DREPTURILE OMULUI

ISTORIC
• -Ideea existenţei unor drepturi ale omului este plasată în Antichitate: în sec. XVIII î.H., în
Mesopotamia, Codul lui Hammurabi prevedea că oamenii nu pot fi torturaţi, înrobiţi şi nu
li se poate confisca averea fără o judecată dreaptă; mai târziu, Legea celor Douăsprezece
Table (Roma, 451 î.H.) garanta dreptul la proprietate, la libertate, la judecata dreaptă,
dreptul de a alege conducătorii şi dreptul la fericire.
• -În Evul Mediu, Magna Charta Libertatum (Anglia, 1215) prevedea drepturile nobilimii,
ale clerului şi ale comunelor în faţa suveranului, regele fiind obligat să respecte libertatea
personală (nimeni nu putea fi închis decât în baza hotărârii unui tribunal).
 -O TEORIE A DREPTURILOR
OMULUI
• a apărut în epoca modernă, având la bază:
• -concepţia creştină conform căreia există o lege naturală a lui Dumnezeu înscrisă în
inima oamenilor ce trebuie respectată ;
• -teoria contractualistă care consideră că omul, existând în starea de natură înaintea
societăţii, are dreptul natural la viaţă, libertate şi proprietate.
• Ideea comună celor două surse ale teoriei drepturilor este aceea că omul deţine o natură
anterioară societăţii şi că scopul oricărei guvernări este să protejeze această natură, să
asigure respectarea drepturilor naturale.
 CONCEPTUL DE DREPTURI ALE OMULUI :

• -acele atribute ce aparţin persoanei umane în virtutea calităţii sale de fiinţă umană;
- acele drepturi pe care indivizii umani le posedă prin simplul fapt că sunt oameni ;
- norme morale şi legale care aspiră să protejeze oamenii de pretutindeni împotriva
unor abuzuri.
• -Dintre aceste drepturi sunt recunoscute drepturile fundamentale (dreptul la viaţă,
la libertate, la proprietate), care sunt naturale (aparţin omului prin faptul că s-a
născut om) şi inalienabile (nu se poate renunţa la ele).
 DECLARATIA UNIVERSALA A
DREPTURILOR OMULUI
• -La 10 decembrie 1948, Adunarea Generala a O.N.U. a adoptat Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, în care se afirmă că „recunoaşterea demnităţii inerente tuturor
membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentul
libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume”; de asemenea, se arată că „ignorarea şi şi dispreţuirea
drepturilor omului au dus la acte de barbarie care revoltă conştiinţa omenirii”. Acest
document cuprinde, în cele 30 de articole, atât drepturile politice şi civice, cât şi drepturi
sociale şi economice.
•  
 -ÎN TEORIA DREPTURILOR OMULUI, DUPĂ CRITERIUL INTERVENŢIEI
STATULUI, SE FACE DIFERENŢA ÎNTRE:

• drepturi negative –acele drepturi pentru a căror realizare statul nu trebuie să intervină,
dimpotrivă intervenţia statului nu face decât să le restricţioneze :
• -drepturi negative sunt drepturile fundamentale, naturale;
• -mai sunt numite drepturi politice şi civice.
• drepturi pozitive – se realizează prin intervenţia statului, care trebuie să promoveze acele
politici publice necesare asigurării lor, folosind resursele de care dispune :
• -exemple de drepturi pozitive: la educaţie, la asistenţa medicală,
• la un loc de muncă, la asistenţă socială, la un trai decent etc. ;
• -mai sunt numite drepturi sociale şi economice.
• -Problema drepturilor pozitive este controversată. Aceste drepturi au fost introduse în
D.U.D.O. la propunerea Uniunii Sovietice, care (la fel ca toate regimurile comuniste) a pus
accent pe respectarea acestora pentru a masca încălcarea drepturilor fundamentale, negative
ale omului. De asemenea, se pune problema dacă drepturile pozitive sunt realmente drepturi
ale omului: de ce ceilalţi oameni ar renunţa la o parte din veniturile lor pentru ca statul să
finanţeze sistemele de sănătate, educaţie etc.; ce se întâmplă în societăţile care, datorită
nivelului scăzut de dezvoltare economică, nu pot asigura aceste drepturi la un nivel decent;
astfel, acestea apar mai curând ca scopuri, idealuri de atins, nu ca drepturi.
 • Declaraţia Universală a Drepturilor Omului are un caracter normativ, adică arată cum ar
trebui să fie trataţi oamenii; ea nu este descriptivă, adică nu arată cum putem beneficia efectiv de
aceste drepturi.
• -O critică adusă D.U.D.O. este aceea de „imperialism cultural”, care vizează
pretenţia aplicării ei universale, oriunde şi oricând, ea promovând un sistem de
valori specific unui anumit spaţiu (european şi nord-american).
 ASIGURAREA DREPTURILOR OMULUI

• -Pentru a fi aplicate în practică, drepturile omului trebuie să fie formalizate juridic; astfel,
începând cu sec. XIX, constituţiile liberale au consacrat forma juridică a drepturilor omului.
• -Condiţia asigurării respectării drepturilor omului este statul de drept, al cărui scop
principal este protejarea libertăţilor şi limitarea arbitrariului puterii, fapt realizat prin :
• existenţa unui ansamblu de norme fundamentale, Constituţia, care reprezintă voinţa generală
şi criteriul de legitimitate al tuturor celorlalte norme (verificarea conformităţii legilor cu
Constituţia este realizată de Curtea Constituţională) ;
• principiul „nimeni nu este mai presus de lege” şi egalitatea în faţa legii;
• separarea puterilor în stat : puterea legislativă (parlamentul), puterea executivă (guvernul) şi
puterea judecătorească (tribunalele şi celelalte instanţe) ; astfel se asigură mecanisme de
control al puterilor în stat (rol fundamental – independenţa justiţiei).
• -Pentru asigurarea drepturilor omului, este necesară democraţia, care reprezintă:
• - un mecanism instituţional care promovează dreptatea şi egalitatea ;
• o stare de spirit a societăţii care conţine şi o cultură a legii;
• o formă de participare a cetăţenilor la luarea deciziilor (prin societatea civilă, ca asociere
voluntară a oamenilor, are ca fundament libertăţile şi drepturile ce rezultă din asumarea
conştientă şi activă a calităţii de cetăţeni).
• -Asigurarea drepturilor omului este strâns legată şi de problema intervenţiei statului în
viaţa indivizilor sau a societăţii civile:
• unii teoreticieni consideră că statul nu trebuie să se implice în mod special, ci doar să
vegheze ca oamenii să nu-şi încalce reciproc drepturile;
• alţii susţin că pentru o cât mai bună asigurare a drepturilor este necesară intervenţia cât mai
largă a statului.