amână.
Art. 91 alin. (2) teza a II-a prevede că în cursul judecăţii, când asistenţa juridică este obligatorie,
dacă avocatul lipseşte nejustificat la termenul de judecată, nu asigură substituirea sau refuză să
efectueze apărarea, deşi a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, instanţa ia
măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu, care să îl înlocuiască, acordându-i un termen
de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării.

→ Dispoziţiile prevăzute de art. 93 alin. (4) NCPP – referitoare la asistenţa juridică obligatorie a
persoanei vătămate, părţii civile sau a părţii responsabile civilmente NU reprezintă caz de
contestaţie în anulare.
→ În acelaşi timp, încălcarea dispoziţiilor referitoare la asistarea de către avocat a inculpatului,
atunci când asistenţa este obligatorie, se sancţionează cu nulitatea absolută [art. 281 alin. (1) lit.
f)].

Când şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel (art. 426
lit. g))

Publicitatea şedinţei de judecată este o dispoziţie imperativă care, în cazul în care nu este
respectată, se sancţionează, de asemenea, cu sancţiunea nulităţii absolute [art. 281 alin. (1) lit.
c)].

- Dispoziţiile art. 352 – reglementează instituţia publicităţii şedinţei de judecată, precizând în

alin. (1) faptul că
„şedinţa de judecată este publică, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege”.
Teza finală a alin. (1) a art. 352 prevede excepţia de la publicitatea şedinţei de judecată care nu
reprezintă caz de contestaţie în anulare.
- şedinţa desfăşurată în camera de consiliu nu este publică.
- De asemenea – instanţa de judecată poate declara şedinţa nepublică pentru tot cursul judecăţii
sau pentru o anumită parte a judecării cauzei, DACĂ apreciază că judecarea în şedinţă publică ar
putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane,
intereselor minorilor sau ale justiţiei [art. 352 alin. (3)].
- Instanţa poate, de asemenea, să declare şedinţa nepublică la cererea unui martor, dacă prin
audierea sa în şedinţă publică s-ar aduce atingere siguranţei ori demnităţii sau vieţii intime a
acestuia sau a membrilor familiei sale, ori la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a
părţilor, în cazul în care o audiere în public ar pune în pericol confidenţialitatea unor informaţii
[art. 352 alin. (4)].

8. Când instanţa nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă
(art. 426 lit. h))

- Încălcarea acestei dispoziţii reprezintă temei pentru invocarea nulităţii relative [art. 282 NCPP
alin. (1)] – încălcarea acestei dispoziţii determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea
cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin
desfiinţarea actului.
- Audierea inculpatului reprezintă un act de procedură obligatoriu pe parcursul cercetării
judecătoreşti – la judecata în prima instanţă, potrivit art. 376 alin. (3) (Ordinea cercetării
judecătoreşti) dar şi la judecata în apel [art. 420 alin. (4)], când instanţa de apel procedează la
ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond.

→ Nu poate fi invocat, ca şi caz de contestaţie în anulare – neaudierea inculpatului, atunci când

acesta a înţeles să se prevaleze de dreptul de a nu da nicio declaraţie – dreptul la tăcere (art. 83
lit. a) – în cursul procesului penal inculpatul are dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul
procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio
consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de
probă împotriva sa).

9. Când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă (art.
426 lit. i))

- Acest caz de contestaţie în anulare se bazează pe încălcarea autorităţii de lucru judecat a

hotărârii penale definitive.
Potrivit art. 6 NCPP – Nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei
infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă
cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub o altă încadrare juridică – NE BIS IN IDEM.

Autoritatea de lucru judecat presupune:

- identitate de obiect – infracţiune
- identitate de persoană – făptuitor

În acelaşi timp, autoritatea de lucru judecat (NE BIS IN IDEM) reprezintă unul din cazurile care
împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale reglementate de art. 16 alin. (1) lit. i)
– există autoritate de lucru judecat.

→ Cazurile de contestaţie în anulare prevăzute în conţinutul art. 426 lit. b) c), d), e), f), g), h) pot
fi invocate atât pentru (împotriva)
- hotărârilor penale rămase definitive în prima instanţă
cât şi
- hotărârilor penale pronunţate de instanţa de apel – şi care au rămas definitive.

→ Cazul de la litera a) a art. 426 poate face obiectul contestaţiei în anulare numai pentru
judecata în apel.

● Cererea de contestaţie în anulare

Titulari
- Sunt titulari ai contestaţiei în anulare
- părţile (inculpat, partea civilă, partea responsabilă civilmente)
- persoana vătămată
- procurorul

→ Cererea de contestaţie în anulare trebuie să fie:

- scrisă
- motivată

Trebuie să cuprindă
- numele şi prenumele contestatorului
- adresa celui care contestă
- hotărârea atacată
- cazul de contestaţie invocat
- numărul dosarului şi instanţa care a pronunţat hotărârea
- probele care susţin cazul de contestaţie invocat
Contestaţia în anulare poate fi introdusă de părţi – care au deţinut calitatea de apelant sau de
intimat, pentru cazul prevăzut în art. 426 lit. a)
- de procuror şi inculpat – când se invocă unul din cazurile prevăzute la art. 426 – literele b), c),
e), f), h) şi i);
- de procuror, persoana vătămată şi oricare dintre părţi – când se invocă unul din cazurile
prevăzute de art. 426 lit. c), d), e) şi g).

● Poate fi făcută
- personal
- avocat – cu mandat special
- reprezentant legal

● Termenul de introducere a contestaţiei în anulare curge diferit (art. 428 NCPP).

- Pentru cazul prevăzut de art. 426 lit. b) termenul de introducere a contestaţiei în anulare – este
derogatoriu de la termenul general.

● Astfel – pentru cazul când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză
de încetare a procesului penal, contestaţia în anulare poate fi introdusă oricând.

Termenul general – reglementat de art. 426 alin. (6)

- contestaţia poate fi introdusă în 10 zile de la data când persoana împotriva căreia se face
executarea a luat cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere.

● Instanţa competentă

- Cererea de contestaţie în anulare se depune, potrivit art. 429 alin. (1)

- la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere pentru cazurile de contestaţie
prevăzute la literele a) – h) art. 426 (prima instanţă sau instanţa de apel);
- la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre – pentru cazul prevăzut la art. 426 lit. i)
când se invocă autoritatea de lucru judecat.
- Dispoziţiile reglementate de art. 430 prevăd faptul că instanţa sesizată cu cererea de contestaţie
în anulare are posibilitatea să suspende executarea hotărârii a cărei anulare este cerută.
- Suspendarea executării hotărârii poate interveni până la momentul soluţionării contestaţiei.
- Instanţa poate suspenda executarea hotărârii DOAR după ce procurorul a pus concluzii, în
şedinţă, fără participarea părţilor sau a persoanei vătămate.
- Suspendarea executării hotărârii atacate este dispusă prin încheiere.
- Suspendarea poate fi dispusă la cererea contestatorului sau din oficiu.

I. ... al contestaţiei în anulare

Admiterea în principiu
- Admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se realizează [alin. (1)]:
- în camera de consiliu (şedinţă nepublică);
- fără participarea părţilor;
- cu participarea obligatorie a procurorului;
- în şedinţă necontradictorie.
Instanţa a cărei hotărâre este atacată verifică următoarele:
DACĂ
- cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege (10 zile de la data
când persoana împotriva căreia se face executarea a luat cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare
se cere);
- motivul de contestaţie este prevăzut de lege
- contestatorul are calitatea procesuală pentru a putea introduce cererea de contestaţie în anulare;
- cererea de contestaţie în anulare este îndreptată împotriva unei hotărâri penale definitive;
- sunt depuse probe în susţinerea contestaţiei.
Constatând că toate aceste condiţii sunt îndeplinite în mod cumulativ, potrivit art. 431 alin. (2)
teza finală, instanţa:
● – admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate;
- Admiterea contestaţiei se face prin încheiere motivată (definitivă).

→ După admiterea contestaţiei, instanţa, poate (potrivit art. 430) dispune suspendarea executării
hotărârii, până la soluţionarea contestaţiei.

● – respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare.

- Respingerea contestaţiei se face prin decizie definitivă sau sentinţă definitivă.

→ Sentinţă → când hotărârea a rămas definitivă la prima instanţă.

- Decizie → când hotărârea a rămas definitivă la instanţa de apel.

Potrivit Deciziei nr. 542/2012 – publicată în M. Of. nr. 707/21 septembrie 2015, Curtea
Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat neconstituţionalitatea
dispoziţiilor art. 431 alin. (1) potrivit cu care „instanţa examinează admisibilitatea în principiu a
contestaţiei în anulare, în camera de consiliu «fără citarea părţilor»”.
- Ca atare, potrivit Deciziei nr. 524/2015 – la admisibilitatea în principiu a contestaţiei în
anulare, procedura la care participă procurorul în mod obligatoriu, trebuie citate părţile şi
persoana vătămată, pentru a se da curs echitabilităţii procesului penal – drept consacrat prin
dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României.
- Participarea procurorului la procedura admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare – a
fost introdusă prin Decizia nr. 3/205 a Î.C.C.J. – care a admis recursul în interesul legii şi în
interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 431 alin. (1) NCPP, a stabilit că la
admisibilitate în principiu participă în mod obligatoriu procurorul.

II. ... al contestaţiei în anulare

Procedura de judecare

- După admiterea în principiu, contestaţia în anulare parcurge următorii paşi:

- Contestaţia se judecă la termenul fixat.
- Şedinţa de judecată este publică.
- Şedinţa de judecată se desfăşoară sub auspiciile contradictorialităţii.
- Instanţa dispune citarea părţilor interesate – (a intimaţilor) dar şi a celui care a formulat
contestaţia (contestatorului).
- Părţile şi procurorul sunt ascultaţi de instanţă.
- Participarea procurorului la judecarea contestaţiei în anulare este obligatorie.
- Inculpatul aflat în stare de deţinere participă obligatoriu la judecarea (Asistenţa juridică este
obligatorie în acest caz) contestaţiei în anulare [alin. (3) art. 432].

→ Instanţa de judecată – ascultând părţile şi concluziile procurorului în legătură cu cererea de

contestaţie în anulare – DACĂ găseşte cererea de contestaţie întemeiată:
- admite cererea de contestaţie în anulare
- desfiinţează prin decizie definitivă hotărârea a cărei anulare se cere
şi
procedează fie
- de îndată
- acordând un termen
după caz la
- rejudecarea apelului
sau la
- rejudecarea cauzei după desfiinţare.

→ Propriu-zis acesta este momentul când se revine la etapa în care hotărârea a rămas definitivă,
procedându-se la judecata pe fond a cauzei.

→ Instanţa de judecată poate pronunţa o soluţie din cele prevăzute de art. 396 NCPP, DAR nu
poate încălca principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac.

- Prin dispoziţiile art. 432 alin. (2) se prevede că DACĂ:

- prin contestaţie se invocă autoritatea de lucru judecat, procedura de judecare a contestaţiei se
realizează:
- în şedinţă publică
- cu respectarea principiului contradictorialităţii
- participarea obligatorie a procurorului
- cu citarea părţilor interesate în cauza
În care s-a pronunţat ULTIMA hotărâre.

- Instanţa deliberând după ascultarea părţilor şi

- concluziile procurorului
- ADMITE contestaţia
- DESFIINŢEAZĂ ultima hotărâre sau acea parte din ultima hotărâre cu privire la care există
autoritate de lucru judecat.
- Instanţa desfiinţează ultima hotărâre sau partea din hotărâre cu privire la care există autoritate
de lucru judecat prin:
- decizie
sau
- sentinţă

- Instanţa pronunţă o DECIZIE

DACĂ hotărârea desfiinţată a rămas definitivă la instanţa de apel.
- Instanţa pronunţă o SENTINŢĂ
DACĂ hotărârea desfiinţată a rămas definitivă la prima instanţă.
- Art. 432 alin. (4) prevede că:
- sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului;
- decizia dată în apel este definitivă.
REVIZUIREA

- „R” – este o cale extraordinară de atac ce are menirea de a îndrepta erorile de judecată cu
privire la faptă, apărute ca urmare a necunoaşterii situaţiei faptice la momentul soluţionării
cauzei.
- Este o cale de atac de retractare în sensul că prin cererea de revizuire nu se urmăreşte să se
sancţioneze hotărârea ce se atacă, ci se invocă situaţii faptice noi, care nu au fost cunoscute la
momentul soluţionării cauzei şi care, dacă ar fi fost cunoscute, ar fi condus la pronunţarea unei
alte soluţii.
- „R” vizează hotărâri penale definitive, atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura
civilă.

→ Revizuirea poate fi folosită ca şi cale extraordinară de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti

definitive care conţin erori materiale, hotărâri prin care a fost soluţionat fondul cauzei, atât în
ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă.

Deci, „R” se foloseşte împotriva hotărârilor penale care au dobândit autoritatea de lucru judecat.
Potrivit art. 452 NCPP alin. (1) hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii atât cu
privire la latura penală cât şi cu privire la latura civilă.
Deci, pot fi supuse revizuirii:
- hotărâri judecătoreşti în care se soluţionează o acţiune (latură) penală:
- de condamnare
- de renunţare la aplicarea pedepsei
- de amânare a aplicării pedepsei
- de achitare
- de încetare a procesului penal
- hotărâri judecătoreşti definitive,
dar numai în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei vor putea fi supuse revizuirii potrivit
dispoziţiilor codului de procedură civilă şi numai în faţa unei instanţe civile.

→ - Hotărârile penale definitive sunt supuse revizuirii pe latură penală potrivit dispoziţiilor
NCPP.
- Hotărârile penale definitive sunt supuse revizuirii pe latura civilă potrivit dispoziţiilor NCPC
[art. 509 NCPC şi 453 alin. (2)].
- Hotărârile penale definitive sunt supuse revizuirii atât pe latură penală cât şi pe latură civilă
potrivit dispoziţiilor NCPP.

Pot fi supuse revizuirii:

- atât hotărârile penale definitive (sentinţele) care au rezolvat fondul cauzei în prima instanţă →
sentinţa rămâne definitivă prin neapelare;
- cât şi hotărârile penale definitive (deciziile) care au rezolvat fondul cauzei în urma admiterii
căii ordinare de atac a apelului şi a rejudecării cauzei → decizia.
Art. 452 alin. (2) prevede dispoziţia potrivit căreia
- dacă în hotărârea penală definitivă sunt vizate mai multe infracţiuni sau mai multe persoane,
revizuirea poate fi cerută separat.
- pentru oricare dintre fapte sau dintre făptuitori
NU pot fi supuse „R” următoarele hotărâri:
- încheierile pronunţate de judecătorul de cameră preliminară;
- sentinţele de dezînvestire – ex.:
- cele privind reabilitarea,
- cele privind strămutarea
- hotărârea prin care se soluţionează o cerere de contopire a pedepselor pentru infracţiuni
concurente;
- hotărârea definitivă prin care se soluţionează cererea de întrerupere a executării pedepsei;
- hotărârile de respingere a apelului, sau de admitere a apelului şi trimiterea cauzei spre
rejudecare;
etc.

● Cazurile de revizuire

- Revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive cu privire la latura penală poate fi cerută când
[art. 453 alin. (1)]:
a) S-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care
dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză;

→ Potrivit art. 97 alin. (1) – „constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea
existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la
cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea
adevărului în procesul penal”.

- Probele descoperite NU trebuie să fi fost cunoscute la momentul soluţionării cauzei →

necunoaşterea existenţei probelor NU poate fi imputabilă niciunui participant la procesul penal
(titular al revizuirii sau instanţa).

→ Titularul „R” poartă denumirea de REVIZUIENT.

- Probele noi descoperite să poată conduce la dovedirea netemeiniciei hotărârii pronunţate şi la

pronunţarea unei hotărâri total opuse celei ce a fost supusă revizuirii.

→ Potrivit art. 453 alin. (3) acest caz de revizuire poate fi invocat numai în favoarea
- persoanei condamnate;
- persoanei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei;
- persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei.
b) Hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert
sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în
cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată;

Condiţii:

→ Declaraţia martorului, opinia expertului sau situaţia învederată de interpret trebuie să aibă un
rol determinant şi să influenţeze soluţia pronunţată în cauză.

- În acelaşi timp, mărturia mincinoasă săvârşită în cauză trebuie să fie dovedită prin hotărâre
judecătorească definitivă prin care instanţa s-a pronunţat asupra fondului cauzei constatând
existenţa faptelor şi săvârşirea lor de martor, expert sau interpret [art. 454 alin. (1) NCPP].
- În ipoteza în care dovada săvârşirii mărturiei mincinoase nu poate fi făcută printr-o hotărâre
judecătorească definitivă, din cauza existenţei unei cauze care împiedică punerea în mişcare sau
exercitarea acţiunii penale, proba acestui caz de revizuire se poate face în procedura de revizuire,
prin orice mijloc de probă [art. 454 alin. (2)].
c) Un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în
cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în
cauză;
Condiţii pentru invocarea acestui caz:
- Existenţa unui înscris fals;
- Înscrisul trebuie să fie declarat fals în timpul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii.
- Înscrisul declarat fals să fi reprezentat împrejurarea care a influenţat soluţia pronunţată în
cauză.
- Înscrisul declarat fals trebuie să fi condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice
[art. 453 alin. (4) teza a II-a].
- Înscrisul fals trebuie dovedit potrivit art. 454 alin. (1), prin hotărâre judecătorească definitivă
prin care instanţa s-a pronunţat asupra fondului cauzei constatând existenţa falsului sau prin orice
mijloc de probă, în procedura de revizuire, în ipoteza în care dovada falsului nu se poate face
prin hotărâre judecătorească definitivă, datorită existenţei unei cauze care împiedică punerea în
mişcare sau exercitarea acţiunii penale [art. 454 alin. (1)].

d) Un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de

urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare
care a influenţat soluţia pronunţată în cauză;
Condiţii:
- un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire
penală să fi comis o infracţiune;
- infracţiunea comisă să aibă legătură cu cauza a cărei revizuire se cere;
- infracţiunea săvârşită să fi influenţat soluţia pronunţată în cauză;
- hotărârea pronunţată în cauză să fie netemeinică sau nelegală;
- potrivit art. 454 alin. (1) dovada săvârşirii infracţiunii trebuie făcută prin hotărâre
judecătorească definitivă prin care instanţa s-a pronunţat asupra fondului cauzei constatând
existenţa faptelor şi săvârşirea lor de respectivele persoane
sau
prin orice mijloc de probă în procedura de revizuire atunci când nu a putut fi făcută prin hotărâre
judecătorească definitivă datorită existenţei unei cauze care împiedică punerea în mişcare sau
exercitarea acţiunii penale [art. 454 alin. (1) şi (2)].

e) Când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia [art. 453 alin. (1)
lit. e)].
- Poate fi invocat acest caz de „R” în următoarele condiţii:
- să existe două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive;
- hotărârile judecătoreşti definitive să nu se poată concilia;
- hotărârile judecătoreşti definitive în discuţie să fi soluţionat fondul cauzei;
Art. 453 alin. (5) prevede că în situaţia când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive
nu se pot consilia, toate hotărârile inconciliabile sunt supuse revizuirii.

→ Hotărârile inconciliabile – sunt hotărârile care se exclud reciproc.

f) Hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituţională după ce

hotărârea a devenit definitivă, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale
continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
Condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se putea invoca acest caz de „R” sunt următoarele:
- hotărârea penală definitivă să se fi întemeiat pe o prevedere legală declarată neconstituţională;
- neconstituţionalitatea respectivei prevederi legale să fi intervenit după ce hotărârea penală a
rămas definitivă;
- consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă;
- consecinţele nu pot fi îndreptate decât prin revizuire.
Acest caz constituie motiv de revizuire DACĂ a condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale sau
netemeinice [art. 453 alin. (4) teza a II-a].
Dispoziţiile art. 453 alin. (3) NCPP prevăd că acest caz poate fi invocat ca motiv de revizuire
NUMAI în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la
aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei [art. 453 alin. (3) NCPP].
Un asemenea caz analizat constituie motiv de revizuire dacă a dus la pronunţarea unei hotărâri
nelegale sau netemeinice [art. 453 alin. (4) teza a II-a].
De asemenea poate fi invocat ca motiv de revizuire NUMAI în favoarea persoanei condamnate
sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării
pedepsei şi cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) – atunci când s-au descoperit fapte sau
împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii
pronunţate în cauză [art. 45 alin. (3)].

● Persoanele care pot cere revizuirea – Titularii

Potrivit art. 455 – pot cere revizuirea:

● părţile din cadrul procesului penal, fiecare în limita calităţii procesuale – astfel:
- inculpatul – poate cere revizuirea atât în ceea ce priveşte latura penală cât şi latura civilă a
cauzei;
- partea civilă – pe latura civilă a cauzei, iar dacă are şi calitatea de persoană vătămată şi în latura
penală a cauzei;
- partea responsabilă civilmente – numai în latura civilă a cauzei.
Oricare dintre părţile enumerate pot cere revizuirea personal sau prin intermediul unui mandatar
– cu mandat special.

● un membru de familie al condamnatului, chiar şi după moartea acestuia, numai dacă cererea
este formulată în favoarea condamnatului;
- potrivit art. 177 NCP – intră în categoria membrilor de familie:
● ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin
adopţie, potrivit legii, astfel de rude;
● soţul;
● persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, sau dintre părinţi şi copii, în
cazul convieţuirii;
● dispoziţiile referitoare la ascendenţa şi descendenţa, se aplică, în caz de adopţie, şi persoanei
adoptate ori descendenţilor acesteia în raport cu rudele fireşti.

→ Pentru acest caz cererea de revizuire poate fi făcută DOAR în favoarea condamnatului.

- Şi pentru această categorie de titulari cererea de revizuire poate fi formulată → personal

sau
prin intermediul mandatului special al mandatarului.

→ Considerăm că reprezentanţii acestei categorii de titulari pot formula cerere de revizuire în

ambele laturi ale procesului penal.

● Art. 455 alin. (2) prevede ca titular al revizuirii şi:

- procurorul → care poate cere revizuirea laturii penale a cauzei din oficiu.

→ În calitatea pe care o are, ca reprezentant al Ministerului Public, procurorul – poate cere

revizuirea atât în favoarea cât şi în defavoarea condamnatului, cu excepţia cazurilor prevăzute la
art. 453 alin. (1) lit. a) şi f) care pot fi invocate ca motive de revizuire NUMAI în favoarea
condamnatului.

● Cererea de revizuire şi termenul de introducere a cererii

● Cererea de revizuire trebuie:

să se formuleze:
- în scris;
- să fie motivată, cu arătarea cazului de revizuire pe care se întemeiază şi a mijloacelor de probă
care stau la baza dovedirii acestuia;
- trebuie să fie însoţită de copii de pe înscrisurile de care cel ce a formulat cererea de revizuire
înţelege să se folosească;
- copiile însoţitoare trebuie să fie certificate conform cu originalul înscrisului care a stat la bază;
- în ipoteza în care înscrisurile sunt redactate într-o limbă străină, ele vor însoţi cererea de
revizuire în traducere efectuată de un traducător autorizat;
- în ipoteza în care cererea de revizuire nu îndeplineşte condiţiile prevăzute anterior, instanţa
pune în vedere revizuantului să o completeze într-un termen pe care instanţa îl stabileşte, sub
sancţiunea prevăzută la art. 459 alin. (5) respingerii cererii de revizuire ca inadmisibilă.
- Cererea de revizuire se adresează instanţei care a judecat cauza în primă instanţă.

→ În ipoteza în care cererea de revizuire se adresează procurorului, aceasta este trimisă pe cale
administrativă instanţei competente, în speţă instanţa care a judecat cauza în prima instanţă.

● În ceea ce priveşte termenul de introducere a cererii de revizuire, acesta este diferit.

A. Aşadar,
● cererea de revizuire în favoarea condamnatului
- se poate face oricând,
♦ chiar după ce pedeapsa a fost executată sau considerată executată ori
♦ după moartea condamnatului.
Excepţia de la această dispoziţie o reprezintă cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f):
- hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituţională după ce
hotărârea a devenit definitivă, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale
continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate, caz
pentru care, cererea de revizuire poate fi formulată în termen de un an de la data publicării
deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I [art. 457 alin. (1)
NCPP].

→ Cererea de revizuire în favoarea condamnatului – se formulează oricând DACĂ temeiurile ce

au stat la baza cererii sunt dintre cele enumerate la art. 453 alin. (1) lit. a) – e).

- În acelaşi timp, revizuirea poate fi cerută oricând DACĂ faţă de condamnat s-a pronunţat o
soluţie de:
- condamnare [art. 396 alin. (1) lit. a)];
- amânarea aplicării pedepsei (art. 83 – 90 NCP);
- renunţarea la aplicarea pedepsei (art. 80 – 83 NCP).

B. Cererea de revizuire – în defavoarea condamnatului

- a celui achitat
sau
- a celui faţă de care s-a încetat procesul penal se poate face în termen de 3 luni, termen care
curge astfel:
● în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b), c), d) NCPP, când nu sunt constatate prin
hotărâre definitivă, termenul de 3 luni curge de la data când faptele sau împrejurările au fost
cunoscute de persoana care face cererea
sau
de la data când persoana care face cererea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care
constatarea infracţiunii nu se poate face printr-o hotărâre penală, DAR nu mai târziu de 3 ani de
la data producerii acestora.
● în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b), c), d), DACĂ sunt constatate prin hotărâre
definitivă, termenul de 3 luni curge de la data când hotărârea a fost cunoscută de revizuient,
DAR nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale;
● în cazul în care două sau mai multe hotărâri nu se pot concilia [art. 453 alin. (1) lit. e)] –
termenul de 3 luni curge de la data când hotărârile ce nu se conciliază au fost cunoscute de
persoana care face cererea.

→ Termenul de 3 luni şi curgerea lui se aplică şi în cazul în care procurorul se sesizează din
oficiu.

● Nu se poate face revizuirea în defavoarea inculpatului, în situaţia în care a intervenit o cauză

care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal [art. 457
alin. (4) NCPP].
- ex.: - art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a – a intervenit decesul inculpatului;
- lit f) teza a II-a – a intervenit prescripţia;
- lit. f) teza a III-a – s-a dispus radierea inculpatului persoană juridică.

● Procedura de judecată a revizuirii

- Art. 458 NCPP – prevede că este competentă să judece cererea de revizuire, instanţa care a
judecat cauza în primă instanţă.
Teza a II-a a art. 458 stipulează faptul că, atunci când temeiul cererii de revizuire constă în
existenţa unor hotărâri care nu pot fi conciliate, instanţa competentă va fi stabilită potrivit
dispoziţiilor art. 44 NCPP – referitoare la competenţa în caz de reunire a cauzelor.

Astfel

- Competenţa va reveni instanţei mai întâi sesizate în situaţia în care instanţele ale căror hotărâri
nu se pot concilia sunt instanţe de grad egal [art. 44 alin. (1) teza I].

● Competenţa va reveni instanţei superioare în grad – în ipoteza în care hotărârile ce nu pot fi

conciliate au fost pronunţate de instanţe de grad diferit [art. 44 alin. (1) teza a II-a].
● Competenţa de judecată revine instanţei civile atunci când hotărârile ce nu pot fi conciliate au
fost pronunţate de o instanţă civilă, iar alta de o instanţă militară [art. 44 alin. (4) NCPP].
În ipoteza în care instanţa militară este superioară în grad, competenţa revine instanţei civile
echivalente în grad.

● Admiterea în principiu a cererii de revizuire

- Primind cererea de revizuire preşedintele instanţei:
- fixează termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a cererii;
- dispune ataşarea dosarului cauzei;
- dispune citarea părţilor [art. 459 alin. (2) NCPP].

Decizia nr. 506/2015 – publicată în M. Of. nr. 539/20 iulie 2015 – Curtea Constituţională admite
excepţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. 459 alin. (2) potrivit cu care
„admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, fără citarea părţilor” este
neconstituţională, întrucât se încalcă principiul egalităţii armelor care reprezintă o componentă a
dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie.
Aşadar, dând curs dispoziţiilor deciziei Curţii Constituţionale preşedintele dispune citarea
părţilor pentru momentul judecării admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire.

→ Completul de judecată care judecă admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire va avea

aceeaşi compunere – ca număr de judecători – cu completul de judecată ce a judecat cauza în
fond.

→ La repartizarea aleatorie a dosarului, se au în vedere dispoziţiile referitoare la

incompatibilitatea judecătorului – art. 64 alin. (3) – potrivit căruia „Judecătorul care a participat
la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau
la rejudecarea cauzei după desfiinţarea ori casarea hotărârii”.

→ Preşedintele instanţei asigură asistenţa juridică, iar dacă inculpatul este deţinut se asigură un
apărător din oficiu.

- Considerăm că şi participarea procurorului este obligatorie, potrivit art. 363 alin. (3) „în cursul
judecăţii, procurorul formulează cereri, ridică excepţii şi pune concluzii. Cererile şi concluziile
procurorului trebuie să fie motivate”, cu atât mai mult cu cât Curtea Constituţională consideră că
admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire trebuie să se facă cu participarea părţilor, iar
textul de lege [art. 459 alin. (2)] nu face nicio precizare legată de participarea procurorului.

● În această etapă a admiterii în principiu, instanţa examinează următoarele aspecte:

● – dacă cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) şi (3), deci, dacă
îndeplineşte condiţiile de fond şi de formă:
- este făcută în scris;
- este motivată;
- este indicat cazul de revizuire care stă la baza cererii;
- sunt indicate mijloacele de probă care ajută la dovedirea cazului;
- sunt anexate copii de pe înscrisurile de care revizuientul înţelege să se folosească în proces;
- copiile de pe înscrisuri sunt certificate pentru conformitate cu originalul.
[art. 459 alin. (3) lit. b)]

● – dacă cererea a fost formulată în termen → în cazul în care termenul a fost depăşit (cel
prevăzut la art. 457), cererea de revizuire este respinsă ca inadmisibilă.
[art. 459 alin. (3) lit. a)]

● – dacă titularul cererii se numără printre persoanele prevăzute la art. 455 NCPP
- părţi
- membru de familie (substituit procesual)

- nerespectarea condiţiei referitoare la titularul cererii de revizuire este sancţionată cu

respingerea cererii ca inadmisibilă.
● – dacă au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale – cele
prevăzute de art. 453 (cazurile de revizuire) – art. 459 alin. (3) lit. c).

● – dacă faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate
într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv [art. 459 alin. (3) lit. d)].

→ Legea interzice admisibilitatea unei cereri de revizuire care să se bazeze pe fapte şi mijloace
de probă identice cu cele ce au stat la baza unei cereri de revizuire anterioare ce a fost judecată
definitiv.

→ Poate fi admisă în principiu o cerere de revizuire care se bazează pe acelaşi „temei legal” –
caz de revizuire – dar care este susţinut de alte fapte şi mijloace de probă decât cele invocate în
cererea de revizuire anterioară.

● dacă → faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod
evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea [art. 459 alin. (3) lit. e)].

Evidenţa trebuie să fie apreciată de instanţă prin coroborarea faptelor şi a mijloacelor de probă
care susţin cazul de revizuire.

● – dacă persoana care a formulat cererea s-a conformat cerinţelor instanţa dispune prin art. 456
alin. (4) – de completare a cererii de revizuire în termenul stabilit de instanţă sub sancţiunea
inadmisibilităţii acesteia [art. 459 alin. (5)].

● Soluţiile instanţei la admiterea în principiu

- Analizând îndeplinirea condiţiilor enumerate mai sus, instanţa poate dispune una dintre soluţiile
prevăzute în art. 459 alin. (4) şi (5) NCPP.

A. Admiterea în principiu a cererii de revizuire – prin încheiere DACĂ sunt îndeplinite condiţiile
pe care le-am enumerat.

- Încheierea prin care se admite în principiu cererea de revizuire este definitivă [art. 459 alin. (7)
teza I].

Potrivit art. 460 alin. (1) – măsuri care pot fi luate odată cu sau ulterior admiterii în principiu –
odată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire sau ulterior acesteia, instanţa poate
suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii supuse revizuirii şi poate dispune
respectarea de către condamnat a unora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2) –
„Conţinutul controlului judiciar”.

→ Din formularea art. 460 alin. (2) rezultă că instanţa se pronunţă prin încheiere separată în
legătură cu suspendarea executării hotărârii supuse revizuirii, întrucât prevederile alin. (2) sunt în
sensul că:
- încheierea prin care s-a dispus suspendarea hotărârii supuse revizuirii poate fi atacată cu
contestaţie
- de procuror
sau
- de persoana interesată.

Contestaţie depusă în termen

- de 48 de ore de la pronunţare pentru cei prezenţi.
- 48 de ore de la comunicare pentri cei lipsă.
În cazul în care procurorul este titularul contestaţiei, aceasta este suspensivă de executare –
aplicându-se dispoziţiile art. 597 alin. (2) – (5) NCPP – care reglementează procedura la instanţa
de executare. În acest sens:
- condamnatul aflat în stare de deţinere sau internat într-un centru educativ este adus la judecată;
- procurorul participă obligatoriu la desfăşurarea judecăţii;
- după ascultarea procurorului şi a părţilor, instanţa se pronunţă prin sentinţă;
- dispoziţiile generale referitoare la judecată – cuprinse în titlul III al părţii speciale – care nu
sunt contrare dispoziţiilor privind executarea hotărârilor penale – titlul V cap. IV – dispoziţii
comune – se aplică deopotrivă.

În ipoteza suspendării executorii hotărârii supuse revizuirii şi a dispunerii unora dintre obligaţiile
care intră în conţinutul măsurii preventive restrictive de libertate a controlului judiciar [art. 215
alin. (1) şi (2) NCPP] – dacă persoana condamnată NU respectă obligaţiile impuse prin
încheiere, instanţa
- din oficiu
sau
- la cererea procurorului
→ poate să DISPUNĂ
- revocarea măsurii suspendării
şi
- reluarea executării pedepsei

- Dacă admisibilitatea în principiu a avut ca temei al admiterii cererii cazul prevăzut la art. 453
alin. (1) lit. e) „când două sau mai multe hotărâri nu se pot concilia, cauzele ale căror hotărâri au
fost pronunţate, se reunesc în vederea rejudecării, potrivit dispoziţiilor referitoare la reunirea
cauzelor” şi la „competenţa în caz de reunire a cauzelor” (art. 43 şi 44 NCPP) [art. 460 alin. (4)
NCPP].

B. Respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă, prin sentinţă [art. 459 alin. (5) NCPP].

În această situaţie, sentinţa prin care s-a respins cererea de revizuire DUPĂ analiza admiterii în
principiu, este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea la care se referă revizuirea [art. 459
alin. (7) teza a II-a NCPP].

→ Admiterea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fiind o şedinţă

nepublică.

Potrivit art. 459 alin. (6) dacă cererea de revizuire a fost făcută pentru
- un condamnat decedat
sau
- când condamnatul (revizuientul) care a făcut cererea ori în favoarea căruia s-a făcut revizuirea a
decedat după introducerea cererii,
- procedura de revizuire îşi urmează cursul [prin excepţie de la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f)]
chiar dacă decesul condamnatului este un caz care împiedică exercitarea acţiunii penale.
În cazul admiterii în principiu a cererii de revizuire şi a dispunerii rejudecării cauzei, instanţa
procedează la rejudecarea cauzei, făcând abstracţie de decesul condamnatului, hotărând potrivit
dispoziţiilor art. 16 NCPP, în sensul existenţei vreunui temei care să permită pronunţarea unei
hotărâri de achitare.

● Rejudecarea şi soluţiile după rejudecare

1. Rejudecarea după admiterea în principiu

Regulă – După admiterea în principiu a cererii de revizuire, rejudecarea cauzei se face după
aceleaşi reguli de procedură care guvernează desfăşurarea judecăţii în primă instanţă [art. 461
alin. (1) NCPP].

→ Rejudecarea cauzei reprezintă cel de-al doilea moment în procedura de revizuire, după
admiterea în principiu a cererii de revizuire, care este considerat primul moment.

Aşadar, rejudecarea se desfăşoară astfel:

- sunt citate părţile sau subiecţii procesuali principali;
- procurorul participă în mod obligatoriu la rejudecarea cauzei;
- condamnatul (revizuientul) este adus în mod obligatoriu la judecată, atunci când se află în stare
de deţinere (ca şi excepţie – sunt dispoziţiile art. 363 alin. (4) NCPP – când inculpatul, inclusiv
în cazul în care este privat de libertate, poate cere, în scris, să fie judecat în lipsă, fiind
reprezentat de avocatul său ales sau din oficiu);
- în acelaşi timp, instanţa se poate prevala de renunţarea la probe (art. 383 NCPP);
- instanţa, dacă apreciază, administrează din nou probele din cursul primei judecăţi [art. 461 alin.
(2) NCPP];
- în acelaşi timp, instanţa se poate prevala de renunţarea la probe (art. 383 NCPP);
- instanţa poate administra probe noi, ce nu au fost cunoscute la momentul judecăţii în primă
instanţă;
- în ipoteza în care instanţa constată că situaţia de fapt nu poate fi stabilită în mod nemijlocit
sau
că situaţia de fapt poate fi stabilită cu foarte mare întârziere
DISPUNE,
cu titlu excepţional că efectuarea actelor necesare – în sensul administrării noilor mijloace de
probă – să se realizeze de către procurorul de la parchetul de pe lângă instanţa ce-i revine
competenţa de rejudecare, într-un interval de timp ce nu poate fi mai mare de 3 luni [art. 461
alin. (3)].
- Dispunerea de către instanţă pentru efectuarea actelor de procuror se face prin încheiere.
- Procurorul este obligat ca după efectuarea cercetărilor, să înainteze instanţei de judecată
întregul material probator, care va sta la baza judecării cauzei [art. 461 alin. (4) NCPP].

→ Instanţa deleagă procurorului efectuarea unor acte de procedură numai din considerente de
timp.

- Pe parcursul cercetării judecătoreşti, în procedura rejudecării cauzei, persoanele prevăzute la

art. 453 alin. (1) lit. b) şi d) – martorul, expertul şi interpretul (lit. b)) care au săvârşit infracţiunea
de mărturie mincinoasă, precum şi judecătorul, procurorul sau persoana care a efectuat acte de
urmărire penală, care a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere (lit. d))
NU pot fi audiate ca martor în cauza supusă revizuirii, DACĂ dovada acestor cazuri de revizuire
s-a făcut prin hotărâre judecătorească [art. 461 alin. (6) NCPP].

2. Soluţiile după rejudecare

- Sunt condiţionate de conţinutul cererii de revizuire

- admiterea cererii
- respingerea cererii

Astfel – Potrivit art. 462 alin. (1) (Admiterea cererii) în ipoteza în care instanţa constată că
cererea de „R” este întemeiată
- admite cererea
- anulează hotărârea, în măsura în care a fost admisă revizuirea (în tot sau în parte), sau hotărârile
care nu se pot concilia
şi
- pronunţă o nouă hotărâre potrivit regulilor de rezolvare a acţiunii penale, civile, a măsurilor
preventive reglementate prin dispoziţiile art. 395 – 399 NCPP.
- În cazul admiterii cererii de revizuire, instanţa se pronunţă prin sentinţă (art. 463 NCPP).
Sentinţa prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de revizuire, după rejudecarea cauzei, se
supune aceleiaşi căi de atac la care se supune şi hotărârea ce este revizuită.

→ Şedinţa de judecată în procedura rejudecării se supune principiilor publicităţii, oralităţii,

contradictorialităţii şi nemijlocirii şedinţei de judecată.

→ Prin intermediul revizuirii se urmăreşte îndreptarea unor erori, de fapt, care s-au produs cu
ocazia judecării în primă instanţă.

- Potrivit art. 462 alin. (2) se manifestă şi un efect extensiv, în aşa fel încât, cu ocazia rejudecării
cauzei, instanţa extinde judecata şi cu privire la părţile care nu au formulat cerere de revizuire,
putând hotărî şi în privinţa lor, cu operarea principiului non reformatio – fără să le poată crea
acestora o situaţie mai grea [art. 462 alin. (2) NCPP].
- Tot în procedura de rejudecare a cauzei, instanţa urmăreşte
- restabilirea situaţiei anterioare, DISPUNÂND, după caz:
- restituirea amenzii plătite şi a bunurilor confiscate;
- restituirea cheltuielilor judiciare pe care cel în favoarea căruia s-a admis revizuirea nu era ţinut
să le suporte [art. 462 alin. (3)].

B. Respingerea cererii de revizuire DACĂ instanţa constată că cererea este neîntemeiată.

→ Respingerea cererii de revizuire intervine după momentul admiterii în principiu a cererii de

revizuire, atunci când, după analizarea cazului de revizuire invocat şi a probelor administrate nu
reiese eroarea care ar trebui înlăturată.

- Respingând cererea de revizuire, instanţa

- obligă revizuientul la plata cheltuielilor judiciare către stat;
- obligă revizuientul la reluarea executării pedepsei, în cazul în care executarea pedepsei a fost
suspendată [art. 462 alin. (4) NCPP].

- Dacă cererea de revizuire a fost respinsă ca inadmisibilă sau ca neîntemeiată, efectul respingerii
se manifestă sub aspectul că o nouă cerere de revizuire bazată pe acelaşi caz de revizuire, şi
aceleaşi probe nu va mai putea fi formulată – fiind inadmisibilă (art. 464 NCPP).

EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR PENALE

Punerea în executare a hotărârilor penale reprezintă momentul final al procesului penal.

Această fază a procesului penal se poziţionează între momentul îndeplinirii primelor
acţiuni de către judecătorul desemnat cu punerea în executare şi momentul demarării
efective a executării pedepsei de către persoana faţă de care s-a pronunţat o hotărâre de
condamnare.

→ Punerea în executare a hotărârilor penale este un moment care ţine de desfăşurarea

procesului penal, şi care cade sub incidenţa normelor procesual penale, pe când executarea
efectivă a pedepsei reprezintă un moment situat în afara procesului penal şi care nu se
desfăşoară potrivit dispoziţiilor legii procesual penale.

- ex.:
- Legea nr. 254/2013 – privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal
precum şi
- Legea nr. 253/2013 – privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor
măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Hotărârile judecătoreşti ajung să fie puse în executare, în momentul în care rămân

definitive.

● Potrivit art. 550 NCPP alin. (1) – hotărârile instanţelor penale devin executorii la data
când ele au rămas definitive.

● – În ipoteza în care hotărârile nu sunt definitive, ele sunt executorii în momentul în care
legea prevede acest lucru.

● Hotărârile penale definitive au autoritate de lucru judecat – sunt investite cu autoritatea

de lucru judecat prin efectul legii.
- Prin autoritatea de lucru judecat se înţelege → soluţia ce rezultă – concretizată printr-o
hotărâre – în urma soluţionării cauzei cu care instanţa a fost învestită.
- Hotărârea penală definitivă – reprezintă adevărul judiciar în cauza dedusă judecăţii.
- Ea are autoritate de lucru judecat, nemaifiind posibil un nou proces penal împotriva
aceleiaşi persoane şi cu privire la aceeaşi faptă.

→ Este expresia principiului fundamental al procesului penal reglementat prin dispoziţiile

art. 6 NCPP – „Ne bis in idem” – potrivit căruia nicio persoană nu poate fi urmărită sau
judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat
anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare
juridică.
- Deci, pentru a putea spune că o hotărâre este învestită cu autoritate de lucru judecat e
necesar:
- să existe o hotărâre penală definitivă;
- să existe identitate de persoană (identitatea se stabileşte între persoana faţă de care s-a
pronunţat o hotărâre penală definitivă şi persoana ce ar trebui supusă urmăririi sau
judecării pentru aceeaşi faptă);
- să existe identitate de obiect – între fapta judecată şi pentru care s-a pronunţat o hotărâre
penală definitivă şi fapta ce ar urma să fie urmărită şi imputată aceleiaşi persoane.
- Autoritatea lucrului judecat produce două efecte:
1. pozitiv
2. negativ
- Efectul pozitiv – se concretizează în punerea în executare a dispoziţiilor cuprinse în
hotărâre.
- Efectul negativ – „Ne bis in idem” – art. 6 NCPP – imposibilitatea desfăşurării unui nou
proces penal pentru identitate de persoană şi de faptă.

→ Ne bis in idem – intră şi în conţinutul cazurilor care împiedică punerea în mişcare şi

exercitarea acţiunii penale – prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. i) NCPP:

● Rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe

- Hotărârile instanţei penale devin executorii la data când au rămas definitive [art. 550 alin.
(1)].
- Hotărârile nedefinitive sunt executorii atunci când legea dispune aceasta [art. 550 alin.
(2)].
- Dacă pentru primul caz – există dispoziţii exprese în acest titlu, în conţinutul art. 551
NCPP, pentru cel de-al doilea – avem dispoziţii prevăzute în alte instituţii.
- ex.:
- art. 204 alin. (3) – „contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea
sau prelungirea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a
acesteia nu este suspensivă de executare”.
→ Hotărârile nedefinitive → care se referă la fondul cauzei → sunt hotărârile pentru care
efectul suspensiv al apelului nu se produce.
- Hotărârile nedefinitive → care nu privesc fondul cauzei – sunt hotărârile pentru care
efectul suspensiv al contestaţiei nu se produce.

I. Potrivit dispoziţiilor art. 551 NCPP – hotărârile primei instanţe rămân definitive:
1. la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă contestaţiei sau apelului;
2. la data expirării termenului de apel sau de introducere a contestaţiei:
a) când nu s-a declarat apel sau contestaţie în termen;
b) când apelul sau, după caz, contestaţia declarată a fost retrasă înăuntrul termenului;
3. la data retragerii apelului sau, după caz, a contestaţiei, dacă aceasta s-a produs după
expirarea termenului de apel sau de introducere a contestaţiei;
4. la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestaţia.

II. Potrivit art. 552 alin. (1) – Hotărârile instanţei de apel rămân definitive:
- la data pronunţării acestora, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în
faţa instanţei de apel.

III. Potrivit art. 552 alin. (2) – Hotărârile pronunţate în calea de atac a contestaţiei rămân
definitive:
- la data pronunţării acestora, atunci când contestaţia a fost admisă şi procesul a luat sfârşit
în faţa instanţei care o judecă.

- Din totalitatea subiecţilor care participă la activitatea de punere în executare a hotărârii

penale definitive, singurul organ judiciar învestit cu funcţia judiciară de executare este
instanţa de executare, reglementată de art. 553 NCPP.

● – art. 553 alin. (1) NCPP → hotărârea instanţei penale rămasă definitivă:
- la prima instanţă de judecată
sau
- la instanţa ierarhic superioară
sau
- la instanţa de apel
se pune în executare de către
● prima instanţă de judecată.

● alin. (2) – hotărârile pronunţate în prima instanţă de către Î.C.C.J.

se pun în executare de către:
- Tribunalul Bucureşti
sau
- tribunalul militar.

→ Instanţa de executare primeşte un extras din hotărâre, cu datele necesare pentru punerea
în executare, în ziua pronunţării hotărârii de către instanţa de apel sau, după caz, de către
instanţa ierarhic superioară.

- Acest aspect se produce când instanţa de executare este o instanţă ierarhic inferioară.
- Dispoziţiile art. 553 alin. (1) – (3) au caracter general şi se aplică şi pentru hotărârile
nedefinitive dar executorii, cu excepţia – reglementată de art. 553 alin. (4) – în cazul
hotărârilor privind măsurile de siguranţă, măsurilor asigurătorii şi măsurilor preventive,
care se pun în executare, după caz, de
- judecătorul de drepturi şi libertăţi
sau
- judecătorul de cameră preliminară
sau
- instanţa ce le-a dispus.

- Dacă hotărârea instanţei de apel a fost modificată prin hotărârea Î.C.C.J. – hotărâre
pronunţată în recurs în casaţie, Î.C.C.J.:
- trimite instanţei de executare un extras din hotărâre în ziua pronunţării hotărârii.

→ Instanţa de executare în acest caz este prima instanţă de judecată.

- În cazul punerii în executare a pedepselor şi măsurilor neprivative de libertate

- judecătorul delegat cu executarea din cadrul instanţei de executare

poate delega unele atribuţii.

- judecătorul delegat cu executarea de la instanţa corespunzătoare în grad instanţei de
executare în circumscripţia căreia locuieşte persoana aflată în executare.

→ Deci, punerea în executare a hotărârii definitive se realizează de către instanţa de

executare prin judecătorul delegat cu executarea.

- Art. 554 – prevede că instanţa de executare – poate delega unul sau mai mulţi judecători
pentru punerea în executare a hotărârii.
- Dacă apar incidente la punerea în executare – nelămuriri sau împiedicări la executare,
judecătorul delegat cu executarea sesizează instanţa de executare care procedează – potrivit
unei activităţi de judecată, sub incidenţa dispoziţiilor art. 597 şi 598 NCPP, dar pe calea
contenciosului.
Astfel
- Judecătorul delegat poate sesiza instanţa de executare care procedează astfel:
- preşedintele completului de judecată
- dispune citarea părţilor interesate şi în cazurile de asistenţă juridică obligatorie (art. 90
NCPP) ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu;
- dispune citarea administraţiei penitenciarului în care se execută pedeapsa de către
condamnat, când se judecă acele cazuri de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau a
detenţiunii pe viaţă;
- dispune aducerea la judecată a condamnatului aflat în stare de detenţie sau internat într-un
centru educativ;
- participarea procurorului este obligatorie;
- se pronunţă prin sentinţă după ascultarea concluziilor procurorului şi a părţilor.
Această procedură comună este aplicabilă şi situaţiilor în care competenţa de a soluţiona –
modificarea pedepsei, înlăturarea pedepsei, întreruperea executării pedepsei, liberarea
condiţionată – aparţine instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere şi nu
instanţei de executare.
- Soluţia este comunicată în acest caz, instanţei de executare.
- Împotriva hotărârilor pronunţate în prima instanţă în materia executării se poate folosi
calea de atac a contestaţiei, în termen de 3 zile de la comunicare.
- Contestaţia se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară
- în şedinţă publică
- cu citarea persoanei condamnate
- în prezenţa condamnatului adus la judecată, atunci când se află în stare de detenţie sau
internat într-un centru educativ
- cu participarea obligatorie a procurorului.
Hotărârea prin care instanţa soluţionează contestaţia este DECIZIA → şi este definitivă.

→ Dispoziţiile care reglementează instituţia Judecăţii – titlul III al părţii speciale sunt
aplicabile în mod corespunzător în acest caz NUMAI în cazul în care nu sunt contrare
dispoziţiilor care stau la baza prezentei instituţii.

● Contestaţia la executare

- NU este o cale de atac

- Este un mijloc procesual, sau un remediu procesual folosit pe cale jurisdicţională
- înainte de punerea în executare
- în timpul executării
- după executare, DAR în legătură cu executarea
pentru înlăturarea oricărei nelămuriri sau împiedicări la executare.

- Se poate face contestaţie împotriva executării în următoarele cazuri: [art. 598 alin. (1)]
a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;
b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea
de condamnare;
c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo
împiedicare la executare;
d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de
micşorare a pedepsei.
Instanţa competentă este diferită, în funcţie de cazul invocat [art. 598 alin. (2)].
Astfel
- pentru cazurile prevăzute la literele a, b şi d soluţionarea contestaţiei se poate face:
- fie de către instanţa de executare [art. 597 alin. (1) NCPP]
- fie de către instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere [art. 597 alin. (6)
NCPP]
- pentru cazul de la lit. c – soluţionarea contestaţiei se face:
- de către instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută.
- Dacă nelămurirea vizează o dispoziţie printr-o hotărâre pronunţată în apel, competenţa
aparţine instanţei de apel.
- Dacă nelămurirea priveşte o dispoziţie dintr-o hotărâre pronunţată în recurs în casaţie,
competenţa aparţine Î.C.C.J.
- Când contestaţia priveşte executarea dispoziţiilor civile, pentru cazurile prevăzute la art.
598 alin. (1) lit. a şi b, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de executare (art. 597).
- Tot în cazul executorii dispoziţiilor civile, dar contestarea pe 598 alin. (1) lit. c,
competenţa soluţionării contestaţiei aparţine instanţei care a pronunţat hotărârea ce se
execută.
Potrivit art. 600 alin. (3) – Instanţa civilă soluţionează potrivit legii civile, contestaţia
împotriva actelor de executare.
- Cum dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la: (art. 581)
- despăgubirile civile
şi
- cheltuielile judiciare cuvenite părţilor
se execută potrivit legii civile, rezultă că şi soluţionarea contestaţiei împotriva hotărârii
prin care se dispune executarea dispoziţiei, se soluţionează potrivit legii civile (art. 715
NCPC).

- Contestaţia îndreptată împotriva amenzilor judiciare este soluţionată de către instanţa care
le-a pus în executare (art. 601 NCPP), făcându-se aplicarea dispoziţiilor care
reglementează judecata – titlul III – partea specială, în cazul în care NU sunt contrare.
Procedură
Contestaţia la executare se soluţionează potrivit dispoziţiilor prevăzute de art. 597 –
preşedintele completului DISPUNE - citarea părţilor interesate.

→ Partea în acest caz NU mai are semnificaţia conferită de art. 32 NCPP, ci vizează
condamnatul, petentul, contestatorul:
- desemnarea unui apărător din oficiu, în cazurile de asistenţă juridică obligatorie (art. 90
NCPP);
- citarea administraţiei penitenciarului, dacă este vorba de întreruperea executării pedepsei
închisorii şi a detenţiunii pe viaţă;
- participarea obligatorie a procurorului;
- cu ascultarea părţilor şi a concluziilor procurorului.

- Cererea de contestaţie poate fi retrasă:

- de condamnat
şi
- de procuror, când el a formulat-o.

● Ipoteza în care contestatarul invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de
stingere sau de micşorare a pedepsei [art. 598 alin. (1) lit. d) – coroborat cu art. 599 alin.
(2)] – iar din hotărârea pusă în executare NU rezultă datele de care depinde soluţionarea
contestaţiei, constatarea datelor sau a situaţiilor respective, se face de către instanţa
competentă să judece contestaţia.

- În cazul admiterii contestaţiei la executare, instanţa de executare procedează la o nouă

punere în exercitare a hotărârii judecătoreşti definitive [art. 599 slin. (4)].
- Ulterioarele cereri de contestaţie la executare vor fi respinse ca inadmisibile în cazul în
care există:
- identitate de persoană
- identitate de temei legal
- identitate de motive
- identitate de apărări.

DISPOZIŢII PRIVIND ASIGURAREA UNEI PRACTICI JUDICIARE UNITARE

RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţia României, „Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe
judecătoreşti, potrivit competenţei sale”.
De asemenea art. 40 NCPP – alin. (3) teza a II-a prevede că „Î.C.C.J. judecă recursurile în
casaţie împotriva hotărârilor penale definitive, precum şi recursurile în interesul legii”.
- Având în vedere dispoziţiile menţionate, instituţia „recursului în interesul legii” conferă o
interpretare unitară a legii precum şi aplicarea unitară a dispoziţiilor legale de către toate
instanţele de judecată.

→ Î.C.C.J. pronunţă „recursuri în interesul legii” – numai după ce hotărârile penale au

rămas definitive iar în cuprinsul acestora există probleme de drept care au fost interpretate
diferit de către instanţele ce au pronunţat hotărârile.

- Recursul în interesul legii face excepţie de la noţiunea clasică de proces penal, el nefiind
folosit într-un proces penal ce urmează să se desfăşoare în faţa organelor judiciare.
Pentru a putea admite un recurs în interesul legii art. 472 prevede că este necesar să se facă
dovada că problemele de drept care formează obiectul ... au fost soluţionate în mod diferit
prin hotărâri judecătoreşti definitive.

→ Decizia pronunţată în recursul în interesul legii nu are efecte asupra hotărârilor

judecătoreşti supuse atenţiei Î.C.C.J. şi nici asupra situaţiei părţilor sau subiecţilor
procesuali principali din procesele deja judecate.

● Cererea de recurs în interesul legii

- Este un act procedural prin intermediul căruia se solicită Î.C.C.J. să se pronunţe asupra
chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele de judecată.

● Titularii cererii de R.I.L.

- cererea de R.I.L. poate fi făcută de
1. – procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie →
procurorul general poate face cererea
- din oficiu
sau
- la cererea ministrului justiţiei

2. – colegiul de conducere al Î.C.C.J.;

3. – colegiile de conducere ale curţilor de apel;
4. – Avocatul Poporului.

● Conţinutul cererii
- Cererea de R.I.L. TREBUIE să cuprindă:
- soluţiile diferite date problemei de drept
- motivarea soluţiilor pronunţate
- jurisprudenţa Curţii Constituţionale
- jurisprudenţa Î.C.C.J.
- jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
- jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (după caz)
- opiniile doctrinare relevante în domeniul ce este supus atenţiei Î.C.C.J.
- soluţia ce se propune a fi pronunţată în recursul în interesul legii.

→ Soluţia propusă a fi pronunţată în R.I.L. de către titularul cererii R.I.L. NU este

obligatorie pentru Î.C.C.J., aceasta putând pronunţa o soluţie diferită de cea propusă, în
norma admiterii R.I.L.

Dispoziţiile art. 471 alin. (3) prevăd că cererea TREBUIE să fie însoţită de copii ale
hotărârilor judecătoreşti definitive din care rezultă că problemele de drept care formează
obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit de instanţele de judecată.

- Lipsa acestor copii de pe hotărârile judecătoreşti definitive este sancţionată cu

respingerea cererii ca inadmisibilă.
- Dovada faptului că problemele de drept supuse judecăţii au primit soluţionări diferite prin
hotărâri judecătoreşti definitive reprezintă condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 472
NCPP.
- Procedura de judecare a recursului în interesul legii (art. 473 NCPP)
- Cererea de recurs în interesul legii este de competenţa completului pentru soluţionarea
acestuia care este compus dintr-un număr de judecători – cu următoarea repartizare:
- preşedintele Î.C.C.J. sau, în lipsa acestuia, vicepreşedintele Î.C.C.J.;
- preşedinţii de secţii din cadrul Î.C.C.J. (20 judecători);
- 14 judecători din secţia în a cărei competenţă intră chestiunea de drept care a fost
soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti;
- câte 2 judecători din cadrul celorlalte secţii.
- Preşedintele completului de judecată (care este preşedintele Î.C.C.J. sau vicepreşedintele
Î.C.C.J.) are obligaţia să stabilească secţiile din care provin judecătorii, ce vor intra în
compunerea completului atunci când chestiunea de drept prezintă interes pentru două sau
mai multe secţii [art. 473 alin. (2)].
- Dispoziţiile art. 473 alin. (3) stabilesc atribuţiile pe care le are preşedintele completului în
pregătirea şedinţei de judecată a recursului în interesul legii.
Astfel, după sesizarea Î.C.C.J. cu cererea de R.I.L., preşedintele Î.C.C.J. ia următoarele
măsuri:
- desemnarea aleatorie a judecătoriei din cadrul secţiei în a cărei competenţă intră
chestiunea de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti;
- desemnarea aleatorie a judecătorilor din celelalte secţii care intră în compunerea
completului;
- desemnarea unui judecător raportor din cadrul secţiei în a cărei competenţă intră
chestiunea de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti.
Judecătorul/ii raportor are obligaţia întocmirii unui raport asupra recursului în interesul
legii.
- Dacă problema de drept supusă atenţiei prezintă interes pentru mai multe secţii, vor fi
desemnaţi de către preşedintele completului 3 judecători din cadrul acestor secţii pentru a
participa la întocmirea raportului.

→ Judecătorii raportori care întocmesc raportul NU se supun cazurilor de incompatibilitate

– prevăzute de art. 64 NCPP [art. 473 alin. (4)].

- Pentru întocmirea raportului se poate cere şi opinia scrisă a unor specialişti recunoscuţi.

- Procedura de judecare a R.I.L. este diferită de procedura comună, în sensul că termenul

pentru judecarea R.I.L. nu este stabilit prin procedura informatică a instanţelor, cum se
întâmplă pentru cauzele penale.
- Art. 473 alin. (7) prevede în acest sens că preşedintele completului de judecată fixează
termenul pentru judecarea R.I.L. cu cel puţin 20 de zile înainte de desfăşurarea acestuia.
- Se calculează potrivit art. 269 NCPP.
- Judecătorii desemnaţi în complet vor fi înştiinţaţi despre termen primind şi câte o copie a
raportului şi câte o copie a soluţiei propuse a fi dată în R.I.L.
- Susţinerea R.I.L. în faţa completului se face de către (după caz) – adică în funcţie de
titularul sesizării Î.C.C.J. cu R.I.L.:
- procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.
sau
- de procurorul desemnat de acesta
sau de către
- judecătorul desemnat de colegiul de conducere al Î.C.C.J.
sau de
- judecătorul desemnat de colegiul de conducere al curţii de apel
sau de
- Avocatul Poporului
sau de
- un reprezentant al Avocatului Poporului.

! – Judecarea R.I.L. are loc în cel mult 3 luni de la data sesizării instanţei.

- Soluţia asupra R.I.L. se adoptă cu cel puţin două treimi din numărul judecătorilor care fac
parte din completul de judecată.
- Î.C.C.J. – completul pentru soluţionarea R.I.L. se pronunţă prin DECIZIE [art. 474 alin.
(1)].
- În ceea ce priveşte efectele R.I.L. – art. 474 alin. (2) stipulează:
- Decizia se pronunţă NUMAI în interesul legii;
- Decizia nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate;
- Decizia nu are efecte nici cu privire la situaţia părţilor din procesele judecate deja;
- Motivarea deciziei se face în termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare;
- Decizia Î.C.C.J. referitoare la R.I.L. supus judecării se publică în M. Of. al României,
Partea I, în cel mult 15 zile de la motivare.

→ De la momentul publicării în M. Of. al României, decizia Î.C.C.J. privind R.I.L. admis

– este obligatorie pentru instanţă.

Efectele deciziei pronunţate în legătură cu soluţionarea unui R.I.L. încetează în cazul (art.
4741 NCPP):
- abrogării normei supuse atenţiei (când apare art. 5 NCP – şi decizia va ultraactiva?) →
Da.
- constatării neconstituţionalităţii deciziei Î.C.C.J.;
- modificării dispoziţiei legale care a făcut obiectul R.I.L. supus judecării Î.C.C.J.,
exceptând situaţia în care dispoziţia legală subzistă în noua reglementare.

SESIZAREA Î.C.C.J. ÎN VEDEREA PRONUNŢĂRII UNEI HOTĂRÂRI

PREALABILE PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

Sesizarea Î.C.C.J. în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept

Ca şi în cazul R.I.L.-ului, şi în cazul sesizării Î.C.C.J. în vederea pronunţării unei hotărâri

prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are ca bază internă de reglementare
dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia „Î.C.C.J. asigură interpretarea şi
aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”.

→ Spre deosebire de R.I.L. – care poate fi înaintat Î.C.C.J. DUPĂ pronunţarea unor
hotărâri judecătoreşti rămase definitive care cuprind soluţionări diferite în legătură cu
anumite chestiuni de drept, sesizarea Î.C.C.J. în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept – se face în cursul judecăţii, în ultimă instanţă
(art. 475 NCPP).

Deci, este necesar ca pe rolul instanţelor să se afle în desfăşurare o cauză penală în care o
problemă de drept necesită o dezlegare din partea Î.C.C.J.
- Obiectul sesizării Î.C.C.J. – îl reprezintă o problemă de drept – îşi găseşte conţinutul în
dispoziţiile art. 475 NCPP.
Din conţinutul art. 475 reies şi titularii sesizării:
Titulari – complet de judecată al Î.C.C.J.
sau
- complet de judecată al curţii de apel
sau
- complet de judecată al tribunalului
precum şi condiţiile sesizării;

1. – sesizarea să fie făcută în faţa unui complet de judecată de la nivelul Î.C.C.J., C.A. sau
tribunalului;
2. – sesizarea trebuie să vizeze o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde
soluţionarea pe fond a cauzei respective;
3. – judecarea cauzei în care apare chestiunea de drept să fie soluţionată în ultimă instanţă
de către instanţa competentă;
4. – chestiunea de drept să nu fi fost adusă în atenţia Î.C.C.J. prin intermediul unui R.I.L.,
prin care curtea s-a pronunţat;
5. – chestiunea de drept să nu facă obiectul unui R.I.L. în curs de soluţionare la nivelul
Î.C.C.J.;
6. – asupra chestiunii de drept, Î.C.C.J. să nu fi statuat printr-o hotărâre prealabilă (art. 475
NCPP).

→ Sesizarea Î.C.C.J. cu dezlegarea unor chestiuni de drept poate fi făcută de către

completele Î.C.C.J., curţilor de apel sau tribunalelor – din oficiu
- la sesizarea reprezentantului Ministerului Public
- la cererea părţilor.

● Procedura de judecată

Instanţa sesizată
- Î.C.C.J. – competenţă exclusivă (art. 40)
Sesizarea completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se face:
- de către completele Î.C.C.J., C.A. sau tribunal;
- după dezbateri contradictorii ale părţilor aflate în proces la instanţa care face sesizarea;
- numai în legătură cu o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond
a cauzei;
- prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac [art. 476 alin. (2)].

- Încheierea prin care se face sesizarea trebuie să cuprindă:

- motivele care stau la baza sesizării;
- punctul de vedere al completului de judecată (cel care a făcut sesizarea);
- punctul de vedere al părţilor (implicate în cauza judecată în ultimă instanţă).

- Dispoziţiile art. 476 alin. (2) prevăd că prin încheierea prin care este sesizată Î.C.C.J.,
cauza poate fi suspendată.
- Dacă suspendarea cauzei nu a fost dispusă prin încheierea prin care a fost sesizată
Î.C.C.J., iar cercetarea judecătorească la instanţa care judecă în ultimă instanţă s-a terminat
înainte ca Î.C.C.J. să se pronunţe cu privire la dezlegarea chestiunii de drept cu care a fost
sesizată, ultima instanţă suspendă (imperativ) dezbaterile până la pronunţarea deciziei prin
care este dezlegată chestiunea de drept.
Pe tot parcursul suspendării, instanţa dă curs dispoziţiilor prevăzute în art. 208 NCPP –
referitoare la verificarea măsurilor preventive privative de libertate – arestarea preventivă
sau arestul la domiciliu – în ipoteza în care asupra inculpatului a fost dispusă una dintre
respectivele măsuri [art. 476 alin. (2) teza finală].
Dispoziţiile alin. (4) prevăd posibilitatea ca şi cauzele similare aflate pe rolul altor instanţe
să poată fi suspendate până la soluţionarea sesizării.
(Introducerea sesizării în legătură cu dezlegarea unor chestiuni de drept, dă posibilitatea
pentru cauzele similare aflate pe rolul altor instanţe să fie suspendate).

- Încheierea de sesizare a Î.C.C.J. este publicată pe pagina de internet a Î.C.C.J. DOAR

DUPĂ înregistrarea cauzei la Î.C.C.J.
- Preşedintele Î.C.C.J.
- Vicepreşedintele Î.C.C.J.
- Persoana desemnată de acesta
repartizează sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
→ Nici în acest caz, cum nici în cazul R.I.L. nu operează repartizarea aleatorie prin
sistemul informatic al instanţelor (ECRIS).

- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este compus din 9 judecători:
- preşedintele secţiei corespunzătoare a Î.C.C.J. sau un judecător desemnat de acesta;
- 8 judecători din cadrul secţiei respective.

→ Desemnarea judecătorului în complet este aleatorie şi se realizează de preşedintele

Secţiei (preşedintele de complet) corespunzătoare (chestiunii de drept) sau de judecătorul
desemnat de acesta.

- Ca şi în cazul R.I.L. se va întocmi un raport în legătură cu chestiunea de drept supusă

analizei, de către un judecător raportor.
- Judecătorul raportor este desemnat de preşedintele completului şi nu intră sub incidenţa
cazurilor de incompatibilitate.
- În ipoteza în care chestiunea de drept prezintă interes pentru activitatea mai multor secţii
ale Î.C.C.J., sesizarea este înaintată de către preşedintele Î.C.C.J. şi de un vicepreşedinte,
preşedinţilor secţiilor interesate.
- Ipoteza dată conduce la o nouă configurare a compunerii completului, astfel:
- preşedintele Î.C.C.J. şi vicepreşedintele Î.C.C.J. (preşedinte de complet);
- preşedinţii secţiilor interesate în soluţionarea chestiunii de drept;
- câte 5 judecători din cadrul secţiilor respective.

- La întocmirea raportului în această situaţie va participa câte un judecător din cadrul

fiecărei secţii, fără a deveni incompatibili.
- Spre deosebire de R.I.L., în cazul dezlegării unei chestiuni de drept, raportul întocmit în
legătură cu chestiunea de drept care face obiectul sesizării va fi comunicat părţilor, nu
- persoanei vătămate/subiect procesual principal
- Părţile, în termenul de 15 zile de la comunicare, au posibilitatea să depună în scris, prin
avocat/consilier juridic, punctele lor de vedere în legătură cu chestiunea ce face obiectul
sesizării [art. 476 alin. (9)].
Art. 476 alin. (10) prevede că dispoziţiile art. 473 alin. (5) – (8) se aplică în mod
corespunzător, deci, raportul, întocmit în legătură cu chestiunea de drept trebuie să
cuprindă aceleaşi aspecte ca şi raportul întocmit – în cazul R.I.L.
- Şedinţa de judecată are loc:
- fără citarea părţilor;
- în cel mult 3 luni de la data învestirii (a sesizării);
- cu participarea procurorului;
- în şedinţă publică.
- Soluţia se adoptă cu cel puţin două treimi din numărul judecătorilor completului, fără
posibilitatea abţinerii de la vot.

→ Faptul că judecata se realizează fără citarea părţilor, vine în contradicţie cu dispoziţiile

art. 21 alin. (3) din Constituţie: „părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea
cauzelor într-un termen rezonabil”.

Se încalcă şi dispoziţiile art. 8 NCPP care reglementează caracterul echitabil al procesului

penal → principiu fundamental al acestuia.

● Conţinut şi efectele hotărârii

- Decizia – este hotărârea prin care completul pentru dezlegarea chestiunii de drept se
pronunţă asupra acesteia;
- se motivează în termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare;
- se publică în termen de cel mult 15 zile de la motivare în Monitorul Oficial al României,
Partea I.
Potrivit art. 477 alin. (3) – hotărârea prealabilă pentru dezlegarea chestiunilor de drept este
obligatorie pentru instanţe de la momentul publicării (deciziei) acesteia în M. Of. Partea I.
- Ca şi în cazul R.I.L. – efectele deciziei încetează în cazul:
- abrogării
- constatării neconstituţionalităţii
- modificării legislative a dispoziţiei care a generat problema de drept supusă dezlegării.

- Ex.: - de decizii pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

- Decizia nr. 5/26 mai 2014 – M. Of. nr. 470/iunie 2014 – referitoare la aplicarea
principiului legii penale mai favorabile prevăzut de art. 5 NCP;
- Decizia nr. 6/26 mai 2014 – M. Of. nr. 471/iunie 2014 – referitoare la aplicarea
principiului legii penale mai favorabile după soluţionarea definitivă a cauzei conform art. 6
NCP.
- Decizia nr. 10/2014 – M. Of. nr. 502/2014 – referitoare la aplicarea principiului
neagravării situaţiei în propria cale de atac (apel).
- Decizia nr. 2/2015 – M. Of. nr. 159/6 martie 2015 – referitor la calea de atac folosită în
urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în
procedura prevăzută de art. 465 NCPP, în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de
jurisdicţie (prima instanţă, apel, recurs), în ultima instanţă soluţionându-se recursul
procurorului.
- Decizia nr. 22/2015 – M. Of. nr. 486/iulie 2015 – referitor la interpretarea şi aplicarea
dispoziţiilor art. 466 alin. (1) „instituţia redeschiderii procesului penal este aplicabilă doar
proceselor în care a avut loc o soluţie pe fond a cauzei sau şi celor care au avut ca obiect
soluţionarea unei căi extraordinare de atac ori a altor cereri”.

PROCEDURI SPECIALE
ACORDUL DE RECUNOAŞTERE A VINOVĂŢIEI

Definiţie
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei este o procedură specială, ale cărei norme de
desfăşurare reprezintă excepţii de la procedura comună, cu care se completează acolo unde
legea prevede posibilitatea folosirii normelor de drept comun.

→ Alături de acordul de recunoaştere a vinovăţiei, sunt cuprinse în capitolul de proceduri

speciale
şi
„procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice”
şi
„procedura în cauzele cu infractori minori”.

→ Aplicarea acestor proceduri speciale conduce la soluţionarea cauzei, în totalitatea ei,

atât pe latura penală cât şi pe latura civilă, concretizându-se în soluţii pe care instanţele le
pot pronunţa la finalizarea procesului.

→ Alături de aceste proceduri speciale propriu-zise, există şi proceduri auxiliare, prin

intermediul cărora sunt rezolvate aspecte colaterale cauzei, sau adiacente cauzei ce se află
în derulare sau a cărei desfăşurare s-a finalizat.

Intră în această categorie de proceduri speciale auxiliare următoarele:

● – procedura reabilitării;
● – procedura de contestare a duratei procesului penal;
● – procedura în caz de dispariţie a înscrisurilor judiciare şi a dosarelor;
● – procedura dării în urmărire;
● – procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară
sau în caz de privare nelegală de libertate sau în alte cazuri;
● – procedura privind cooperarea judiciară internaţională şi punerea în aplicare a tratatelor
internaţionale în materie penală;
● – procedura de confiscare sau desfiinţare a unui înscris în cazul clasării.

→ Prin intermediul acestor proceduri NU se rezolvă fondul cauzei, NU sunt soluţionate

acţiunile penală şi civilă.

Acordul de R.A.V.

● Potrivit dispoziţiilor art. 479 – acordul de recunoaştere a vinovăţiei – are ca obiect

recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în
mişcare acţiunea penală şi priveşte felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de
executare a acesteia.

→ Acordul de recunoaştere a vinovăţiei NU trebuie confundat cu „procedura abreviată sau

simplificată” a recunoaşterii învinuirii, reglementată prin dispoziţiile art. 374 alin. (4), 375
şi 377 NCPP.

- Între cele două există multiple deosebiri:

● – recunoaşterea învinuirii este o instituţie ce se foloseşte NUMAI în faza de judecată,
intervine de la primul termen şi intră în competenţa preşedintelui completului de judecată
[art. 374 alin. (1) şi alin. (4) NCPP];
● – acordul de recunoaştere a vinovăţiei este instituţia folosită NUMAI în cursul urmăririi
penale, competenţa aparţinându-i procurorului [art. 478 alin. (1) NCPP];
● – instituţia recunoaşterii învinuirii poate interveni pentru o paletă întinsă de infracţiuni,
excepţie făcând acele infracţiuni pentru care pedeapsa este detenţiunea pe viaţă [art. 374
alin. (4) teza I];
● – acordul de recunoaştere a vinovăţiei se poate încheia NUMAI cu privire la infracţiunile
pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani [art. 480 alin.
(1) NCPP];
● – în cazul recunoaşterii învinuirii, cercetarea judecătorească se poate desfăşura NUMAI
pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale [art. 374 alin. (7)], instanţa putând
să administreze şi proba cu înscrisuri [art. 375 alin. (2) şi art. 377 alin. (1) şi alin. (2)
NCPP];
● – în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei, judecata se desfăşoară NUMAI pe baza
probelor strânse şi administrate în faza de urmărire penală [art. 480 alin. (2) şi art. 482 şi
483 NCPP];
● – recunoaşterea învinuirii – reprezintă o procedură simplificată de desfăşurare a
judecăţii, fără ca „recunoaşterea învinuirii” să aibă valoarea unui act procesual (judiciar)
[art. 374 alin. (4), art. 375, 377];
● – acordul de recunoaştere a vinovăţiei, prin încheierea lui între procuror şi inculpat,
capătă valoare juridică de act de sesizare al instanţei de judecată [art. 483 alin. (1) NCPP];
● – recunoaşterea învinuirii reprezintă procedura în care preşedintele completului aduce la
cunoştinţa inculpatului posibilitatea de a solicita ca judecata să aibă loc în procedura
abreviată, DACĂ recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i la
cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. (10) potrivit cărora în caz de condamnare sau amânare
a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se
reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime [art. 396 alin. (10) teza
finală];
- din conţinutul alin. (10) reiese că instanţa este cea care procedează la individualizarea
pedepsei, (iniţial) aplicând reducerea cu o treime sau, după caz, cu o pătrime;
● – acordul de recunoaştere a vinovăţiei se bazează pe „înţelegerea” intervenită între
procuror şi inculpat în legătură cu:
- acceptarea încadrării juridice a faptei;
- felul şi cuantumul pedepsei;
- forma de executare a pedepsei.
● – „Recunoaşterea învinuirii” – ca şi procedura abreviată este adusă la cunoştinţa
inculpatului de către preşedintele completului, fiind singurul care o poate iniţia în
condiţiile prevăzute de lege [art. 374 alin. (4) NCPP] (inculpatul nu poate solicita înainte
de a i se pune în vedere);
● – acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi iniţiat atât de către procuror cât şi de către
inculpat [art. 478 alin. (3) NCPP].

● Titularii acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi limitele acestuia (art. 478 NCPP)

Titulari
- Inculpatul
şi
- Procurorul

Moment
- în cursul urmăririi penale

Condiţie
1. DUPĂ punerea în mişcare a acţiunii penale, pot încheia un acord de recunoaştere a
vinovăţiei.

Condiţia
2. Încheierea acordului poate avea loc ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei de către inculpat
[art. 478 alin. (1) teza finală].
- În cazul în care există pluralitate de inculpaţi (acţiunea penală fiind pusă în mişcare faţă
de mai mulţi inculpaţi)
- poate fi încheiat acord de recunoaştere a vinovăţiei DISTINCT, cu fiecare inculpat.

→ Principiul prezumţiei de nevinovăţie nu este încălcat, în cazul în care cu unii dintre

inculpaţi NU s-a încheiat acord [art. 478 alin. (5)].

→ Procedura specială a acordului de recunoaştere a vinovăţiei NU se aplică în cazul în

care inculpatul este minor [art. 478 alin. (6)].

- Întrucât la nivelul Ministerului Public operează principiul subordonării ierarhice, şi în

cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei:
- limitele încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei sunt stabilite prin:
- avizul prealabil şi scris al procurorului ierarhic superior [art. 478 alin. (4)];
- efectele acordului de recunoaştere a vinovăţiei sunt supuse avizului procurorului ierarhic
superior [art. 378 alin. (2)].

● Condiţiile încheierii, forma şi conţinutul acordului de recunoaştere a vinovăţiei (art. 480,

481, 482 NCPP)

● Condiţiile încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei

1. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se poate încheia în cursul urmăririi penale, după
punerea în mişcare a acţiunii penale [art. 478 alin. (1)].
- Deci – NUMAI inculpatul, NU şi suspectul poate încheia acord de recunoaştere a
vinovăţiei;
- NUMAI inculpatul major, NU şi inculpatul minor [alin. (6) art. 478];
- în cursul urmăririi penale → până la momentul terminării urmăririi penale → deci până la
întocmirea rechizitoriului (art. 327 şi 328 NCPP);
- încheierea A.D.R.V. se poate realiza şi în cazul reluării urmăririi penale [art. 332 alin. (1)
NCPP];
- încheierea A.D.R.V. se poate face şi în cazul soluţiei de respingere a acordului şi de
trimitere a dosarului procurorului în vederea continuării urmăririi penale [art. 485 alin. (1)
lit. b)].

2. Infracţiunea săvârşită şi care face obiectul acordului să fie pedepsită cu pedeapsa

prevăzută de lege – a amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani [art. 480 alin. (1)];
- art. 187 NCP – prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul
de lege care incriminează fapta săvârşită în forma continuată, fără luarea în considerare a
cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.
- În cazul în care infracţiunea a rămas în forma tentativei (art. 32 NCP), tentativa se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, ale cărei limite
se reduc la jumătate [art. 33 alin. (2) teza I].
- Să existe suficiente date rezultate din probele administrate – cu privire la existenţa faptei
faţă de care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului [art.
480 alin. (2)].
- Inculpatul să recunoască săvârşirea faptei şi acceptarea încadrării juridice.
- Inculpatul şi procurorul să ajungă la o înţelegere – acord, consens – referitoare la
- cuantumul pedepsei
şi
- forma de executare a pedepsei.

● Asistenţa juridică a inculpatului este obligatorie la momentul încheierii acordului de

recunoaştere a vinovăţiei, întrucât cu această ocazie se exercită pe deplin dreptul la apărare
al inculpatului.
- În încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul nu poate face uz de
dispoziţiile art. 396 alin. (10).
În acest sens este decizia nr. 25/2014 – publicată în M. Of. nr. 935 din 22 decembrie 2014
a Î.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit căreia
„procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a
vinovăţiei, să reţină dispoziţiile art. 396 alin. (10) NCPP cu consecinţe directe asupra
reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită”.

● Forma scrisă – reprezintă condiţia care priveşte forma A.D.R.A.V.

Alin. (2) al art. 481 NCPP – prevede dispoziţia strictă ce-l priveşte pe procuror, în sensul
că încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei NU mai necesită şi întocmirea
rechizitoriului pentru acei inculpaţi care au optat pentru încheierea acordului.

→ Acordul de recunoaştere a vinovăţiei are aceeaşi valoare juridică în ceea ce priveşte

sesizarea instanţei, ca şi rechizitoriul – fiind actul de sesizare a instanţei de judecată (art.
483 NCPP).

● Conţinut

Acordul de recunoaştere a vinovăţiei cuprinde în mod obligatoriu următoarele menţiuni

a) data şi locul încheierii;
b) numele, prenumele şi calitatea celor între care se încheie;
c) date privitoare la persoana inculpatului, prevăzute la art. 107 alin. (1);
d) descrierea faptei ce formează obiectul acordului;
e) încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa prevăzută de lege;
f) probele şi mijloacele de probă;
g) declaraţia expresă a inculpatului prin care recunoaşte comiterea faptei şi acceptă
încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală;
h) felul şi cuantumul, precum şi forma de executare a pedepsei ori soluţia de renunţare la
aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un
acord între procuror şi inculpat;
i) semnăturile procurorului, ale inculpatului şi ale avocatului.

● Sesizarea instanţei cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei

- Art. 483 alin. (1) stipulează că după încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei
procurorul sesizează instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond,
trimiţând acesteia acordul însoţit de dosarul de urmărire penală.
- Dacă acordul de recunoaştere a vinovăţiei îndeplineşte condiţiile de fond şi de formă iar
procurorul declară terminată urmărirea penală, poate sesiza instanţa de judecată.
- Instanţa sesizată cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei este instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în fond.
- Având în vedere acest aspect, instanţa va fi obligată să efectueze verificările necesare –
legate de:
- competenţa pe care o are, putând invoca lipsa de competenţă şi trimiterea cauzei la
instanţa competentă;
- competenţa organului de urmărire penală care a încheiat acordul de recunoaştere a
vinovăţiei, în baza dispoziţiilor art. 282 NCP (nulitatea relativă care poate fi invocată până
la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea a intervenit în
cursul urmăririi penale, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a
vinovăţiei [art. 282 alin. (4) lit. b) NCPP].

→ Întrucât „acordul de recunoaştere a vinovăţiei” nu cunoaşte procedura camerei

preliminare, considerăm că instanţa care a fost sesizată cu A.R.V. are obligaţia verificării
pe lângă competenţă şi verificarea legalităţii sesizării, DAR şi verificarea efectuării actelor
de urmărire de către organele de urmărire penală (să preia atribuţiile pe care legea le
prevede pentru judecătorul de cameră preliminară) (art. 342 NCPP).

→ Art. 478 – stipulează că acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie „în cursul

urmăririi penale”, motiv pentru care până la încheierea acordului, organul de urmărire
penală are posibilitatea desfăşurării unor acte de urmărire penală faţă de suspect/inculpat
după punerea în mişcare a acţiunii penale.

● – În ipoteza încheierii A.R.V. – NUMAI

- cu privire la unele fapte
sau NUMAI
- cu privire la unii dintre inculpaţi
instanţa va fi sesizată separat [art. 483 alin. (2) NCPP].

- Pentru unii dintre inculpaţi, sesizarea instanţei se face prin Acord de recunoaştere a
vinovăţiei.
- Pentru cei cu care nu a fost încheiat acord, sesizarea se face prin rechizitoriu.
→ Sesizarea instanţei prin acte diferite se poate face NUMAI procedându-se la disjungerea
cauzei (art. 46 NCPP) → pe care o va face procurorul înainte de momentul sesizării.

- Potrivit art. 63 NCPP alin. (1) – dispoziţiile art. 46 se aplică în mod corespunzător şi în
cursul urmăririi penale.
- Odată cu sesizarea numai, pentru unii inculpaţi şi numai pentru unele fapte, procurorul:
- înaintează instanţei NUMAI actele de urmărire penală care se referă la faptele şi
persoanele care au făcut obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei [art. 483 alin. (2)
NCPP].
Potrivit alin. (3) al art. 483, în situaţia în care între inculpat şi partea civilă şi partea
responsabilă civilmente s-a încheiat o tranzacţie sau un acord de mediere, potrivit legii [art.
23 alin. (1) NCPP], procurorul la momentul sesizării instanţei cu acordul, înaintează şi
tranzacţia sau acordul de mediere.

→ În conţinutul acordului, prevăzut de art. 483 nu apare menţiunea referitoare la acordul

de mediere şi la tranzacţie, DAR asta nu înseamnă că atunci când se încheie procesul nu
poate cuprinde în acord şi această menţiune.

● Procedura în faţa instanţei şi soluţiile instanţei

- Instanţa de judecată primind acordul verifică:

- dacă sunt întrunite condiţiile pentru valabilitatea acordului → existenţa tuturor
menţiunilor obligatorii prevăzute în conţinutul art. 482, precum şi
- ataşarea la acordul de recunoaştere a vinovăţiei a tuturor actelor de urmărire penală care
se referă la faptele şi persoanele care au făcut obiectul acordului de recunoaştere a
vinovăţiei şi (art. 483 NCPP)
- înaintarea acordului de mediere sau tranzacţia în cazul în care au fost încheiate [art. 483
alin. (3) NCPP].
- În cazul în care nu au fost respectate dispoziţiile art. 482 şi 483 NCPP, instanţa
DISPUNE acoperirea omisiunilor în cel mult 5 zile, sesizând în acest sens conducătorul
parchetului care a emis acordul.
- Termenul de 5 zile curge până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită
[corespunzător – art. 282 alin. (4) lit. b) – nulitatea relativă] → încălcarea oricăror
dispoziţii legale în afara celor prevăzute la art. 281 (nulităţi absolute) determină nulitatea
actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor
părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin
desfiinţarea actului.
- de ex. – nu au fost indicate numele persoanelor (calitatea) celor între care se încheie
acordul.
- Dispoziţiile art. 484 alin. (4) prevăd că instanţa se pronunţă asupra acordului de
recunoaştere a vinovăţiei prin:
- sentinţă
în
- urma unei
- proceduri necontradictorii
- în şedinţă publică
- cu participarea procurorului
- asigurându-se asistenţa juridică dacă inculpatul se află în vreunul din cazurile prevăzute
de art. 90 NCPP.
- Instanţa se pronunţă asupra acordului după ascultarea:
- procurorului
- inculpatului
şi
- avocatului acestuia
- părţii civile, dacă este prezentă.

→ „Ascultarea” în acest moment se referă la concluziile în legătură cu acordul de

recunoaştere a vinovăţiei, cu conţinutul, condiţiile în care acesta s-a încheiat.

Prin Decizia nr. 235/2015 – M. Of. nr. 364/26 mai 2015, Curtea Constituţională a admis
excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 484
alin. (2) NCPP, care exclude persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă
civilmente de la audierea în faţa instanţei de fond, este neconstituţională, motiv pentru care
se impune ca instanţa de fond să se pronunţe asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei
în urma citării şi ascultării şi a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile
civilmente, dacă, legal citate, acestea sunt prezente.

● Soluţiile instanţei

- Analizând acordul, instanţa pronunţă prin şedinţă una dintre următoarele soluţii:
- admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei
sau
- respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei

a) Admite acordul şi dispune una din soluţiile prevăzute de art. 396 alin. (2) – (4) NCPP:
- condamnarea
- renunţarea la aplicarea pedepsei
- amânarea aplicării pedepsei

Condiţiile admiterii:
Prin soluţia dispusă instanţa:
- nu poate crea inculpatului o situaţie mai grea decât situaţia stabilită prin acordul de
recunoaştere a vinovăţiei.

→ Poate fi o situaţie chiar mai blândă decât situaţia „negociată” prin acordul de
recunoaştere a vinovăţiei, întrucât instanţa în înfăptuirea justiţiei poate aprecia criteriile ce
stau la baza individualizării pedepsei (art. 74 NCP) în „favoarea” inculpatului.

Instanţa admite acordul DOAR DACĂ sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482
NCPP referitoare la faptele reţinute în sarcina inculpatului care au făcut obiectul acordului
[art. 485 alin. (1) lit. a)] alin. (2) → Acordul poate fi admis numai cu privire la unii dintre
inculpaţi.

b) Respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei

şi
- trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale.

Condiţiile respingerii
- Instanţa respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei DACĂ
- Instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 – 482 (limita de
pedeapsă pentru infracţiunea săvârşită, forma acordului şi conţinutul acordului de
recunoaştere a vinovăţiei) cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au
făcut obiectul acordului;
sau
- instanţa apreciază că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi
inculpat este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea
infractorului.
 ● În cazul în care se respinge acordul, instanţa se pronunţă din oficiu şi în legătură cu
starea de arest a inculpaţilor.
- Potrivit art. 485 alin. (4) NCPP, odată cu soluţia pe care o dispune în legătură cu acordul
de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa va face aplicarea în mod corespunzător a dispoziţiilor
art. 396 alin. (9), art. 398 şi art. 399.
- art. 396 alin. (9) – dispoziţiile referitoare la plata amenzii penale din cuantumul cauţiunii;
- art. 398 – dispoziţiile referitoare la cheltuielile judiciare;
- art. 399 – dispoziţiile referitoare la măsurile preventive.

● Soluţionarea acţiunii civile

● Atunci când în cauză a fost încheiat un acord de recunoaştere a vinovăţiei şi a fost

exercitată şi acţiunea civilă, instanţa are următoarele posibilităţi:
ADMITE → Dacă instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi
1. Între părţi s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, ia act
de acest fapt prin sentinţă.
2. Dacă instanţa admite acordul şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de
mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă [+ art. 25
alin. (5) ultima teză].

→ Hotărârea (sentinţa) prin care s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei NU are
autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile.

● Cuprinsul sentinţei

Sentinţa pronunţată în procedura specială a acordului de recunoaştere a vinovăţiei cuprinde

obligatoriu următoarele menţiuni:
- menţiunile prevăzute la art. 370 alin. (4), art. 403 şi 404;
- art. 370 alin. (4) – se referă la conţinutul încheierilor pronunţate pe parcursul procesului
penal;
- art. 403 – conţinutul expunerii;
- art. 404 – conţinutul dispozitivului.
Dar, cum conţinutul părţii introductive, cuprinde menţiunile prevăzute la art. 370 alin. (4),
iar art. 401 prevede că hotărârea prin care instanţa penală soluţionează fondul cauzei
trebuie să conţină:
- o parte introductivă;
- o expunere;
- dispozitivul.
Concluzia ce rezultă este că şi sentinţa de faţă trebuie să conţină:
- o parte introductivă (practicaua);
- o expunere (considerentele);
- dispozitivul.
Pe lângă această structură, sentinţa prin care se soluţionează acordul de recunoaştere a
vinovăţiei trebuie să mai cuprindă în mod obligatoriu şi:
- fapta pentru care s-a încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi încadrarea juridică a
acesteia.

● Calea de atac

● Art. 488 – alin. (1) → sentinţa pronunţată în procedura specială poate fi atacată cu apel
de către:
- procuror
- inculpat
termen
- 10 zile de la comunicare

Art. 488 – alin. (2) → împotriva sentinţei prin care s-a admis acordul → poate fi declarat
apelul numai cu privire la felul şi cuantumul pedepsei ori la forma de executare a acesteia.
– alin. (3) → inculpatul este citat la soluţionarea apelului.
Judecând apelul, instanţa poate pronunţa una dintre următoarele soluţii:
a) – respinge apelul ca
- tardiv
- nefondat
- inadmisibil
şi
- menţine hotărârea atacată.

b) admite apelul, desfiinţează sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost admis
NUMAI cu privire la felul şi cuantumul pedepsei sau la forma de executare a acesteia şi
pronunţă o nouă hotărâre, respectând condiţiile acordului, fără să poată crea inculpatului o
situaţie mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la un acord;
c) admite apelul, desfiinţează sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost respins,
admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei fără să poată crea inculpatului o situaţie mai
grea, nesoluţionând acţiunea civilă când părţile nu au încheiat tranzacţie sau acord de
mediere.

● Decizia Curţii Constituţionale nr. 235/2015 – M. Of. nr. 364/26 mai 2015

Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că

dispoziţiile art. 488 din codul de procedură penală sunt neconstituţionale.
- în acest sens, Curtea Constituţională impune ca legiuitorul să introducă:
- la art. 488 alin. (1) şi (2) – dreptul persoanei vătămate, al părţii civile şi al părţii
responsabile civilmente, alături de procuror şi de inculpat, de a formula apel împotriva
sentinţei, de admitere sau de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, inclusiv
pentru alte motive decât cele referitoare la felul, cuantumul şi forma de executare a
pedepsei;
- la art. 488 alin. (3) – dreptul persoanei vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile
civilmente de a fi citate în procedură de soluţionare a apelului;
- la art. 488 alin. (4) – competenţa instanţei de apel de a pronunţa şi alte soluţii decât cele
de la lit. a) – c), iar pentru asigurarea constituţionalităţii „A.R.V.” – 478 – 488 NCPP,
trebuie recunoscută posibilitatea instanţei de a admite apelul şi de a respinge A.R.V.
DACĂ constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 485 alin. (1) lit. b) NCPP.

CAPITOLUL III. PROCEDURA ÎN CAUZELE CU INFRACTORI MINORI

- Procedura specială în cauzele cu infractori minori are următoarea structură:

- urmărirea penală în cauzele cu infractori minori;
- judecata cauzelor cu infractori minori;
- punerea în executare a hotărârilor privitoare la infractori minori.

- Potrivit dispoziţiilor art. 504 NCPP, urmărirea, judecarea şi punerea în executare a

hotărârilor privitoare la minori se fac:
- potrivit procedurii obişnuite
şi
- cu completările şi derogările prevăzute în procedura specială în cauzele cu infractori
minori;
şi
- dispoziţiile speciale privind măsurile preventive aplicate minorilor (Secţiunea a 8-a, cap.
I, titlul V – din partea generală NCPP)
+
- Instituţia minorităţii – titlul V (art. 113 – 134 NCP – partea generală).

● 1. Urmărirea penală în cauzele cu infractori minori.

→ Dispoziţiile cap. I, titlul V, partea generală NCP – prevăd: „Regimul răspunderii penale
a minorului”.

Astfel – art. 113 dispune că:

- minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal;
- minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a
săvârşit fapta cu discernământ;
- minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii.

- În cazul infractorilor minori, urmărirea penală se desfăşoară potrivit procedurii obişnuite

(art 285 – 341 NCPP – partea specială).

De la această regulă există potrivit dispoziţiilor art. 504 o serie de dispoziţii derogatorii,
prevăzute în art. 505 şi 506 NCPP.

● – Persoanele chemate la organul de urmărire penală

- în ipoteza în care urmărirea penală se desfăşoară faţă de un suspect sau inculpat minor
care nu a împlinit vârsta de 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, organul
de urmărire penală trebuie să citeze:
- părinţii acestuia ori, după caz, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea sau
supravegherea căreia se află temporar minorul,
precum şi
- direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului din localitatea unde se
desfăşoară audierea;
→ În cazul citării părinţilor, organul de urmărire penală trebuie să citeze ambii părinţi,
dacă aceştia exercită împreună drepturile părinteşti, indiferent dacă sunt căsătoriţi sau sunt
despărţiţi.

Persoanele enumerate vor fi citate şi în nume propriu – potrivit dispoziţiilor art. 505 alin.
(1), chiar dacă citarea minorului suspect sau inculpat, se realizează tot prin intermediul lor,
potrivit dispoziţiilor art. 257 alin. (6), „minorul cu o vârstă mai mică de 16 ani va fi citat
prin intermediul părinţilor sau al tutorelui, cu excepţia cazului în care acest lucru nu este
posibil”.

- în ipoteza în care suspectul sau inculpatul este un minor care a împlinit 16 ani, citarea
- părţilor sau, după caz, a tutorelui, curatorului sau a persoanei în îngrijirea ori
supravegherea căreia se află precum şi a direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţie a
copilului din localitatea unde se desfăşoară audierea,
se DISPUNE de către organul de urmărire penală, la orice ascultare sau confruntare ce are
loc, NUMAI dacă se consideră necesar.
Ex. de ascultare → ascultarea suspectului sau inculpatului minor la momentul luării
reţinerii „art. 209 alin. (5) – măsura reţinerii – poate fi luată numai după audierea
suspectului sau inculpatului, în prezenţa avocatului ales sau numit din oficiu”.

→ „Faţă de suspectul şi inculpatul minor se pot dispune măsuri preventive” [art. 243 alin
(1)].
- Reţinerea şi arestarea preventivă pot fi dispuse şi faţă de un inculpat minor, în mod
excepţional, numai dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra
personalităţii şi dezvoltării acestuia nu sunt disproporţionate faţă de scopul urmărit prin
luarea măsurii [art. 243 alin. (2) NCPP].
Art. 505 alin. (3) prevede că neprezentarea persoanelor citate legal la ascultarea sau
confruntarea minorului nu împiedică efectuarea acestor acte.

→ Considerăm că, potrivit dispoziţiilor art. 265 alin. (1) şi faţă de persoanele enumerate
anterior, organul de urmărire penală poate emite mandat de aducere: „o persoană poate fi
adusă în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată pe baza unui mandat
de aducere, dacă, fiind anterior citată, nu s-a prezentat, în mod nejustificat, iar ascultarea
ori prezenţa ei este necesară, sau dacă nu a fost posibilă comunicarea corespunzătoare a
citaţiei şi împrejurările indică fără echivoc că persoana se sustrage de la primirea citaţiei”.

- Lipsa citaţiei sau încălcarea dispoziţiilor referitoare la citare pot conduce la incidenţa
dispoziţiilor prevăzute de art. 282 alin. (1) – nulitatea relativă.

● Referatul de evaluare a minorului

- Organul de urmărire penală poate să solicite, atunci când apreciază necesar, în cauzele cu
inculpaţi minori, efectuarea unui referat de evaluare de către serviciul de probaţiune de pe
lângă tribunalul în a cărui circumscripţie teritorială îşi are locuinţa minorul.

→ Serviciul de probaţiune este reglementat prin dispoziţiile Legii nr. 252/2013 – privind
organizarea şi funcţionarea sistemului de probaţiune.

- Referatul de evaluare – se întocmeşte de către consilierul de probaţiune din cadrul

serviciului de probaţiune competent potrivit art. 32 alin. (2) din Legea nr. 252/2013.
- se întocmeşte şi se comunică în termen de 21 de zile de la data primirii la serviciul de
probaţiune a solicitării [art. 33 alin. (3) L. 252/2013].

Potrivit art. 34 alin. (3) L. 252/2013 şi art. 504 alin. (4) NCPP, referatul de evaluare poate
cuprinde şi propuneri motivate în legătură cu măsura educativă ce se pretează pentru
minor,
- propuneri ce se referă la natura şi durata programelor de reintegrare;
- propuneri referitoare la alte obligaţii ce pot fi impuse inculpatului minor, în scopul
reducerii riscului săvârşirii de noi infracţiuni.

- În vederea obţinerii datelor necesare evaluării inculpatului minor, consilierul de

probaţiune poate colabora cu:
- asistenţi sociali
- psihologi
- consilieri şcolari
- pedagogi
- medici sau alţi specialişti [art. 35 alin. (1) L. 252/2013]

Din conţinutul dispoziţiilor art. 506 alin. (4) reiese obligaţia instanţei de judecată de a
dispune efectuarea referatului de evaluare, DAR dacă acest referat a fost solicitat în cursul
urmăririi penale, dispunerea întocmirii lui de către instanţă este facultativă.

→ Din conţinutul formulării alin. (1) al art. 506 NCPP coroborat cu art. 33 L. 252/2013 –
reiese că efectuarea referatului de evaluare se face numai faţă de inculpaţi minori nu şi faţă
de suspecţi minori.
● Judecata în cauzele cu infractori minori

- Judecata în cauzele cu infractori minori se desfăşoară potrivit dispoziţiilor referitoare la

procedura comună, obişnuită care este completată cu dispoziţii de excepţie.
- Astfel – art. 507 alin. (1) prevede că acele cauze în care inculpatul este minor se judecă
potrivit regulilor de competenţă obişnuită de către judecători anume desemnaţi potrivit
legii.

→ Inculpatul trebuie să fie minor la data sesizării instanţei de judecată.

Desemnarea judecătorilor în cadrul completelor sau a secţiilor specializate se stabileşte de

colegiul de conducere al instanţei, ţinându-se seama de specializarea judecătorului [art. 41
alin. (2) Legea nr. 304/2004 – de organizare judiciară].
- Cu titlu de excepţie, dacă în cadrul unei secţii nu se poate constitui un astfel de complet,
colegiul de conducere al instanţei poate dispune participarea unor judecători de la alte
secţii [art. 41 alin. (3) Legea nr. 304/2004 – de organizare judiciară].

- Cauza rămâne în competenţa instanţei legal compusă, să fie judecată potrivit dispoziţiilor
procedurale speciale privitoare la inculpaţi minori, chiar dacă între timp inculpatul a
împlinit 18 ani (a devenit major).
- Dacă inculpatul a săvârşit fapta când era minor, iar la data sesizării instanţei nu devenise
major, judecata minorului se va face potrivit procedurii aplicabile în cauzele cu infractori
minori [art. 507 alin. (3) NCPP].

→ Vor fi aplicate dispoziţiile referitoare la:

- citarea minorului inculpat prin intermediul părinţilor, sau tutorelui sau curatorului, a
persoanei sub a cărei îngrijire se află, a serviciului de probaţiune (Legea nr. 252/2013 –
organizarea şi funcţionarea serviciului de probaţiune), participarea obligatorie a
procurorului, asigurarea asistenţei juridice obligatorii (art. 90 lit. a) NCPP - judecarea în
şedinţă nepublică).
- La judecarea cauzelor cu minori sunt citaţi – potrivit art. 508 NCPP:
- serviciul de probaţiune
- părinţii minorului
sau, după caz,
- tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar
minorul.
- Judecata se desfăşoară în prezenţa:
- inculpatului legal citat
- a apărătorului ales sau desemnat din oficiu
- procurorului, a cărui participare este obligatorie.

→ Inculpatul minor poate, pe tot parcursul judecăţii, inclusiv în cazul în care este privat de
libertate, să ceară, în scris, să fie judecat în lipsă, fiind reprezentat de avocatul său ales sau
numit din oficiu.

- Judecarea cauzei nu va fi împiedicată de lipsa persoanelor care au fost legal citate să

participe la judecată.

Desfăşurarea şedinţei de judecată în cauzele cu infractori minori prezintă anumite

dispoziţii derogatorii de la procedura comună.
- Astfel – potrivit dispoziţiilor art. 509:
● – judecata în cauzele cu infractori minori se judecă de urgenţă şi cu precădere;
● – şedinţa de judecată în cauzele cu minori nu este publică; doar cu încuviinţarea
instanţei, la desfăşurarea acesteia pot asista şi alte persoane, în afara:
- părinţilor sau, după caz,
- tutorelui sau curatorului
sau
- persoanei în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul
- serviciului de probaţiune.

→ Nu sunt incidente dispoziţiile referitoare la declararea şedinţei ca fiind nepublică,

prevăzute de art. 352 alin. (1) şi (3) NCPP.

- Art. 352 alin. (1) teza I dispune că „şedinţa de judecată este publică, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege → art. 509 alin. (2) teza I – „Şedinţa de judecată în cauzele cu infractori
minori este nepublică → este un caz prevăzut de lege.
● în situaţia în care inculpatul are vârsta sub 16 ani, instanţa poate dispune îndepărtarea din
sala de judecată a acestuia, DACĂ apreciază că administrarea anumitor probe ar putea să-l
influenţeze negativ.

→ Îndepărtarea din sală are loc DUPĂ ascultarea minorului.

- Pentru acelaşi motiv – de influenţare negativă – instanţa poate îndepărta temporar din sala
de şedinţă şi
- părinţii
- tutorele
sau
- curatorul
- persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul.

● Instanţei îi revine obligaţia ca la momentul reîntoarcerii în sala de judecată să aducă la

cunoştinţa celor îndepărtaţi, actele efectuate în absenţa lor.
Dispoziţiile art. 509 alin. (5) prevăd imperativ că „ascultarea minorului va avea loc o
singură dată.
Cu titlu de excepţie, în cazuri justificate temeinic, instanţa va permite reascultarea acestuia.

→ Se are în vedere impactul psihologic pe care-l poate avea asupra minorului o asemenea
situaţie.

→ Inculpatul minor beneficiază de toate drepturile pe care legea le prevede pentru inculpat
– art. 83 NCPP.

→ Pentru oricare alt aspect, în afara celor menţionate (precizate), desfăşurarea şedinţei de
judecată va avea loc corespunzător dispoziţiilor prevăzute în procedura comună.

● La judecata în apel, se vor aplica dispoziţiile ce reglementează desfăşurarea şedinţei de

judecată în prima instanţă în cauzele cu inculpaţi minori, cu respectarea dispoziţiilor ce-i
vizează strict pe minor – de ex. art. 415 alin. (2) teza a II-a – inculpatul minor nu poate
retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul său legal.
● În situaţia în care, în cauza supusă judecăţii, sunt mai mulţi inculpaţi, unii minori şi alţii
majori se poate proceda astfel:
- se disjunge cauza atunci când aceasta permite;
- dacă nu este posibilă disjungerea judecata se desfăşoară după procedura obişnuită de
către judecători specializaţi, făcându-se aplicarea pentru inculpaţii minori a dispoziţiilor
procedurii speciale [art. 510 alin. (1) şi (2) NCPP].
→ Potrivit art. 46 NCPP, disjungerea este dispusă de către instanţă pentru motive
temeinice şi se poate realiza pentru unii dintre inculpaţi sau pentru unele dintre infracţiuni.

Disjungerea este dispusă de către instanţă

- prin încheiere
- din oficiu
- la cererea procurorului
- la cererea părţilor.
Încheierea prin care se dispune disjungerea poate fi supusă apelului (art. 408 NCPP).

● Punerea în executare a măsurilor educative neprivative de libertate (art. 511 NCPP) şi

prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate (art. 513 NCPP)

NCP – Dispoziţiile art. 114 alin. (1) NCP – Se poate lua o măsură educativă neprivativă de
libertate, faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta între 14 şi 18 ani.
- Potrivit art. 115 alin. (1) pct. 1 NCP, sunt măsuri educative neprivative de libertate:
a) stagiul de formare civică;
b) supravegherea;
c) consemnarea la sfârşit de săptămână:
d) asistarea zilnică.
- Dacă faţă de inculpatul minor s-a luat vreuna dintre măsurile educative neprivative de
libertate (menţionate mai sus), după rămânerea definitivă a hotărârii, judecătorul delegat cu
punerea în executare a hotărârii (art. 14 – Legea nr. 253/2013 – fixează un termen – la care
va fi adus minorul:
- va fi chemat reprezentantul legal al acestuia;
- va fi chemat reprezentantul serviciului de probaţiune pentru punerea în executare a
măsurii luate;
- chemarea persoanelor desemnate cu supravegherea măsurii educative neprivative de
libertate ce a fost dispusă de către instanţă.
- Dispoziţiile art. 14 alin. (2) Legea nr. 253/2013 – privind executarea pedepselor, a
măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare
în cursul procesului penal – prevăd că judecătorul delegat cu executarea unei pedepse sau
măsuri neprivative de libertate rămâne, de regulă, acelaşi pe toată perioada executării.
Măsurile educative neprivative de libertate:
- se execută în comunitate;
- pe durata executării se asigură menţinerea legăturilor minorului cu familia şi comunitatea;
- în modalitatea concretă de executare ţin cont de vârsta, personalitatea, starea de sănătate,
situaţia familială şi socială a minorului (art. 63 L. 253/2013).

● Măsurile educative neprivative de libertate pot fi prelungite (art. 513 NCPP) când:
- minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare şi obligaţiile impuse.
- Prelungirea măsurii se dispune de către instanţa care a pronunţat măsura.
Instanţa nu poate depăşi maximul prevăzut de lege pentru aceasta [art. 123 alin. (1) lit. a)
NCP].

→ Obligaţiile pe care instanţa le poate impune minorului sunt reglementate prin

dispoziţiile art. 121 NCP.

- Supravegherea executării obligaţiilor pe care instanţa le impune se realizează sub

coordonarea serviciului de probaţiune [art. 121 alin. (3) NCP].
Art. 513 alin. (2) prevede şi posibilitatea înlocuirii măsurii educative neprivative de
libertate luate iniţial cu o măsură educativă neprivativă mai severă
SAU
- măsuri educative neprivative de libertate luate iniţial cu o măsură educativă privativă de
libertate – de exemplu cu internarea într-un centru educativ, în cazul în care, iniţial, s-a luat
măsura educativă neprivativă de libertate cea mai severă, pe durata sa maximă [art. 123
alin. (1) lit. c) NCP].
- În cazul în care minorul care se află în executarea unei măsuri educative neprivative de
libertate săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă
săvârşită anterior, instanţa dispune:
- fie, prelungirea măsurii educative luate iniţial, însă fără a putea depăşi maximul pe care îl
prevede legea pentru măsura respectivă;
- fie, înlocuirea măsurii luate iniţial cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai
severă;
- fie, înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură educativă privativă de libertate.

● Punerea în executare a internării într-un centru educativ (art. 514 NCPP) şi schimbările
privind măsura educativă a internării într-un centru educativ (art. 516 NCPP)

- Potrivit art. 115 alin. (2) lit. a) şi art. 124 NCP – Internarea într-un centru educativ – este
o măsură educativă privativă de libertate, care constă în: internarea minorului într-o
instituţie specializată în recuperarea minorilor, unde minorul este obligat să urmeze:
- programe de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale;
- programe de reintegrare socială.

- Se poate dispune internarea pe o perioadă între unu şi 3 ani [art. 124 alin. (2) NCP].
- Dacă a fost dispusă această măsură, punerea în executare presupune ca după rămânerea
definitivă a hotărârii:
- să fie trimisă o copie de pe hotărâre organului de poliţie de la locul unde se află minorul.
- Organul de poliţie:
- ia măsuri pentru internarea acestuia;
- poate pătrunde
- în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fizice fără acceptul acesteia
sau
- în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia pentru a
putea pune în executare măsura educativă a internării într-un centru educativ;
- este obligat să încheie un proces-verbal în cazul în care minorul nu este găsit;
- sesizează de îndată organele competente pentru a fi dat în urmărire şi în consemn la
punctele de trecere a frontierei;
- înaintează un proces-verbal prin care s-a constatat lipsa minorului, centrului educativ în
care urmează să se facă internarea;
- o copie de pe hotărârea instanţei se predă centrului educativ în care este internat minorul.
- Conducătorul centrului educativ are obligaţia de a comunica de îndată instanţei despre
efectuarea internării.

● Schimbările privind măsura educativă a internării într-un centru educativ

- menţinerea măsurii internării minorului într-un centru educativ

- prelungirea măsurii internării minorului într-un centru educativ
sau
- înlocuirea măsurii internării minorului într-un centru educativ cu internarea într-un centru
de detenţie
în cazurile prevăzute la art. 125 alin. (3) NCP „dacă în perioada internării minorul
săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită
anterior, instanţa prelungeşte măsura internării, fără a depăşi maximul prevăzut de lege (de
la 2-5 ani sau de la 5 – 15 – când pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de
20 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă), determinat în raport cu pedeapsa cea mai
grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite.
- Înlocuirea internării minorului cu măsura educativă a asistării zilnice (art. 120 NCP)
şi liberarea din centrul educativ la împlinirea vârstei de 18 ani
se dispun
- de către instanţa în a cărei circumscripţie teritorială se află centrul educativ,
corespunzătoare în grad instanţei de executare (Legea nr. 254/2013).
Revenirea asupra înlocuirii sau liberării, dacă acesta nu respectă cu rea-credinţă, condiţiile
de executare a măsurii educative sau obligaţiile impuse

se dispune

- de instanţa care a judecat cauza în primă instanţă:

- din oficiu
sau
- la sesizarea serviciului de probaţiune.

Pentru cazul prevăzut la art. 125 alin. (7) NCP, în cazul săvârşirii, până la împlinirea
duratei internării, a unei noi infracţiuni de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18
ani şi faţă de care s-a dispus înlocuirea măsurii internării într-un centru de detenţie cu
măsura asistării zilnice, revenirea asupra înlocuirii
SE DISPUNE
- de instanţa căreia îi revine competenţa să judece noua infracţiune săvârşită de minor.

● Punerea în executare a internării într-un centru de detenţie

● Internarea într-un centru de detenţie este o măsură educativă privativă de libertate.

Potrivit art. 125 NCP – internarea într-un centru de detenţie constă în internarea minorului
într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază şi supraveghere.
Minorul este obligat să urmeze:
- programe intensive de reintegrare socială
şi
- programe de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale.

● Procedura punerii în executare a internării într-un centru de detenţie pentru minori

trimite
- o copie de pe hotărârea rămasă definitivă
- organului de poliţie de la locul unde se află minorul → când minorul este în stare de
libertate
sau
- comandantului locului de deţinere, când este arestat preventiv.
- Judecătorul delegat cu executarea emite şi ordinul prin care minorului îi este interzis să
părăsească ţara.
- Întocmirea şi conţinutul ordinului sunt asemeni ordinului prin care se pune în executare
pedeapsa închisorii.
- Organul de poliţie, în cazul în care el este cel care execută măsura internării în centrul de
detenţie, trebuie:
- să ia măsuri pentru internarea minorului;
- să se folosească de dreptul de a pătrunde fără încuviinţare în domiciliul, reşedinţa sau
sediul persoanei fizice/juridice în vederea punerii în executare a măsurii educative a
internării minorului într-un centru de detenţie;
- în cazul în care nu-l găseşte pe minor, să întocmească un proces-verbal în care să
consemneze acest aspect şi să sesizeze de îndată organele competente pentru darea în
urmărire şi darea în consemn la punctele de trecere a frontierei.
- Un exemplar al procesului-verbal se înaintează centrului de detenţie în care urmează să se
facă internarea.
- De asemenea
- copia hotărârii este predată centrului de detenţie cu ocazia executării măsurii;
- conducătorul centrului de detenţie are obligaţia comunicării de îndată instanţei care a
dispus măsura despre efectuarea internării.

● Schimbările privind măsura educativă a internării într-un centru de detenţie

- Dacă în perioada internării în centrul de detenţie, minorul săvârşeşte o nouă infracţiune

sau este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa prelungeşte
măsura internării, fără a depăşi perioada prevăzută de lege, perioadă determinată în raport
cu pedeapsa cea mai grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite [art.
125 alin. (3) NCP].
- În acest caz, prelungirea măsurii se dispune de instanţa căreia îi revine competenţa să
judece noua infracţiune sau infracţiunea concurentă săvârşită anterior.

- Înlocuirea internării în centrul de detenţie cu măsura educativă neprivativă de libertate a

asistării zilnice
- Liberarea din centrul de detenţie la împlinirea vârstei de 18 ani

se dispun
- de instanţa în a cărei circumscripţie teritorială se află centrul de detenţie, corespunzătoare
în grad instanţei de executare.

- În cazul nerespectării cu rea-credinţă a condiţiilor de executare a măsurii educative ori a

obligaţiilor impuse, instanţa care a judecat în primă instanţă minorul → adică instanţa de
executare → DISPUNE
- revenirea asupra înlocuirii sau liberării din măsura educativă a internării în centrul de
detenţie şi executarea restului de pedeapsă rămas neexecutat din internarea în centrul de
detenţie.
- În situaţia în care se săvârşeşte, până la împlinirea duratei internării, o nouă infracţiune,
de către minorul care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s-a dispus înlocuirea
măsurii internării într-un centru de detenţie cu măsura asistării zilnice, revenirea asupra
înlocuirii şi prelungirea duratei internării se dispun:
- de instanţa căreia îi revine competenţa să judece noua infracţiune săvârşită de minor [art.
517 alin. (3) NCPP].
- Revenind asupra înlocuirii instanţa dispune:
a) executarea restului rămas din durata măsurii internării într-un centru de detenţie;
b) prelungirea duratei acestei internări fără a depăşi maximul prevăzut de lege – 5 ani sau
15 ani în cazul în care pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa este închisoarea de 20 de ani
sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă [art. 125 alin. (3) NCP – Cod penal coroborat cu art.
517 alin. (3) NCPP].

● Schimbarea regimului de executare

- Potrivit dispoziţiilor art. 126 NCP (noul cod penal) „DACĂ în cursul executării unei
măsuri educative privative de libertate persoana internată, care a împlinit vârsta de 18 ani,
are un comportament prin care influenţează negativ sau împiedică procesul de recuperare şi
reintegrare a celorlalte persoane internate, instanţa poate dispune continuarea executării
măsurii educative într-un penitenciar.
- Instanţa care dispune continuarea executării măsurii educative privative de libertate este,
potrivit legii privind executarea pedepselor – Legea nr. 254/2013 – privind executarea
pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal – instanţa în a cărei circumscripţie teritorială se află centrul educativ sau
centrul de detenţie, corespunzătoare în grad instanţei de executare.
- Legea nr. 254/2013 – privind executarea pedepselor – art. 182 alin. (2) lit. a), b), c) şi d) –
reglementează ce se înţelege prin sintagma „comportament care influenţează negativ sau
împiedică procesul de recuperare şi reintegrare a celorlalte persoane internate”.

● Amânarea sau întreruperea executării măsurilor privative de libertate

- Executarea măsurii educative a internării într-un centru educativ sau

- Executarea măsurii educative a internării într-un centru de detenţie
poate fi amânată
sau
întreruptă
în cazurile prevăzute de lege şi reglementate prin dispoziţiile art. 589 – 594 NCPP
→ Amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
→ Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă.

CAPITOLUL III. PROCEDURA ÎN CAUZELE CU INFRACTORI MINORI

- Procedura specială în cauzele cu infractori minori are următoarea structură:

- urmărirea penală în cauzele cu infractori minori;
- judecata cauzelor cu infractori minori;
- punerea în executare a hotărârilor privitoare la infractori minori.

- Potrivit dispoziţiilor art. 504 NCPP, urmărirea, judecarea şi punerea în executare a

hotărârilor privitoare la minori se fac:
- potrivit procedurii obişnuite
şi
- cu completările şi derogările prevăzute în procedura specială în cauzele cu infractori
minori;
şi
- dispoziţiile speciale privind măsurile preventive aplicate minorilor (Secţiunea a 8-a, cap.
I, titlul V – din partea generală NCPP)
+
- Instituţia minorităţii – titlul V (art. 113 – 134 NCP – partea generală).

● 1. Urmărirea penală în cauzele cu infractori minori.

→ Dispoziţiile cap. I, titlul V, partea generală NCP – prevăd: „Regimul răspunderii penale
a minorului”.

Astfel – art. 113 dispune că:

- minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal;
- minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a
săvârşit fapta cu discernământ;
- minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii.

- În cazul infractorilor minori, urmărirea penală se desfăşoară potrivit procedurii obişnuite

(art 285 – 341 NCPP – partea specială).
De la această regulă există potrivit dispoziţiilor art. 504 o serie de dispoziţii derogatorii,
prevăzute în art. 505 şi 506 NCPP.

● – Persoanele chemate la organul de urmărire penală

- în ipoteza în care urmărirea penală se desfăşoară faţă de un suspect sau inculpat minor
care nu a împlinit vârsta de 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, organul
de urmărire penală trebuie să citeze:
- părinţii acestuia ori, după caz, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea sau
supravegherea căreia se află temporar minorul,
precum şi
- direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului din localitatea unde se
desfăşoară audierea;
→ În cazul citării părinţilor, organul de urmărire penală trebuie să citeze ambii părinţi,
dacă aceştia exercită împreună drepturile părinteşti, indiferent dacă sunt căsătoriţi sau sunt
despărţiţi.

Persoanele enumerate vor fi citate şi în nume propriu – potrivit dispoziţiilor art. 505 alin.
(1), chiar dacă citarea minorului suspect sau inculpat, se realizează tot prin intermediul lor,
potrivit dispoziţiilor art. 257 alin. (6), „minorul cu o vârstă mai mică de 16 ani va fi citat
prin intermediul părinţilor sau al tutorelui, cu excepţia cazului în care acest lucru nu este
posibil”.

- în ipoteza în care suspectul sau inculpatul este un minor care a împlinit 16 ani, citarea
- părţilor sau, după caz, a tutorelui, curatorului sau a persoanei în îngrijirea ori
supravegherea căreia se află precum şi a direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţie a
copilului din localitatea unde se desfăşoară audierea,
se DISPUNE de către organul de urmărire penală, la orice ascultare sau confruntare ce are
loc, NUMAI dacă se consideră necesar.
Ex. de ascultare → ascultarea suspectului sau inculpatului minor la momentul luării
reţinerii „art. 209 alin. (5) – măsura reţinerii – poate fi luată numai după audierea
suspectului sau inculpatului, în prezenţa avocatului ales sau numit din oficiu”.

→ „Faţă de suspectul şi inculpatul minor se pot dispune măsuri preventive” [art. 243 alin
(1)].

- Reţinerea şi arestarea preventivă pot fi dispuse şi faţă de un inculpat minor, în mod

excepţional, numai dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra
personalităţii şi dezvoltării acestuia nu sunt disproporţionate faţă de scopul urmărit prin
luarea măsurii [art. 243 alin. (2) NCPP].
Art. 505 alin. (3) prevede că neprezentarea persoanelor citate legal la ascultarea sau
confruntarea minorului nu împiedică efectuarea acestor acte.

→ Considerăm că, potrivit dispoziţiilor art. 265 alin. (1) şi faţă de persoanele enumerate
anterior, organul de urmărire penală poate emite mandat de aducere: „o persoană poate fi
adusă în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată pe baza unui mandat
de aducere, dacă, fiind anterior citată, nu s-a prezentat, în mod nejustificat, iar ascultarea
ori prezenţa ei este necesară, sau dacă nu a fost posibilă comunicarea corespunzătoare a
citaţiei şi împrejurările indică fără echivoc că persoana se sustrage de la primirea citaţiei”.

- Lipsa citaţiei sau încălcarea dispoziţiilor referitoare la citare pot conduce la incidenţa
dispoziţiilor prevăzute de art. 282 alin. (1) – nulitatea relativă.

● Referatul de evaluare a minorului

- Organul de urmărire penală poate să solicite, atunci când apreciază necesar, în cauzele cu
inculpaţi minori, efectuarea unui referat de evaluare de către serviciul de probaţiune de pe
lângă tribunalul în a cărui circumscripţie teritorială îşi are locuinţa minorul.

→ Serviciul de probaţiune este reglementat prin dispoziţiile Legii nr. 252/2013 – privind
organizarea şi funcţionarea sistemului de probaţiune.

- Referatul de evaluare – se întocmeşte de către consilierul de probaţiune din cadrul

serviciului de probaţiune competent potrivit art. 32 alin. (2) din Legea nr. 252/2013.
- se întocmeşte şi se comunică în termen de 21 de zile de la data primirii la serviciul de
probaţiune a solicitării [art. 33 alin. (3) L. 252/2013].

Potrivit art. 34 alin. (3) L. 252/2013 şi art. 504 alin. (4) NCPP, referatul de evaluare poate
cuprinde şi propuneri motivate în legătură cu măsura educativă ce se pretează pentru
minor,
- propuneri ce se referă la natura şi durata programelor de reintegrare;
- propuneri referitoare la alte obligaţii ce pot fi impuse inculpatului minor, în scopul
reducerii riscului săvârşirii de noi infracţiuni.

- În vederea obţinerii datelor necesare evaluării inculpatului minor, consilierul de

probaţiune poate colabora cu:
- asistenţi sociali
- psihologi
- consilieri şcolari
- pedagogi
- medici sau alţi specialişti [art. 35 alin. (1) L. 252/2013]

Din conţinutul dispoziţiilor art. 506 alin. (4) reiese obligaţia instanţei de judecată de a
dispune efectuarea referatului de evaluare, DAR dacă acest referat a fost solicitat în cursul
urmăririi penale, dispunerea întocmirii lui de către instanţă este facultativă.

→ Din conţinutul formulării alin. (1) al art. 506 NCPP coroborat cu art. 33 L. 252/2013 –
reiese că efectuarea referatului de evaluare se face numai faţă de inculpaţi minori nu şi faţă
de suspecţi minori.

● Judecata în cauzele cu infractori minori

- Judecata în cauzele cu infractori minori se desfăşoară potrivit dispoziţiilor referitoare la

procedura comună, obişnuită care este completată cu dispoziţii de excepţie.
- Astfel – art. 507 alin. (1) prevede că acele cauze în care inculpatul este minor se judecă
potrivit regulilor de competenţă obişnuită de către judecători anume desemnaţi potrivit
legii.

→ Inculpatul trebuie să fie minor la data sesizării instanţei de judecată.

Desemnarea judecătorilor în cadrul completelor sau a secţiilor specializate se stabileşte de

colegiul de conducere al instanţei, ţinându-se seama de specializarea judecătorului [art. 41
alin. (2) Legea nr. 304/2004 – de organizare judiciară].
- Cu titlu de excepţie, dacă în cadrul unei secţii nu se poate constitui un astfel de complet,
colegiul de conducere al instanţei poate dispune participarea unor judecători de la alte
secţii [art. 41 alin. (3) Legea nr. 304/2004 – de organizare judiciară].
- Cauza rămâne în competenţa instanţei legal compusă, să fie judecată potrivit dispoziţiilor
procedurale speciale privitoare la inculpaţi minori, chiar dacă între timp inculpatul a
împlinit 18 ani (a devenit major).
- Dacă inculpatul a săvârşit fapta când era minor, iar la data sesizării instanţei nu devenise
major, judecata minorului se va face potrivit procedurii aplicabile în cauzele cu infractori
minori [art. 507 alin. (3) NCPP].

→ Vor fi aplicate dispoziţiile referitoare la:

- citarea minorului inculpat prin intermediul părinţilor, sau tutorelui sau curatorului, a
persoanei sub a cărei îngrijire se află, a serviciului de probaţiune (Legea nr. 252/2013 –
organizarea şi funcţionarea serviciului de probaţiune), participarea obligatorie a
procurorului, asigurarea asistenţei juridice obligatorii (art. 90 lit. a) NCPP - judecarea în
şedinţă nepublică).
- La judecarea cauzelor cu minori sunt citaţi – potrivit art. 508 NCPP:
- serviciul de probaţiune
- părinţii minorului
sau, după caz,
- tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar
minorul.
- Judecata se desfăşoară în prezenţa:
- inculpatului legal citat
- a apărătorului ales sau desemnat din oficiu
- procurorului, a cărui participare este obligatorie.

→ Inculpatul minor poate, pe tot parcursul judecăţii, inclusiv în cazul în care este privat de
libertate, să ceară, în scris, să fie judecat în lipsă, fiind reprezentat de avocatul său ales sau
numit din oficiu.

- Judecarea cauzei nu va fi împiedicată de lipsa persoanelor care au fost legal citate să

participe la judecată.

Desfăşurarea şedinţei de judecată în cauzele cu infractori minori prezintă anumite

dispoziţii derogatorii de la procedura comună.
- Astfel – potrivit dispoziţiilor art. 509:
● – judecata în cauzele cu infractori minori se judecă de urgenţă şi cu precădere;
● – şedinţa de judecată în cauzele cu minori nu este publică; doar cu încuviinţarea
instanţei, la desfăşurarea acesteia pot asista şi alte persoane, în afara:
- părinţilor sau, după caz,
- tutorelui sau curatorului
sau
- persoanei în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul
- serviciului de probaţiune.

→ Nu sunt incidente dispoziţiile referitoare la declararea şedinţei ca fiind nepublică,

prevăzute de art. 352 alin. (1) şi (3) NCPP.

- Art. 352 alin. (1) teza I dispune că „şedinţa de judecată este publică, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege → art. 509 alin. (2) teza I – „Şedinţa de judecată în cauzele cu infractori
minori este nepublică → este un caz prevăzut de lege.
● în situaţia în care inculpatul are vârsta sub 16 ani, instanţa poate dispune îndepărtarea din
sala de judecată a acestuia, DACĂ apreciază că administrarea anumitor probe ar putea să-l
influenţeze negativ.

→ Îndepărtarea din sală are loc DUPĂ ascultarea minorului.

- Pentru acelaşi motiv – de influenţare negativă – instanţa poate îndepărta temporar din sala
de şedinţă şi
- părinţii
- tutorele
sau
- curatorul
- persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul.

● Instanţei îi revine obligaţia ca la momentul reîntoarcerii în sala de judecată să aducă la

cunoştinţa celor îndepărtaţi, actele efectuate în absenţa lor.
Dispoziţiile art. 509 alin. (5) prevăd imperativ că „ascultarea minorului va avea loc o
singură dată.
Cu titlu de excepţie, în cazuri justificate temeinic, instanţa va permite reascultarea acestuia.

→ Se are în vedere impactul psihologic pe care-l poate avea asupra minorului o asemenea
situaţie.

→ Inculpatul minor beneficiază de toate drepturile pe care legea le prevede pentru inculpat
– art. 83 NCPP.

→ Pentru oricare alt aspect, în afara celor menţionate (precizate), desfăşurarea şedinţei de
judecată va avea loc corespunzător dispoziţiilor prevăzute în procedura comună.

● La judecata în apel, se vor aplica dispoziţiile ce reglementează desfăşurarea şedinţei de

judecată în prima instanţă în cauzele cu inculpaţi minori, cu respectarea dispoziţiilor ce-i
vizează strict pe minor – de ex. art. 415 alin. (2) teza a II-a – inculpatul minor nu poate
retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul său legal.
● În situaţia în care, în cauza supusă judecăţii, sunt mai mulţi inculpaţi, unii minori şi alţii
majori se poate proceda astfel:
- se disjunge cauza atunci când aceasta permite;
- dacă nu este posibilă disjungerea judecata se desfăşoară după procedura obişnuită de
către judecători specializaţi, făcându-se aplicarea pentru inculpaţii minori a dispoziţiilor
procedurii speciale [art. 510 alin. (1) şi (2) NCPP].

→ Potrivit art. 46 NCPP, disjungerea este dispusă de către instanţă pentru motive
temeinice şi se poate realiza pentru unii dintre inculpaţi sau pentru unele dintre infracţiuni.

Disjungerea este dispusă de către instanţă

- prin încheiere
- din oficiu
- la cererea procurorului
- la cererea părţilor.
Încheierea prin care se dispune disjungerea poate fi supusă apelului (art. 408 NCPP).

● Punerea în executare a măsurilor educative neprivative de libertate (art. 511 NCPP) şi

prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate (art. 513 NCPP)

NCP – Dispoziţiile art. 114 alin. (1) NCP – Se poate lua o măsură educativă neprivativă de
libertate, faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta între 14 şi 18 ani.
- Potrivit art. 115 alin. (1) pct. 1 NCP, sunt măsuri educative neprivative de libertate:
a) stagiul de formare civică;
b) supravegherea;
c) consemnarea la sfârşit de săptămână:
d) asistarea zilnică.
- Dacă faţă de inculpatul minor s-a luat vreuna dintre măsurile educative neprivative de
libertate (menţionate mai sus), după rămânerea definitivă a hotărârii, judecătorul delegat cu
punerea în executare a hotărârii (art. 14 – Legea nr. 253/2013 – fixează un termen – la care
va fi adus minorul:
- va fi chemat reprezentantul legal al acestuia;
- va fi chemat reprezentantul serviciului de probaţiune pentru punerea în executare a
măsurii luate;
- chemarea persoanelor desemnate cu supravegherea măsurii educative neprivative de
libertate ce a fost dispusă de către instanţă.
- Dispoziţiile art. 14 alin. (2) Legea nr. 253/2013 – privind executarea pedepselor, a
măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare
în cursul procesului penal – prevăd că judecătorul delegat cu executarea unei pedepse sau
măsuri neprivative de libertate rămâne, de regulă, acelaşi pe toată perioada executării.
Măsurile educative neprivative de libertate:
- se execută în comunitate;
- pe durata executării se asigură menţinerea legăturilor minorului cu familia şi comunitatea;
- în modalitatea concretă de executare ţin cont de vârsta, personalitatea, starea de sănătate,
situaţia familială şi socială a minorului (art. 63 L. 253/2013).

● Măsurile educative neprivative de libertate pot fi prelungite (art. 513 NCPP) când:
- minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare şi obligaţiile impuse.
- Prelungirea măsurii se dispune de către instanţa care a pronunţat măsura.
Instanţa nu poate depăşi maximul prevăzut de lege pentru aceasta [art. 123 alin. (1) lit. a)
NCP].

→ Obligaţiile pe care instanţa le poate impune minorului sunt reglementate prin

dispoziţiile art. 121 NCP.

- Supravegherea executării obligaţiilor pe care instanţa le impune se realizează sub

coordonarea serviciului de probaţiune [art. 121 alin. (3) NCP].
Art. 513 alin. (2) prevede şi posibilitatea înlocuirii măsurii educative neprivative de
libertate luate iniţial cu o măsură educativă neprivativă mai severă
SAU
- măsuri educative neprivative de libertate luate iniţial cu o măsură educativă privativă de
libertate – de exemplu cu internarea într-un centru educativ, în cazul în care, iniţial, s-a luat
măsura educativă neprivativă de libertate cea mai severă, pe durata sa maximă [art. 123
alin. (1) lit. c) NCP].
- În cazul în care minorul care se află în executarea unei măsuri educative neprivative de
libertate săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă
săvârşită anterior, instanţa dispune:
- fie, prelungirea măsurii educative luate iniţial, însă fără a putea depăşi maximul pe care îl
prevede legea pentru măsura respectivă;
- fie, înlocuirea măsurii luate iniţial cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai
severă;
- fie, înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură educativă privativă de libertate.

● Punerea în executare a internării într-un centru educativ (art. 514 NCPP) şi schimbările
privind măsura educativă a internării într-un centru educativ (art. 516 NCPP)

- Potrivit art. 115 alin. (2) lit. a) şi art. 124 NCP – Internarea într-un centru educativ – este
o măsură educativă privativă de libertate, care constă în: internarea minorului într-o
instituţie specializată în recuperarea minorilor, unde minorul este obligat să urmeze:
- programe de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale;
- programe de reintegrare socială.

- Se poate dispune internarea pe o perioadă între unu şi 3 ani [art. 124 alin. (2) NCP].
- Dacă a fost dispusă această măsură, punerea în executare presupune ca după rămânerea
definitivă a hotărârii:
- să fie trimisă o copie de pe hotărâre organului de poliţie de la locul unde se află minorul.
- Organul de poliţie:
- ia măsuri pentru internarea acestuia;
- poate pătrunde
- în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fizice fără acceptul acesteia
sau
- în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia pentru a
putea pune în executare măsura educativă a internării într-un centru educativ;
- este obligat să încheie un proces-verbal în cazul în care minorul nu este găsit;
- sesizează de îndată organele competente pentru a fi dat în urmărire şi în consemn la
punctele de trecere a frontierei;
- înaintează un proces-verbal prin care s-a constatat lipsa minorului, centrului educativ în
care urmează să se facă internarea;
- o copie de pe hotărârea instanţei se predă centrului educativ în care este internat minorul.
- Conducătorul centrului educativ are obligaţia de a comunica de îndată instanţei despre
efectuarea internării.

● Schimbările privind măsura educativă a internării într-un centru educativ

- menţinerea măsurii internării minorului într-un centru educativ

- prelungirea măsurii internării minorului într-un centru educativ
sau
- înlocuirea măsurii internării minorului într-un centru educativ cu internarea într-un centru
de detenţie
în cazurile prevăzute la art. 125 alin. (3) NCP „dacă în perioada internării minorul
săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită
anterior, instanţa prelungeşte măsura internării, fără a depăşi maximul prevăzut de lege (de
la 2-5 ani sau de la 5 – 15 – când pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de
20 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă), determinat în raport cu pedeapsa cea mai
grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite.
- Înlocuirea internării minorului cu măsura educativă a asistării zilnice (art. 120 NCP)
şi liberarea din centrul educativ la împlinirea vârstei de 18 ani
se dispun
- de către instanţa în a cărei circumscripţie teritorială se află centrul educativ,
corespunzătoare în grad instanţei de executare (Legea nr. 254/2013).
Revenirea asupra înlocuirii sau liberării, dacă acesta nu respectă cu rea-credinţă, condiţiile
de executare a măsurii educative sau obligaţiile impuse

se dispune

- de instanţa care a judecat cauza în primă instanţă:

- din oficiu
sau
- la sesizarea serviciului de probaţiune.

Pentru cazul prevăzut la art. 125 alin. (7) NCP, în cazul săvârşirii, până la împlinirea
duratei internării, a unei noi infracţiuni de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18
ani şi faţă de care s-a dispus înlocuirea măsurii internării într-un centru de detenţie cu
măsura asistării zilnice, revenirea asupra înlocuirii
SE DISPUNE
- de instanţa căreia îi revine competenţa să judece noua infracţiune săvârşită de minor.

● Punerea în executare a internării într-un centru de detenţie

● Internarea într-un centru de detenţie este o măsură educativă privativă de libertate.

Potrivit art. 125 NCP – internarea într-un centru de detenţie constă în internarea minorului
într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază şi supraveghere.
Minorul este obligat să urmeze:
- programe intensive de reintegrare socială
şi
- programe de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale.

● Procedura punerii în executare a internării într-un centru de detenţie pentru minori

trimite
- o copie de pe hotărârea rămasă definitivă
- organului de poliţie de la locul unde se află minorul → când minorul este în stare de
libertate
sau
- comandantului locului de deţinere, când este arestat preventiv.
- Judecătorul delegat cu executarea emite şi ordinul prin care minorului îi este interzis să
părăsească ţara.
- Întocmirea şi conţinutul ordinului sunt asemeni ordinului prin care se pune în executare
pedeapsa închisorii.
- Organul de poliţie, în cazul în care el este cel care execută măsura internării în centrul de
detenţie, trebuie:
- să ia măsuri pentru internarea minorului;
- să se folosească de dreptul de a pătrunde fără încuviinţare în domiciliul, reşedinţa sau
sediul persoanei fizice/juridice în vederea punerii în executare a măsurii educative a
internării minorului într-un centru de detenţie;
- în cazul în care nu-l găseşte pe minor, să întocmească un proces-verbal în care să
consemneze acest aspect şi să sesizeze de îndată organele competente pentru darea în
urmărire şi darea în consemn la punctele de trecere a frontierei.
- Un exemplar al procesului-verbal se înaintează centrului de detenţie în care urmează să se
facă internarea.
- De asemenea
- copia hotărârii este predată centrului de detenţie cu ocazia executării măsurii;
- conducătorul centrului de detenţie are obligaţia comunicării de îndată instanţei care a
dispus măsura despre efectuarea internării.

● Schimbările privind măsura educativă a internării într-un centru de detenţie

- Dacă în perioada internării în centrul de detenţie, minorul săvârşeşte o nouă infracţiune

sau este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa prelungeşte
măsura internării, fără a depăşi perioada prevăzută de lege, perioadă determinată în raport
cu pedeapsa cea mai grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite [art.
125 alin. (3) NCP].
- În acest caz, prelungirea măsurii se dispune de instanţa căreia îi revine competenţa să
judece noua infracţiune sau infracţiunea concurentă săvârşită anterior.

- Înlocuirea internării în centrul de detenţie cu măsura educativă neprivativă de libertate a

asistării zilnice
- Liberarea din centrul de detenţie la împlinirea vârstei de 18 ani
se dispun
- de instanţa în a cărei circumscripţie teritorială se află centrul de detenţie, corespunzătoare
în grad instanţei de executare.

- În cazul nerespectării cu rea-credinţă a condiţiilor de executare a măsurii educative ori a

obligaţiilor impuse, instanţa care a judecat în primă instanţă minorul → adică instanţa de
executare → DISPUNE
- revenirea asupra înlocuirii sau liberării din măsura educativă a internării în centrul de
detenţie şi executarea restului de pedeapsă rămas neexecutat din internarea în centrul de
detenţie.
- În situaţia în care se săvârşeşte, până la împlinirea duratei internării, o nouă infracţiune,
de către minorul care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s-a dispus înlocuirea
măsurii internării într-un centru de detenţie cu măsura asistării zilnice, revenirea asupra
înlocuirii şi prelungirea duratei internării se dispun:
- de instanţa căreia îi revine competenţa să judece noua infracţiune săvârşită de minor [art.
517 alin. (3) NCPP].
- Revenind asupra înlocuirii instanţa dispune:
a) executarea restului rămas din durata măsurii internării într-un centru de detenţie;
b) prelungirea duratei acestei internări fără a depăşi maximul prevăzut de lege – 5 ani sau
15 ani în cazul în care pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa este închisoarea de 20 de ani
sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă [art. 125 alin. (3) NCP – Cod penal coroborat cu art.
517 alin. (3) NCPP].

● Schimbarea regimului de executare

- Potrivit dispoziţiilor art. 126 NCP (noul cod penal) „DACĂ în cursul executării unei
măsuri educative privative de libertate persoana internată, care a împlinit vârsta de 18 ani,
are un comportament prin care influenţează negativ sau împiedică procesul de recuperare şi
reintegrare a celorlalte persoane internate, instanţa poate dispune continuarea executării
măsurii educative într-un penitenciar.
- Instanţa care dispune continuarea executării măsurii educative privative de libertate este,
potrivit legii privind executarea pedepselor – Legea nr. 254/2013 – privind executarea
pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal – instanţa în a cărei circumscripţie teritorială se află centrul educativ sau
centrul de detenţie, corespunzătoare în grad instanţei de executare.
- Legea nr. 254/2013 – privind executarea pedepselor – art. 182 alin. (2) lit. a), b), c) şi d) –
reglementează ce se înţelege prin sintagma „comportament care influenţează negativ sau
împiedică procesul de recuperare şi reintegrare a celorlalte persoane internate”.

● Amânarea sau întreruperea executării măsurilor privative de libertate

- Executarea măsurii educative a internării într-un centru educativ sau

- Executarea măsurii educative a internării într-un centru de detenţie
poate fi amânată
sau
întreruptă
în cazurile prevăzute de lege şi reglementate prin dispoziţiile art. 589 – 594 NCPP
→ Amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
→ Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă.
 PROCEDURA REABILITĂRII

● Reabilitarea este o modalitate legală, o instituţie a dreptului penal care înlătură

decăderile, incapacităţile şi interdicţiile rezultate în urma pronunţării unei hotărâri de
condamnare (art. 169 NCP).
Titlul IX al codului penal – prezintă reabilitarea – ca o cauză care înlătură consecinţele
condamnării.
Prin intermediul reabilitării se urmăreşte reintegrarea foştilor condamnaţi în viaţa socială şi
din punctul de vedere al consecinţelor juridice.
Potrivit legii [art. 169 alin. (2) NCP] reabilitarea nu are ca urmare obligaţia de reintegrare
în funcţia din care condamnatul a fost scos în urma condamnării ori de redare a gradului
militar pierdut.

● Nici asupra măsurilor de siguranţă (art. 108 NCP – obligarea la tratament medical,
internarea medicală, interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii,
confiscarea specială şi confiscarea extinsă) NU are efecte reabilitarea [art. 169 alin. (3)
NCP].

Potrivit art. 527 NCPP domeniul de reglementare al instituţiei reabilitării operează astfel:
- reabilitarea de drept a persoanei juridice – art. 150 NCP (noul cod penal);
- reabilitarea de drept a persoanei fizice – art. 165 NCP (noul cod penal);
- reabilitarea judecătorească reglementată de art. 166 – 168 şi 170 NCP.

→ Din conţinutul art. 527 coroborat cu conţinutul titlului IX NCP → rezultă că reabilitarea
prezintă două forme:
- reabilitarea de drept
- reabilitarea judecătorească.

- Reabilitarea de drept – operează automat, ope legis.

● Art. 165 NCP – Reabilitarea de drept are loc în cazul:
- condamnării la pedeapsa amenzii;
- condamnării la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 2 ani;
- condamnării la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere
DACĂ

Condiţie
- în decurs de 3 ani, condamnatul nu a săvârşit o altă infracţiune.

- Rezultă că reabilitarea de drept se produce din oficiu, în situaţia în care sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege – art. 165 NCP – reabilitarea de drept în cazul persoanei fizice
dar şi a dispoziţiilor
art. 150 NCP – reabilitarea de drept în cazul persoanei juridice.
Condiţie
- reabilitarea de drept a persoanei juridice are loc dacă
- în decurs de 3 ani de la data la care pedeapsa amenzii sau pedeapsa complementară a fost
executată sau considerată ca executată, aceasta (persoana juridică) nu a mai săvârşit nicio
altă infracţiune.

- Dispoziţiile art. 528 NCPP – alin. (1) NCPP

- prevăd că – pentru persoana fizică reabilitarea de drept intervine atunci când se
împlineşte termenul de 3 ani prevăzut de art. 165 NCP şi DACĂ persoana fizică ce a
suferit condamnarea nu a mai săvârşit o altă infracţiune.
→ Termenul de 3 ani se calculează potrivit dispoziţiilor prevăzute în Titlul X – Înţelesul
unor termeni sau expresii în legea penală – art. 186 – Calculul timpului – alin. (1) NCP:
„La calcularea timpului ziua se socoteşte de 24 de ore, săptămâna de 7 zile, iar anul de 12
luni. Luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la
care au început să curgă”.

- După împlinirea acestui termen:

- autoritatea care ţine evidenţa cazierului judiciar (Inspectoratul General al Poliţiei) va
şterge din oficiu menţiunile care privesc pedeapsa aplicată condamnatului.
- În cazul reabilitării de drept a persoanei juridice, dispoziţiile art. 528 alin. (2) prevăd că:
- la împlinirea termenului de 3 ani (de la momentul la care pedeapsa amenzii sau pedeapsa
complementară a fost executată
sau
considerată ca executată
DACĂ
- persoana juridică nu a mai săvârşit o altă infracţiune;
- organul care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice
precum şi
- organul care a înregistrat persoana juridică vor şterge din oficiu menţiunile referitoare la
pedeapsa ce s-a aplicat persoanei juridice.

● Reabilitarea judecătorească

Reabilitarea judecătorească – reglementată în NCP – la art. 166 – ca şi cauză care înlătură

consecinţele condamnării – intervine în acele situaţii în care NU poate opera reabilitarea de
drept.
Pentru a se putea solicita reabilitarea judecătorească e necesar să fie întrunite următoarele
condiţii:
- nu a fost săvârşită o altă infracţiune de către persoana condamnată în intervalul de timp
prevăzut de lege;
- a achitat integral cheltuielile de judecată şi şi-a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin
hotărârea de condamnare, afară de cazul când acesta dovedeşte că nu a avut posibilitatea să
le îndeplinească sau când partea civilă a renunţat la despăgubiri.

● Dispoziţiile art. 166 NCP prevăd termenele ce se cer a fi îndeplinite pentru ca un

condamnat să poată solicita reabilitarea judecătorească.
- Aceste termene sunt următoarele:
- 4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu
depăşeşte 5 ani;
- 5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu
depăşeşte 10 ani;
- 7 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani sau în cazul
pedepsei detenţiunii pe viaţă, comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii;
- 10 ani, în cazul condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, considerată executată ca
urmare a graţierii, a împlinirii termenului de prescripţie, a executării pedepsei sau a
liberării condiţionate.
Se prevede şi posibilitatea reabilitării judecătoreşti şi pentru condamnatul care a decedat
până la împlinirea termenului de reabilitare.
- În acest caz, instanţa poate acorda reabilitarea în urma unei evaluări a comportamentului
pe care condamnatul l-a avut până la momentul decesului.

Instanţa competentă
Art. 529 – prevede instanţa competentă să soluţioneze cererea de reabilitare
judecătorească.
Este, deci, competentă să se pronunţe asupra reabilitării judecătoreşti:
- fie instanţa care a judecat în primă instanţă cauza în care s-a pronunţat condamnarea
pentru care se cere reabilitarea;
- fie instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie domiciliază condamnatul sau în care
a avut ultimul domiciliu, dacă la data introducerii cererii domiciliază în străinătate.

Titularii cererii de reabilitare

- Cererea de reabilitare poate fi făcută de către:

- condamnat, iar după moartea acestuia, cererea poate fi făcută:
- de soţ
sau
- de rudele apropiate.

→ Rudele apropiate sunt, probabil, membrii de familie – reglementaţi de art. 177 NCP.

- Soţul sau rudele apropiate ale condamnatului, în afară de faptul că pot fi titulari ai cererii
de reabilitare, pot şi continua procedura reabilitării începută anterior decesului, de către
condamnat.

Conţinutul cererii

● Cererea de reabilitarea trebuie să cuprindă următoarele [art. 530 alin. (3) NCPP]:
- adresa condamnatului, iar când cererea este făcută de altă persoană, adresa acesteia;
- condamnarea pentru care se cere reabilitarea şi fapta pentru care a fost pronunţată acea
condamnare;
- localităţile unde condamnatul a locuit şi locurile de muncă din tot intervalul de timp de la
executarea pedepsei şi până la introducerea cererii, iar în cazul când executarea pedepsei a
fost prescrisă, de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la introducerea cererii;
- temeiurile cererii;
- indicaţii utile pentru identificarea dosarului şi orice alte date pentru soluţionarea cererii.

- Cererea de reabilitare are anexate toate actele care ar putea susţine îndeplinirea condiţiilor
pentru acordarea reabilitării judecătoreşti:
- ex.: înscrisuri – chitanţe, care atestă achitarea despăgubirilor civile faţă de partea civilă;
- hotărârea de condamnare;
- adeverinţă de la locul de muncă.

→ Cererea de reabilitare se poate formula

- personal de către condamnat;
- prin avocat;
- prin mandatar – cu mandat sau procură ataşată cererii.

● Procedura de judecare a cererii de reabilitare

- Preşedintele instanţei căreia îi revine competenţa de soluţionare a cererii de reabilitare

judecătorească, odată cu primirea acesteia, are următoarele atribuţii:
- fixează termen de soluţionare a cererii;
- dispune citarea persoanei care a solicitat reabilitarea – condamnatul sau, după moartea
acestuia, soţul sau rudele apropiate;
- dispune citarea persoanelor pe care instanţa consideră necesar să le asculte;
- ia măsuri pentru a fi adus dosarul în care se găseşte hotărârea de condamnare;
- solicită copia fişei cazierului judiciar al condamnatului.

- Dispoziţiile art. 532 – reglementează instituţia respingerii cererii de reabilitare, în cazul

neîndeplinirii condiţiilor de formă şi fond.
- Instanţa sesizată cu soluţionarea cererii, verifică îndeplinirea condiţiilor de formă şi fond
ale acesteia, putând dispune respingerea cererii în cazul în care acestea nu sunt îndeplinite,
pentru unul din următoarele motive:
- cererea a fost introdusă înainte de termenul legal;
- lipseşte menţiunea referitoare la adresa condamnatului, iar când cererea a fost făcută de
altă persoană, adresa acesteia;
- lipseşte vreuna dintre menţiunile referitoare la condamnarea pentru care se cere
reabilitarea la localitatea unde condamnatul a locuit sau la locurile de muncă ale acestuia;
- lipsesc temeiurile pe care se fundamentează cererea;
- lipsesc indicaţiile referitoare la identificarea dosarului şi petiţionarul nu a completat
cererea cu aspectul care lipseşte la termenul de înfăţişare şi nici la termenul ce i s-a
acordat, în vederea completării.

- În ipoteza respingerii cererii pentru faptul că a fost introdusă înainte de termenul legal,
poate fi introdusă o nouă cerere DUPĂ ce se împlineşte termenul prevăzut de lege.
- Pentru toate celelalte situaţii, când cererea este respinsă pentru că lipsesc anumite
menţiuni, cererea de reabilitare judecătorească poate fi introdusă oricând.
- Dispoziţiile art. 170 alin. (1) NCP – prevăd faptul că în cazul respingerii cererii de
reabilitare, o nouă cerere poate fi introdusă DOAR după un termen de un an, termen care
curge de la data respingerii cererii prin hotărâre definitivă.
- În acest caz este vorba de neîndeplinirea condiţiilor de fond.
- Art. 532 alin. (3) – dispune că NU poate depune cerere de reabilitare condamnatul, în
cazul prescripţiei executării pedepsei,
DACĂ îi este imputabilă condamnatului, lipsa executării.

● Soluţionarea cererii de reabilitare

- se realizează în şedinţă nepublică;

- instanţa, la termenul fixat
- ascultă persoanele legal citate şi care sunt prezente,
- ascultă (ia) concluziile procurorului, precum şi pe cele ale petiţionarului,
- verificând DACĂ sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru admiterea reabilitării.

Situaţii
- În ipoteza în care – înainte de soluţionarea cererii de reabilitare s-a pus în mişcare
acţiunea penală faţă de inculpat pentru săvârşirea unei alte infracţiuni, instanţa suspendă
examinarea cererii de reabilitare până la soluţionarea definitivă a acelei cauze [art. 533
alin. (2) NCPP].
- În cazul în care condamnatul sau persoana care a făcut cererea de reabilitare poate dovedi
că i-a fost imposibil că achite despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare, instanţa, făcând
analiza motivelor invocate, are următoarele posibilităţi:
- poate dispune reabilitarea
sau
- poate acorda un termen în vederea achitării în întregime sau în parte a sumei pe care
condamnatul o datorează. Termenul acordat NU poate depăşi 6 luni.
→ Hotărârea prin care se admite cererea de reabilitare NU poate modifica hotărârea
judecătorească de condamnare în ceea ce priveşte drepturile acordate de instanţă, părţii
civile.
- Instanţa de judecată se pronunţă asupra reabilitării judecătoreşti prin sentinţă (art. 535
NCPP).
- Sentinţa este supusă contestaţiei în termen de 10 zile de la comunicare.
- Contestaţia este soluţionată de instanţa ierarhic superioară celei care s-a pronunţat asupra
reabilitării:
- în şedinţă nepublică;
- cu citarea petentului;
- cu participarea obligatorie a procurorului;
- prin decizie;
- decizia este definitivă.
- După momentul rămânerii definitive a hotărârii de reabilitare, instanţa care a soluţionat
cererea de reabilitare DISPUNE
- ca pe hotărârea prin care s-a pronunţat condamnarea, să se facă menţiune despre
reabilitare (art. 53 NCPP).
- Potrivit art. 536 alin. (1) – în cazul în care ulterior acordării reabilitării, se descoperă că
persoana reabilitată mai săvârşise o infracţiune care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus
la respingerea cererii de reabilitare
INSTANŢA → competentă să se pronunţe asupra reabilitării (art. 529 NCPP)

DISPUNE
- anularea reabilitării
- din oficiu
sau
- la cererea procurorului.

Procedura aplicabilă la anularea reabilitării este aceeaşi cu cea aplicabilă în cazul

soluţionării cererii de reabilitare.