Opera „La conac” de Ion Luca Caragiale se deschide cu imaginea unui călăreț

pe nume Silviu. Aflăm despre el faptul că vine dinspre Poienița și se îndreaptă

către conacul unui boier din Sălcuța, întrucât îi datora plata arendei, în
valoare de cincizeci de galbeni. În timp ce călărea, tânărul admiră încântat,
parcă vrăjit, peisajul ce se întindea în fața ochilor săi („Ceru-i fără pată cât de
slabă în tot largu-i de jur împrejur. La vale, în zare adâncă, sclipește undoind
aerul dimineții calde, iar în păduriștea de mesteacăni de pe poala din bătaia
soarelui, păsările primăverii se-ngână și care de care se-ntrec în feluri de
glasuri”).
Deodată apare un călăreț al cărui nume nu este dezvăluit cititorilor. Acesta îl
abordează pe Silviu, întrebându-l încotro se îndrepta. Tânărul, surprins și
puțin îngrijorat, nu reușește să-și dea seama de unde apăruse cel de-al doilea
călăreț, întrucât privise înapoi de multe ori, dar nu văzuse pe nimeni în spatele
său („De unde a răsărit omul acesta? fiindcă, tot drumul, tânărul, măcar că și-
a întors privirile de multe ori pe calea umblată, nu a luat seama să mai vină
cineva după el; chiar a gândit: câtă singurătate de dimineață pe un drum așa
de căutat întotdeauna!”). Constatând că se îndreptau în aceeași direcție, cei
doi pornesc împreună la vale. 
Urmează o secvență ce cuprinde un portret al călătorului necunoscut, schițat
doar atât cât să trezească interesul cititorilor privind aerul său misterios („ [...]
un roșcodan grăsuliu, cu fața vioaie; cârn și pistrui; dar om plăcut la înfățișare
și tovarăș glumeț; numai atâta că e șașiu, și când se uită drept în ochii
tânărului, îi face așa ca o amețeală, cu un fel de durere la apropietura
sprâncenelor”). Pe drum, cei doi decid să se oprească împreună la conac
pentru a lua o gustare, odată ajunși acolo.
Timpul trece pe nesimțite, astfel încât, chiar înainte ca Silviu să-și poată da
seama, vedea intrarea în Sălcuța. Trecând pe lângă biserica din sat, Silviu
observă că, deși el își făcuse cruce când trecuse pe acolo, tovarășul său de
drum nu scosese decât un râset ciudat, după care dispăruse brusc. În final,
tânărul îl găsește pe călărețul anonim chiar la han („Trecând prin fața bisericii,
flăcăul își face cruce. Atunci aude pe tovaroșul, rămas câțiva pași înapoi,
râzând grozav. Întoarce capul: tovaroșul, nicăieri... Mare minune!... Unde a
putut pieri? A intrat în pământ? Nu... E la han... îl așteaptă sub umbrar...”). El
are, astfel, puterea de a apărea și a dispărea după bunul plac, îndepărtându-se
de cele sfinte de îndată ce intra în contact cu ele. Călătorul anonim reprezintă,
așadar, un personaj demonic.
Aflat la han, Silviu se lasă tentat cu fel de fel de bunătăți. Înainte de sosirea
hangiței, el acceptă, însă, rachiul oferit de tovarășul său de drum (despre care
Silviu bănuia că trebuia să fie negustor). Atunci, „o căldură plăcută” pare a-i
invada trupul și mintea, după care senzația începe să semene cu un foc
lăuntric. Pe măsură ce mănâncă și bea de pe tava cu bucate, protagonistul
pierde contactul cu realitatea, devenind, parcă, o marionetă în mâinile așa-
zisului negustor. O altă tentație pe care noul tovarăș i-o aduce flăcăului în fața
ochilor este fata „voinică și frumoasă” care le servește drumeților mâncare și
băutură. Tot ce trebuie să facă acest personaj diavolesc este un semn cu ochiul,
iar tânărul naiv pornește pe urmele fetei.
După ce apariția seducătoare se dovedește a fi o iluzie, Silviu își întâlnește
unchiul la han. Acesta îl sfătuiește să se oprească din jucat și să-și amintească
de datoriile sale. Cu toate acestea, tânărul pierde banii de arendă și alte bunuri
valoroase jucând până noaptea târziu și uitând scopul care-l adusese la Sălcuța
(„S-a dus arenda!... și două inele și ceasul!... S-ar fi dus și calul și șaua, dacă
unchiul și orzarii n-ar fi suflat în lumânări și n-ar fi mers să se odihnească...”).
Atunci, „negustorul” îl instruiește să-i adoarmă pe drumeți făcându-i să
inhaleze o substanță picurată pe o basma, după care să-i ucidă. Silviu se
prăbușește, transpirat și stresat, iar a doua zi de dimineață este trezit de
unchiul său, care-i face observație, văzând că nepotul pierduse banii de
arendă. Înțelegând că fusese ispitit de forțe demonice, tânărul drumeț decide
să n-o mai apuce din nou pe aceeași cale („Ia seama, că te ia dracul dacă te mai
iei după el, nătărăule!”).
În concluzie, „La conac” este o operă ce reflectă influența masivă a
superstițiilor asupra psihicului uman. Pentru fiecare slăbiciune există o
superstiție menită să justifice faptele comise, iar ideea cum că oamenii sunt
ispitiți de diavol atunci când apucă pe căi greșite este cea mai populară. În
final, numai prin controlul de sine vom putea vreodată învinge tentațiile care
se arată la fiecare pas.