UNIVERSITATEA „GEORGE BACOVIA” din BACĂU

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE, JURIDICE ŞI

ADMINISTRATIVE

SPECIALIZAREA ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

DEMOGRAFIE
ŞI STATISTICĂ SOCIALĂ
(note de curs)

Titular disciplină:
Prof. univ. Dr. Tatiana PUIU

An universitar 2020 - 2021

1
DEMOGRAFIE
 ŞI STATISTICĂ SOCIALĂ

PARTEA I-a
NOŢIUNI DE STATISTICĂ TEORETICĂ NECESARE
ÎN STUDIUL DEMOGRAFIEI ŞI STATISTICII SOCIALE

Capitolul 1
Noţiuni introductive
1.1 Obiectul şi metoda statisticii
1.2 Concepte (noţiuni) de bază folosite în
statistică 1.3 Etapele demersului statistic
1.4 Întrebări

Capitolul 2
Observarea statistică
2.1 Definiţia şi principiile observării statistice
2.2 Metode şi lucrări de observare statistică
2.3 Întrebări

Capitolul 3
Prelucrarea primară a datelor statistice
3.1 Necesitatea prelucrării datelor statistice
3.2 Sistematizarea datelor statistice
3.3 Întrebări

Capitolul 4
Prezentarea datelor statistice
4.1 Serii statistice
4.2 Tabele statistice
4.3 Grafice statistice
4.4 Întrebări
4.5 Aplicaţii propuse

Capitolul 5
Indicatori statistici exprimaţi în mărimi absolute şi
relative 5.1 Indicatori statistici în mărimi absolute
5.2 Indicatori statistici în mărimi relative
5.3 Întrebări
5.4 Aplicaţii rezolvate

2
PARTEA a II-a
DEMOGRAFIA
Capitolul 6
Demografia – ştiinţă socială
6.1 Populaţia – subiect
interdisciplinar 6.2 Scurt istoric
6.3 Obiectul şi metodele demografiei
6.4 Întrebări

Capitolul 7
Sistemul informaţional în demografie
7.1 Recensământul
7.2 Starea civilă
7.3 Celelalte surse
7.4 Întrebări

Capitolul 8
Evoluţia şi efectivul populaţiei
8.1 Evoluţia numerică şi efectivul
populaţiei 8.2 Indicatori de evoluţie a
populaţiei
8.3 Evaluarea efectivului prin
densitate 8.4 Întrebări
8.5 Aplicaţii rezolvate
8.6 Aplicaţii propuse

Capitolul 9
Structura populaţiei
9.1 Structura demografică
9.2 Structura socio-economică
9.3 Structura teritorială
9.4 Structura socio-culturală
9.5 Întrebări
9.6 Aplicaţii rezolvate
9.7 Aplicaţii propuse

Capitolul 10
Mişcarea naturală şi migratore a populaţiei
10.1 Mişcarea naturală a populaţiei 10.2
Tranziţia demografică
10.3 Mişcarea migratore a populaţiei

3
Capitolul 11
Politica demografică în România
PARTEA a III-a
STATISTICA SOCIALĂ

4
PARTEA I-a
 NOŢIUNI DE STATISTICĂ TEORETICĂ
NECESARE ÎN STUDIUL DEMOGRAFIEI
ŞI STATISTICII SOCIALE

CAPITOLUL 1
NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1 OBIECTUL ŞI METODA STATISTICII

Statistica este ştiinţa care are drept obiect de studiu variaţia curentă
continuă în timp, în spaţiu şi din punct de vedere calitativ a fenomenelor şi
proceselor de tip colectiv, în scopul descrierii acestora şi a descoperirii legilor care
guvernează manifestarea lor.
Ca disciplină ştiinţifică, statistica modernă cuprinde:
statistica descriptivă sau formală, care are drept obiectiv culegerea
datelor şi prelucrarea acestora în scopul obţinerii informaţiilor statistice
cu privire la starea şi evoluţia colectivităţilor;
inferenţa statistică sau statistica inductivă, care are drept obiectiv
determinarea caracteristicilor unei colectivităţi oarecare pornind de la
cunoaşterea unui eşantion din aceasta; ea presupune măsurarea incertitudinii
rezultatelor şi determinarea riscurilor pe care le implică luarea unei decizii pe baza
unor informaţii ce nu pot fi exhaustive;
analiza statistică, care are drept obiectiv descoperirea a ceea ce este
permanent, esenţial, legic în variaţia fenomenelor şi proceselor de tip
colectiv şi măsurarea influenţei factorilor care le determină variaţia în timp, în
spaţiu şi din punct de vedere calitativ.
Particularităţile obiectului statisticii:
statistica studiază fenomenele social-economice de masă (de tip colectiv,
stohastice sau fenomene atipice), care prezintă proprietatea de a fi
variabile în timp şi spaţiu şi în cadrul cărora acţionează legile statistice;
statistica studiază fenomenele de masă din punct de vedere cantitativ,
numeric.
Totalitatea operaţiilor, tehnicilor, procedeelor şi metodelor de investigare
statistică a fenomenelor şi proceselor de tip colectiv formează metodologia sau
metoda statisticii.
Particularităţile metodei statisticii:
observarea faptică reprezintă procesul complex de obţinere a datelor cu
privire la colectivităţile economico-sociale prin observarea, măsurarea şi
înregistrarea unităţilor componente sub aspectul caracteristicilor urmărite;

5
exprimarea numerică este necesară datorită caracterului de masă a
fenomenelor studiate de statistică.
Tehnicile, procedeele şi metodele de investigare statistică se folosesc în
studii concrete ale fenomenelor şi proceselor de masă şi sunt sistematizate şi
organizate pe etapele cercetării statistice: culegerea datelor, prelucrarea şi analiza
acestora.

1.2 CONCEPTE (NOŢIUNI) DE BAZĂ FOLOSITE ÎN STATISTICĂ

Noţiunile fundamentale ale statisticii sunt: colectivităţile, unităţile,

caracteristicile şi indicatorii statistici.
Colectivitatea statistică, noţiune întâlnită şi sub denumirea de populaţie sau
univers statistic, reprezintă o asociaţie de elemente unite între ele printr-o trăsătură
esenţial comună denumită omogenitate.
Exemple de colectivităţi statistice: studenţii unei facultăţi înscrişi în primul
an de studiu; piesele fabricate într-o întreprindere pe parcursul unei luni; căsătoriile
realizate într-un oraş într-o perioadă analizată; personalul unei firme la un moment
dat, etc.
Rezultă:
- colectivităţile se compun din fiinţe, lucruri, precum şi evenimente, fapte
referitoare la acestea;
- colectivităţile statistice sunt reale şi finite, spre deosebire de colectivităţile
teoretice, infinite studiate de matematică.
Omogenitatea statistică a elementelor unei colectivităţi reprezintă
proprietatea acestora de a fi, esenţial, de aceeaşi natură calitativă, de a aparţine
aceluiaşi teritoriu şi aceluiaşi timp (moment sau interval de timp).
Pentru corecta caracterizare şi delimitare a colectivităţilor statistice se
impune clasificarea lor, care se poate face în funcţie de diverse criterii, astfel: a)
după gradul de cuprindere sau numărul elementelor componente se deosebesc:
- colectivităţi totale, care cuprind totalitatea elementelor componente; -
colectivităţi parţiale (eşantioane sau colectivităţi de selecţie), care cuprind un
număr reprezentativ de elemente dintr-o colectivitate totală care, din motive
diferite, nu poate fi înregistrată în totalitate.
b) după natura elementelor componente se disting:
- colectivităţi statice sau de stări, a căror elemente componente sunt fiinţe
sau lucruri, care se definesc la un moment dat şi a căror volum se determină prin
numărarea elementelor existente la acel moment;
- colectivităţi dinamice sau de mişcări, a căror elemente componente sunt
evenimente, fapte, care se produc în mod continuu; volumul acestor colectivităţi se

6
determină prin înregistrarea elementelor în momentul producerii şi însumarea lor
pentru un interval de timp ales.

Unităţile statistice reprezintă elementele componente ale unei colectivităţi

statistice.
 În funcţie de componenţa sau gradul de complexitate se disting: - unităţi
statistice simple, formate dintr-un singur element (exemplu: studentul în cadrul
grupei de studenţi);
- unităţi statistice complexe, formate din două sau mai multe unităţi simple
şi care depind de modul de organizare (exemplu: familia, grupa de studenţi în
cadrul anului de studiu).

Caracteristicile sau variabilele statistice reprezintă însuşiri, proprietăţi sau

trăsături esenţiale purtate de toate unităţile statistice ale unei colectivităţi. O
caracteristică statistică se notează cu literă majusculă (exemplu: X, Y, etc.), iar
variantele sau valorile, care reprezintă formele concrete de manifestare ale
caracteristicii la nivelul fiecărei unităţi statistice se notează cu literă mică (xi, yi,
etc).
Mulţimea valorilor posibile ale unei caracteristici X reprezintă domeniul de
variaţie al acesteia şi se notează astfel:

X: (x1, x2, ..., xn) sau X: (xi), i = 1,2,...,n

Frecvenţa sau ponderea reprezintă numărul de unităţi la care se înregistrează

aceeaşi valoare xi a caracteristicii. Ea se poate exprima în unităţi absolute
(frecvenţă absolută), caz în care se notează cu n i sau cu ajutorul mărimilor relative
(frecvenţă relativă), caz în care se notează cu fi (fi = ni / ∑ni).
Mulţimea perechilor (xi, ni) sau (xi, fi), i = 1,2,...,n alcătuieşte o distribuţie
(serie) statistică.
Caracteristicile statistice se clasifică după diverse criterii, după cum
urmează:
a) în funcţie de natura lor se disting:
- caracteristici de timp, care desemnează apartenenţa unităţilor la un anumit
moment sau interval de timp;
- caracteristici de spaţiu (teritoriale), care desemnează apartenenţa unităţilor
la un anumit teritoriu;
- caracteristici calitative, care exprimă esenţa, natura unităţilor.
b) în funcţie de modul de manifestare pot fi:
- caracteristici alternative (binare, binomiale), care nu pot lua decât două
valori (exemplu: admis-respins; masculin-feminin; prezent-absent); - caracteristici
nealternative, care pot lua valori diferite pentru câte unităţi statistice există în
colectivitate.
c) în funcţie de modul de exprimare există:

7
- caracteristici atributive (nenumerice), care se exprimă prin cuvinte şi nu se
pot măsura numeric (exemplu: meseria, naţionalitatea, religia);
- caracteristici cantitative (numerice), care se exprimă prin cifre (exemplu:
vârsta, salariul) şi pot fi discrete (exprimate prin numere întregi) sau continue
(exprimate pe intervale).
Unităţile statistice componente ale unei colectivităţi au, în acelaşi timp, un
mare număr de caracteristici. În cadrul unei cercetări statistice se înregistrează şi se
prelucrează doar acele caracteristici care interesează în analiza întreprinsă.
Indicatorul reprezintă expresia numerică cu ajutorul căreia se caracterizează
cantitativ un fenomen social-economic din punct de vedere al compoziţiei,
structurii, schimbării timpului, al legăturii reciproce cu alte fenomene.

Indicatorul statistic reprezintă rezultatul numeric al unei numărări, al unei

măsurări statistice a fenomenelor şi proceselor de masă sau al unui calcul asupra
datelor obţinute printr-o înregistrare statistică.
Indicatorul statistic trebuie să îndeplinească două condiţii principale de
valabilitate ştiinţifică:
- să aibă un conţinut ştiinţific bine determinat, o definiţie sau o formulă a sa;
- să îndeplinească condiţia de comparabilitate (calitativă –un anumit indicator nu
poate avea două definiţii; în timp – posibilitatea oricărui indicator de a fi comparat
direct sau cel puţin indirect cu altul anterior; în teritoriu – atât pe plan naţional, cât
şi internaţional).
Orice indicator statistic are drept trăsături esenţiale:
- conţinutul real, reflectând fenomene şi procese concrete;
- forma numerică, fiind rezultatul unui proces de cuantificare sau
determinare;
- caracterul aproximativ, precizia reflectării depinzând de factori multipli.
Indicatorii statistici se pot clasifica după diverse criterii, cum ar fi: a) în
funcţie de modul de determinare se disting:
- indicatori primari, care sunt rezultatul unei măsurători statistice; - indicatori
derivaţi, care se obţin prin prelucrarea statistică a indicatorilor primari.
b) în funcţie de forma de exprimare există:
- indicatori statistici exprimaţi în mărimi absolute;
- indicatori statistici exprimaţi sub formă relativă;
- indicatori statistici exprimaţi sub formă de mărimi medii;
- indicatori statistici exprimaţi sub formă de indici;
- indicatori statistici exprimaţi sub formă de ecuaţii de estimare. c) în funcţie
de gradul de cuprindere, indicatorii statistici pot fi: - indicatori statistici
sintetici, reprezentând expresii numerice ale categoriilor
economice de sinteză (exemplu: produsul intern brut şi net, valoarea adăugată
brută şi netă, venitul naţional disponibil, rata inflaţiei);

8
- indicatori statistici analitici, reprezentând, în general, expresia numerică a
componenţei pe grupe sau a structurii unei colectivităţi.

Conţinutul şi formele pe care le îmbracă indicatorii statistici, precum şi

etapa în care sunt elaboraţi sunt strâns legate de funcţiile pe care le îndeplinesc.
Funcţiile indicatorilor statistici sunt următoarele:
funcţia de măsurare, derivând din însuşi obiectul statisticii, care studiază
aspectele cantitative ale determinărilor calitative ale fenomenelor de masă,
 fenomene care sunt supuse acţiunii legilor statistice ce se manifestă în
condiţii concrete, variabile în timp şi spaţiu. Măsurarea se face fie prin
observare directă la nivelul fiecărei unităţi, fie printr-o operaţie de agregare sau
dezagregare a datelor statistice în structura orizontală sau verticală a sistemului. În
urma acestor operaţii rezultă indicatori exprimaţi în unităţi concrete de măsură,
deci în mărimi absolute;
funcţia de comparare se manifestă atunci când se urmăresc modificările
ce apar în volumul, structura şi dinamica fenomenelor ce fac obiectul
studiului statisticii. În urma comparării rezultă fie indicatori exprimaţi în mărimi
absolute (dacă compararea s-a făcut ca diferenţă), fie indicatori derivaţi, exprimaţi
în mărimi relative, în unităţi abstracte (coeficienţi, procente, promile, etc, dacă
compararea s-a realizat ca raport);
funcţia de analiză apare datorită relaţiilor care există între parte şi întreg,
între factor şi rezultat în cadrul studiului fenomenelor de masă. Cu ajutorul
acestei funcţii se depistează şi se înlătură acele valori care se îndepărtează
semnificativ de la legitatea specifică de variaţie a fenomenelor studiate.
funcţia de sinteză presupune sintetizarea valorilor
individuale diferite într-o singură expresie numerică care va exprima
ceea ce este esenţial şi tipic pentru o colectivitate. În urma sintezei rezultă
indicatori sub formă de mărimi medii sau agregate.
funcţia de estimare se manifestă îndeosebi în teoria
sondajului statistic unde, pe baza unor indicatori calculaţi pe
eşantionul reprezentativ, se estimează indicatorii corespunzători pentru
colectivitatea totală. Indicatorii rezultaţi au forma unor ecuaţii de estimare.
funcţia de verificare a ipotezelor şi de testare a semnificaţiei
unor indicatori statistici este specifică investigaţiei statistice.
Funcţiile indicatorilor statistici se manifestă într-o permanentă
complementaritate.
În practica socio-economică, pentru caracterizarea multilaterală a stării şi
dezvoltării unor colectivităţi se folosesc sisteme de indicatori care se realizează
sub îndrumarea organului central de statistică.

9
1.3 ETAPELE DEMERSULUI STATISTIC

Demersul statistic sau investigaţia statistică reprezintă totalitatea operaţiilor

de culegere a datelor statistice, de sistematizare, grupare şi prelucrare, de stocare şi
regăsire, analiză şi interpretare, deci totalitatea acţiunilor concrete care se
desfăşoară de la declanşarea unei cercetări statistice şi până la finalizarea ei.
Demersul statistic cuprinde trei etape principale:
- observarea statistică;
 - prelucrarea datelor statistice;
- analiza şi interpretarea rezultatelor.
Observarea statistică este prima etapă a unei investigaţii statistice în care se
înregistrează, după criterii unitare, datele individuale cu privire la fenomenul de
masă studiat. Culegerea datelor statistice se poate realiza fie prin procedee de
înregistrare totală, folosind rapoartele statistice sau recensămintele, fie prin
procedee de înregistrare parţială (la nivelul unui eşantion), folosind sondaje,
anchete, monografii. În urma observării fenomenelor reale se obţin date statistice.
Prelucrarea datelor statistice reprezintă a doua etapă a demersului statistic
şi presupune:
- sistematizarea datelor obţinute prin observarea statistică; operaţia se poate
realiza prin centralizare şi grupare, rezultând indicatori primari şi distribuţii (serii)
statistice;
- prezentarea tabelară sau grafică a seriilor statistice;
- calcularea indicatorilor derivaţi (indicatori ai valorii centrale, ai dispersiei,
ai formei de repartiţie, ai variaţiei în timp şi spaţiu);
- măsurarea gradului de intensitate a legăturilor statistice;
- măsurarea influenţei factorilor asupra variaţiei fenomenelor;
- aproximarea modelelor de regresie şi de fond;
- prognozarea fenomenelor;
- estimarea parametrilor şi verificarea ipotezelor statistice.
În urma prelucrării datelor statistice se obţin indicatori primari şi derivaţi,
informaţii statistice asupra fenomenelor studiate.
Analiza şi interpretarea rezultatelor reprezintă a treia etapă a investigaţiei
statistice, în care informaţiile ce apar supă prelucrarea datelor se confruntă şi se
compară între ele în vederea formulării concluziilor statistice care vor fi folosite în
luarea deciziilor asupra fenomenelor reale.
Adesea etapa prelucrării datelor se îmbină cu cea de analiză, dat fiind că
prelucrarea pe o treaptă superioară se efectuează numai după analiza rezultatelor
obţinute în urma prelucrării anterioare.
Cele trei etape ale demersului statistic, deşi se desfăşoară separat în timp şi
spaţiu, se condiţionează reciproc deoarece sunt legate între ele atât prin obiectul şi
scopul investigaţiei, cât şi prin unitatea şi principiile metodologice folosite.

10
1.4 ÎNTREBĂRI

1. Care sunt particularităţile obiectului

statisticii 2. Care sunt particularităţile metodei
statisticii
3. Definiţi şi clasificaţi conceptele de bază folosite în
statistică 4. Care sunt etapele demersului statistic - detaliaţi
 11
CAPITOLUL 2
OBSERVAREA STATISTICĂ

2.1 DEFINIŢIA ŞI PRINCIPIILE OBSERVĂRII STATISTICE

Observarea statistică sau culegerea datelor este prima etapă a demersului

statistic. Ea reprezintă un proces complex de identificare, măsurare şi înregistrare a
fenomenelor de tip colectiv, în forma lor concretă şi individuală de manifestare.
Această etapă are o importanţă hotărâtoare în ansamblul unei investigaţii
statistice deoarece de calitatea desfăşurării ei depind rezultatele ce se vor obţine în
celelalte etape şi, în final, calitatea informaţiilor statistice.
Pentru ca observarea să răspundă cerinţelor demersului statistic este necesar
ca în această etapă să se respecte unele principii, şi anume:
asigurarea autenticităţii datelor; este principiul de bază care constă în
realizarea concordanţei dintre datele înregistrate şi realitatea
fenomenelor observate. Principiul se referă la volumul datelor înregistrate,
calitatea lor, precum şi la obţinerea în timp util a acestora;
eficienţa procesului de observare; este principiul care presupune
înregistrarea doar a datelor cerute prin programul observării şi nu a
tuturor datelor posibile despre colectivitatea luată în studiu.
În ţara noastră, sistemul informaţional statistic, care produce şi gestionează
informaţiile statistice, a fost organizat în perioada 1952-1989 ca un sistem
centralizat (Direcţia Centrală de Statistică), iar după 1990, ca un sistem relativ
centralizat şi totodată desconcentrat, concretizat în Comisia Naţională pentru
Statistică, Direcţii Judeţene pentru Statistică, departamente şi organisme de
sinteză.
Conform prevederilor legii statisticii (Legea nr. 11/1994) funcţionarea
statisticii publice în România trebuie să respecte o serie de principii fundamentale,
precum: autonomia metodologică, confidenţialitatea, transparenţa, deontologia
statistică. Aceeaşi lege prevede obligativitatea agenţilor economici de a întocmi
continuu sau la cerere raportări statistice în forma şi la termenele stabilite, folosind
o metodologie unitară de calcul a indicatorilor raportaţi.

2.2 METODE ŞI LUCRĂRI DE OBSERVARE STATISTICĂ

Observarea statistică se realizează prin metode variate generate atât de

diversitatea formelor în care există şi se manifestă colectivităţile, cât şi de scopul
urmărit, modul de organizare a activităţii social-economice şi posibilităţile practice
de cuprindere şi înregistrare a acestora.
În funcţie de gradul de cuprindere a colectivităţii se disting:

12
 metoda de înregistrare totală, care constă în înregistrarea caracteristicilor
tuturor unităţilor componente ale colectivităţii;
metoda de înregistrare parţială, care constă în înregistrarea
caracteristicilor unei părţi (eşantion, colectivitate de selecţie) din colectivitatea
care trebuie studiată. Datele înregistrate la nivelul eşantionului se extind apoi, pe
baza inferenţei statistice, la întreaga colectivitate căruia îi aparţine.
În funcţie de natura colectivităţii şi timpul înregistrării se disting: metoda de
înregistrare curentă, care se foloseşte pentru înregistrarea colectivităţilor
de mişcări (fapte şi evenimente). Înregistrarea unităţilor colectivităţii se
face permanent, după criteriul cronologic al apariţiei lor, iar volumul colectivităţii
se determină prin cumularea unităţilor înregistrate pe o perioadă stabilită.
Înregistrarea curentă foloseşte, în special, rapoartele sau dările de seamă statistice;
metoda de înregistrare periodică, care se foloseşte pentru înregistrarea
colectivităţilor de stări (fiinţe şi lucruri). Înregistrarea unităţilor
colectivităţii se face la anumite momente stabilite, iar volumul colectivităţii se
determină prin numărarea unităţilor înregistrate la momentele respective.
Înregistrarea periodică poate fi totală (cazul recensământului) sau parţială (cazul
sondajului, anchetei statistice);
metoda înregistrărilor ocazionale, care se referă la fenomene cu caracter
de discontinuitate.
În continuare prezentăm succint principalele lucrări de observare statistică.
Recensământul face parte din categoria observărilor special organizate totale. El
reprezintă o lucrare ştiinţifică de înregistrare exhaustivă, la un moment dat, a unei
colectivităţi de stări.
Prin intermediul recensământului se culeg date de la toate unităţile
colectivităţii studiate (persoane, animale, locuinţe, întreprinderi etc.).
Recensământul bunurilor materiale este întâlnit şi sub denumirea de inventariere
statistică.
Recensământul, îndeosebi al populaţiei, este o lucrare statistică de amploare,
care trebuie riguros organizată şi elaborată şi care trebuie să respecte o serie de
principii, între care:
- universalitatea, care presupune cuprinderea întregii populaţii a unui
teritoriu dat;
- periodicitatea, reprezentând necesitatea repetării, la intervale aproximativ
egale (de exemplu, în domeniul populaţiei se recomandă să se repete la 10 ani, în
domeniul economic la 5 ani, în domeniul animalelor la 1 an etc.);
- comparabilitatea, care presupune necesitatea asigurării concordanţei
metodologice de efectuare în timp şi spaţiu, atât pe plan naţional, cât şi
internaţional;
- simultaneitatea înregistrării, care presupune înregistrarea tuturor datelor la
un moment critic, acelaşi pe întregul teritoriu;
- caracterul nelimitativ al caracteristicilor cuprinse în programul observării;

13
- caracterul ştiinţific şi aplicativ general al recensământului.
În cazul recensământului populaţiei programul observării statistice trebuie
să cuprindă:
 - date pentru identificarea precisă a persoanelor recenzate;
- date referitoare la caracteristicile demografice, economico-sociale,
culturale etc.;
- alte date solicitate de organele guvernamentale.
Datele obţinute cu ajutorul recensămintelor se verifică prin organizarea unor
recensăminte de probă, efectuate de aceleaşi organe de statistică. Scopul
recensământului este de a obţine date statistice privind numărul şi distribuţia
teritorială a populaţiei, a structurilor sale demografice şi socio economice, date
referitoare la gospodăriile populaţiei, precum şi la fondul locativ, condiţiile de
locuit şi clădirile în care se situează locuinţele. Datele obţinute permit cunoaşterea
mai aprofundată a resurselor umane, a forţei de muncă de care dispune societatea
românească la începutul mileniului trei, a repartizării populaţiei şi a forţei de
muncă în profil teritorial şi pe activităţi economice, a situaţiei gospodăriilor, dar şi
a modificărilor intervenite în structura, distribuţia teritorială şi utilizarea fondului
locativ, faţă de situaţia înregistrată la recensămintele anterioare din ţara noastră.
Raportul statistic (darea de seamă statistică) face parte din categoria
observărilor totale permanente bazate pe criteriul cronologic al apariţiei şi
manifestării unităţilor colectivităţilor de fapte şi evenimente. Raportul statistic este
un document oficial, în cele mai multe cazuri tipizat, elaborat de C.N.S., cu
precizarea indicatorilor care se raportează şi a metodologiei de calcul a acestora, a
numărului de exemplare în care se completează şi a beneficiarilor, a termenului de
predare şi a responsabilităţilor celor care semnează pentru autenticitatea datelor
înscrise. Prin raportul statistic fiecare agent economic este obligat să raporteze, la
diferite intervale, organelor statului, rezultatele obţinute în activitatea sa într-o
anumită perioadă de timp.
Sondajul statistic face parte din categoria observărilor statistice special
organizate, parţiale. El presupune înregistrarea unui eşantion reprezentativ extras,
după principiile selecţiei, din colectivitatea totală. Datele înregistrate asupra
eşantionului sunt supuse prelucrării, iar rezultatele obţinute stau la baza estimării
informaţiilor asupra populaţiei totale.
Sondajul statistic are o arie largă de răspândire, fiind frecvent folosit în
cercetarea bugetelor de familie, înregistrarea preţurilor pe piaţa liberă, controlul
calităţii produselor, sondarea opiniei publice.
Ancheta statistică este tot o observare special organizată, parţială. Ea
presupune culegerea datelor pe baza unor chestionare la care indivizii răspund
benevol. De regulă cei care intră în posesia chestionarelor nu formează un eşantion
reprezentativ şi ca atare, rezultatele anchetei sunt orientative, fără pretenţia de
rigurozitate ştiinţifică.

14
În ţara noastră, în anul 1990 a fost înfiinţată o instituţie specializată în
studierea opiniei publice, Institutul Român pentru Studierea Opiniei Publice
(I.R.S.O.P.), care lucrează prin intermediul sondajelor şi anchetelor statistice.
Observarea părţii principale sau observarea masivului principal de date,
ca formă de observare parţială special organizată, este folosită pentru studierea
unor colectivităţi structurate pe grupe de mărimi şi importanţă diferită. Se
înregistrează date doar pentru grupele cu o pondere sau importanţă mare în
colectivitatea totală, iar rezultatele obţinute se extind la întreaga populaţie.
Monografia este o observare special organizată, prin intermediul căreia se
supune investigaţiei statistice numai o singură unitate complexă din colectivitatea
totală. Unitatea este supusă unui program de investigare foarte detaliat, pentru a se
realiza o cunoaştere multilaterală şi în profunzime a acesteia. Obiectul de studiu al
unei monografii îl poate constitui o localitate sau un proces social-economic
(industrializarea, colectivizarea, privatizarea etc.). Rezultatele obţinute în
cercetările monografice, spre deosebire de restul cercetărilor prin sondaj, nu se
extind asupra întregii colectivităţi, ci caracterizează doar obiectul studiat.

2.3 ÎNTREBĂRI

1. Care sunt principiile care trebuie respectate în procesul observării

statistice.
2. Care sunt criteriile în funcţie de care se clasifică metodele de observare
statistică? Ce clasificări se obţin?
3. Ce este recensământul şi care sunt principiile care stau la baza efectuării
lui.

15
CAPITOLUL 3
PRELUCRAREA PRIMARĂ A DATELOR STATISTICE

3.1 NECESITATEA PRELUCRĂRII DATELOR STATISTICE

 În urma înregistrării statistice se obţin date individuale cu privire la
fenomenul sau procesul observat. Aceste date caracterizează fiecare unitate în
parte fără a oferi o imagine a existenţei unor posibile legături între unităţile
observate sau între anumite caracteristici ale acestora.
Pentru a putea stabili trăsăturile esenţiale comune, relaţiile de
interdependenţă dintre fenomene, structura şi modificările structurale intervenite în
timp este necesar să se treacă de la datele individuale izolate la un sistem de
indicatori cu care se poate caracteriza statistic activitatea studiată. /8, p.43/.
Această trecere se face prin procesul de prelucrare statistică.
Prelucrarea statistică reprezintă un proces complex în care datele
înregistrate îşi pierd individualitatea, prin sistematizare şi tratare statistică,
transformându-se în indicatori primari şi derivaţi, în informaţii statistice asupra
fenomenelor studiate.
În sens restrâns, noţiunea de prelucrare statistică se foloseşte pentru a
desemna prelucrarea primară, adică sistematizarea datelor obţinute prin observare.

3.2 SISTEMATIZAREA DATELOR STATISTICE

Sistematizarea datelor înregistrate reprezintă prima fază care se realizează

în etapa de prelucrare statistică şi vizează obţinerea distribuţiilor (seriilor)
statistice. Ea presupune ordonarea datelor în funcţie de omogenitatea lor.
Procesul de sistematizare a datelor se desfăşoară ca un ansamblu de operaţii
cuprinzând:
a) strângerea tuturor formularelor de înregistrare la locul de prelucrare şi
desprinderea din formulare a datelor individuale;
b) sortarea şi totalizarea datelor la nivelul întregii colectivităţi sau pe grupe
de unităţi omogene.
Din punct de vedere organizatoric, sistematizarea datelor statistice se poate
realiza descentralizat şi centralizat.
Sistematizarea descentralizată a datelor statistice presupune realizarea
operaţiunilor la nivelul unităţilor teritorial administrative (Direcţii Judeţene de
Statistică), la nivel departamental sau într-un sistem informaţional independent.
Sistematizarea centralizată presupune realizarea operaţiunilor de prelucrare
primară direct la Institutul Naţional de Statistică.

16
Indiferent de nivelul la care se realizează sistematizarea, indicatorii obţinuţi
ajung la Institutul Naţional de Statistică şi, prin urmare, ea trebuie să se realizeze
după o metodologie unică, elaborată de organul central de statistică.

Procedee de sistematizare
Sistematizarea datelor se realizează prin două procedee: centralizarea şi
gruparea statistică.
 Centralizarea datelor statistice presupune totalizarea unităţilor statistice sau
a valorilor unei caracteristici la nivelul grupelor tipice sau al colectivităţii
observate. Din acest proces rezultă indicatori statistici de nivel (exemplu: numărul
de autoturisme dintr-un judeţ la un moment dat, numărul de căsătorii dintr-un judeţ
într-o anumită perioadă).
Deoarece, în cercetările statistice, interesează nu doar indicatorii totalizatori,
de ansamblu ai unei colectivităţi, ci şi structura acesteia, mutaţiile de structură şi
contribuţia factorilor la aceste modificări, se procedează la sistematizarea datelor
prin grupare.
Gruparea statistică reprezintă o centralizare pe grupe omogene a unităţilor
unei colectivităţi după variaţia uneia sau a mai multor caracteristici de grupare. Din
acest proces rezultă şiruri de date ordonate după variaţia caracteristicilor de
grupare.
Metoda grupării statistice este folosită în toate domeniile de activitate,
adesea putând să aibă un caracter permanent şi oficial şi regăsindu-se astfel în
publicaţiile statistice.

Tipologia grupărilor statistice

Grupările statistice se pot clasifica după diverse criterii. Astfel: a) după
natura caracteristicii de grupare se întâlnesc grupări cronologice, grupări
teritoriale şi grupări calitative.
a1) Grupările cronologice sunt cele rezultate în urma folosirii drept
caracteristică de grupare a unei variabile de timp (exemplu: sistematizarea
colectivităţii agenţilor economici dintr-un judeţ după caracteristica anul înfiinţării).
a2) Grupările teritoriale se obţin în urma separării colectivităţii în grupe
după o caracteristică de spaţiu. Cele mai întâlnite sunt grupările pe judeţe sau
regiuni în statistica naţională şi grupările pe ţări în statistica internaţională.
a3) Grupările calitative se obţin prin separarea unităţilor unei colectivităţi în
grupe omogene după o caracteristică calitativă.
La rândul lor, grupările calitative se diferenţiază, după forma de exprimare a
caracteristicii, în grupări după o caracteristică calitativă exprimată cifric şi grupări
după o caracteristică calitativă exprimată atributiv (prin cuvinte).
Gruparea după o caracteristică calitativă exprimată cifric conduce la
obţinerea unor şiruri de date sistematizate pe baza cărora se calculează
indicatorii statistici derivaţi şi se poate efectua:

17
- pe variante de variaţie, în cazul caracteristicilor discrete (variantele de
variaţie sunt exprimate în numere întregi), când amplitudinea variaţiei este foarte
mică şi numărul variantelor caracteristicii de grupare este redus. De exemplu:
gruparea studenţilor dintr-un an de studiu după nota obţinută la un examen;
gruparea apartamentelor dintr-un bloc după numărul camerelor componente;
- pe intervale de variaţie, în cazul caracteristicilor continue cu un număr
mare de valori. De exemplu: grupare populaţiei unei ţări după vârstă. Intervalele
pot fi egale (de exemplu gruparea populaţiei pe intervale cincinale: 0-4, 5-9, 10-
14,.... folosită în calcule demografice cu caracter general) sau neegale, caz în care
grupările se numesc şi tipologice (de exemplu, gruparea populaţiei pe grupe tipice,
în populaţie tânără – intervalul 1-19 ani, populaţie adultă – intervalul 20-59 ani şi
populaţie vârstnică – 60 de ani şi peste). Gruparea după o caracteristică calitativă
exprimată atributiv mai poartă denumirea de clasificare. Când caracteristica de
grupare prezintă o gamă largă de variante, acestea sunt cuprinse în nomenclatoare.
Nomenclatoarele sunt elaborate de Institutul Naţional de Statistică şi se revizuiesc
periodic, putând să apară grupe noi sau altele să dispară. Clasificările statistice se
elaborează pe baza nomenclatoarelor specifice statisticilor naţionale şi
internaţionale. b) după numărul caracteristicilor de grupare se întâlnesc
grupări simple şi grupări combinate.
b1) grupările simple sunt cele care se obţin prin separarea unităţilor unei
colectivităţi după variaţia unei singure caracteristici cuprinse în programul
observării statistice. De exemplu: gruparea studenţilor dintr-un an de studiu după
caracteristica religie; gruparea agenţilor economici dintr-un judeţ după cifra de
afaceri.
b2) grupările combinate sau complexe presupun separarea unităţilor unei
colectivităţi după variaţia simultană a două sau mai multe caracteristici de grupare.
Aceste grupări sunt utilizate în vederea interpretării interdependenţei statistice
dintre fenomene.
Tehnica grupării combinate constă în delimitarea grupelor după o
caracteristică primară, după care se divid în subgrupe după o caracteristică
secundară ş.a.m.d.
De exemplu, studierea întreprinderilor industriale dintr-un judeţ după
mărime presupune gruparea lor după mai multe caracteristici între care: capitalul
fix investit, numărul angajaţilor, cifra de afaceri.
Nu se recomandă folosirea unui număr prea mare de caracteristici la
obţinerea grupărilor combinate, pentru a nu se fărâmiţa prea mult colectivitatea şi a
nu se pierde din esenţialitatea fiecărei grupe în întregul ansamblu. În practica
statistică numărul de caracteristici folosite simultan în grupare nu depăşeşte 4-5,
deşi mărirea acestuia conduce la creşterea gradului de omogenitate al unităţilor
cuprinse în grupe.
Grupările combinate se pot realiza atât pentru caracteristici cifrice, cât şi
atributive. De exemplu, întreprinderile industriale pot fi grupate pe ramuri de

18
activitate, iar în cadrul acestor grupe după cifra de afaceri sau după capitalul fix
investit.

Probleme ale grupării statistice

Realizarea unor grupări corecte reprezintă o problemă metodologică
importantă a statisticii, de calitatea sa depinzând valoarea informaţiilor rezultate.
Se impune astfel ca grupările statistice să se realizeze pe baza unei analize
complexe privind cantitatea şi calitatea fenomenelor investigate. Această analiză
presupune:
a) precizarea scopului pentru care se face gruparea. Acesta concordă cu
obiectul cercetării. Aceleaşi date statistice pot fi grupate diferit, fie pentru
sistematizarea materialului brut în vederea prelucrării, fie pentru analiza directă, în
cazul grupelor tipice bine conturate;
b) selectarea şi combinarea caracteristicilor de grupare, a acelor
caracteristici după care se face separarea unităţilor colectivităţii în grupe omogene;
c) alegerea numărului de grupe în care urmează să se împartă unităţile
colectivităţii se bazează pe analiza fenomenului şi trebuie să răspundă scopului
pentru care se face gruparea.
Există mai multe posibilităţi de stabilire a numărului de grupe [sau intervale
(k)]. Astfel:
· D.V. Huntsbergs propune relaţia:
k = 1+3,31·log n, în care n este numărul unităţilor din colectivitate;
· Brooks şi Carruthers propun relaţia:
k < 5 log n
· Croxton şi Cowden propun ca numărul de grupe să fie cuprins între şase şi
şaisprezece.
De multe ori se apelează la experienţa statisticianului în vederea alegerii
numărului de grupe în care se împart colectivităţile studiate.
d) determinarea mărimii intervalului de variaţie, în cazul caracteristicilor
exprimate cifric, se face în funcţie de amplitudinea de variaţie a caracteristicii şi de
numărul de grupe în care se sistematizează datele. Relaţia de calcul este:

l = Ax /k = (xmax - xmin) / k

în care:
l = mărimea intervalului;
Ax = amplitudinea de variaţie a caracteristicii;
xmax, xmin = valoarea maximă, respectiv minimă a caracteristicii de
grupare „X”;
k = numărul de grupe.

19
În cazul colectivităţilor de volum mare pentru grupările ce folosesc
caracteristici cu o amplitudine mare a variaţiei, mărimea intervalului de variaţie se
determină folosind formula lui Sturges, propusă în anul 1926:

l = xmax – xmin / 1 + 3,322 log n

în care: n este numărul unităţilor din colectivitate

e) delimitarea grupelor de variaţie şi separarea unităţilor pe intervale
presupune rezolvarea problemei limitelor intervalelor.
În cazul în care limita superioară a unui interval coincide cu limita inferioară
a intervalului următor, pentru evitarea includerii unor unităţi în ambele intervale,
se impune întocmirea unei note care să precizeze limita inclusă în interval.
Intervalele pot fi închise, cu ambele limite precizate, sau deschise, când este
precizată doar o limită (superioară sau inferioară). Prelucrarea statistică presupune
închiderea intervalelor. Aceasta se face astfel:
- când intervalele de grupare sunt egale, intervalul deschis se închide la
aceeaşi mărime cu intervalele închise;
- când intervalele de grupare sunt inegale, intervalele deschise se închid
luând mărimea primului interval închis alăturat.
Separarea unităţilor colectivităţii pe intervale de variaţie reprezintă aflarea
frecvenţei de distribuţie.
Datele sistematizate prin grupare se înscriu în tabele statistice.
Indiferent de scopul şi obiectul sistematizării, grupările trebuie să
îndeplinească mai multe condiţii, printre care cele mai importante sunt:
completitudinea datelor, adică realizarea grupării se face folosind
totalitatea unităţilor observate sau un număr suficient de mare de date,
care să asigure reprezentativitatea colectivităţii studiate;
omogenitatea grupelor şi subgrupelor, folosind în acest scop variabile
esenţiale de grupare, care să asigure o variaţie minimă între valorile
caracteristicilor numerice sau a formelor de manifestare concretă a caracteristicilor
pentru toate unităţile din aceeaşi grupă sau subgrupă;
unicitatea includerii unităţilor într-o singură clasă dacă gruparea este
simplă, sau într-o singură grupă dacă este o grupare combinată. această
condiţie este necesar să fie respectată, deoarece există cazuri, în special pentru
unităţile complexe, care pot fi încadrate în acelaşi timp la două sau mai multe
grupe pentru valorile numerice care coincid cu una din limitele intervalelor dacă
ele se prezintă cu variaţie continuă. În astfel de situaţii pentru a evita înregistrările
repetate, trebuie să se stabilească anumite convenţii cu care să se trateze în mod
unitar rezolvarea acestor cazuri particulare;
continuitatea variaţiei grupelor în cazul variabilelor numerice, ceea ce
practic înseamnă că nu există grupe cu frecvenţe nule care ar duce la
întreruperea grupării.

20
Dacă gruparea utilizată îndeplineşte în acelaşi timp aceste condiţii, este o
grupare taxonomică şi deci poate fi realizată cu ajutorul prelucrării automatizate.

3.3 ÎNTREBĂRI

1. În ce constă sistematizarea datelor statistice şi care sunt procedeele de

sistematizare
2. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească grupările statistice
3. Prezentaţi schematic tipologia grupărilor statistice
 21
CAPITOLUL 4
PREZENTAREA DATELOR STATISTICE

Datele statistice se prezintă sub formă de:

- serii statistice;
- tabele statistice;
- grafice.

4.1 SERII STATISTICE

Seriile (distribuţiile) statistice reprezintă rezultatul sistematizării datelor prin

grupare.
Seria statistică este o corespondenţă între două şiruri de date statistice
sistematizate într-o succesiune logică, în care primul şir reprezintă variaţia
caracteristicii de grupare (valorile sau variantele caracteristicii, intervalele de
valori sau grupele de variante, momentele sau intervalele de timp, unităţile
teritoriale etc.), iar cel de-al doilea şir reprezintă rezultatul centralizării
frecvenţelor de apariţie şi/sau a valorilor caracteristicii de grupare.
Seriile statistice se pot clasifica în funcţie de numărul şi de natura
(conţinutul) caracteristicilor de grupare:
a) După numărul caracteristicilor de grupare, seriile statisticii pot fi
univariate (se mai numesc şi serii unidimensionale sau serii independente),
bivariate şi multivariate (serii statistice condiţionate).
Seriile statistice univariate rezultă din sistematizarea datelor după o singură
caracteristică, iar seriile statistice bivariate şi multivariate rezultă din
sistematizarea datelor simultan după două sau mai multe caracteristici.
Cele mai des întâlnite şi utilizate sunt seriile univariate şi bivariate. b) După
natura caracteristicii de grupare, seriile statistice pot fi : cronologice, teritoriale şi
calitative.
Seriile statistice cronologice, numite şi serii de timp sau dinamice sunt cele
provenite dintr-o grupare cronologică şi arată evoluţia unui fenomen în timp.
Forma generală de prezentare a unei serii cronologice este redată în tabelul 4.1.
În funcţie de natura colectivităţii care se studiază în timp, seriile statistice
cronologice pot fi de momente, care prezintă variaţia unei colectivităţi de stări
(fiinţe, lucruri) şi în care nivelurile caracteristicii nu se pot cumula, însumarea
acestora fiind lipsită de sens şi serii statistice cronologice de intervale, care
prezintă variaţia unei colectivităţi de mişcări (fapte, evenimente) şi în care
nivelurile caracteristicii se pot cumula.

22
 Tabelul 4.1
Caracteristica Nivelul
de timp caracteristicii
(ti) (yi)

0 y0
1 y1
2 y2
: :
i yi
: :
n yn

Seriile statistice teritoriale sau de spaţiu sunt cele provenite dintr-o grupare
teritorială şi exprimă variaţia unui fenomen în teritoriu.
Forma generală de prezentare a unei serii teritoriale este redată în tabelul
4.2.

Tabelul 4.2
Unităţi Nivelul
teritoriale caracteristicii
xi ni

A na
B nb
C nc
: :
I ni
: :
Z nz

Seriile teritoriale sunt utilizate în statisticile naţionale şi internaţionale,

pentru sistematizarea informaţiilor statistice pe judeţe, ţări sau alte forme teritorial
administrative. Nivelurile caracteristicii într-o serie teritorială se pot însuma.
Seriile statistice calitative sunt rezultatul grupării după caracteristici
calitative. Ele pot fi :
• cu caracteristica exprimată atributiv (prin cuvinte);
• cu caracteristica exprimată cifric, fie pe variante de variaţie (caracteristică
discretă), fie pe intervale de variaţie (caracteristică discretă).
Forma generală de prezentare a unei serii calitative este redată în tabelul 4.3.

Orice valoare (xi) a caracteristicii de grupare cu frecvenţa sa de apariţie (ni)

formează termenul seriei (xini), elementul de bază al seriei statistice. Şirul
frecvenţelor într-o serie se poate exprima atât în mărimi absolute, reprezentând
frecvenţele absolute, notate prin ni, cât şi în mărimi relative, reprezentând
frecvenţele relative, notate prin fi.
 23
În cazul seriile statistice univariate, frecvenţele relative se calculează
conform relaţiilor :
• fi = ni/∑ni , când se exprimă sub forma de coeficient;
• fi = ni/∑ni ⋅100 , când se exprimă sub formă procentuală;
• ∑fi = 1 sau ∑fi = 100%.

Tabelul 4.3
Caracteristică Frecvenţa de
calitativă apariţie
xi ni

x1 n1
x2 n2
x3 n3
: :
xi ni
: :
xn nn

Alături de seriile prezentate se mai întâlnesc şi serii descriptive, care

reprezintă liste cuprinzând înşiruirea unităţilor statistice şi valorile corespunzătoare
ale caracteristicii studiate. De exemplu, lista alfabetică a candidaţilor admişi la
facultate cu media obţinută la examenul de admitere.

4.2 TABELE STATISTICE

Tabelele statistice reprezintă o formă raţională de prezentare a datelor

statistice şi sunt utilizate în toate etapele cercetării statistice.
Prezentarea datelor în tabele statistice permite atât o vizualizare comodă, cât
şi posibilitatea sistematizării lor în vederea aplicării procedeelor de calcul a
indicatorilor derivaţi.
Principalele elemente ale unui tabel statistic sunt:
- titlul general, care se notează deasupra tabelului şi trebuie să fie scurt, clar
şi complet, definind exact colectivitatea şi caracteristicile studiate; - macheta
tabelului este formată dintr-o reţea de linii paralele, orizontale şi verticale, care
definesc rândurile şi coloanele. La întretăierea dintre rânduri şi coloane se
formează rubricile tabelului, care conţin obligatoriu date numerice şi denumiri
textuale. Când pentru anumite rubrici nu se cunosc datele ce ar trebui înscrise,
acestea se completează cu trei puncte (…), iar dacă nu există date se completează
cu o linie orizontală (-);
- titlurile interioare sunt notate în capul liniilor şi coloanelor tabelului şi
trebuie să fie exprimate clar şi concis;
 24
- unitatea de măsură în care se exprimă datele prezentate în tabel se
precizează în titlul general, când este aceeaşi pentru toate elementele sau în titlurile
interioare, când în tabel sunt prezentate elemente exprimate diferit;
- notele explicative însoţesc tabelul statistic atunci când este necesar să se
precizeze sursa de informaţii sau observaţii cu privire la noţiunile folosite,
metodologia de calcul a indicatorilor etc.
Tabelele statistice sunt extrem de variate, întocmindu-se în funcţie de scopul
prelucrării sau analizei statistice. Cel mai adesea tabelele statistice sunt utilizate
pentru prezentarea seriilor statistice.

4.3 GRAFICE STATISTICE

Reprezentarea grafică a seriilor statistice este o metodă des folosită în teoria

şi practica statistică care permite vizualizarea informaţiilor, sesizarea mai uşoară a
ansamblului de date cu privire la variaţia valorilor observate, a legăturilor care
există între ele, a evoluţiei lor în timp etc. De asemenea, permite observarea facilă
a proporţiilor şi rapoartelor în care se află datele reprezentate. Prin puterea de
sugestie reprezentările grafice sunt folosite în popularizarea datelor statistice, în
informarea opiniei publice asupra unor fenomene economice, sociale, politice etc.
Ele au avantajul de a prezenta într-o formă simplă, sugestivă şi atrăgătoare
trăsăturile esenţiale ale fenomenelor în condiţii determinate de timp şi spaţiu.
Într-o accepţiune generală, graficele constau în exprimarea datelor statistice
din tabele prin linii sau puncte, figuri geometrice, simboluri şi alte mijloace
specifice.
Graficele îndeplinesc următoarele funcţii mai importante:
- funcţia de prezentare a unui masiv de date într-o formă intuitivă; - funcţia
de popularizare a unor fenomene din diverse sectoare de activitate; -
funcţia de analiză.
Graficele sunt folosite în statistică atât ca o metodă de prezentare a
rezultatelor cercetărilor statistice, cât şi ca mijloc de alegere a metodelor şi
procedeelor de calcul statistic şi ca instrument de analiză şi interpretare a
fenomenelor studiate.
Întocmirea corectă a unui grafic statistic presupune respectarea următoarelor
elemente de bază: titlul graficului, legenda, inclusiv notele explicative, reţeaua
graficului, scara de reprezentare, sursa de informaţii a datelor din grafic.
Titlul graficului trebuie să fie scurt, clar, precis şi complet şi dacă este
posibil să reproducă titlul tabelului statistic ale cărui date le reprezintă. De regulă,
este plasat sub figura graficului, iar dacă acesta face parte dintr-un text, titlul poate
fi inclus în fraza ce precede graficul.
Legenda şi notele explicative se utilizează pentru a defini concis anumite
simboluri folosite în reprezentarea grafică sau pentru a atenţiona asupra aspectelor

25
metodologice ale calculării indicatorilor reprezentaţi şi a modului de prezentare a
lor în grafic.
Reţeaua graficului se constituie în general dintr-un sistem de linii paralele
orizontale, verticale, oblice, cercuri concentrice, sectoare de cerc cu rolul de a
plasa corect punctele pe grafic.
În reprezentarea grafică a fenomenelor social-economice se folosesc reţele
rectangulare (ortogonale), reţele curbilinii şi reţele suplimentare. În cele mai multe
cazuri, pentru construirea graficelor se apelează la sistemul coordonatelor
rectangulare. În acest sistem poziţionarea unui punct în plan se face în raport cu
două axe perpendiculare (abscisa punctului – axa x-ilor şi ordonata punctului – axa
y-ilor) care definesc patru cadrane (vezi figura 4.1).

+y

Cadranul II Cadranul I

-+
x’ x

Cadranul III Cadranul IV

- y’

Fig. 4.1 - Sistemul de coordonate rectangulare

În mod frecvent, la construirea graficelor se foloseşte numai cadranul I şi

uneori cadranele I şi IV împreună. În sistemul de axe rectangulare fiecare punct
este determinat în mod unic prin cele două coordonate (xi,yi).
Scara de reprezentare se alege ţinând seama de ordinul de mărime al
indicatorilor de reprezentat, de gradul şi forma de variaţie dintre ei şi de scopul
urmărit. Scara de reprezentare este o linie ale cărei puncte pot fi citite ca numere
bine determinate. Ea se compune dintr-o linie care se numeşte suportul scării şi
dintr-un şir de puncte nenumerotate cu ajutorul cărora se realizează diviziunea
liniei. Diviziunile scării sunt numerele care corespund punctelor extreme ale scării.
Lungimea scării este întreaga distanţă dintre punctele extreme ale scării.
Alegerea unităţii de lungime a scării se face în funcţie de spaţiul destinat
figurii graficului şi în aşa fel încât să se surprindă forma reală de variaţie a

26
indicatorilor de reprezentat. Dacă se prezintă corelat mai multe caracteristici
statistice, atunci scările de reprezentare trebuie să fie astfel stabilite, încât să poată
cuprinde toate valorile indicatorilor şi să redea într-o formă armonioasă proporţia
reală dintre ele.
Pe suportul scării se trec numai valorile care marchează distanţele
proporţionale cu unitatea de măsură a scării de reprezentare.
Distanţa dintre două puncte învecinate de pe suportul scării poartă numele
de interval grafic, iar diferenţa dintre valorile numerice ale acestor puncte
reprezintă intervalul numeric.
Scările pot fi: rectilinii şi curbilinii, după cum suportul este o dreaptă sau o
curbă.
Pentru a putea reda cât mai fidel imaginea reală a fenomenelor studiate, se
pot folosi scări uniforme, la care diviziunile de pe suportul scării sunt echidistante
între ele, şi scări neuniforme, ca de exemplu, scara logaritmică la care diviziunile
suportului sunt fixate în funcţie de valoarea logaritmică a indicatorilor.
În practică, cel mai adesea se foloseşte scara uniformă care trebuie să
îndeplinească unele condiţii:
unitatea de lungime aleasă să fie aceeaşi pentru toţi indicatorii pe
care îi cuprinde graficul;
atât scările verticale, cât şi cele orizontale trebuie dispuse în aşa fel
încât să permită citirea uşoară a graficului;
scara aleasă trebuie să permită folosirea completă şi raţională a
spaţiului respectiv, adică în acel spaţiu să încapă toţi indicatorii seriei
respective, fără să se atingă plafonul reţelei;
deasupra notaţiilor numerice ale scării trebuie să se arate întotdeauna
denumirea unităţilor de măsură (în cazul scărilor verticale).
Dintre reţelele curbilinii care folosesc sistemul coordonatelor polare, reţeaua
polară sau radială are un domeniu mai larg de aplicare în reprezentarea grafică.
Reţeaua polară (radială) folosită în reprezentările grafice este formată din cercuri
concentrice.
Diagramele cu reţea polară sunt folosite în special pentru reprezentarea
grafică a sezonalităţii unui fenomen social-economic.
Scările neuniforme se folosesc numai în cazuri speciale pentru completarea
analizei statistice, când din graficul construit pe scară uniformă nu reiese destul de
clar care este forma de variaţie sau de legătură dintre indicatorii prezentaţi.
Sursa de date se trece de regulă sub grafic şi este obligatorie în toate
cazurile în care se folosesc date reale.
În practica statistică aceleaşi date pot fi reprezentate folosind mai multe
tipuri de grafice. De regulă se alege tipul de grafic care permite evidenţierea uşoară
şi rapidă a relaţiilor dintre indicatorii studiaţi.
Principalele tipuri de grafice vor fi grupate în funcţie de tipul seriei care se
reprezintă.
Seriile statistice univariate calitative se reprezintă grafic astfel:

27
a) pentru caracteristicile cifrice discrete se foloseşte:
- poligonul frecventelor;
 - curba frecvenţelor (curba de densitate), curba frecventelor cumulate
crescător (curba de repartiţie), curba frecvenţelor cumulate descrescător (curba de
fiabilitate);
- diagrama în formă de coloane sau benzi;
- diagrama în batoane.
b) pentru caracteristicile cifrice continue se foloseşte:
- histograma;
- histograma în trepte;
- poligonul sau curba frecvenţelor.
c) pentru caracteristicile atributive se folosesc diagramele de structură
(dreptunghi, pătrat, cerc, semicerc de structură).
Seriile statistice bivariate calitative se reprezintă grafic astfel:
a) pentru ambele caracteristici exprimate cifric:
- norul de puncte;
- corelograma.
b) pentru ambele caracteristici exprimate atributiv se folosesc diagramele de
structură construite în acelaşi plan;
c) pentru cazul unei caracteristici exprimate atributiv şi una cifric se folosesc
diagrame specifice, de tipul „piramida vârstelor”.
Seriile cronologice (de timp) se reprezintă grafic prin:
- cronogramă: liniară, prin benzi, prin coloane;
- diagramă polară: prin segmente de dreaptă, prin sectoare de
cerc. Seriile teritoriale (de spaţiu) se reprezintă grafic prin:
- cartogramă;
- cartodiagramă.
Poligonul frecvenţelor este un grafic care se utilizează pentru reprezentarea
seriilor calitative cu caracteristica exprimată cifric pe variante de variaţie sau pe
intervale de variaţie. Pentru realizarea graficului pe axa absciselor se înscriu
variantele caracteristicii sau intervalele de variaţie egale sau neegale, iar pe axa
ordonatelor frecvenţele. Se ridică perpendiculare a căror înălţime este
proporţională cu frecvenţa, de pe axa absciselor, din dreptul diviziunilor corespun
zătoare variantelor sau, după caz, din mijlocul segmentelor care reprezintă
mărimea intervalelor. Unind vârfurile acestor perpendiculare printr-o linie frântă se
obţine poligonul frecvenţelor. Dacă vârfurile perpendicularelor sunt unite printr-o
linie curbă, graficul obţinut poartă denumirea de curba frecvenţelor.
Histograma este un grafic care se foloseşte pentru reprezentarea seriilor
calitative cu caracteristica exprimată cifric pe intervalele de variaţie. Pentru
realizarea graficului pe axa absciselor se delimitează intervalele de valori egale sau
neegale, iar pe axa ordonatelor se trec frecvenţele ordonate strict crescător. De pe
axa absciselor se ridică dreptunghiuri care au drept laturi mărimea intervalului de
variaţie şi frecvenţa corespunzătoare.

28
Histograma în trepte se construieşte similar, doar că perpendicularele de pe
axa absciselor care despart dreptunghiurile nu se mai trasează. Graficul rezultat va
avea aspectul unor trepte.
 Diagrama prin benzi este graficul în care datele statistice sunt reprezentate
prin ariile unor dreptunghiuri construite cu bazele pe axa ordonatelor şi despărţite
prin spaţii egale. Lungimea benzilor este proporţională cu mărimea indicatorilor
reprezentaţi, iar lăţimea este aceeaşi pentru toate dreptunghiurile.
Diagrama prin coloane se construieşte similar cu cea prin benzi, diferenţa
provenind din faptul că bazele dreptunghiurilor se află pe axa absciselor. Diagrama
de structură este graficul în care este reprezentată structura unei colectivităţi. Se
construieşte frecvent prin dreptunghi, pătrat, cerc, semicerc. Suprafeţele acestora
sunt direct proporţionale cu volumul colectivităţii, iar părţile acestora sunt
reprezentate prin porţiuni de suprafaţă, stabilite în aceeaşi proporţie în care se
găsesc părţile respective faţă de volumul colectivităţii. Cronograma sau
historigrama este graficul care se foloseşte pentru reprezentarea seriilor dinamice
(cronologice, de timp). Realizarea graficului se face într-un sistem de coordonate
rectangulare, de obicei în cadranul I al acestora; pe axa absciselor se reprezintă
timpul, iar pe axa ordonatelor indicatorii seriei cronologice. Cronograma se poate
construi prin benzi, prin coloane sau liniară. Diagrama polară (radială) se
foloseşte de obicei pentru reprezentarea variaţiei sezoniere. Pentru realizarea sa se
construieşte un cerc cu raza proporţională cu nivelul mediu al fenomenului
reprezentat; se împarte cercul într un număr de sectoare egal cu numărul
perioadelor de variaţie; se trasează sectoare de cerc cu raza proporţională cu
nivelul atins de fenomen în perioadele considerate. Graficul realizat poartă
denumirea de diagrama polară din sectoare de cerc. Similar se construieşte
diagrama prin segmente de dreapta, cu diferenţa că nivelul atins de fenomen se
evidenţiază prin marcarea acestuia pe rază; vârfurile razelor se unesc prin
segmente de dreaptă.
Cartograma este graficul folosit pentru prezentarea intensităţii de
manifestare a fenomenelor în profil teritorial. Se realizează cu ajutorul hărţii ţării
sau regiunii pe care se delimitează unităţile teritoriale; pentru a reda intensitatea
fenomenului se folosesc haşurări sau culori diferite.
Cartodiagrama este graficul folosit pentru prezentarea distribuţiei în spaţiu
a unui fenomen. El se realizează combinând cartograma cu diagramele de
structură.
Corelograma este graficul în care este reprezentată seria de repartiţie
bidimensională. Realizarea sa se face într-o reţea construită de axele absciselor şi
axele ordonatelor în care se trec valorile variabilei independente şi ale variabilei
dependente, formând aşa-numitul câmp de corelaţie; sensul şi intensitatea legăturii
dintre cele două caracteristici apar cu destulă claritate.

29
4.4 ÎNTREBĂRI

1. Care sunt formele sub care se pot prezenta datele statistice

2. Definiţi şi clasificaţi seriile statistice
 3. Principalele elemente ale unui tabel statistic
4. Prezentaţi graficele specifice principalelor tipuri de serii statistice

4.5 APLICAŢII PROPUSE

Aplicaţia 1
Extrageţi din Anuarul Statistic al României o serie statistică; caracterizaţi şi
reprezentaţi grafic această serie.

Aplicaţia 2
Din Anuarul Statistic al României extrageţi date referitoare la populaţia ţării
pe sexe la două momente de recensământ; reprezentaţi grafic respectivele date.

30
CAPITOLUL 5
INDICATORI STATISTICI EXPRIMAŢI
ÎN MĂRIMI ABSOLUTE ŞI RELATIVE

Indicatorii statistici se pot clasifica după diverse criterii, între care şi forma
lor de exprimare. Conform acesteia se disting indicatori statistici în mărimi
absolute, mărimi relative, mărimi medii, indici şi ecuaţii de estimare.

5.1 INDICATORI STATISTICI ÎN MĂRIMI ABSOLUTE

În statistică, mărimile absolute reprezintă valori definite prin ele însele,

independent de orice sistem de referinţa.
Indicatorii exprimaţi în mărimi absolute se obţin în cadrul prelucrării
primare a datelor, au un conţinut concret şi o formă concretă de exprimare. Dat
fiind ca se obţin în procesul prelucrării primare aceşti indicatori mai poartă numele
de indicatori primari. Indicatorii absoluţi se caracterizează prin aceea ca ei sunt
exprimaţi în unităţi de măsură însumabile şi pot fi consideraţi independenţi de alţi
indicatori. Unităţile de măsură în care se exprimă indicatorii absoluţi pot fi:
naturale sau fizice (bucăţi, kilograme, metri liniari, metri cubi, persoane etc.);
natural – convenţionale (tone combustibil convenţional etc.); de timp de muncă
(ore, zile, luni, om-ore, etc.); unităţi valorice (mii lei, milioane lei, etc.)
Mărimile absolute sunt folosite pentru exprimarea indicatorilor de nivel şi a
indicatorilor variaţiei absolute.
Indicatorii de nivel se obţin în procesul de înregistrare statistică, exprimând
valoarea caracteristicii observate la fiecare dintre unităţile colectivităţii (indicatori
individuali) sau în procesul sistematizării datelor prin centralizare pe grupe sau pe
ansamblul colectivităţii (indicatori sintetici).
Indicatorii variaţiei absolute se obţin prin compararea pe bază de diferenţă a două
nivele ale aceluiaşi indicator. Ei mai poartă denumirea de spor absolut. Indicatorii
absoluţi se regăsesc la toate nivelele şi structurile sistemului informaţional statistic,
în toate fazele de agregare şi dezagregare a fenomenelor. Dar, datorită faptului că
nu permit o apreciere calitativă a fenomenului cercetat ei au o sferă de
comparabilitate restrânsă. Cu toată această limită, indicatorii absoluţi se constituie
ca o bază de plecare indispensabilă oricărei analize statistice.

5.2 INDICATORI STATISTICI ÎN MĂRIMI RELATIVE

În statistică, mărimile relative reprezintă rezultatul comparării pe bază de

raport a doi indicatori statistici absoluţi şi exprimă printr-un singur număr

31
proporţiile indicatorului raportat (indicatorul din numărătorul raportului) faţă de
indicatorul bază de raportare (indicatorul din numitorul raportului). Mărimile
relative se exprima sub formă de coeficienţi, procente, promile, prodecimile,
procentimile etc.
Exprimarea sub formă de coeficienţi arată câte unităţi din indicatorul absolut
raportat revin la o singură unitate a indicatorului bază de raportare. Folosirea
coeficienţilor se face de regulă atunci când ordinul de mărime al celor doi
indicatori este apropiat.
Exprimarea sub formă de procente este cea mai sugestivă şi arată câte unităţi
din indicatorul absolut raportat revin la 100 de unităţi ale indicatorului bază de
raportare. Folosirea procentelor este folosită în analiza structurii unui fenomen, în
analiza dinamicii unui fenomen faţă de o anumită bază fixă sau mobilă şi de
asemenea când între indicatorii comparaţi există diferenţe mici ca mărime.
În cazul în care indicatorul din numărătorul raportului este cu mult mai mic
decât cel din numitorul acestuia, rezultatul raportului se înmulţeşte cu 10 3, 104, 105,
exprimarea sa devenind sub formă de promile, decimile, procedimile şi arătând
câte unităţi ale indicatorului de raportat revin la 1.000, 10.000, respectiv 100.000
de unităţi ale indicatorului bază de raportare.
De exemplu, numărul de născuţi vii la 1.000 locuitori, numărul de studenţi
sau de medici ce revin la 10.000 locuitori, numărul de bolnavi internaţi în spital
într-un an la 100.000 locuitori etc.
Obţinerea mărimilor relative în statistică este o operaţie foarte uşoară, prin
simpla comparare, prin raportarea a doi indicatori. Dificultăţi pot să apară dacă nu
sunt respectate următoarele cerinţe:
• între indicatorii comparaţi să existe o legătură logică (de
corespondenţă, de condiţionare, de cauzalitate);
• indicatorii raportaţi să fie comparabili din punct de vedere al sferei
de cuprindere, al metodologiei de calcul etc.;
• baza de comparaţie să aibă o anumită semnificaţie în evoluţia
fenomenului studiat.
În funcţie de domeniul de aplicare, de scopul analizei şi de informaţiile de
care se dispune în statistică se calculează următoarele tipuri de mărimi relative: •
mărimi relative de structură;
• mărimi relative de coordonare sau corespondenţă;
• mărimi relative de intensitate;
• mărimi relative de variaţie (ale dinamicii);
• mărimi relative ale planului.
Mărimile relative de structură exprimă raportul dintre parte şi întreg şi se
pot calcula atunci când colectivitatea supusă analizei a fost împărţită pe grupe,
subgrupe sau clase după variaţia uneia sau mai multor caracteristici de grupare.
Mărimile relative de structură au denumiri diferite în funcţie de natura seriei
a cărei structură se analizează astfel:

32
- pentru o serie statistică atributivă, cronologică, teritorială, mărimile
relative poartă denumirea de ponderi sau greutăţi specifice;
- pentru o serie de distribuţie cu frecvenţe, mărimile relative de structură
poartă denumirea de frecvenţe relative.
Mărimile relative de structură se notează cu fi sau gi şi se calculează conform
formulei:
i
f n ∑
=
 i
n
i

∑fi = 1, pentru i =1,n

Calculul sub formă procentuală presupune înmulţirea raportului cu 100:

f n ·100
=
∑ i

i
n
i

∑fi = 100%, pentru i =1,n

Mărimile relative de structură se pot reprezenta sugestiv prin grafice –

diagrame de structură (dreptunghi, pătrat, cerc, semicerc).
Mărimile relative de structură se exprimă şi în dinamică, exprimând
modificările care au loc în structura unui fenomen în timp.

Mărimile relative de coordonare sau de corespondenţă se folosesc pentru a

compara doua grupe ale aceleiaşi colectivităţi sau două colectivităţi situate în spaţii
diferite dar coexistente în timp.
Mărimile relative de coordonare admit proprietatea de reversibilitate şi se
calculează conform relaţiilor:

KA/B = XA / XB sau KB/A = XB / XA

în care:
XA şi XB reprezintă cele două niveluri absolute comparate;
KA/B · KB/A = 1 (datorită proprietăţii menţionate).

Mărimile relative de coordonare se exprimă, de regulă, sub formă de

coeficient. Există şi posibilitatea exprimării sub formă de procente sau promile,
arătând în acest caz câte unităţi dintr-o grupa revin la 100, respectiv la 1000 de
unităţi din cealaltă grupă.

Mărimile relative de intensitate se calculează ca raport între doi indicatori

absoluţi, de natură diferita, dar între care există o relaţie de interdependenţa. Se
determină conform relaţiei:

33
K=X/Y

în care:
K = mărime relativă de intensitate;
X = fenomenul de raportat;
 Y = fenomenul ales ca bază de raportare.

Mărimile relative de intensitate se exprimă în unităţile concrete de măsură

ale celor două fenomene şi evidenţiază gradul, intensitatea de răspândire a
fenomenului de la numărător în raport cu fenomenul de la numitor.
În economie se determină numeroase mărimi relative de intensitate:
productivitatea muncii; eficienţa fondurilor fixe; gradul de utilizare a maşinilor
unelte; recolta medie la hectar; venitul naţional pe cap de locuitor; eficienţa
folosirii timpului de muncă etc.
De asemenea, aceste mărimi au o largă utilizare în demografie, pentru
caracterizarea mişcării naturale şi migratorii a populaţiei.

Mărimile relative ale dinamicii, cunoscute şi sub denumirea de indici sau

ritmuri de variaţie, se folosesc în scopul caracterizării evoluţiei în timp a
fenomenului analizat şi sunt specifice seriilor cronologice (dinamice).
Mărimile relative ale dinamicii se calculează raportând două valori ale
aceluiaşi indicator înregistrate pentru două momente sau două perioade diferite de
timp. În raport cu baza de comparaţie aleasă se pot calcula:
• mărimi relative ale dinamicii cu bază fixă, conform relaţiei:

X
K i

i= ·100
/0
X 0

• mărimi relative ale dinamicii cu bază mobilă, conform relaţiei:

i
K − = X ·100
i
ii
X −
/1 1

Aceste mărimi se exprimă sub formă de coeficienţi sau procente.

Mărimile relative ale planului se utilizează de fiecare dată când un fenomen

se desfăşoară organizat, planificat. Agenţii economici, indiferent de specific,
calculează astfel de mărimi în vederea cunoaşterii evoluţiei activităţii desfăşurate.
Pentru calculul mărimilor relative ale planului se folosesc următoarele
informaţii preluate din evidenţele agentului economic:

Xpl - nivelul planificat al fenomenului analizat într-o perioadă curentă;

34
X0 - nivelul realizat în perioada de bază;
X1 - nivelul realizat în perioada curentă.
 Pe baza comparării sub forma de raport a celor trei elemente se calculează:

mărimea relativă a sarcinii de plan (Kpl/0):

X
Kpl
pl = ·100
/0
X 0

mărimea relativă a realizării planului (K1/pl):

K= X ·100 1
1/
pl
pl
X

De regulă, mărimile relative ale planului se exprimă procentual. Adesea se

reţine doar valoarea ce depăşeşte 100, arătând procentul de depăşire al planului sau
procentul de creştere programat.

5.3 ÎNTREBĂRI

1. Definiţi indicatorii statistici şi clasificaţi-i după forma lor de

exprimare 2. Prezentaţi modul de determinare a mărimilor relative
3. Prezentaţi exemple de mărimi relative din domeniul populaţiei

5.4 APLICAŢII REZOLVATE

Aplicaţia 1

Populaţia judeţului Bacău pe medii, la 1 iulie 1994

Mediul Număr
persoane
xi ni
urban 374.747

rural 368.154

Total populaţie 742.901

 35
Sursa: Anuarul Statistic al României, CNS, 1995

Se cere:
a) să se caracterizeze seria
b) să se determine mărimile relative de structură
c) să se determine mărimile relative de corespondenţă
d) să se reprezinte grafic seria

Rezolvare:

a) Serie statistică univariată, cu caracteristica de natură calitativă, exprimată

atributiv. Prezintă distribuţia populaţiei României, la data de 1 iulie 1994, după
caracteristica „mediu”.

b) Mărimile relative de structură se calculează după relaţia:

f n ·100
= ∑ i

i
ni

fu = (374.747 /742.901) x 100 = 50,44%

fr = (368.154 /742.901) x 100 = 49,56%
fu+ fr = 100%
Interpretare: 50,44% din populaţie aveau domiciliul în mediul urban, iar
49,56% în mediul rural.

c) Mărimile relative de corespondenţă (coordonare) se calculează după

relaţia:
KA/B = XA / XB sau KB/A = XB / XA
în care:
XA şi XB reprezintă cele două niveluri absolute comparate

- pentru mediul urban:

populaţia din mediul urban 374.747 · 100 ≈ 102 persoane
KU/R = · 100 = populaţia

din mediul rural 368.154 KU/R = 102 persoane din mediul urban revin la 100
persoane din mediul rural - pentru mediul rural:
 36
populaţia din mediul rural 368.154 · 100 ≈ 98 persoane
KR/U = · 100 = populaţia din

mediul urban 374.747 KR/U = 98 persoane din mediul rural revin la 100
persoane din mediul urban
d) Reprezentarea grafică a structurii colectivităţii se face cu ajutorul
diagramei de structură (pătrat, dreptunghi, cerc, semicerc).

Aplicaţia 2

Mişcarea naturală a populaţiei judeţului Bacău în anul 1994

Indicatorul Număr
persoane
Populaţia la 1 iulie 1994 742.901
Născuţi vii 9.869
Decedaţi 7.398
Spor natural 2.471
Căsătorii 5.439
Divorţuri 1.522
Născuţi morţi 60
Decedaţi în vârstă sub 1 267
an

Sursa: prelucrat după Anuarul Statistic al României, CNS, 1995

Se cere: să se determine mărimile relative de intensitate posibile.

Rezolvare:
• Rata de natalitate:

numărul născuţilor vii 9.869 · 1000 ≈ 13,3 ‰

· 1000 = populaţia la 01.07.1994 742.901

• Rata de mortalitate:
 numărul decedaţilor 7.398 · 1000 ≈ 10,0 ‰
· 1000 = populaţia la 01.07.1994 742.901

37
• Rata sporului natural: sporul natural 2.471
populaţia la 01.07.1994 742.901 · 1000 ≈ 3,3 ‰ · 1000 =

• Rata nupţialităţii:
numărul căsătoriilor 5.439 · 1000 ≈ 7,3 ‰
· 1000 = populaţia la 01.07.1994 742.901

• Rata divorţurilor:
numărul divorţurilor 1.522 · 1000 ≈ 2,0 ‰
· 1000 = populaţia la 01.07.1994 742.901

• Rata morti-natalităţii:
numărul născuţilor morţi 60 · 1000 ≈ 0,08 ‰
· 1000 = populaţia la 01.07.1994 742.901

• Rata mortalităţii infantile:

numărul decedaţilor sub 1 an 267 · 1000 ≈ 0,36 ‰
· 1000 = populaţia la 01.07.1994 742.901

38
Aplicaţia 3

Populaţia României înregistrată la diverse momente de recensământ

 Data Numărul
recensământului populaţiei

Ti yi

29.XII.1930 14.280.279

25.I.1948 15.872.624

21.II.1956 17.489.450

15.III.1966 19.103.163

5.I.1977 21.559.910

7.I.1992 22.810.035

Sursa: Documente ale Institutului Naţional de Statistică Se

cere:

a) să se caracterizeze seria
b) să se calculeze mărimile relative ale dinamicii cu bază fixă c)
să se calculeze mărimile relative ale dinamicii cu bază mobilă.
Rezolvare:

a) serie cronologică de momente inegal distanţate

b) mărimi relative ale dinamicii cu bază fixă:

y
K i

i= ·100 0
/0
y

K48 /30 = 15.872.624 /14.280.279 x 100 = 111,15%

K56 /30= 17.489.450 /14.280.279 x 100 = 122,47%
K66 /30= 19.103.163 /14.280.279 x 100 = 133,77%
K77 /30= 21.559.910 /14.280.279 x 100 = 150,98%
K92 /30= 22.810.035 /14.280.279 x 100 = 159,73%

39
Interpretare: Faţă de populaţia înregistrată la recensământul din 1930,
populaţia României a înregistrat la recensământul din 1948 o creştere cu 11,15%
(de 1,11 ori); la recensământul din 1956 o creştere cu 22,47% (de 1,22 ori); la
recensământul din 1966 o creştere cu 33,77% (de 1,34 ori); la recensământul din
1977 o creştere cu 50,98% (de 1,51 ori); la recensământul din 1992 o creştere cu
59,73% (de 1,60 ori).

b) mărimi relative ale dinamicii cu bază mobilă:

i
K − = y ·100
i
ii
y −
/1 1

K48 /30 = 15.872.624 /14.280.279 x 100 = 111,15%

K56 /48 = 17.489.450 /15.872.624 x 100 = 110,19%
K66 /56 = 19.103.163 /17.489.450 x 100 = 109,23%
K77 /66 = 21.559.910 /19.103.163 x 100 = 112,86%
K92 /77 = 22.810.035 /21.559.910 x 100 = 105,80%
Interpretare: Faţă de populaţia înregistrată la recensământul din 1956,
populaţia României a crescut în 1966 de 1,09 ori (cu 9,23%); faţă de populaţia
înregistrată la recensământul din 1977, populaţia României a crescut în 1992 de
1,06 ori (cu 5,80%).

40
 PARTEA a II-a

DEMOGRAFIA

CAPITOLUL 6
DEMOGRAFIA – ŞTIINŢĂ SOCIALĂ

6.1 POPULAŢIA - SUBIECT INTERDISCIPLINAR

Populaţia este, prin excelenţă, o temă interdisciplinară. Ca orice domeniu de
cercetare care oferă posibilitatea abordărilor distincte, particulare şi adaptate unui
scop anume, studiul populaţiei a dat naştere în timp mai multor ramuri şi subramuri
ştiinţifice.
Punctul de vedere statistic a dat naştere demografiei statistice. Este unanim
acceptat faptul că demografia datorează aproape totul statisticii demografice şi că
începuturile demografiei coincid cu cele ale statisticii demografice.
Punctul de vedere sociologic a generat demografia socială, legăturile
derivând şi din faptul că sunt analizate fenomene cu dublă rezonanţă: mobilitatea
spaţială şi profesională a populaţiei, urbanizarea, stratificarea socială etc.
Punctul de vedere economic dezvoltă problemele demografice prin prisma
rolului populaţiei în subsistemele producţie şi consum. Practic nu se poate concepe
afirmarea corelaţiei producţie-consum, făcând abstracţie de populaţie, indiferent
dacă este vorba de bunuri materiale sau spirituale.
Punctul de vedere istoric a produs istoria populaţiei şi demografia istorică; la
fel s-a născut şi demografia politică.
Cât despre punctul de vedere geografic, acesta se află la originea geografiei
populaţiei şi a demo-geografiei.
Alte ştiinţe, precum biologia, genetica, ecologia, medicina se interesează, de
asemenea, de populaţie din alte unghiuri.
Din perspectiva administraţiei publice, populaţia reprezintă colectivitatea de
administrat, cu toate caracteristicile ce derivă din dinamica, structura şi mobilitatea
populaţiei. De la decidenţii politici la nivel central sau local şi până la funcţionarii
cu aparent simple atribuţii de execuţie, cunoaşterea mecanismelor demografice
dintr-o comunitate, la un moment dat, poate uşura implementarea celor mai bune
practici şi instrumente administrative şi mai ales poate folosi argument
argumentării şi fundamentării unor politici şi strategii optime, adaptate dinamicii şi
structurii populaţiei.
O bună descifrarea a caracteristicilor demografice la un moment dat
presupune parcurgerea celor trei întrebări: câţi sunt? ce fel sunt ? de ce, din ce
cauze ?

41
Răspunsul la aceste întrebări fundamentale constituie de fapt cele trei mari
componente ale analizei demografice, care interesează marile domenii ale vieţii
sociale.

6.2 SCURT ISTORIC

Demografia s-a născut încă din secolul al XVIII-lea ca un fel de
„contabilitate” a oamenilor, prin aplicarea la fiinţele umane a metodelor puse la
punct pentru gestiunea stocurilor de mărfuri. Dar cea mai mare parte a ramurilor
specializate în sânul ştiinţelor populaţiei nu au apărut decât târziu, în cursul
secolului XX, chiar după al doilea război mondial.
Există numeroase indicii istorice care vorbesc despre nevoia de cunoaştere a
populaţiilor încă din cele mai vechi timpuri, ceea ce ar face din demografie o
practică extrem de veche, chiar dacă acesta nu devine ştiinţă decât mult mai târziu.
Cât de vechi sunt practicile demografiei ne putem da seama, de altfel, din
istoria recensământului ale cărui origini vin din census-ul Romei antice, ca una
dintre primele proceduri de înregistrare a cetăţenilor imperiului, plecându-se de la
şi mai timpuria regulă a cunoaşterii exacte a numărului de soldaţi romani din
armata imperială.
Momentul apariţiei „Demografiei” este unanim acceptat ca fiind marcat de
publicarea lucrării economistului englez John Graunt „Natural and Political
Observation…, made upon the Bills, of Mortality” în anul 1662. Autorul este
considerat, alături de William Petty, ca întemeietor al statisticii sub denumirea de
„aritmetică politică”.
În mod convenţional, întemeietorul demografiei, ca ştiinţă despre populaţie,
este considerat belgianul Achille Guillard care a utilizat pentru prima dată
termenul în anul 1855 în lucrarea „Elemente de statistică umană sau demografie
comparată” unde defineşte demografia ca „istoria naturală şi socială a speciilor
umane sau cunoaşterea matematică a populaţiilor, a schimbărilor lor generale şi a
condiţiei lor fizice, civile, intelectuale şi morale.”

6.3 OBIECTULŞI METODELE DEMOGRAFIEI

Definirea obiectului de studiu al demografiei, clarificarea conţinutului
acesteia a suscitat numeroase discuţii, existând încă păreri controversate.
Conform definiţiei din „Dicţionarul demografic multilingv” editat de ONU,
„Demografia este o ştiinţă având ca obiect studiul populaţiilor umane şi tratând
dimensiunea, structura, evoluţia şi caracteristicile lor, abordate în principal din
punct de vedere cantitativ”.
O definiţie mult mai corectă însă trebuie să surprindă noile orientări ale ştiinţei
demografice, în acord cu utilitatea finală a analizei demografice şi care nu se
reduce la simpla expunere a valorilor cantitative, ci etalează dinamici ale

42
fenomenelorşi proceselor demografice dintr-o populaţie, într-o anumită perioadă,
prin prisma relaţiilor cauză-efect a producerii acestora.
Populaţie Efectivul şi - număr
repartiţia - densitate
geografică - mediu de locuire
- sisteme de populare

Structură variabile demografice - sex şi vârstă

- statut matrimonial
- gospodării, familii

variabile socio-culturale - naţionalitate

- limbă, religie
- nivel de studii

variabile socio-economice - activitate

- grad de ocupare
- categorie socio - profesională

Dinamica - naturală
- teritorială (migraţii)

După clarificarea unor categorii cu care operează demografia (evenimentul

demografic, fenomenulşi procesul demografic) vom putea redefini obiectul
demografiei. Evenimentul demografic reprezintă unitatea statistică simplă, cazul
individual, a cărui producere modifică componenţa populaţiei din punct de vedere
al efectivului şi /sau al structurii acesteia.
Evenimentele demografice sunt concomitent fie evenimente biologice
(naşterea, decesul), fie evenimente sociale (căsătoria, divorţul, schimbarea
domiciliului), ele făcând obiectul înregistrării în acte de stare civilă sau sisteme de
evidenţă.
Fenomenul demografic defineşte masa evenimentelor demografice de
acelaşi fel, înregistrate într-o anumită perioadă de timp: natalitatea (masa
născuţilor vii), mortinatalitatea (masa născuţilor morţi), mortalitatea (masa
deceselor), nupţialitatea (masa căsătoriilor), divorţialitatea (masa divorţurilor),
migraţia (masa evenimentelor de schimbare a domiciliului).
După cum se vede, ansamblul evenimentelor de acelaşi tip este denumit cu
termenul de masă, fenomenele demografice având ca trăsătură distinctivă
caracterul de masă. La nivelul lor guvernează legităţi statistice şi concepte ale
teoriei probabilităţilor.

43
Exprimarea cantitativă absolută (numărul de nou-născuţi vii, numărul de
persoane decedate, numărul persoanelor care se deplasează) este adesea însoţită de
exprimarea relativă, prin indicatorii relativi de intensitate, cunoscuţi sub numele de
rate sau indici. Aceştia beneficiază de o putere mai mare de exprimare a intensităţii
fenomenului, comparând numărul cazurilor individuale de producere a
evenimentului demografic, într-o perioadă, cu efectivul mediu al populaţiei în
rândul căreia s-au produs evenimentele.
Procesul demografic defineşte modificarea în timp a fenome nelor
demografice, sub influenţa unui ansamblu de factori de natură social economică,
demografică, social-culturală etc.
Procesele demografice au drept consecinţă continua schimbare a stării
populaţiei, sub aspectul numărului şi structurii acesteia.

Pe baza acestor precizări redefinim obiectul demografiei ca fiind ştiinţa

socială care studiază colectivităţile umane, fenomenele şi procesele demografice
specifice, în scopul cunoaşterii legităţilor care determină evoluţia efectivului,
structurii şi mişcării acesteia, stabilind locul şi corelaţiile care derivă din
calitatea populaţiei ca verigă a sistemului socio-economic, prin prisma relaţiei
cauză - efect a producerii acestora.
Demografia fundamentează, prin metode proprii, măsurile de politică
demografică, menite să asigure dezvoltarea armonioasă a populaţiei, în
concordanţă cu interesele generale ale societăţii, într-o viziune de largă
perspectivă.
Pentru realizarea obiectivelor sale „Demografia” foloseşte un ansamblu de
metode de observare, prelucrare şi analiză a fenomenelor şi proceselor
demografice, în rândul cărora rolul preponderent îl au metodele statistice.
În domeniul metodelor de observare o largă aplicabilitate îşi găseşte
recensământul populaţiei, înregistrarea curentă a evenimentelor mişcării naturale şi
migratorii, anchetele demografice şi monografiile.
Pentru prelucrarea materialului informaţional rezultat din observare se
utilizează metoda grupărilor statistice, calculul indicatorilor centrului de grupare,
analiza variaţiei şi verificarea ipotezelor statistice, metodele corelaţiei şi regresiei,
teoria indicilor etc.

6.4 INTREBĂRI

1. Care este obiectul demografiei?

2. Definiţi categoriile cu care operează demografia.
3. Cum se delimitează Demografia de alte ştiinţe sociale şi ştiinţe ale naturii
care au ca obiect de studiu diverse aspecte ale colectivităţii umane?

44
4. Căsătoria, naşterea, decesul, divorţul reprezintă:
a. fenomene demografice înregistrate în acte de stare civilă şi la
recensăminte;
 b. o masă de fenomene demografice determinând apariţia de procese
demografice;
c. evenimente demografice.
5. Cei 260.393 nou-născuţi şi 263.855 decedaţi în Romania în anul 1992
reprezintă:
a. evenimente demografice componente ale mişcării naturale a populaţiei;
b. procese demografice componente ale mişcării naturale a populaţiei; c.
fenomene demografice înregistrate de Romania în perioada specificată.
6. Procesul demografic defineşte:
a. masa evenimentelor demografice;
b. fenomenele demografice dintr-un an calendaristic;
c. modificarea în timp a fenomenelor demografice.

45
CAPITOLUL 7
SISTEMUL INFORMAŢIONAL ÎN DEMOGRAFIE
 Populaţia reprezintă una din cele mai complexe colectivităţi statistice
datorită diversităţii caracteristicilor care fac obiectul observării, al modificărilor
frecvente în structura şi dimensiunea sa, al multiplelor legături de intercondiţionare
şi interdependenţă dintre fenomenele demografice şi cele social-economice.
Aceste trăsături definitorii au impus organizarea adecvată a modalităţilor de
obţinere a informaţiei, în concordanţă cu cerinţele unui sistem informaţional
modern, punerea la dispoziţia celor interesaţi a unor informaţii corecte, complete şi
în timp optim, pentru valorificarea acestora în interesul societăţii.
Sistemul informaţional demografic este constituit din mai multe verigi,
fiecare având un scop bine precizat şi care urmăresc să răspundă pe deplin
necesităţilor enunţate.

7.1 RECENSĂMÂNTUL
Oricare ar fi antecedentele lor istorice, tehnicile moderne de recensământ s-
au născut odată cu revoluţia statistică din secolul al XIX-lea.
Ele nu pot fi aplicate decât acolo unde există capacitatea de a organiza
colectarea şi prelucrarea enormei mase de informaţii. Aceste informaţii constituie
principala sursă de date pentru studiul demografic.
Recensământul face parte din categoria observărilor special organizate
totale. El reprezintă o lucrare ştiinţifică de înregistrare exhaustivă, la un moment
dat, a unei colectivităţi de stări.
Prin intermediul recensământului se culeg date de la toate unităţile
colectivităţii studiate (persoane, animale, locuinţe, întreprinderi etc.).
Recensământul bunurilor materiale este întâlnit şi sub denumirea de inventariere
statistică.
Recensământul, îndeosebi al populaţiei, este o lucrare statistică de amploare,
care trebuie riguros organizată şi elaborată şi care trebuie să respecte o serie de
principii, între care:
- universalitatea, care presupune cuprinderea întregii populaţii a unui
teritoriu dat;
- periodicitatea, reprezentând necesitatea repetării, la intervale aproximativ
egale (de exemplu, în domeniul populaţiei se recomandă să se repete la 10 ani, în
domeniul economic la 5 ani, în domeniul animalelor la 1 an etc.). Datorită
eforturilor financiare, umane şi materiale care sunt antrenate de recensăminte,
perioada dintre ele tinde să se mărească;

46
- comparabilitatea, care presupune necesitatea asigurării concordanţei
metodologice de efectuare în timp şi spaţiu, atât pe plan naţional, cât şi
internaţional;
- simultaneitatea înregistrării, care presupune înregistrarea tuturor datelor la
un moment critic, acelaşi pe întregul teritoriu;
- caracterul nelimitativ al caracteristicilor cuprinse în programul
observării; - caracterul ştiinţific şi aplicativ general al recensământului.
 Conţinutul unui recensământ
Conţinutul recensămintelor rămâne foarte inegal de la o ţară la alta, deşi,
din1948, Naţiunile Unite recomandă o listă minimală de informaţii recunoscute ca
fundamentale.
a. Informaţii asupra localizării
Recensământul urmăreşte cu prioritate să surprindă, de o manieră
exhaustivă gospodăriile şi indivizii prezenţi în diferite locuri în momentul
înregistrării. Indivizii în deplasare sunt în general înregistraţi la locul reşedinţei lor
obişnuite.
Când chestionarele sunt detaliate, ele pot merge până la informaţii privind
locul de naştere, reşedinţa anterioară, locul de muncă, etc.
b. Informaţiile demografice propriu-zise
Toate recensămintele relevă vârsta şi sexul indivizilor, şi, în general, câteva
date despre legăturile matrimoniale şi familiale.
Este, de exemplu, recomandat a se interesa asupra numărului total de copii
pe care fiecare femeie îi aduce pe lume, pentru a-l confrunta cu cel de copii în
viaţă. În cazuri din ce în ce mai frecvente, o serie de întrebări privesc căsătoria,
divorţurile şi componenţa gospodăriilor şi a familiilor.
c. Informaţiile socio-culturale
Adesea, o anume prioritate este acordată datelor privind şcolarizarea şi
gradul de instruire. Multe dintre recensăminte culeg informaţii asupra naţionalităţii
indivizilor, apartenenţa etnică şi religioasă, ca şi asupra limbilor folosite.
d. Informaţii socio-economice
Recensămintele moderne acordă o mare importanţă chestiunilor privitoare
la activitate, profesie şi ramura de activitate economică a indivizilor. Ele oferă
astfel, informaţii preţioase asupra funcţionării sistemelor economice şi, direct sau
indirect, asupra principalelor mijloace de existenţă a familiilor.
f. Informaţii asupra locuinţei
În destul de multe ţări, recensămintele gospodăriilor oferă ocazia de a
întocmi inventarul locuinţelor. El este însoţit de întrebări privind imobilele şi
locuinţele, precum şi tipul lor de ocupare.
De fapt, conţinutul recensămintelor este foarte variabil, în jurul unui nucleu
de întrebări elementare, definite în funcţie de centrele de interes ale guvernelor şi
de mijloacele pe care acestea vor şi pot să le consacre scopului.

47
Finalităţile şi constrângerile recensământului
a. Un instrument în serviciul statului
Nu trebuie uitat că recensământul este un act oficial, ordonat de guvern şi
sub responsabilitatea sa şi organizat de către administraţia publică. Dubla
dimensiune, exhaustivă şi teritorială, a principalelor caracteristici a fiecărei
persoane răspunde triplei folosinţe pentru care statele o reclamă:
- cunoaşterea situaţiei populaţiei, în scopul unei mai bune administrări; -
realizarea unei baze de date teritoriale pentru a asigura funcţionarea administraţiei
(repartizarea funcţionarilor, subvenţiilor sau echipamentelor, în funcţie de
efectivele populaţiei locale, etc.);
 - dotarea cu un instrument fundamental pentru planificarea economică şi
socială şi amenajarea regională.
b. Dificultăţile acoperirii complete, simultaneităţii şi periodicităţii
Recensământul nu poate să răspundă obiectivelor care îi sunt atribuite decât dacă
este realizat cu atenţie şi rigoare, dar, în practică, completitudinea unui
recensământ nu este niciodată totală, mai ales dacă teritoriul considerat este vast şi
eterogen. În ţările dezvoltate, ecartul omisiunilor se situează între 1÷3%, în timp ce
în ţările subdezvoltate, acesta este mult mai mare. Practic, este imposibil de a
recenza toţi indivizii la acelaşi moment pe tot teritoriul. În lipsă, se adună
ansamblul informaţiilor la o oră precisă, la o anumită dată, ceea ce poate fi sursă de
erori sau confuzii dacă operaţiile de recensământ se întind prea mult în timp. În
fine, este de dorit ca operaţiile de recensământ să se deruleze periodic. Naţiunile
Unite preconizează ca fiecare ţară să le realizeze în cursul anilor care se termină în
0 sau 1. Dacă anumite ţări urmează aceste recomandări şi merg dincolo de acesta
realizând recensăminte intermediare în anii terminaţi în 5 sau 6, multe altele sunt
constrânse, din necesităţi tehnice sau financiare, sau de circumstanţe politice, să
dea recensămintelor lor o periodicitate neregulată, care prejudiciază utilizarea lor
ştiinţifică.
c. Tehnicile de recensământ
Implicând statul, orice recensământ este precedat de o fază prealabilă,
politică şi administrativă. Se cuvine mai întâi a fundamenta legal recensământul, a-
i defini obiectivele, a stabili mijloacele umane şi financiare necesare, apoi de a fixa
calendarul celor trei serii succesive de operaţii: pregătirea, colectarea propriu-zisă
şi prelucrarea.
Faza pregătitoare
Această fază este cea mai delicată, deoarece de rigoarea execuţiei sale
depinde în mare parte calitatea recensământului. Ea include mai multe operaţii
distincte:
- organizarea administrării recensământului, recrutarea şi formarea personalului de
colectare, control şi sesizare;
- conceperea şi testarea chestionarului (formularului);
- testarea pe un eşantion limitat.
Faza de adunare a datelor

48
Aceasta este faza cea mai scurtă, când ţările pot face alegerea, ele utilizând
metoda autoînregistrării. Chestionarele sunt distribuite fiecărei gospodării, un
agent colector vine apoi şi adună buletinele care au fost completate sau ajută
eventual la completarea lor.
În ţările subdezvoltate, unde analfabetismul este încă foarte răspândit, se
utilizează mai degrabă metoda interviului. Fiecare recenzor adună direct
informaţiile şi le notează el însuşi în formular.
Dacă în primul caz corectitudinea recensământului depinde înainte de toate
de civismul cetăţenilor şi de al agenţilor recenzori, în al doilea caz ea depinde de
numărul de recenzori şi de timpul de care dispune pentru fiecare interviu, dar, în
acelaşi timp de posibilităţile reale de a contacta populaţiile diseminate în locuri
greu accesibile sau rebele la orice operaţie de control administrativ.
Oricare ar fi metoda utilizată, anchetele de control permit evaluarea erorilor
de înregistrare şi calitatea răspunsurilor.
Faza de prelucrare
Chestionarele grupate sau aranjate de către agenţii recenzori sunt regrupate,
verificate şi codificate, apoi tratate informatic în funcţie de un program de
exploatare minimal prestabilit. Rezultatele sunt publicate în valuri succesive: în
primul rând estimările, apoi rezultatele preliminare extrase din sondaje, apoi
rezultatele definitive, rezultate din exploatarea exhaustivă a datelor. Prelucrările
ulterioare permit extragerea la cerere a datelor care nu au fost considerate
dezirabile sau utile de reţinut în momentul primelor exploatări. Numai când toate
aceste operaţiuni sunt terminate, adică după un răstimp relativ lung, timp în care
caracteristicile populaţiei s-au schimbat deja, se pot dezvolta studii de toate tipurile
privind populaţia.
Complexitatea şi costul lor explică de ce recensămintele nu sunt totdeauna
realizate cu frecvenţa şi calitatea pe care le recomandă ONU. Nu numai că nu toate
ţările dispun de un recensământ recent, dar, există ţări (din ce în ce mai puţine, ce-i
drept, ca Omanul sau Afganistanul) care nu au realizat niciodată o numărătoare
completă a populaţiilor lor.
În cursul secolului XX au avut loc în România nouă recensăminte: 1912,
1930, 1941, 1948, 1956, 1966, 1977, 1992, 2002 şi 2011 (primul recensământ
modern s-a desfăşurat în 1859 – 1860, urmat de al doilea în 1899).

7.2 STAREA CIVILĂ

Diferită prin forma şi obiectul său de recensământ, starea civilă furnizează
celălalt izvor fundamental al informării demografice, deşi finalitatea sa ştiinţifică
nu este mai evidentă decât cea a recensământului.
Termenul de stare civilă este el însuşi puţin ambiguu pentru că desemnează
în acelaşi timp condiţia unei persoane sub raportul naşterii sale, a legăturilor de
familie

49
şi de rudenie, a căsătoriei sau decesului sau /şi serviciul public însărcinat să
constate şi să ateste ansamblul acestor fapte.
Funcţia sa este în mod fundamental legală, aflată, de regulă sub controlul
administraţiei şi magistraţilor.
Prelucrarea statistică a datelor din registrele de stare civilă permite
urmărirea evoluţiei natalităţii, mortalităţii şi a altor evenimente demografice. a. O
practică recentă, care nu este încă universală.
Starea civilă utilizează principiul declaraţiei. Este prezent acelaşi caracter
exhaustiv, obligatoriu şi teritorial, ca şi în cazul recensământului. Înregistrarea
completă şi calitatea informaţiei depinde fundamental de eficienţa serviciului de
stare civilă, excelent în ţările cu puternică tradiţie administrativă şi adesea lacunară
şi mediocră acolo unde personalul este insuficient format, incompetent şi mai ales
supra-aglomerat, depăşit de masa de evenimente şi întinderea teritoriului pe care îl
are de acoperit.
Declararea evenimentelor de consemnat este foarte variabilă după natura lor,
mai bună pentru naşteri decât pentru decese şi, mai bună pentru decese decât
pentru căsătorii.
Înregistrarea actelor de stare civilă nu a devenit generală şi fiabilă în Europa
decât spre mijlocul secolului al XIX-lea, şi mai târziu în SUA. Nu trebuie să ne
mire deci, că, în ţările subdezvoltate şi mai ales în Africa Subsahariană, ea nu
funcţionează decât cu dificultăţi şi lacune, în particular în zonele rurale.
Doar o treime din populaţia globului dispune astăzi de o stare civilă
cuprinzătoare de tip european.
b. Conţinut şi prelucrare
Naţiunile Unite au definit lista faptelor civile care se înregistrează: născuţii
vii, născuţii morţi, decesele, căsătoriile, divorţurile, adopţiile, legitimările,
recunoaşterile, anulările şi separările legale.
Fiecare înregistrare trebuie să facă menţiunea datei şi locului evenimentului,
a locului de naştere şi sexului persoanei vizate şi domiciliul acesteia. Ca regulă
generală, declararea trebuie făcută într-un răstimp scurt.
Un bun sistem de înregistrare nu este suficient, trebuind de asemenea să
existe un bun sistem de prelucrare statistică. În momentul exploatării datelor,
fiecare fapt de stare civilă trebuie să fie domiciliat la locul de reşedinţă a
indivizilor şi să facă obiectul unui buletin statistic - simplu borderou recapitulativ
în ţările unde sistemul de înregistrare este rudimentar - sau buletin individual
detaliat în alte condiţii, însoţit uneori, în cazul deceselor, de o declaraţie
confidenţială a cauzei, eliberată de medicul constatator al evenimentului. Aceste
buletine sau borderouri sunt centralizate şi prelucrate prin serviciile statistice care
publică serii lunare sau anuale, de la care plecând, se poate urmări evoluţia
natalităţii, mortalităţii, nupţialităţii şi divorţialităţii.

50
7.3 CELELALTE SURSE
A. Registrele de populaţie, listele electorale şi celelalte registre Numeroase
administraţii sau întreprinderi dispun de baze de date de personal, clienţi, parteneri,
etc. purtând informaţii preţioase, mai ales despre schimbările de reşedinţă ale
clienţilor lor sau ale personalului pe care le administrează, despre componenţa
familială, nivelul de informare sau al veniturilor. Totuşi acestea nu sunt concepute
pentru o exploatare ştiinţifică şi legea poate interzice comunicarea unor asemenea
fişiere, nominative sau care permit identificare persoanei. În acest caz, fişierele nu
pot fi utilizate decât pentru studii realizate sau comandate de către aceste
organisme.
Câteva fişiere nominative şi cu fundament teritorial sunt totuşi publice, ca
listele electorale sau registrele de populaţie, acestea existând însă în puţine ţări.
Dacă sunt bine ţinute şi în plus informatizate şi centralizate, ele permit observarea
indivizilor, familiilor şi migraţiilor lor.

B. Anchetele
Alături de sursele amintite care se apropie cel mai mult de informaţiile
complete, cercetătorul dispune de numeroase anchete care nu au ca obiect decât
eşantioane de populaţie. A recurge la anchetă înseamnă a accepta postulatul
conform căruia ansamblul unei populaţii interesată de o problemă dată poate fi în
mod valabil reprezentat printr-o mică parte din aceasta, judicios aleasă în funcţie
de criteriile de distribuţie statistică.
Dar riscul este enorm pentru studiul fenomenelor demografice, a căror
frecvenţă este puţin importantă (rata în demografie se exprimă cel mai frecvent în
promile).
Ancheta oferă totuşi două avantaje de necontestat în raport cu tehnicile grele
de observaţie: preţul său mult mai scăzut şi supleţea sa, care îi permite posibilitatea
de a selecta obiectivele investigaţiei şi de a împinge mai departe ansamblul de
întrebări.
Anchetele sunt de natură şi concepţie extrem de diversă, putând fi grupate în
trei mari familii:
a. Anchetele complementare de recensământ şi marile anchete permanente
Anchetele complementare s-au asociat de timpuriu operaţiunilor de recensământ.
Ancheta familială, care însoţeşte recensămintele în Franţa, din 1954, furnizează un
bun exemplu în acest sens. Chestionare specifice privind viaţa familială, conjugală
şi profesională sunt adăugate buletinelor individuale de recensământ ale unui
număr de 300.000 de femei cu vârste între 19 şi 64 ani, alese plecând de la un tiraj
areolar de eşantion prealabil la recensământ. Cu totul diferite sunt anchetele care
fac apel la tehnicile întrevederii. Recensămintele furnizează baza de tiraj a unor
vaste eşantioane de populaţie chestionate în mod regulate (anual), asupra
caracteristicilor mai degrabă socio economice decât demografice. Ele dau o viziune
destul de precisă caracteristicilor

51
momentului, dar şi asupra mecanismelor prin care se operează schimbarea lor. În
SUA, de exemplu, Current Population Survey permite să se obţină în acest mod o
cantitate de informaţii din domeniile cele mai variate. Este evident că asemenea
operaţiuni, prin amploarea şi regularitatea lor, impun mijloace financiare şi
contabile considerabile, care se adaugă celor care mobilizează operaţiunile de
recensământ şi ţinerea evidenţei stării civile şi
nu pot fi realizate decât în ţările cele mai bogate.
b. Anchetele naţionale ca substitut al recensământului sau al stării civile În
ţările în curs de dezvoltare anchetele pot servi ca paleative ale sistemelor de
recenzare sau de înregistrare deficiente sau prea costisitoare. Dar costul şi
greutatea lor nu sunt totuşi neglijabile pentru ţările sărace şi, rar li se poate da
regularitatea necesară. De altfel, absenţa bazei de sondaj ca şi în ţările cu
recensăminte regulate pune enorme probleme de eşantionaj şi de generalizare
pentru datele observate.
 C. Monografiile demografice
se caracterizează prin aceea că studiile întreprinse prin intermediul lor au un
caracter exhaustiv (se studiază fenomenul demografic sub toate aspectele). Din
punct de vedere al sferei de cuprindere se deosebesc două tipuri de monografii:
- cele care studiază un singur fenomen demografic din cadrul întregii
populaţii sau a unei părţi a acesteia, în corelaţie cu toţi factorii social-economici
care îl determină (ex: monografia mortalităţii infantile; monografia fertilităţii
femeilor etc.);
- cele care studiază toate fenomenele demografice interdependente, în cadrul
unei unităţi teritoriale sau zone geografice.
Orice monografie trebuie să aibă ca scop final elaborarea unor propuneri
pentru determinarea unei evoluţii favorabile a fenomenelor demografice.

7.4 ÎNTREBĂRI

1. Precizaţi care sunt principalele surse de informare din Demografie.

2. Care sunt principiile metodologice care stau la baza organizării

recensământului?

3. Care sunt caracteristicile pe care trebuie să le cuprindă programul de

observare a recensământului?

52
CAPITOLUL 8
EVOLUŢIA ŞI EFECTIVUL POPULAŢIEI

8.1 EVOLUŢIA NUMERICĂ ŞI EFECTIVUL POPULAŢIEI

Fără îndoială, numărul populaţiei mondiale apare, în primul rând, ca un
agregat, ca o sumă a populaţiilor foarte diverse care ocupă suprafaţa Terrei. Până
nu demult, cele mai multe populaţii naţionale aveau caracterul unor sisteme
închise, dinamica lor fiind condiţionată de doar doi factori, cele două componente
ale mişcării naturale: natalitatea şi mortalitatea. Treptat aceste sisteme au intrat în
contact, ele devenind subsisteme deschise ale unui suprasistem uriaş care este
populaţia mondială. Procesul este similar cu cel al formării economiei mondiale.
Ultima tranziţie demografică pe care o cunoaşte omenirea a început în
Europa, în secolul al XVIII-lea, odată cu primele scăderi de mortalitate. Până la
acea dată populaţia crescuse într-un ritm extrem de lent, în funcţie de fluctuaţiile
mortalităţii influenţate la rândul ei de războaie, foamete, epidemii. Treptat,
creşterea anuală a populaţiei trece de la un spor de creştere de 3 milioane în jurul
anului 1750, spre 6÷7 milioane în 1850, pentru a atinge 45 milioane în 1950 şi a
culmina cu 93 milioane în 1993 (Noin et al.,1994).
Populaţia lumii, care nu era mai mare de 500 milioane la mijlocul mileniului
doi, atinge primul miliard în 1804. Apoi evoluţia se accelerează, urmând al doilea
miliard în 1927, iar până la al treilea nu mai trebuie decât o treime de secol, adică
în 1960. Creşterea continuă a speranţei de viaţă se traduce printr-o accelerare a
creşterii populaţiei. De la al treilea la al şaptelea miliard, fiecare trecere de la un
miliard la următorul nu mai cere decât între zece şi paisprezece ani (vezi tabelul
3.1). Numărul actual al populaţiei Terrei este de 6,3 mld. locuitori, aceasta fiind
cea mai mare valoare pe care a atins-o populaţia mondială de-a lungul existenţei
sale istorice.
Pentru evidenţierea evoluţiei numerice a populaţiei de-a lungul timpului au
devenit clasice câteva repere temporale şi cantitative. Estimările istorice asupra
populaţiei arată pentru anul I d.Ch. o cifră cuprinsă între 200 şi 400 mil. locuitori,
pentru anul 1750, intervalul este de 629÷961 mil. locuitori, în 1830 se atinge
primul miliard, moment de care se leagă începuturile primelor consideraţii
moderne asupra relaţiei populaţie - resurse de hrană, lucrarea lui Th. Malthus fiind
reprezentativă în acest sens (Eseu asupra principiului populaţiei, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1992, p.327-333); urmează 1927 - 2mld, 1960 - 3mld. 1974 - 4 mld,
1987 - 5mld., 1999 - 6mld. Se constată că după 1750 creşterea este exponenţială.

53
Tabel 3.1
Evoluţia populaţiei planetei
Populaţia (mld.) Anul Intervalul de dublare (ani)
0,200÷0,400 1d.ch. -
0,461 1500 -
1 1804 -
2 1927 123
3 1960 33
4 1974 14
5 1987 13
 6 1999 12
7 2009÷2013 10÷14
8 2022÷2045 13÷32

Desigur că se pot face numeroase comentarii cu privire la modificarea

echilibrelor regionale, politologii, sociologii, economiştii şi istoricii putând avea
diferite explicaţii şi interpretări ale fenomenului.
Fără a intra deocamdată în analiza problemei mărimii populaţiei, simpla
comparaţie a numărului populaţiei din câteva ţări, continente şi regiuni
argumentează diversitatea mărimii demografice în lumea contemporană.
Tabel 3.2
Extremele populaţiilor naţionale la începutul mileniului III
(în mil. locuitori)
Regiuni, continente, ţări foarte populate 1900 2000
Total mondial 1634 > 6000
Asia 963 3863
Africa 138 867
America 165 833
Europa 355 660
Australia şi Oceania 6 30
1. China 415 1300
2. India 240 1000
…..
6. România 11 21,7
…..
190. Liechtenstein 0,0075 0,03
195. Vatican - 0,001

Indicatorul de maximă generalitate utilizat în descrierea unei populaţii îl

reprezintă efectivul sau numărul acesteia.
Prin număr al populaţiei se înţelege totalitatea persoanelor în viaţă la un
moment dat, care locuiesc pe un anumit teritoriu, delimitat după diverse criterii (de

54
obicei administrative). Numărul populaţiei se referă la categoria de populaţie
stabilă.
Obişnuit, numărul populaţiei se stabileşte prin recensământ şi se referă la
efectivul existent în momentul critic al acestuia. Pentru ţările în care sistemul
informaţional demografic este bine organizat, se determină în mod curent numărul
populaţiei la începutul fiecărui an (1 ianuarie) şi la mijlocul anului (1 iulie).
Din punct de vedere al modalităţii de obţinere a informaţiilor şi de calcul al
numărului populaţiei, se disting noţiunile de număr înregistrat şi număr calculat.
Numărul înregistrat al populaţiei indică totalitatea persoanelor înregistrate cu
ocazia recensământului.
Numărul calculat al populaţiei se obţine prin calcule, implicând
informaţiile recensământului şi ale evidenţei curente a mişcării naturale şi
migratorii.
În categoria efectivelor calculate, referitoare la populaţie, se include şi
numărul mediu al populaţiei. Stabilit pentru diverse perioade de timp (lună,
trimestru, semestru, an calendaristic etc.), numărul mediu al populaţiei este un
indicator de interval, adaptat cerinţelor de exprimare a intensităţii fenomenelor
demografice.
Definind fenomenul demografic, remarcăm faptul că acesta descrie „masa
evenimentelor de acelaşi fel, înregistrate într-o anumită perioadă de timp…”.
Întotdeauna analiza demografică va compara masa evenimentelor demografice cu
dimensiunea colectivităţii umane din care se recrutează. Ca urmare, este necesar un
indicator care să aibă acelaşi caracter, cerinţă care se regăseşte în conţinutul
numărului mediu al populaţiei.
Numărul mediu al populaţiei se stabileşte utilizând media aritmetică simplă
şi media geometrică, conform relaţiilor:
P = (P1 + Pn) /2

respectiv:
P= P1xPn

P
în care: = efectivul mediu anual al populaţiei;
P1 = efectivul populaţiei la începutul anului;
Pn = efectivul populaţiei la sfârşitul anului.

În situaţia în care se cunoaşte efectivul populaţiei şi pentru alte momente în

cursul anului, se recomandă ca efectivul mediu să se determine ca medie
cronologică simplă sau ponderată, în funcţie de existenţa unor intervale de timp
egale sau inegale între momentele intermediare, conform relaţiilor:

P1 ++++PP ........
Pn
=−
22 1
n

P n − ; 1
2

55
sau: t P P ++ ................. t
+ tt+ P
121
1 2 n
1 n −

P= +++
22
2 .................
121
ttt
n
−

în care:
ti = intervale de timp între momente, exprimate în zile calendaristice (luni,
ani etc.)

8.2 INDICATORI DE EVOLUŢIE A POPULAŢIEI

Cele mai cunoscute metode de prognoză a populaţiei sunt sporul mediu anual
de creştere şi ritmul mediu anual de creştere.
Metoda sporului mediu anual (Δ) se aplică atât pentru proiectări pe termen
scurt (5÷10 ani), cât şi pe termen mediu şi lung (25÷50 ani), eficienţa sa este
dovedită însă mai ales pentru perioada scurtă, evoluţia populaţiei având o creştere
de tip liniar. Formula de calcul este:

Δ= (P1 – P0) /(n – 1)

în care: P1 - numărul populaţiei la data efectuării prognozei

P0 - numărul populaţiei la data de referinţă
n -1 - numărul de ani întregi ce separă P1 de P0

Metoda ritmului mediu anual de creştere este, în principiu, asemănătoare

metodei sporului cu deosebire că dacă sporul presupune o evoluţie liniară a
numărului populaţiei, ritmul mediu anul de creştere ( R) este asociat unei evoluţii de
tip exponenţial având rezultate bune în prognozele pe termen mediu şi lung.
Formula de calcul este:
P1
-1
R= P0
Când valoarea sa a ajuns la 2% anual, se consideră, după unii autori, că s-a
produs explozia demografică. Cu o asemenea rată numărul populaţiei se poate
dubla în numai 35 de ani, dar valorile acestei rate variază în limite foarte largi: sunt
ţări cu o rată de creştere zero, uneori chiar cu rate negative, altele ajung la valori de
4% anual.

56
8.3 EVALUAREA EFECTIVULUI PRIN DENSITATE

Singură, dimensiunea numerică a populaţiei nu oferă imaginea reală a relaţiei

cu mediul înconjurător şi presiunea pe care acesta din urmă îl resimte din partea
componentei antropice.
Legătura dintre numărul populaţiei şi suprafaţa teritoriului pe care îl locuieşte
este pusă în evidenţă de indicatorul densitatea populaţiei.
Pentru caracterizarea densităţii populaţiei, cu regularitate, se apelează un
sistem de indicatori generali şi specifici, printre care amintim:
- densitatea generală, calculată după formula:

dg = P /S

în care: P - efectivul populaţiei;

S - suprafaţa teritoriului (în unităţi de măsurare a suprafeţei).

- densitatea fiziologică, calculată după formula:

dagr = P /Sagr /ar

în care: Sagr /ar - suprafaţa agricolă /arabilă exprimată în ha.

- densitatea economică, care exprimă numărul de locuitori/km2 de teritoriu

productiv. Aceasta din urmă este una dintre cele mai relevante categorii de
densitate, reflectând potenţialul de susţinere al unui spaţiu productiv din punct de
vedere economic.

8.4 ÎNTREBĂRI

1. Caracterizaţi evoluţia populaţiei mondiale de-a lungul timpului.

2. Definiţi indicatorul „numărul populaţiei”.
3. Definiţi numărul mediu anual al populaţiei şi indicaţi modalităţile de
determinarea a acestuia.
4. Ce se înţelege prin „densitatea populaţiei” şi care sunt indicatorii pentru
caracterizarea acesteia?
 57
8.5 APLICAŢII REZOLVATE

Aplicaţia 1
În perioada 1977-1992, în Romania, sporul mediu anual de creştere al
populaţiei a fost de 83.342. Ştiind că la recensământul din anul 1977 populaţia
României a fost de 21.559.910, să se calculeze efectivul mediu al populaţiei
României în anul 1990.

Rezolvare
Δ= (P1 – P0) /(n – 1)
în care: P1 - numărul populaţiei la data efectuării prognozei
P0 - numărul populaţiei la data de referinţă
n -1 - numărul de ani întregi ce separă P1 de P0

P1 = P90
P0 = P77 = 21.559.910

Δ= 83.342

n -1 = 13
Δ
P90 = (n – 1) + P77 = 83.342 x 13 +21.559.910 = 22.643.356 locuitori

Aplicaţia 2
În perioada 1992-2002, în judeţul Galaţi, sporul mediu anual de creştere al
populaţiei a fost de -2.146. Ştiind că la recensământul din anul 2002 populaţia
judeţului a fost de 619.556 şi că suprafaţa judeţului este de 4.466 km 2, să se
calculeze densitatea medie generală a populaţiei în anul 2000.

Rezolvare
dg = P /S

în care: P - efectivul populaţiei;

S - suprafaţa teritoriului

Δ= (P1 – P0) /(n – 1)

Δ= (P2002 – P2000) /(1)

 58
-2.146 = 619.556 - P2000

P2000 = 619.556 + 2.146 = 621.702

dg = 621.702 locuitori /4.466 km2 = 139,21 locuitori / km2

8.6 APLICAŢII PROPUSE

Aplicaţia 1
În anul 1930, populaţia României era de 14.280.729 locuitori, pentru ca în
anul 1956 să fie de 17.489.450 locuitori. Utilizând indicatorii demografici specifici
evoluţiei numerice, să se stabilească efectivul mediu al populaţiei României pentru
anii 1940 şi 1950.

Aplicaţia 2
Identificaţi într-o sursă de date statistice populaţia României /judeţului
Bacău la recensămintele din 2002 şi 2011. Determinaţi densitatea generală pentru
cele două structuri administrativ – teritoriale.

Aplicaţia 3
Se cunosc următoarele date cu privire la suprafaţa şi efectivul populaţiei pe
continente în anul 1993:
Continentul Populaţia Suprafaţa
(milioane persoane) mii Km2
Africa 689 30.041
America 752 42.059
Asia 3.349 31.739
Europa 726 5.972
Oceania 28 8.537
Total mondial 5.544 118.348

Sursa: Anuarul Statistic al României, CNS, 1995

Să se calculeze mărimea relativă de intensitate şi să se precizeze denumirea

ei.

59
CAPITOLUL 9
STRUCTURA POPULAŢIEI

Analiza structurii populaţiei presupune constituirea unor subcolectivităţi,

având drept criteriu de grupare diverse criterii şi stabilirea ponderii fiecăreia în
totalul populaţiei.
Având în vedere conţinutul caracteristicilor în funcţie de care se analizează
structura populaţiei, deosebim:
- structura demografică
- structura socio-economică
- structura teritorială
- structura socio-culturală

9.1 STRUCTURA DEMOGRAFICĂ

Structura demografică se bazează pe gruparea populaţiei în funcţie de
caracteristicile demografice fundamentale: sexul, vârsta şi starea civilă. Vârsta şi
sexul reprezintă două dintre caracteristicile demografice de bază în analiza
structurii populaţiei dată fiind importanţa acestora în definirea rolului şi locului
fiecărei persoane în activităţile socio-economice şi în procesul de reproducere.
Structura pe sexe se stabileşte determinând greutatea specifică a sexului feminin,
respectiv masculin, în totalul populaţiei, după formula: gF = F /P x100
respectiv:
gM = M /P x100

în care:
- gF şi gM = ponderea populaţiei de sex feminin, respectiv masculin, în totalul
populaţiei (în procente)
- F = numărul persoanelor de sex feminin
- M = numărul persoanelor de sex masculin
- P = efectivul total al populaţiei
De asemenea, poate fi caracterizată şi prin intermediul unui indicator
indirect numit raportul de feminitate, respectiv de masculinitate, calculat după
formulele (mărimi relative de corespondenţă):
rF = F /M x100
respectiv
 60
rM = M /F x100
în care:
- rF şi rM = raportul de feminitate, respectiv de masculinitate
Raportul de feminitate (masculinitate) indică numărul persoanelor de sex
feminin (masculin) corespunzător unui efectiv de 100 persoane de sex masculin
(feminin).
Analiza corelată a structurii populaţiei pe sexe şi vârste evidenţiază faptul că
ponderea mai mare a populaţiei de sex feminin (raport de feminitate supraunitar)
prezintă o relativă stabilitate în timp nefiind însă specifică tuturor grupelor de
vârstă. Formată sub incidenţa unei proporţii favorabile sexului masculin la naştere
(aprox. 51% băieţi şi 49% fete) şi a supramortalităţii masculine, caracteristică
întregii perioade a vieţii, structura pe sexe evoluează astfel: până în jurul vârstei de
20 ani structura pe sexe este net favorabilă sexului masculin, ponderea celor două
sexe se egalizează în aria vârstelor mijlocii (20÷40ani), după care devine
preponderentă greutatea specifică a sexului feminin.
La scară teritorială mică, diferenţele dintre cele două sexe pot fi amplificate
de condiţii locale. De exemplu, în localităţile mici, monspecializate, cum sunt
centrele miniere, se pot înregistra ponderi net superioare ale populaţiei masculine
faţă de cea feminină, după cum populaţia feminină poate ajunge excesiv majoritară
în aşezări rurale, cu emigraţii puternice ale populaţiei masculine, mai ales tinere.
Cunoaşterea structurii populaţiei pe grupe de vârstă beneficiază de o serie de
metode şi procedee sugestive. Imaginea cea mai generală a structurii pe grupe de
vârstă se obţine prin stabilirea greutăţii specifice a populaţiei de o anumită vârstă
(grupă de vârstă) în totalul populaţiei.
Cea mai sugestivă reprezentare grafică a grupelor de vârste şi sexe o
constituie diagrama de formă piramidală (piramida structurală pe sexe şi grupe
de vârstă) care oferă o imagine corectă atât a situaţiei prezente cât şi a
perspectivelor demografice a unei colectivităţi. Forma piramidei concordă cu faza
de tranziţie demografică în care se află o populaţie la un moment dat.
Prima şi cea mai generală împărţire a populaţiei pe grupe mari de vârstă
cuprinde: - populaţia tânără: 0÷14 ani;
- populaţia adultă: 15÷59 ani;
- populaţie vârstnică: 60 şi peste 60 ani.
În publicaţiile ONU, o grupare frecvent utilizată este: 0÷14 ani, 15÷64 ani şi
65 ani şi peste. O altă grupare este: 0÷19 ani, 20 - 64 ani, 65 ani şi peste. Câte
grupe de vârstă pot exista într-o populaţie oarecare la un moment dat? Tot atâtea
câte intervale anuale sunt acoperite de către populaţia respectivă până la cea mai
înaintată grupă de vârstă prezentă, respectiv 0-1, 1-2, 2-3…..n-n+1. În scopul unei
mai bune manevrări a valorilor şi relevanţei grupelor de vârstă se utilizează grupe
mari, sintetice, după modelul celor arătate. După cum se poate constata, coexistă o
triplă grupare a vârstelor care are, fără îndoială, explicaţia sa.

61
 Decenii de-a rândul, după constituirea demografiei ca ştiinţă, studiile
efectuate la începutul acestui secol adoptaseră o clasificare în care limitele
superioare ale fiecărei grupe mari erau mai scăzute. Mai exact, grupele 0÷14,
15÷59, 60 şi peste erau cele mai potrivite intervale care respectau adevăruri
biologice şi demografice. Pe măsură ce tot mai multe ţări parcurg tranziţia şi
înregistrează o creştere a speranţei de viaţă la naştere, cu efecte asupra menţinerii
în viaţa economică activă, şi cu susţinere în planul posibilităţilor fizice şi psihice
ale indivizilor, devine posibilă o elasticizare a limitelor care nu numai că nu
contravin scopului demografic, dar chiar respectă o realitate instalată. Din acest
motiv, o serie de ţări ajustează
structura după limitele relevante mai ales pentru analizele demografico-socio
economice interne, lucrând uneori cu o dublă clasificare, deoarece nevoia
comparaţiilor internaţionale împiedică renunţarea la una dintre ele. De ce nu se
extinde gruparea după limite mai largi, la nivelul tuturor statisticilor? Pentru
simplul motiv că numeroase ţări, cu nivele economice şi sociale scăzute, care se
află în căutarea unui model de evoluţie demografică, prezintă încă caracteristici
demografice specifice nivelului de dezvoltare: speranţa de viaţă la naştere extrem
de scăzută (exemplul
Etiopiei, cu o speranţă sub 50 de ani este sugestiv şi permite înţelegerea limitei).
(Speranţa de viaţă la naştere se defineşte ca vârsta maximă pe care o poate atinge
un individ care se naşte în condiţiile socio-economice ale evaluării indicatorului.
Altfel spus, speranţa de viaţă reprezintă valoarea medie a vârstelor de deces la un
moment dat, considerându-se că aceasta surprinde de fapt favorabilitatea mediului
pentru viaţă. Valoarea speranţei de viaţă se schimbă permanent, proiectând valorile
unei condiţii actuale.)
În funcţie de ponderile celor trei grupe de vârstă o populaţie poate fi
considerată fie tânără, fie îmbătrânită (populaţia vârstnică reprezintă peste 12% din
populaţia totală), sau cu tendinţă de îmbătrânire (populaţia vârstnică deţine
între7÷12% din populaţie), cele trei părţi ale piramidei (baza, trunchiul şi vârful)
corespunzătoare grupelor de vârstă reflectând raportul dintre acestea.
Creşterea duratei medii de viaţă şi a numărului persoanelor vârstnice face
necesară o detaliere a acestei subpopulaţii. S-a ajuns astfel şi la vârsta a patra, de
la 75 de ani în sus.
Piramida vârstelor – imagine clasică în demografie – ne furnizează prima
informaţie despre tinereţea sau bătrâneţea unei populaţii: o piramidă cu o bază
largă şi un vârf îngust este caracteristică primului tip (populaţie tânără), în timp ce
o piramidă cu o bază îngustă şi un vârf hipertrofiat caracterizează o populaţie
îmbătrânită.
O a doua variabilă cu valoare demografică directă este statutul matrimonial.
Stabilirea structurii populaţiei după starea civilă constă, de fapt, în determinarea
greutăţii specifice a populaţiei necăsătorite, căsătorite, divorţate sau văduve, în
totalul populaţiei. În majoritatea statelor lumii este reglementată vârsta minimă la
care se poate încheia căsătoria. Structura populaţiei după starea civilă trebuie
analizată utilizând grupări complexe, în care intervin şi alte caracteristici
 62
demografice, socio-economice sau culturale: sex, vârstă, mediu de locuire, în profil
teritorial, pe naţionalităţi, după nivel de instruire etc.

9.2 STRUCTURA SOCIO-ECONOMICĂ

Structura populaţiei în funcţie de caracteristicile socio-economice oglindeşte

raportul dintre populaţie şi economie.
Cele mai importante aspecte care se urmăresc în această privinţă se referă
la: - structura populaţiei după sursa mijloacelor de subzistenţă;
- structura populaţiei active pe ocupaţii, ramuri de activitate şi sectoare social
economice;
- structura populaţiei pe categorii sociale.
Criteriul sursa mijloacelor de subzistenţă structurează populaţia în activi şi
inactivi. Conform definiţiei elaborate de Biroul Internaţional al Muncii şi folosită
în toate studiile ONU (recomandată în acelaşi timp tuturor statelor membre a fi
folosită în paralel cu definiţia naţională) populaţia activă economic este alcătuită
din numărul total al persoanelor care au ocupaţie şi care nu au ocupaţie, pe cei
care folosesc forţa de muncă (“employers”), persoane care lucrează pe cont
propriu, lucrătorii salariaţi, membrii de familie neretribuiţi casnici, membrii
cooperativelor de producţie şi membrii forţelor armate.
Limita inferioară este stabilită la vârsta de 16 ani, iar cea superioară este
deschisă, fiecare ţară având însă propriile limite reglementate prin acte normative,
legislaţii şi coduri ale muncii, în funcţie de nivelul de dezvoltare economică şi
socială.
Greutatea specifică a populaţiei active (cunoscută şi sub numele de rata
generală de activitate) se calculează raportând numărul populaţiei active la totalul
populaţiei (exprimare procentuală).
Populaţia inactivă cuprinde persoanele care nu au venituri proprii, fiind
întreţinute de stat, organizaţii obşteşti sau persoane particulare.
Populaţia inactivă este formată, în principal, din persoane aflate sub limita
inferioară a vârstei contingentului activ (16 ani), persoane care au depăşit vârsta de
16 ani, dar care se află în proces de pregătire profesională (elevi, studenţi), precum
şi din persoane care au depăşit limita superioară a vârstei contingentului activ, care
nu obţin venituri proprii, fiind întreţinute de stat sau organizaţii obşteşti
(pensionari) sau de persoane particulare.
Structura populaţiei active este indisolubil legată de specificul economiei
ţării, aceasta putând fi urmărită după sectorul /ramura economică în care
populaţia activă este ocupată, dar şi după categoria socio-profesională în care o
persoană activă poate fi încadrată. În scopul asigurării comparabilităţii
internaţionale se utilizează în mod frecvent o clasificare sintetică a sectoarelor de
activitate după cum urmează:
 63
- sector primar (agricultură , silvicultură, pescuit, vânat, industrie extractivă ); -
sector secundar (ramuri şi subramuri ale industriei prelucrătoare); - sector
terţiar (ramuri şi subramuri ale sferei serviciilor).
Urmare a evoluţiei mijloacelor informatice se vorbeşte chiar de un sector
cuaternar care reuneşte acele activităţi indisolubil legate de informatică.
Având în vedere forma de proprietate caracteristică unităţii în care îşi
desfăşoară activitatea, populaţia ocupată se grupează în patru categorii: -
populaţia ocupată în sectorul public (de stat);
- populaţia ocupată în sectorul privat;
- populaţia ocupată în sectorul mixt;
- populaţia ocupată în sectorul cooperatist.

9.3 STRUCTURA TERITORIALĂ

Fenomenele şi procesele demografice înregistrează, aproape fără excep ţie,

valori şi intensităţi diferite între mediul urban şi cel rural. Ca urmare,
cunoaşterea repartiţiei populaţiei în aşezări urbane sau rurale constituie o
necesitate dovedită.
Problemele apar însă în definirea atributelor urban /rural, ca urmare a
diversităţii de criterii, politici şi situaţii particulare şi regionale. În practică, fiecare
ţară are propriul său sistem pentru definirea populaţiei urbane, neexistând o
definiţie unanimacceptată a oraşului.
Criterii unitare pentru toate ţările globului nu există, chiar dacă uneori s-a
adoptat caracteristica mărimea populaţie, după cum recomandă unele lucrări de
sociologie urbană.
Se recunoaşte şi se aplică din ce în ce mai des ca şi criterii de analiză a unei
aşezări, criteriul administrativ, alături de cel al mărimii populaţiei, al
caracteristicilor tehnico-edilitare şi alstructurii populaţieidupă sectorul de
activitate. Iată deci, că se ajunge din nou într-un punct în care populaţia devine
cauză şi efect, criteriu şirezultat în acelaşi timp.
Cert este că există probabil, pentru fiecare ţară, o dimensiune optimă a
localităţii urbane, coordonatele acesteia fiind, funcţie de dezvoltarea economică,
nivelul de civilizaţie şi educaţie al populaţiei,tradiţiişi alte caracteristici de ordin
economic şisocial.

9.4 STRUCTURA SOCIO-CULTURALĂ

Principalele caracteristici în baza cărora se stabileşte structura socio culturală

se referă la nivelul de instruire, naţionalitatea şi limba maternă şi religia. Pentru
aceste aspecte singura sursă de informaţii o constituie recensământul populaţiei.
 64
Pentru caracterizarea nivelului de instruire, recensământul înregistrează,
pentru populaţia care depăşeşte o anumită vârstă, ultima şcoală absolvită. Pe baza
acestor informaţii, populaţia se separă în următoarele grupe: - cu studii superioare;
- cu studii medii;
- cu studii gimnaziale;
- cu studii elementare neterminate;
- analfabeţi.
Populaţia unei ţări poate fi structurată şi după criteriul naţionalitate şi
limbă maternă. Între naţionalitate şi limbă maternă există, evident, o legătură
strânsă. Totuşi, cele două structuri ale populaţiei (după aceste criterii) nu coincid în
cele mai multe cazuri.
Religia. Apartenenţa religioasă este unul dintre fenomenele care modelează
cel mai mult existenţa individuală, şi care, în istoria umanităţii a lăsat cu adevărat
amprenta cea mai profundă deopotrivă asupra artelor, literelor, filosofiei,
organizării sociale sau vieţii politice. Departe de a fi descalificat de modernitate,
într-un număr crescând de ţări, fenomenul religios revine în forţă; adesea, chiar în
numele unei religii - camuflând ideologia şi dorinţa de putere - se produc conflicte
majore pe scena politică internaţională.
În România, recensământul din 7 ianuarie 1992 a înregistrat pentru prima
data după cel de-al doilea război mondial această caracteristică culturală, putându
se realiza structura populaţiei după religie.

9.5 ÎNTREBĂRI

1. Indicaţi care sunt caracteristicile care conduc la determinarea structurii

demografice a populaţiei.
2. Care sunt indicatorii structurii demografice a populaţiei?
3. Cum se structurează populaţia în funcţie de criteriul „sursa mijloacelor de
subzistenţă”?
4. Care sunt caracteristicile în funcţie de care se determină structura socio
culturală a populaţiei?
5. Evidenţiaţi grupele în care se structurează populaţia după nivelul de
instruire.
6. Piramida vârstelor cu baza largă şi vârful îngust
caracterizează: a. o populaţie îmbătrânită demografic;
b. o populaţie în plin proces de îmbătrânire demografică;
c. o populaţie tânără din punct de vedere demografic.

65
7. Sunt variabile socio-culturale:
a. naţionalitatea, religia, starea civilă;
b. naţionalitatea, limba, nivelul de instruire, religia;
c. religia, mediul de locuire, limba.
8. Sunt variabile socio-economice:
a. sursa mijloacelor de subzistenţă, ramuri şi sectoare de activitate, categorii
socio-profesionale;
b. religia, starea civilă, sexul;
c. categorii socio-profesionale, ramuri şi sectoare de activitate, starea civilă.
9. Greutatea specifică a populaţiei active este cunoscută şi sub denumirea de
rata generală de activitate. Cu ajutorul acesteia se poate caracteriza: a. structura
populaţiei pe categorii sociale;
b. structura populaţiei după sursa mijloacelor de subzistenţă;
c. structura populaţiei pe sexe.
10. Stabilirea structurii populaţiei după starea civilă implică determinarea:
a. ponderilor populaţiei căsătorite şi necăsătorite în totalul populaţiei; b.
ponderilor populaţiei feminine de peste 16 ani în totalul populaţiei feminine şi
a populaţiei masculine de peste 18 ani în totalul populaţiei masculine; c.
ponderilor populaţiei căsătorite, necăsătorite, divorţate şi văduve în totalul
populaţiei.

9.6 APLICAŢII REZOLVATE

Aplicaţia 1.

Se cunosc următoarele date cu privire la populaţia României, pe sexe, la

recensământul din 20 octombrie 2011:
Sexul Populaţia
(mii persoane)
masculin 9.788.577
feminin 10.333.064
Total 20.121.641

Să se determine structura demografică după sex a populaţiei.

Rezolvare
Structura demografică a populaţiei se determină cu ajutorul greutăţii
specifice a sexului feminin, respectiv masculin, în totalul populaţiei, după formula:
 66
gF = F /P x100 respectiv: gM = M /P x100

gF = 10.333.064 /20.121.641 x100 = 51,35%

gM = 9.788.577 /20.121.641 x 100 = 48,65%
Deci, la recensământul din 2011, 51,35% din populaţia României era de sex
feminin, iar 48,65% de sex masculin.

Aplicaţia 2.
Se cunosc următoarele date cu privire la populaţia României ocupată pe
ramuri ale economiei, la sfârşitul anului 1994:
Ramura Populaţia
ocupată (mii
persoane)
Agricultură şi silvicultură 3647
Industrie 2882
Construcţii 563
Comerţ 636
Alte ramuri 2283
Total 10011

Sursa: Prelucrat după Anuarul Statisticii României, CNS, 1995

Pe baza datelor din tabel, să se determine structura socio-economică a

populaţiei. Să se reprezinte grafic structura rezultată.

Rezolvare
Structura socio-economică a populaţiei se determină folosind mărimile
relative de structură.
Relaţia de calcul este:

f n ·100
=
∑ i

i
ni
 f agr+silv = 3.647 /10.011 x 100 = 36,43%

f ind = 2.882 /10.011 x 100 = 28,79% f

constr = 563 /10.011 x 100 = 5,62%

67
f comert = 636 /10.011 x 100 = 6,35%

f alte = 2.283 /10.011 x 100 = 22,81%

Reprezentarea grafică se realizează cu ajutorul diagramei de structură (cerc,

semicerc, pătrat, dreptunghi).

Aplicaţia 3.
Identificaţi şi calculaţi indicatorii demografici utilizând datele din tabelul
următor:
România
Anul Pm Pf
1992
11.200.710 11.588.283

Rezolvare
Cu datele din tabel se poate determina indicatorul raport de masculinitate,
respectiv raport de feminitate, calculat după formulele (mărimi relative de
corespondenţă):
rM = M /F x100
respectiv
rF = F /M x100

rM = 11.200.710 /11.588.283 x 100 = 96,66 (persoane de sex masculin revin

la 100 persoane de sex feminine)

rF = 11.588.283 /11.200.710 x 100 = 103,46 (persoane de sex feminine revin

la 100 persoane de sex masculin)
 9.7 APLICAŢII PROPUSE

Aplicaţia 1.
In anul 1977, în România, populaţia de sex feminin era de 10.933.855
persoane. Cunoscând efectivul mediu al populaţiei totale, respectiv 21.559.910

68
locuitori, să se calculeze greutatea specifică masculină şi raportul de masculinitate,
respectiv de feminitate.

Aplicaţia 2.
Identificaţi şi calculaţi indicatorii demografici utilizând datele din tabelul
următor:
România
Anul P0 - 19 P20 - 64 P65 - ω
1992
7.098.838 13.200.938 2.510.259

69
CAPITOLUL 10
MIŞCAREA NATURALĂ ŞI MIGRATORIE A POPULAŢIEI

Populaţia este un sistem specific, caracterizat prin modificări cantitativ

/structurale continue, datorate mişcării naturale şi mişcării migratorii. Intrările în
sistemul populaţiei se datoresc naşterilor, care au ca rezultat „născuţii vii”, precum
şi imigrării unor persoane din colectivităţi exterioare celei studiate.
Ieşirile din sistem se fac prin decese şi prin emigrarea unor persoane către
alte colectivităţi.

10.1 MIŞCAREA NATURALĂ A POPULAŢIEI

Naşterile şi decesele formează „mişcarea naturală” a populaţiei. Populaţia

umană a fost definită ca un sistem dinamic complex. Intrările în sistem sunt
condiţionate în măsură hotărâtoare de intensitatea cu care se manifestă fenomenul
natalităţii.
Privită prin prisma fertilităţii conjugale, natalitatea este însă potenţial
influenţată de intensitatea nupţialităţii şi a divorţialităţii populaţiei.

NATALITATEA POPULAŢIEI
 Natalitatea populaţiei caracterizează masa născuţilor vii în cadrul unei
colectivităţi umane, delimitată prin caracteristici de timp şi spaţiu. Intensitatea
fenomenului (rata generală a natalităţii) se stabileşte ca mărime relativă de
intensitate şi indică numărul născuţilor vii la 1000 de locuitori:

Ng = N /Px1000
în care:
Ng - rata generală a natalităţii;
N - numărul născuţilor vii;
P - efectivul mediu al populaţiei.
Principalele aspecte care fac obiectul analizei fenomenului de natalitate se
referă la:
- caracterizarea intensităţii natalităţii în profil teritorial şi pe medii de
locuire (urban-rural);
- studiul diferenţiat al natalităţii în cadrul unor subcolectivităţi de
populaţie, grupate după diverse caracteristici social-economice, în funcţie de
nivelul de instruire, pe naţionalităţi etc.;
- caracterizarea sezonalităţii natalităţii;

70
- analiza structurii născuţilor vii după rang;
- studiul fertilităţii populaţiei.
Natalitatea populaţiei se studiază în optica transversal (analiza de moment),
iar prin intermediul fertilităţii populaţiei feminine, se poate analiza şi într-o viziune
longitudinală (pe generaţii de femei sau pe cohorte specifice).
Intensitatea natalităţii înregistrează deosebiri semnificative în profil teritorial
(judeţe, regiuni) şi pe medii de locuire (urban – rural).
De regulă, natalitatea este mai intensă în mediul rural, şi, ca urmare, judeţele
în care gradul de urbanizare este mai redus se plasează în rândul celor cu natalitate
ridicată (observaţia nu trebuie absolutizată, deoarece urbanizarea nu este singurul
factor de influenţă).
O serie de studii ale unor demografi de prestigiu sau ale unor organisme
specializate, au pusîn evidenţă legătura existentă între nivelul veniturilor şi
dimensiunea familiei.
Se apreciază că un nivel redus al veniturilor, urmare a unei productivităţi a
muncii scăzute sau a unei inechităţi flagrante în repartizarea resurselor materiale
ale societăţii, favorizează existenţa familiei cu un număr mare de membri, ceea ce
echivalează de fapt cu o natalitate ridicată. Pe măsura creşterii veniturilor, este
evidentă tendinţa de scădere a dimensiunii familiei, orientată spre o reproducere
simplă. Depăşirea unui anumit nivel al veniturilor, astfel încât acestea să nu mai
condiţioneze în măsură hotărâtoare standardul de viaţă, determină un
comportament demografic orientat către o reproducere lărgită a populaţiei.
Intensitatea natalităţii variază în funcţie de nivelul de instruire, se
diferenţiază pe naţionalităţi, este puternic influenţată de gradul general de cultură,
concepţii ş tradiţii regionale, gradul de ocupare în sfera activităţilor a populaţiei
feminine etc.
Fără îndoială că evoluţia natalităţii este condiţionată şi de politica
demografică a fiecărui stat, parte integrantă a politicii generale de dezvoltare
economico - socială.

FERTILITATEA POPULAŢIEI
Rata natalităţii este unul din indicatorii de maximă generalitate utilizat în
caracterizarea intensităţii fenomenului. Ea se recomandă pentru comoditatea
calculelor, fiind folosită îndeosebi pentru prezentarea unei imagini de ansamblu a
uneia din componentele reproducerii populaţiei şi pentru comparaţii internaţionale.
Mărime relativă de intensitate, rata generală de natalitate nu asigură însă,
prin conţinutul elementelor sale, comparabilitatea necesară descrierii absolut reale
a fenomenului. Masa născuţilor vii, într-o anumită perioadă de timp, este pusă în
legătură cu efectivul mediu de populaţie. Este însă evident faptul că nu întreaga
populaţie este implicată în procesul de reproducere, ci numai o parte a colectivităţii
umane, aceea care alcătuieşte aşa-numitul contingent fertil.

71
Acesta cuprinde populaţia masculină în limitele de vârsta 18÷54 ani şi
populaţia feminină cu vârste cuprinse între 15÷49 ani. În practică, datorită
influenţei nesemnificative a efectivului şi structurii contingentului fertil masculin,
asupra masei născuţilor vii, analiza se concentrează exclusiv asupra contingentului
fertil feminin.
Legătura dintre masa născuţilor vii şi dimensiunea contingentului fertil
feminin se concretizează în rata generală de fertilitate:

fg = Nvii / Fx x 1000
în care:
fg - rata generală de fertilitate;
Fx - efectivul populaţiei feminine de vârsta x.

Se face observaţia că în calcul se include întregul efectiv al născuţilor vii,

deoarece, numărul celor provenind de la femei sub şi peste limitele de vârstă ale
contingentului fertil este nesemnificativ.
Rata generală de fertilitate apropie în mod considerabil efectivul născuţilor
vii, de unul din factorii determinanţi, care condiţionează potenţialul intrărilor în
sistemul populaţie - dimensiunea contingentului fertil feminin.

NUPŢIALITATEA POPULAŢIEI
Fenomenul de nupţialitate desemnează masa căsătoriilor sau a persoanelor
ce se căsătoresc, în limitele unei perioade de timp determinate, de obicei un an
calendaristic. Expresia cea mai generală a intensităţii nupţialităţii se obţine cu
ajutorul ratei generale de nupţialitate (c), care se determină raportând numărul
persoanelor ce se căsătoresc în perioada specificată la efectivul mediu al populaţiei
din acelaşi interval de timp (exprimare în promile – raportul se înmulţeşte cu
1000).
c = C /Px1000
în care:
c - rata generală de nupţialitate
C - numărul persoanelor care se căsătoresc în perioada de timp
specificată P - efectivul mediu al populaţiei în acelaşi interval
În cazul în care, la numărătorul raportului, este prezentată „masa
evenimentelor”, rata generală de nupţialitate este egală cu jumătate din nivelul
stabilit anterior.

72
DIVORŢIALITATEA POPULAŢIEI
Fenomenul divorţialitate caracterizează masa divorţurilor într-o perioadă de
timp delimitată. Intensitatea fenomenului se stabileşte ca mărime relativă, cu
ajutorul ratei de divorţialitate (d), comparând numărul persoanelor care au
divorţat, în anul calendaristic respectiv sau masa evenimentelor de divorţ, cu
efectivul mediu anual al populaţiei.

d = D /Px 1000
în care:
d - rata generală de divorţialitate
D - numărul persoanelor care au divorţat în perioada de timp
P
specificată - efectivul mediu al populaţiei în acelaşi interval

Mai evident decât în cazul altor fenomene ale mişcării naturale, utilizarea
întregii populaţii pentru exprimarea intensităţii divorţialităţii, nu se justifică
suficient, deoarece nu întreaga populaţie poate participa potenţial la constituirea
masei divorţurilor. Ca urmare, este recomandabil ca numărul divorţurilor să se
coreleze cu efectivul populaţiei căsătorite, exprimând mai corect intensitatea
fenomenului:
d = D /Pcx 1000
în care:
Pc - efectivul mediu al populaţiei căsătorite

Analiza fenomenului de divorţialitate prezintă o mare importanţă socială şi

demografică, mai ales prin implicaţiile ulterioare ale evenimentului. Astfel, se
studiază divorţialitatea după numărul copiilor minori rezultaţi din căsătoria ce se
desface, după cauzele divorţului, după durata căsătoriei.
Deoarece divorţurile anulează parţial aportul nupţialităţii la constituirea
condiţiilor necesare desfăşurării normale a procesului de reproducere a populaţiei,
se obişnuieşte să se determine, în limitele aceleiaşi perioade de timp, rata
nupţialităţii nete, ca diferenţă între rata generală de nupţialitate şi rata generală de
divorţialitate.

Cnetă = c – d = (C – D) /Px 1000

MORTALITATEAPOPULAŢIEI
Fenomenul demografic cunoscut sub denumirea de mortalitate reprezintă
masa deceselor survenite în cadrul populaţiei într-o anumită perioadă de timp (de
obicei un an calendaristic).

73
Evenimentul demografic care face obiectul înregistrării este decesul, definit
ca încetarea definitive a funcţiilor vitale după trecerea unei anumite perioade de la
naştere.
Imaginea cea mai generală a intensităţii mortalităţii populaţiei este redată
prin intermediul ratei generale a mortalităţii determinate pe baza relaţiei:

mg = M /Px 1000
în care:
mg - rata generală a mortalităţii
M - numărul persoanelor care au decedat în perioada de timp
specificată P - efectivul mediu al populaţiei în acelaşi interval
Fiind exprimată în promile, rata generală a mortalităţii indică numărul de
decese la 1000 locuitori.
Principalele aspecte care sunt urmărite în analiza transversală a mortalităţii
populaţiei sunt:
- mortalitatea specifică pe sexe şi vârste;
- mortalitatea pe medii, în profil teritorial şi pe categorii socio-economice
ale populaţiei;
- mortalitate pe cauze de deces;
- sezonalitatea mortalităţii.

Mortalitatea specifică pe sexe

Una dintre primele legităţi descoperite în demografie a fost legată de
constatarea intensităţii mai ridicate a mortalităţii în cadrul sexului masculin
comparativ cu sexul feminin. Determinarea intensităţii mortalităţii specifice pe
sexe se face prin raportarea masei deceselor înregistrate în rândul persoanelor de
sex masculin, respective feminin, într-o anumită perioadă de timp, la efectivul
mediu al persoanelor aparţinând fiecărui sex. Astfel:
mm = Mm /Pm x 1000

respectiv:
mf = Mf /Pf x 1000

în care indicii m şi f simbolizează sexul masculin, respectiv feminin. Fenomenul de

supramortalitate masculină, prezent în cadrul tuturor categoriilor de vârstă, se
constată din raportul celor două rate specifice ale mortalităţii.

Mortalitatea specifică în funcţie de vârstă

Vârsta este una din caracteristicile demografice de care nu se poate face
abstracţie în analiza intensităţii fenomenului de mortalitate. Colectivităţile de
decedaţi, precum şi colectivitatea populaţiei din care se recrutează decesele, se
urmăresc structurate pe vârste sau grupe de vârstă, în funcţie de scopul analizei.

74
Se calculează astfel, prin intermediul acestui indicator, numărul de decese la
1000 locuitori care împliniseră vârsta de x ani,la data de 1 iulie anul observării.

Mortalitatea pe medii, în profil teritorial şi pe categorii socio-economice

Ca orice fenomen demografic, mortalitatea reacţionează sensibil la influenţa
condiţiilor socio-economice. Referitor la metodologia de analiză, aceasta nu se
deosebeşte de sistemul prezentat anterior. Se stabileşte nivelul general al
mortalităţii precum şi intensitatea mortalităţii pe vârste şi sexe, în cadrul
colectivităţilor specifice (populaţia din mediul urban şi rural, pe regiuni, după
ocupaţie şi ramuri etc.).

Mortalitatea infantilă – formată din masa deceselor înregistrate la populaţia

de 0 ani, înregistrate într-o perioadă de timp – prezintă de asemenea importanţă
mai ales din punct de vedere social, darşi asupra specificului colectivităţii din care
se recrutează.
Rata mortalităţii infantile este un indicator aparţinând de optica analizei
transversale, cu toate că numitorul este reprezentat prin efectivul unei generaţii de
noi născuţi. Rata mortalităţii infantile va indica în mod corect intensitatea
fenomenului numai în condiţiile în care generaţiile succesive de născuţi vii sunt
identice sau foarte apropiate ca efectiv.
Cum această condiţie nu se realizează întotdeauna s-au propussoluţii de
stabilire a unor indicatori corectaţi ai intensităţii mortalităţii infantile, care ţin cont
de existenţa sau inexistenţa informaţiilor privind repartiţia deceselorinfantile pe
generaţii.

Mortalitatea juvenilă
Mortalitatea primei copilării (mortalitatea juvenilă) reprezintă fenomenul
deceselor înregistrate în subpopulaţia copiilor în vârstă de 1-4 ani. Este un
indicator de evaluare a stării de sănătate nu numai la această grupă de vârstă, ci şi
la întreaga populaţie de copii, exprimând nivelul de educaţie al părinţilor şi
standardul de viaţă al familiilor, eficienţa serviciilor medicale şi a măsurilor
generale de ocrotire a copiilor.
In comparaţie cu celelalte ţări europene, Romania are cea mai mare rată de
mortalitate juvenilă. Fenomenul a cunoscut o uşoara tendinţă de creştere de la
1,6‰ în 1980 la 2.0‰ în anul 1990. Din cele 2400 decese anuale la copii de 1 - 4
ani principala cauză o constituie bolile respiratorii, urmate de accidente,
malformaţii congenitale şi boli infecto-parazitare. Aproximativ 40% din totalul
deceselor juvenile se înregistrează la copii de 1-2ani, accidentele constituind una
din cele mai importante cauze. Proporţia crescută a accidentelor se explică şi prin
lipsa de supraveghere la domiciliu a copiilor cu ambii părinţi salariaţi.

Mortinatalitatea
este fenomenul demografic care exprimă masa născuţilor morţi într-o
anumită perioadă, de obicei un an calendaristic.

75
Evenimentul demografic care face obiectul înregistrării în statistica stării
civile este naşterea acelui produs al concepţiei, a cărui perioadă de gestaţie
depăşeşte 28 săptămâni şi care, în momentul naşterii, nu prezintă nici un semn de
viaţă.
Intensitatea fenomenului se caracterizează cu ajutorul ratei mortinatalităţii,
mărime relativă de coordonare care redă, într-o formă sintetică, numărul de născuţi
morţi la 100 născuţi vii.
Un interes aparte pentru analiza demografică îl prezintă studierea legăturii
dintre intensitatea mortinatalităţii şi vârsta mamei, cu implicaţii asupra orientării
opţiunilor în domeniulstabilirii conştiente a reproducerii populaţiei.
Urmărind evoluţia intensităţii mortinatalităţii în funcţie de vârsta mamei se
poate constata o scădere a acesteia de la grupa de vârstă 15 – 19 ani, atingând
nivelul minimîn cadrul grupei 20 – 24 ani, după care,mortinatalitatea creşte
continuu până la limita superioară a vârstei contingentuluifertil.

Speranţa de viaţă la naştere

Măsura cea mai exacta a mortalităţii, în care mortalitatea după vârstă este
descrisă de şirul de probabilităţi de deces şi de supravieţuire şi care permit
obţinerea unei valorisintetice, denumită speranţa de viaţă la diferite vârste, o
reprezintă tabelele de mortalitate.
Valoarea speranţei de viaţă la naştere (duratamedie a vârsteisau purşi
simplu, viaţa medie) este un indice care cumulează o serie de funcţiuni. El exprimă
nu numai nivelul mortalităţii neinfluenţat de structura de vârstă, ci şi ansamblul
condiţiilor economice, sociale, sanitare etc., devenind astfel un bun indicator al
calităţii dezvoltării social-economice. O funcţie analogă îndeplineşte rata
mortalităţii infantile calculate ca raport între numărul deceselor sub un an şi
numărul născuţilor vii.

10.2 TRANZIŢIA DEMOGRAFICĂ

Tranziţia demografică reprezintă cea mai elocventă interrelaţionare a
sistemelor demografic şi economic. Funcţionalitatea sistemică pe care o dovedesc
este însă susceptibilă de intervenţia factorilor exogeni perturbatori, factorul politic,
factorul social şi factorul natural. Sistemul demografic se caracterizează printr-o
relativă stabilitate, conferită atât de faptul că, în populaţia din fiecare moment
coexist 100 de clase de vârstă, corespunzând unui număr de 100 generaţii, cât şi
persistenţa comportamentelor demografice, expresie a unor modele culturale. Prin
urmare, populaţia este înzestrată cu o inerţie - inerţia
demografică - mult mai puternică decât inerţia altor sisteme, economice sau sociale.
Unitatea de timp cu care se măsoară modificările demografice este durata unei
generaţii sau, mai exact, distanţa dintre două generaţii succesive (valoarea
internaţională este de 30 de ani).

76
Tranziţia demografică sau revoluţia demografică este un proces demografic
observat la un număr mare de populaţii care trec de la un regim tradiţional de
echilibru demografic, cu niveluri ridicate ale fertilităţii şi mortalităţii, la un regim
modern de echilibru, cu niveluri joase ale fertilităţii şi mortalităţii. Între cele două
regimuri de echilibru, creşterea naturală parcurge trei etape: scăderea
mortalităţii, explozia demografică, scăderea natalităţii. Unele populaţii înregistrează
chiar o fază post-tranziţie, aceea a oscilaţiei negative a sporului natural (implozia
demografică), remediată prin rezilienţa sistemului, în virtutea capacităţii sale de
autoreglare, sau printr-o politică socială pronatalistă.
Propusă în 1929 de un avocat polonez, Leon Rabinowicz, expresia revoluţie
demografică a fost reluată un an mai târziu de demograful american
WarenThompson; ea a fost dezvoltată de Adolph Landry în 1934 în opera sa
devenită clasică, intitulată chiar “Revoluţia demografică”. După un ocol prin
S.U.A unde Franck Notestein i-a consacrat reflexii profetice, noţiunea a revenit în
Europa sub denumirea de tranziţie demografică.
Modelul comportă patru faze:
a. o fază iniţială de cvasi-echilibru între o natalitate extrem de ridicată şi o
mortalitate pe măsură;
b. o fază de recul a mortalităţii, ceea ce pe un fond de natalitate menţinută
generează o creştere demografică; (baby-boom, sau explozie demografică);
c. o fază de scădere a natalităţii şi de contracţie a creşterii naturale; d. o
ultimă fază de cvasi-echilibru modern între o mortalitate şi o natalitate joasă,
uneori chiar cu tendinţă spre deficit natural.
Cum nu se poate vorbi de un start unic pentru toate ţările lumii, tranziţia
demografică cunoaşte etape diferite în fiecare ţară sau grup de ţări. Astfel,
numeroase ţări occidentale au parcurs deja ultimul stadiu şi chiar l-au depăşit
întrucât, aşa cum am arătat anterior, fecunditatea post-tranziţională pare să nu mai
fie obligată să garanteze înlocuirea generaţiilor. În schimb, toate ţările lumii au
făcut cunoştinţă cu faza a doua. Tranziţia demografica cuprinde de fapt trei
tranziţii: tranziţia mortalităţii de la nivelurile ridicate la nivelurile scăzute; tranziţia
natalităţii de la nivelurile ridicate la nivelurile scăzute; tranziţia excedentului
natural de la vechiul echilibru la noul echilibru. În limbajul curent, prin tranziţie se
subînţelege, în majoritatea cazurilor, tranziţia natalităţii, iar atunci când se spune
despre o ţară că populaţia sa are o tranziţie încheiată, se subînţelege că natalitatea a
ajuns la un nivel scăzut (regimul moderat).
Factorul timp, de cea mai mare importanţă în tranziţia demografică, se pune
în termenii următori:
a. care este durata totală a tranziţiei demografice?
b. care este intervalul de timp ce separă scăderea natalităţii de scăderea
mortalităţii?
c. care este viteza cu care se produce scăderea mortalităţii şi cea a
natalităţii? Menţinându-ne în continuare la modelul european, vom spune că
există o tranziţie cu o durată foarte mare (până la 200 ani), cu o durată medie

77
(aprox. un secol) şi cu o durată relativ scurta (70÷90 ani) şi chiar foarte scurtă.
După unii autori cele trei tipuri corespund modelelor nordic, occidental şi
meridional (în care este inclus şi cel răsăritean).
d. care este decalajul de timp ce separă tranziţia demografică din diferitele
ţări europene? Observaţia cea mai generală este aceea că tranziţia demografică a
avut loc mai întâi în ţările din nordul Europei (Suedia, Norvegia,
Finlanda,Danemarca),apoiîn ţările din occidentul Europei, cele mai târzii fiind
ţările
din sudul şi estul Europei. Decalajul exprimat în ani variază, bineînţeles, de la o
ţară la alta. Trebuie însă precizat că tranziţia a început după a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea, în cazul ţărilor care au cunoscut primele acest proces.

Am arătat anterior că sistemul demografic se caracterizează printr-o anumită

stabilitate, conferită atât de faptul că în populaţia din fiecare moment coexistă 100
de clase de vârstă, corespunzând unui număr de 100 de generaţii, cât şi de
persistenţa comportamentelor demografice, expresie a unor modele culturale. Prin
urmare, populaţia este înzestrată cu o inerţie - inerţia demografică -, mult mai
puternică decât inerţia altor sisteme (economice sau sociale). De aici decurg două
consecinţe teoretice şi metodologice. Unitatea de timp cu care se măsoară
modificările demografice este durata unei generaţii sau, mai exact, distanţa dintre
două generaţii succesive (valoarea internaţională este de 30 ani; în România ea este
de 25 ÷29 ani).
Factorii exogeni - printre care şi măsurile de politică demografică – pot determina
schimbări, aşa-numitele efecte conjuncturale; cele mai importante şi persistente
sunt cele pe termen lung. De aceea, demografia se îndreaptă tot maimult spre
analiza longitudinală, pe generaţii sau, în general, pe cohorte; bineînţeles că analiza
transversală sau de moment rămâne o modalitate curentă cu atât mai mult cu cât
informaţia statistică este asigurată cu precădere pentru nevoile analizei transversale.
 Tranziţia demografică din România se bazează pe date la un teritoriu
variabil, ceea ce este, fără îndoială, un element de necomparabilitate.
Apoi, pentru judecarea evoluţiei demografice în cursul secolului XX ar fi
potrivite şi referirile socio-economice, precum şi considerarea evenimentelor
istorico-politice (cele două războaie mondiale şi măsurile de politică demografică
de la sfârşitul anilor '60.
Tranziţia mortalităţii. La sfârşitul secolului al XIX-lea (1888 ÷ 1900) rata
brută de mortalitate a fost de 29 decese la 1000 locuitori, iar în deceniile anterioare,
aceasta a fost superioară cifrei de 30‰. Scăderea ei ca tendinţă fermă poate fi
datată la începutul secolului XX: în perioada 1901 ÷ 1915, nivelul ei este cu 13%
sub cel al perioadei 1888 ÷ 1900. Scăderea ei este lentă în continuare: nivelul ei
oscilează în jurul valorii de 20 decese, în perioada 1930 ÷ 1940. Au fost necesari
50 ani (1850 ÷ 1899) pentru a reduce nivelul mortalităţii sub 30%,şi alţi 30 ani
(1900 ÷ 1929) pentru a-i obţine scăderea până la valoarea de 20%, care s-a
menţinut până aproximativ în 1947, după care, în decurs de 17 ani (1948 ÷ 1964),
s-a realizat cea mai puternică scădere, nivelul ei ajungând la mai puţin de 9 decese
la 1000 locuitori. Creşterea uşoară din
ultimii ani se datorează îmbătrânirii demografice.

78
Tranziţia fertilităţii. Indicele cel mai simplu pentru exprimarea acestui
fenomen (dependent de starea populaţiei feminine de vârstă fertilă, a generaţiilor
feminine, a promoţiilor de căsătorii) este natalitatea. Dacă în perioada 1888 ÷
1900, rata brută de natalitate a fost de 40,6 născuţi vii la 1000 locuitori, nivelul ei,
în perioada 1901 ÷1915, a rămas acelaşi.
Dar, în această perioadă de început a secolului al XX-lea, se înregistrează un
fenomen interesant: natalitatea creşte de la 39,2‰ (1901 ÷ 1905), la 40,3‰ (1906
÷ 1910)şi la 42,1‰ (1911 ÷ 1915), atingând valoarea maximă, fenomen întâlnit şi
la alte populaţii din Europa. Există încercări de explicare a acestei tendinţe.
Rămâne totuşi să ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat cu această tendinţă dacă nu ar fi
intervenit primul război mondial, care, la rându-i, a generat o serie de consecinţe
politice, sociale, economice cu efect prezumabil asupra fertilităţii. În orice caz, un
lucru este cert prin interpretarea datelor statistice: fertilitatea începe să scadă după
primul război mondial. Este adevărat, scăderea este relativ moderată între cele
două războaie mondiale: 34,5% (1920 ÷ 1929) şi 30,9% (1930 ÷ 1939) până la
26% în 1940. Diminuarea natalităţii este mult mai accentuată decât a mortalităţii.
Factorii noi care apar acum şi motivaţiile importante ce se afirmă stau la baza
scăderii natalităţii şi a trecerii la un nou comportament demografic. Oricum, o dată
instalată tendinţa de scădere a fertilităţii este fermă. Totuşi, înainte de a o examina
în perioada următoare celui de-al doilea război mondial, este legitimă întrebarea
cum ar fi evoluat fertilitatea dacă nu ar fi avut loc cel de-al doilea război mondial?
Scăderea se continuă după o mică redresare din anii 1949 ÷ 1950; 24,8% (1951 ÷
1955); 21,6% (1956 ÷ 1960); 15,8% (1961 ÷ 1965). În cursa dintre mortalitate şi
natalitate în această perioadă, ritmul este mai alert pentru scăderea natalităţii faţă
de cel al mortalităţii.
Măsurile adoptate la sfârşitul anului 1966 au modificat alura curbei
natalităţii. După redresarea din 1967 ÷ 1968, scăderea continuă, dar cu unele
particularităţi. Nivelul natalităţii, de aproape 19‰ în anii 1976 ÷ 1980, a ajuns la
17‰ în 1981 şi la 15,5‰ în 1984. La scară europeană acesta este încă un nivel
ridicat. Caracteristic pentru tranziţia fertilităţii din România este faptul că
fertilitatea maximă - în condiţiile scăderii ratei totale de fertilitate – continuă să se
concentreze la grupa de vârstă 20÷24 ani.
Întrucât fertilitatea este diferenţiată, analiza tranziţiei trebuie examinată pe
mediile urban şi rural, pe provincii istorice şi pe categorii sociale. Ceea ce poate să
intereseze în plus la acest subiect este răspunsul la întrebarea dacă România şi-a
încheiat sau nu tranziţia demografică. Comparând valorile corelate diferitelor tipuri
de tranziţie din Europa, şi exceptând chiar unele păreri autorizate în domeniu,
afirmaţia că tranziţia fertilităţii şi deci tranziţia demografică s-ar fi încheiat în jurul
anului 1965 este numai parţial justificată. Este necesară încă o perioadă de timp ca
să se observe dacă noile niveluri au un caracter durabil. Tranziţia structurii pe
grupe de vârste a populaţiei. În cursul tranziţiei demografice a unei populaţii are
loc şi schimbarea structurii pe vârste: se trece de la o populaţie tânără la una
bătrână, proces caracteristic şi populaţiei României. Spre deosebire de îmbătrânirea
individuală sau senescenţă, îmbătrânirea demografică a

79
unei populaţii naţionale sau a unei subpopulaţii oarecare, are o semnificaţie simplă:
creşterea proporţiei (adică a frecvenţei relative) persoanelor vârstnice în populaţia
totală. Aşadar, marea diferenţă între cele două procese constă în ireversibilitatea
procesului individual faţă de reversibilitatea celui la nivel de populaţie, care a
permis
introducerea noţiunii antinomice îmbătrânirii şi anume întinerirea demografică,
respectiv creşterea ponderii populaţiei tinere în populaţia totală.
Aşa cum am arătat anterior, populaţia se împarte convenţional în trei grupe:
tânără (0÷14 ani) - 15 generaţii sau cohorte; adultă (15÷59) - 45 generaţii;
vârstnică (peste 60 ani) - 40 generaţii, numită şi vârsta a treia. Creşterea duratei
medii de viaţă şi a numărului persoanelor vârstnice face necesară o detaliere,
ajungându-se astfel şi la vârsta a patra, de la 75 ani în sus. Indicele cel mai general
al gradului de îmbătrânire al unei populaţii este proporţia, exprimată în procente, a
populaţiei vârstnice în populaţia totală.

10.3 MIŞCAREA MIGRATORIE A POPULAŢIEI

Imigrările şi emigrările alcătuiesc „mişcarea migratorie” a populaţiei.
Mişcarea migratorie ca factor al creşterii şi descreşterii populaţiei, complementar
cu excedentul (sporul) natural, este o temă de interes atât pentru demografie câtşi
pentru celelalte ştiinţe care se ocupă cu studiul dinamicii populaţiei. Efectele se pot
înregistra cu precădere la nivelul populaţiilor naţionale. Imigrările au aceeaşi
semnificaţie cu naşterile; emigrările reprezintă pierderi din populaţia naţională;
diferenţa dintre imigrări şi emigrări este soldul migraţiei sau soldul migratoriu, care
poate fi pozitiv, nul sau negativ. La nivelul migraţiei internaţionale, când imigraţia
este mai mare decât emigraţia se spune, de obicei, imigraţie netă; în celălalt caz,
vom vorbi despre emigraţie netă. În mod corespunzător vom distinge ţări de
imigraţie sau ţări primitoare şi ţări de emigraţie sau ţări care alimentează imigraţia.
Între ele se formează curente sau fluxuri migratorii, care pot avea o anumită
intensitate şi o anumită direcţie, în funcţie de influenţa unorfactori conjuncturali,
istorici, politici sau de altă natură. Migraţia internaţională, ca şi cea internă, se
caracterizează prin motivaţiile persoanelor ce se angajează într-un flux migratoriu,
ea este selectivă sub raportul unor caracteristici cum sunt sexul, vârsta, gradul de
instruire, profesia etc. şi generează consecinţe atât pentru populaţia de sosire cât şi
pentru cea de plecare. În linii mari, motivaţiile care stau la baza deciziei de a părăsi
sau schimba un loc cu altul sunt de natură economică. Modelele gravitaţionale de
tipul atracţie – respingere, bine cunoscute în geografie şi în sociologie, acţionează
atât la nivelul migraţiei interne cât şi internaţionale. Migraţia internaţională poate
fi înregistrată atât în ţara de plecare câtşi în ţara de sosire. Prelucrarea acestor
informaţii este prima sursă de cunoaştere a fluxurilor migratorii, rezultatele fiind
însă, adesea, afectate de inexactitate, ca urmare a influenţei migraţiei internaţionale
ilegale. Caracterul aproximativ al

80