Umanismul in

Europa
Istoric
Ca prim reprezentant al umanismului poate fi
considerat Protagoras, sofist grec din secolul al V-lea
î.Chr., pentru care "omul este măsura tuturor
lucrurilor". Termenul de "humanitas" îl întâlnim deja în
scrierile lui Cicero, în care omul ocupă un loc aparte
printre alte viețuitoare. În Evul Mediu, se vorbește
despre "humaniores litterae", care reprezintă
ansamblul cunoștințelor profane predate în facultățile
de arte (artes liberales), spre deosebire de "diviniores
litterae", care își au sursa în studiul Bibliei și sunt
predate în facultățile de teologie. În secolul al XVI-
lea, "umaniștii" studiau ceea ce ei numeau
"umanitățile" (studia humanitatis), înțelegându-se prin
aceasta scrierile clasice ale antichității. Pentru acești
erudiți ai Renașterii, noțiunea de "humanitas" avea
același sens ca în epoca ciceroniană și însemna
acea cultură care, desăvârșind calitățile naturale ale
omului, îl fac demn de acest nume.
Cuvântul "Umanism" în înțelesul actual apare mult
mai târziu, și anume în 1808 în scrierea lui Friedrich
Immanuel Niethammer
Începuturile Umanismului modern
 În mod tradițional, istoricii situează începuturile
umanismului modern în Italia secolului al XIV-lea, fiind
legat de numele lui Francesco Petrarca și Giovanni
Boccaccio. După invadarea Imperiului Bizantin de
către turci, un mare număr de învățați greci se
refugiază în peninsula italică, aducând cu ei
manuscrise în limba lor de origine. Literații italieni,
ca Guarino din Verona, Francesco Filello sau Giovanni
Aurispa, învață limba greacă veche și traduc în italiană
operele clasice grecești. Poezia latină a epocii romane
este redescoperită grație lui Lorenzo Valla, iar Coluccio
Salutati și Gian Francesco Poggio traduc în limba
italiană operele scriitorilor romani.
Răspândirea Umanismului în Europa
 Germania
Johannes Reuchlin se opune împăratului Maximilian I, care
voia să interzică scrierile în limba ebraică, cu excepția Bibliei.
Reuchlin afirmă că textele interzise fac parte din patrimoniul
cultural al omenirii. În Germania, umanismul a pregătit
calea Reformei lui Martin Luther. Discipolul său,
umanistul Philipp Melanchthon, profesor de Filologie la
Universitatea din Wittenberg, redactează prima formulare
științifică a principiilor Reformei în lucrarea "Loci communes
rerum theologicarum" (1521), iar în 1540 redactează
"Confesiunea de la Augsburg". El dorea ca
răspândirea Protestantismului să se realizeze cu mijloace
pașnice și s-a străduit să păstreze unitatea Bisericii apusene.
Religia
 Umanismul respinge în mod clar apelul la credințe supranaturale pentru
soluționarea problemelor umane, dar nu și credințele însele; unele curente
umaniste sunt chiar compatibile cu unele religii. El este în general
compatibil cu ateismul și agnosticismul, dar acestea din urmă nu îi
sunt necesare. Cuvintele "ignostic" (american) și "indiferentist" (britanic)
sunt uneori aplicate umanismului pe motiv că acesta este un proces etic,
nu o dogmă asupra existenței sau nu a zeilor; umaniștii pur și simplu nu
au nevoie să se preocupe de asemenea probleme. Agnosticismul sau
ateismul singure nu implică în mod necesar umanismul; multe filosofii
diferite și uneori incompatibile se întâmplă să fie ateiste. Nu există nicio
ideologie unică și niciun set de comportamente unic la care să adere toți
ateii, și nu toate dintre cele proprii ateilor sunt umaniste.
 Pe tărâm literar cel puțin, a existat în Occident un umanism creștin viguros
și fructuos, începând cu Erasmus din Rotterdam și terminând cu un
Georges Bernanos sau orice alt scriitor cu sensibilitate religioasă care se
revendică de la umanism.