pentru înălțarea morală a omului: „Adevărat – iubiții mei tineri – frumoasă

este chemarea voastră, sfânt și înalt scopul la care alergați. Căci ce poate fi
mai frumos decât adevărul, virtutea și temerea de Dumnezeu, pe care voi
sunteți chemați a le cunoaște în această fântână curată a științelor și a reli-
giunii. Căci numai științele și religiunea vă pot arăta adevărul și dreptatea,
ce nici odinioară [= niciodată] nu se pot despărți de către olaltă. Iar fără de
cunoștința adevărului, fără dreptate, fără temere de Dumnezeu, omul nu
este om, ci numai brută, ca animalele cele necuvântătoare. Fără de lumea
adevărului, lumea nu este decât un staul de fiare sălbatice, iar fără frica lui
Dumnezeu, lumea ce ar putea fi alta decât un iad, și omul altă decât un dia-
vol întunecat?” (Cuvântare rostită la începutul anului școlar 1859/1860, în
Timotei Cipariu, Poezii și scrieri religioase. Antologie și prefață de Ion
Buzași, Galaxia Gutenberg, 2008, pp. 57-58). Iar scriitorul Constantin Virgil
Gheorghiu apropia menirea scriitorului de cea a preotului: „După preot, poe-
tul este omul care se apropie cel mai mult de Dumnezeu… Ca și rugăciu-
nea, poezia este o scară spre cer” (Virgil Gheorghiu, Tatăl meu, preotul,
care s-a urcat la cer, Deisis, Sibiu, 2008, p.102).
Am recitit scrisorile lui G. Călinescu către Al. Rosetti din perioada când
lucra la Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941); absorbit
de munca la această operă, de a cărei importanță pentru cultura românească
era conștient, se străduia să facă abstracție de „evenimentele” dramatice:
război, pierderea unor teritorii românești, suferințe umane, evitând chiar în-
tâlnirile cu prietenii, scriindu-i eminentului redactor al ediției princeps a Istoriei
literaturii „să ne apropiem prin scrisori”. Asta nu înseamnă că nu resimțea
dureros drama războiului și suferințele țării. Rândurile cu care își încheie
Prefața sunt pe deplin edificatoare și cu un puternic mesaj de încredere,
pentru că marii scriitori din toate provinciile românești „sunt eternii păzitori ai
solului veșnic” și dovedesc puterea creatoare a neamului românesc: „În
aceste timpuri de suferință națională, o astfel de carte nepărtinitoare trebuie
să dea oricui încrederea că avem o strălucită literatură, care pe de altă
parte, în ciuda tuturor efemerelor vicisitudini, se produce pe teritoriul
României Mari, una și indivizibilă, slujind drept cea mai clară hartă a popo-
rului român. Eminescu în Bucovina, Hasdeu în Basarabia, Bolintineanu în
Macedonia, Slavici la granița de Vest, Coșbuc și Rebreanu în preajma
Năsăudului, Maiorescu și Goga pe lângă Oltul ardelean sunt eternii noștri
păzitori ai solului veșnic. Și după toate, după prea lunga desconsiderare de
noi înșine, e timpul de a striga împreună cu Miron Costin: «Nasc și la
Moldova oameni!»” Așadar artistul nu poate fi indiferent la evenimentele din
vremea sa, – și prin scrisul său dă încredere în ceea ce același înțelept cro-
nicar moldovean spunea: „Biruit-au gândul”!
Scriind articole de istorie literară, cu precădere despre așa-ziși „scriitori
uitați”, nu-mi fac iluzii sau așteptări de succese literare. Sunt mulțumit dacă
unele nu trec cu totul neobservate și sunt menționate în presa literară, sau
chiar citate în unele studii de critică și istorie literară. Prin fragmentul din cu-
104