Constituția – un contract social fundamental?

Constitutia este un principiu ale cărui rădăcini pot fi găsite adânc în gândirea politică şi
juridică europeană. Desigur, conceptul de supremaţie este o creaţie relativ recentă. În schimb,
filosofia juridică a avut întotdeauna drept punct de plecare o lege superioară, folosită atât pentru a
fundamenta, cât şi pentru a limita exercitarea puterii politice.
Justificările oferite pentru primatul legii superioare devin mai complexe în cazul teoriei
contractualiste.
În primul rând, Thomas Hobbes, care încearcă explicarea superiorităţii actului ce stă la
baza societăţii printr-o argumentare specifică dreptului civil. Astfel, atunci când un individ
transferă suveranului întreaga sa putere, el pierde posibilitatea de a dispune ulterior de această
putere. Drept consecinţă, individul nu poate să îşi recapete puterea normativă, fapt ce înlătură
riscul edictării în mod legitim de către corpul supuşilor a unor norme contrare contractului iniţial.
În ceea ce priveşte suveranul, situaţia este una complet distinctă: în viziunea lui Hobbes,
suveranul nu este decât beneficiarul actului ce stă la originea societăţii civile, fără a-şi asuma la
rândul său obligaţii corelative dreptului astfel primit. Prin urmare, forţa actelor adoptate de
suveran nu este limitată de actul ce a stat la baza formării societăţii. Totuşi, Hobbes justifică
limitarea puterii suveranului, plecând de la scopul cedării către acesta a puterii de către ceilalţi
indivizi. Atunci când au părăsit starea de natură dominată de violenţă, acceptând să îi cedeze
suveranului toate drepturile, indivizii au avut un singur scop: asigurarea propriei vieţi. În cazul în
care acest scop ar fi pus în pericol de către titularul puterii absolute, respectiv de către suveran,
indivizii ar fi pe deplin îndreptăţiţi să nu respecte voinţa acestuia. Pentru Hobbes, "obligaţia de a
nu folosi forţa împotriva forţei este întotdeauna nulă. Pentru că niciun om nu poate să transfere
sau să renunţe la dreptul de a se salva de la moarte, vătămare sau lipsirea de libertate. Se
întrevede astfel un mecansim prin care scopul contractului social, păstrarea vieţii, invalidează
orice normă contrară adoptată în temeiul contractului social de către suveran. Nu este încă vorba
despre superioritatea contractului, ci doar despre o superioritate a scopului contractului.
În al doilea rând, John Locke este una apropiată. Pentru întemeietorul britanic al
liberalismului, pasul imediat următor formării societăţii civile prin acordul tuturor este instituirea
unui legiuitor. Indiferent de forma instituţională pe care o va lua acest legiuitor, problema care se
naşte inevitabil este cea a limitelor puterii sale. Astfel, pentru filosoful britanic, legislativul nu va
avea niciodată o putere absolută arbitrară asupra vieţilor şi averilor oamenilor, iar legile trebuie să
nu aibă niciun alt scop final decât asigurarea binelui oamenilor, pe care aceştia l-au urmărit atunci
când au acceptat instituirea societăţii. Analizând conţinutul contractului social propus de Locke,
observăm că acesta nu presupune decât renunţarea la starea de natură în scopul asigurării vieţii,
libertăţii şi proprietăţii. Acest scop al constituirii societăţii, aşadar "binele oamenilor" menţionat
anterior, urmărit prin încheierea contractului social, este şi pentru Locke, aşa cum se întâmplase
deja în cazul lui Hobbes, limita legitimităţii acţiunilor politice.
În al treilea rând, drumul pentru perspectiva juridică asupra superiorităţii normei
fundamentale este Jean Jacques Rousseau. Interesant în cazul acestuia este faptul că orice
atingere adusă contractului social atrage desfiinţarea acestuia, ca normă primară, iar nu nulitatea
normei neconforme. Cea mai mică modificare adusă atrage nulitatea acestora şi lipsirea lor de
orice efect. Atunci când contractul social este violat, fiecare reintră în drepturile sale primare şi
îşi reprimeşte libertatea naturală, pierzând libertatea convenţională. Observăm cum sancţiunea
nerespectării superiorităţii contractului social este nulitatea. Nu este vorba, însă, despre nulitatea
normei ce aduce atingere contractului, ci despre nulitatea înseşi normei superioare, a contractului.
Pasul realizat de Rousseau este important în a sublinia incompatibilitatea dintre contractul social
şi orice normă ce aduce atingere acestuia, chiar dacă finalitatea nu este cea universală acceptată
actualmente, la mai bine de două secole şi jumătate după prima publicare a Contractului Social în
1762.
În al patrulea rând, Montesquieu potrivit căreia legile sunt în așa fel în care trebuie să
unească oameni în direcția îndeplinirii îndatoriilor față de societate și pe de altă parte , trebuie să
limiteze o parte din libertate. Acesta și-a manifestat teama față de riscul de a cădea în
despotism ,dar a venit cu o soluție aceea de a separa puterea în stat, afirmând că puterea politică
ar trebui să fie împărțită în trei ramuri distincte: legislativă, executivă și judecătorească.
Montesquieu a afirmat ca există trei feluri de guvernământ și anume : republică, monarhie si
despotic. El a fost un susținător al monarhiei constituținale conturând echilibrul pe care l-ar putea
genera monarhul ca reprezentant al executivului în relația cu parlamentul.
 În concluzie constituția este un contract social fundamental datorită libertății prin puterea
consimțământului, respectă drepturile fundamentale, având separarea puterilor în stat și adoptând
forma guvernamentală republican.