Ministerul Educatiei Culturii si Cercetării

I.P Centru de Excelență in Energetică si Electronică

Studiu Individual
La disciplina ,,Filosofie"
Tema: Filozofia contemporană

A elaborat : Scutari Cătălin Elevul.Gr-En -0121

A verificat: Bucataru Igor Prof. De specialitate

Chisinau 2024
 Filosofia contemporană
Filosofia modernă este o ramură a filosofiei ce își are originea în
Europa occidentală a secolului 17, iar acum este comună întregii
lumi. Nu are o doctrină sau școală specifică (și nu trebuie
confundată cu modernismul), deși are niște caracteristici care
ajută la distingerea sa de filosofia mai veche.
Secolul 17 și începutul secolului 20 au marcat puternic începutul
și sfârșitul filosofiei moderne. Câți dintre filosofii Renașterii ar
trebui incluși în filosofia modernă e încă un subiect de
dezbatere; de asemenea, se poate considera că modernitatea își
are sfârșitul în secolul 20, fiind înlocuită de postmodernitate,
după cum se poate spune că nu a sfârșit atunci. Modul în care
cineva decide să răspundă la aceste întrebări va determina în ce
scop va folosi cineva termenul de „filosofie modernă”. Acest
articol se va concentra pe istoria filosofiei începând cu Rene
Descartes până la începutul secolului 20, terminând cu Ludwig
Wittgenstein.
Istoria filosofiei moderne

Figurile majore ale filosofiei minții, epistemologiei

și metafizicii din secolele 17 și 18 sunt împărțite în
două grupuri principale. „Raționaliștii”, mai ales cei
din Franța și Germania, susțineau că cunoașterea
trebuie să înceapă de la anumite „idei înnăscute” în
minte. Mari raționaliști au fost Descartes, Baruch
Spinoza, Gottfried Leibniz și Nicolas Malebranche.
„Empiriștii”, din contra, susțineau că cunoașterea
trebuie să înceapă cu experiența senzorială. Figuri
majore pe această linie de gândire sunt John Locke,
George Berkeley și David Hume (Acestea sunt
categoriile retrospective, pentru care Kant este în
mare măsură responsabil.) Etica și filosofia politică
nu sunt de obicei incluse în aceste categorii, deși toți
acești filosofi au lucrat în domeniul eticii, cu stilurile
lor distinctive. Alte importante figuri din filosofia
politică sunt Thomas Hobbes și Jean-Jacques
Rousseau.
La sfârșitul secolului 18, Immanuel Kant a prezentat
un sistem filosofic inovator, care pretindea să aducă
unitatea dintre raționalism și empirism. Fie că a fost
sau nu drept, Kant n-a izbutit complet în terminarea
disputei filosofice. El a adus o ploaie de muncă
filosofică în Germania începutului secolului 19,
începând cu idealismul german. Caracteristica temei
idealismului a fost că lumea și mintea trebuie
înțelese în mod egal, potrivit anumitor categorii; ea a
culminat cu lucrarea lui Georg Wilhelm Friedrich
Hegel, care printre multe altele a spus că „Realul
este rațional; raționalul este real.”

Opera lui Hegel a fost dusă în multe direcții de

adepții și criticii ei. Karl Marx și-a apropriat atât
filozofia istoriei a lui Hegel, cât și etica empirică
dominantă în Britania, transformând ideile lui Hegel
într-o formă strict materialistă, punând bazele pentru
dezvoltarea științei societății. Søren Kierkegaard, din
contra, a respins toată filosofia sistematică ca pe un
ghid inadecvat pentru viață și sens. Pentru
Kierkegaard, viața este menită să fie trăită și nu e un
mister ce trebuie rezolvat. Arthur Schopenhauer a
dus idealismul la concluzia că lumea nu a fost nimic
decât un nesfârșit zadarnic, o interacțiune de imagini
și dorințe, și a susținut ateismul și pesimismul. Ideile
lui Schopenhauer au fost adunate și prelucrate de
Nietzsche, care a preluat variatele lor respingeri a
lumii, pentru a proclama „Dumnezeu este mort” și a
respinge toată filosofia sistematică și toată lupta
pentru un adevăr fix ce transcede individul.
Nietzsche a văzut în astfel de idei promovate de el,
nu baze pentru pesimism, ci posibilitatea unui nou
tip de libertate.
Filosofia britanică a secolului 19 a ajuns să fie
puternic dominată de gândirea neo-hegeliană, iar ca
reacție împotriva acest fapt, figurează Bertrand
Russell și George Edward Moore, care au început
mișcarea în direcția filosofiei analitice, care a fost în
esență o actualizare a empirismului tradițional,
adaptat la noile progrese în logică a
matematicianului german Gottlob Frege.
Filosofi politici