Baltagul

Mihail Sadoveanu

În legătură cu tematica şi viziunea despre lume a acestui roman interbelic, exegeţii operei lui
Mihail Sadoveanu au formulat puncte de vedere diferite, ceea ce evidenţiază că scrierea, ca orice
operă de mare valoare, este deschisă unor interpretări complementare sau chiar opuse.
G. Călinescu vede în roman „o parafrază modernă a Mioriţei”. Argumentele sunt
numeroase: mottoul romanului: „Stăpâne, stăpâne,/Mai cheamă ş-un câne.”; prezenţa celor trei
ciobani; motivul complotului; cauzele crimei („C-are oi mai multe”); plasarea celor trei pe un traseu
descendent („Se cobor la vale”); săvârşirea crimei la apusul soarelui („Că l-apus de soare/ Vor să mi
te-omoare” – balada; „Eu am ştiinţă că fapta asta s-a petrecut ziua, la asfinţitul soarelui” –
romanul); motivul căutării şi portretul succint al celui căutat.
Atmosfera mioritică se recunoaşte şi în unele fragmente care prezintă viaţa oamenilor de pe
Tarcău, subliniind amprenta arhaică a acestei lumi: „toate urmau ca pe vremea lui Boerebista,
craiul nostru cel de demult; stăpânii se schimbaseră, limbile se prefăcuseră, dar rânduielile omului
şi ale stihiilor stăruiseră”. Aceste rânduieli erau legate de ciclurile naturii, care dictau mişcarea
turmelor – transhumanţa. Urmând legile transhumanţei, viaţa oamenilor repetă, ca într-un ritual,
aceleaşi rânduieli. De aceea Vitoria ştie „drumurile şi întoarcerile” lui Lipan şi se îngrijorează
îndată ce acesta întârzie. Călinescu notează în acest sens: „mişcarea lor este milenară, neprevăzutul
este exclus”. În concluzie, „Scrierea nu poate produce emoţii estetice veritabile decât aceluia care o
reduce la noţiunea unei civilizaţii arhaice”.
Al. Paleologu interpretează romanul prin grila mitului egiptean al lui Osiris – mit al morţii şi
al reînvierii: Osiris moare şi Isis, însoţită de Horus pleacă în căutarea lui. Vitoria, ca o nouă Isis, îl
caută pe Nechifor Lipan, însoţită de Gheorghiţă. Prin prisma acestui mit, Gheorghiţă devine un
personaj foarte important. El este un tânăr care va parcurge, însoţindu-şi mama, un drum al iniţierii,
al maturizării. Vitoria însăşi pare a şti acest lucru atunci când îi spune, înaintea plecării: „Nu te uita
urât, Gheorghiţă, că pentru tine de-acu începe a răsări soarele”. Devenit matur, în urma acestui
drum, Gheorghiţă va continua şi va prelungi existenţa părintelui, aşa după cum va continua să-i
poarte adevăratul nume. În acest sens este semnificativ momentul în care, în faţa rămăşiţelor lui
Lipan, Vitoria strigă aprig: „Gheorghiţă!”. Urmează reacţia fiului: „Flăcăul tresări şi se întoarse”.
Precizarea imediată a autorului atrage atenţia asupra ambiguităţii acestei situaţii, prin care se
sugerează de fapt identificarea fiului cu tatăl: „Dar ea striga pe celălalt, pe mort”.
În interpretarea romanului, Marin Mincu aplică schema mitului labirintului din
mitologia greacă. Cele două părţi ale romanului – aşteptarea şi drumul – sunt puse sub semnul
căutării: aşteptarea înseamnă parcurgerea unui labirint interior, iar drumul este parcurgerea unui
labirint exterior.
Labirintul interior se defineşte temporal. În aşteptarea lui Nechifor, Vitoria caută mai întâi
să-şi explice motivul întârzierii. Se cufundă într-un labirint de gânduri, de amintiri, de îndoieli şi
frământări şi pare a ieşi din timpul cosmic: „Se desfăcuse încet-încet de lume şi intrase oarecum în
sine”; „Timpul stătu…”. Multe fragmente din primele capitole au caracter introspectiv. Vitoria
rememorează crâmpeie din viaţa ei alături de Lipan. Câteva amintiri evidenţiază profunda legătură
de dragoste dintre cei doi soţi şi arată că nu infidelitatea este cauza întârzierii. Îşi mai aminteşte
cum Nechifor a înfruntat lotrii pe timp de noapte. Astfel, înţelege că Nechifor, om deschis şi
prietenos, a pierit ucis de tovarăşi vicleni. Pentru a elucida cauzele întârzierii lui, Vitoria se
călăuzeşte şi după „semne şi porunci”: visele, cântatul cocoşului. În final, ajunge la certitudinea
morţii soţului ei: „Având într-însa ştiinţa morţii lui Lipan şi crâncenă durere se văzu totuşi
eliberată din întuneric”. Parcurgând acest labirint interior, Vitoria se pregăteşte pentru căutarea
propriu-zisă. Face în acest sens câteva gesturi ritualice: se închină la icoana Sf Ana, posteşte 12
vineri, sfinţeşte baltagul.
Interpretarea drumului Vitoriei ca parcurgere a unui spaţiu labirintic este sugerată de o
replică a negustorului David: „vreau să zic că nu-i atât lungă calea, cât cotită”.

1
 Cercetătorul identifică trei etape pe acest parcurs labirintic: intrarea în labirint, ca într-un
spaţiu străin, necunoscut, „o lume nouă” în care Vitoria „păşea cu oarecare sfială”. Acum, ea iese
din condiţia ei statică (a femeii de la munte) şi se va defini în acţiune. Se călăuzeşte având ca repere
cunoaşterea drumurilor lui Lipan şi informaţii pe care le obţine de la hangii. Astfel, hanurile apar ca
un adevărat fir al Ariadnei. De asemenea, semnele continuă s-o îndrume: la Fărcaşa izbucneşte
furtună, iar Vitoria intrepretează: „Asta-i poruncă să facem popas aici”; la Sabasa observă că vântul
a încetat brusc: „.Semnul era vădit. Mai înainte nu putea trece”.
Centrul labirintului este între Suha şi Sabasa, într-o râpă de sub Crucea Talienilor, locul
răului, al crimei, unde Vitoria îl găseşte pe Nechifor.
Ieşirea din labirint este reprezentată simbolic prin descoperirea şi pedepsirea ucigaşilor.
Sunt momentele care desăvârşesc acţiunea Vitoriei, reinstaurând binele în spaţiul profanat de
acţiunea criminală. Tot în acest moment se dezvăluie şi semnificaţia titlului. Baltagul, sfinţit la
începutul călătoriei, va fi arma care va face dreptate, pedepsind răul. Ieşirea din labirint însemnă
deci reinstaurarea ordinii cosmice, a echilibrului în acest spaţiu.
N. Manolescu propune un punct de vedere care neagă dimensiunea mitică a lumii romanului:
„Tema romanului este fundamental burgheză”. Aşadar, avem de-a face cu un roman realist, care
prezintă o lume deja angajată pe calea modernizării, a capitalismului. Argumentele criticului sunt
următoarele: Lipan nu este ciobanul mioritic, ci un oier, adică proprietar şi negustor de oi; cumpără
şi vinde pe bani, cu martori şi chitanţe; averea familiei Lipan nu constă numai în turme şi produse:
„Aveau şi parale strânse într-un cofăel cu cenuşă”; Vitoria ţine cont de existenţa autorităţilor; se
produc schimbări în mentalitatea tinerilor. La toate acestea se mai adaugă şi observaţia că acţiunea
Vitoriei are un caracter demistificator şi justiţiar care o scoate din perimetrul mentalităţii mitico-
arhaice. Faptul că romanul insistă asupra motivului căutării (acţiunea este ulterioară momentului
crimei, spre deosebire de baladă) nu înseamnă doar că el este o continuare a Mioriţei. Vitoria îl
caută pe Nechifor nu numai pentru a împlini ritualul înmormântării, ci şi pentru a descoperi şi
pedepsi ucigaşii. În acest sens, căutarea ei are un sens justiţiar. Acelaşi aspect a fost semnalat şi în
interpretarea lui Al. Paleologu, care defineşte în acest sens Baltagul ca o „anti-Mioriţă”.
Repere spaţiale şi temporale
Romanul evocă un spaţiu cu o toponimie reală. Acţiunea începe în satul Măgura de pe Valea
Tarcăului şi continuă, urmând drumul Vitoriei Lipan în căutarea soţului ei, pe un traseu descendent
marcat de aşezări ca: Bicaz, Călugăreni, Farcaşa, Borca, Cruci, ţinutul Dornelor, Păltiniş, Dârmoxa,
Broşteni, Sabasa, Suha, Doi Meri. Înainte de a pleca pe urmele lui Lipan, Vitoria mai face o
călătorie la Piatra, pentru a se închina la icoana Sf. Ana şi pentru a anunţa autorităţilor dispariţia
soţului ei.
Cât priveşte plasarea acţiunii în timpul istoric-real, romanul nu oferă date certe. Unele
elemente arată totuşi că e vorba despre epoca în care pătrund la noi primele elemente de civilizaţie
modernă: trenul, poşta, telefonul. Mai atent este însă autorul în privinţa marcării cronologiei
evenimentelor în limitele perioadei pe care se întinde desfăşurarea evenimentelor: de la sfârşitul
toamnei, până primăvara, la topirea zăpezilor. Calendarul creştin oferă reperele acestei cronologii.
Incipit. Final
Romanul începe cu o anecdotă pe care obişnuia să o spună Nechifor Lipan la petreceri şi pe
care şi-o aminteşte Vitoria torcând pe prispă, îngrijorată de întârzierea neobişnuită a soţului ei.
Anecdota povesteşte cum, la începutul lumii, Dumnezeu a dăruit ceva fiecare neam, astfel încât să
se distingă de celelalte, dar toate împreună să poată trăi în pace şi armonie. În viziunea acestei
anecdote, lumea apare ca ca o rânduială gospodărească, în care fiecare lucru are rostul său. Această
imagine va fi confirmată prin povestea pedepsirii ucigaşilor. Ei nu pot scăpa, pentru că, aşa cum
mai spunea Lipan, „nimeni nu poate sări peste umbra lui”. Cu alte cuvinte, nimeni nu poate scăpa
de responsabilitatea faptelor sale, pentru că în lume domneşte „rânduiala”. Înţelesul acestor vorbe se
dezvăluie mai bine în finalul romanului, în cuvintele prin care unul dintre hangii o încurajează pe
Vitoria: „iar cine ucide un om nu poate să scape de pedeapsa dumnezeiască […] dator este să-l
urmărească omul; rânduit este să-l urmărească fiarele şi dobitoacele […] de ajuns tot trebuie să
ajungi la el”. Aşadar, prin legenda rememorată de Vitoria la început, intrăm în atmosfera unei lumi,
2
a unei civilizaţii în care viaţa omului este în strânsă legătură cu întregul echilibru cosmic, în care
omul „citeşte” semnele naturii.
Romanul se încheie cu o lungă replică a Vitoriei adresată lui Gheorghiţă. După
înmormântarea lui Lipan şi pedepsirea ucigaşilor, eliberată de povara datoriei pe care o avea de
îndeplinit, Vitoria face planuri de viitor. Munteanca este acum senină şi încheie într-o notă de umor,
vorbind despre „feciorul acela nalt şi cu nasul mare al dăscăliţei lui Topor” , părând a spune că
după împlinirea datoriei şi reinstaurarea dreptăţii şi a ordinii, viaţa poate continua.
Subiectul romanului Baltagul are o construcţie relativ simplă: există un singur fir narativ,
având-o mereu în centru pe Vitoria Lipan. Ordinea episoadelor este cronologică. Această înlănţuire
este întreruptă de câteva ori în fragmentele în care Vitoria rememorează momente din viaţa ei
alături de Nechifor.
Perspectiva narativă
„Baltagul” urmează principiile prozei epice de tip tradiţional: naratorul este omniprezent şi
omniscient, naraţiunea este la persoana a III-a.
Privită din punctul de vedere al atitudinii naratorului faţă de faptele narate şi faţă de
personaje, precum şi al raportului său cu destinatarul (cititorul), naraţiunea ia forma povestirii.
Există o discretă implicare a naratorului în prezentarea faptelor sau a personajelor, nerezumându-se
la o relatare obiectivă. Implicarea se exprimă mai ales prin ceremonialitatea povestirii şi prin felul
în care îşi exprimă admiraţia faţă de lumea despre care povesteşte. Un fragment semnificativ în
acest sens este evocarea vieţii oierilor de pe Tarcău: „Izolate de lumea din văi, rânduri după rânduri
de generaţii, în sute după sute de ani, se veseliseră de creşterea zilei şi începutul anilor; toate
urmau ca pe vremea lui Boerebista, craiul nostru cel de demult; stăpânii se schimbaseră, limbile
se prefăcuseră, dar rânduielile omului şi ale stihiilor stăruiseră...”. Adjectivul posesiv „nostru”, mai
ales, atrage atenţia supra implicării subiective a naratorului.

Vitoria Lipan
„Baltagul” este o capodoperă a operei lui Mihail Sadoveanu şi a prozei româneşti. El
rămâne în memoria cititorului prin subiectul lui captivant şi bine structurat, prin evocarea tradiţiilor
muntenilor din partea de nord a Moldovei, dar mai ales prin forţa personajului principal.
Vitoria, soţia lui Nechifor Lipan, oier din satul Măgura, de pe Tarcău, este personajul
principal. Ea apare pe tot parcursul acţiunii, este mereu în centrul atenţiei şi este personajul cel mai
bine individualizat.
Caracterul complex se pune în evidenţă prin împletirea celor mai importante mijloace de
caracterizare. Astfel, caracterizarea directă, făcută de autor sau de alte personaje care o admiră pe
Vitoria pentru calităţile ei, apare alături de caracterizarea indirectă, prin vorbele şi mai ales prin
faptele exemplare ale eroinei. Naraţiunea, descrierea (portretul) şi dialogul, alături de o diversitate
de procedee artistice, contribuie, de asemenea, la reliefarea personalităţii.
În primele pagini ale romanului este prezentată printr-un succint portret fizic. Naratorul
menţionează „ochii ei căprii” şi „lumina castanie a părului”. Insistă mai ales asupra privirii: „ochi
aprigi şi încă tineri”. Epitetul „aprigi” nu este doar un simplu detaliu al înfăţişării, ci sugerează un
caracter puternic. În acelaşi sens, autorul precizează: „nu mai era tânără, dar avea o frumuseţe
neobişnuită în privire”.
Viaţa Vitoriei decurge liniştită, până în momentul dispariţiei lui Nechifor Lipan. Ca orice
femeie de la munte, soţie de oier, a trăit în izolare, ocupându-se cu pricepere şi hărnicie de
gospodărie, în timp ce soţul ei era mai tot timpul plecat.
Dispariţia lui Lipan este un moment dramatic în existenţa ei. La început, se arată
îngrijorată. Trăieşte o stare de incertitudine şi aşteptare încordată. Ca să înţeleagă ce i s-a putut
întâmpla, îşi aminteşte ce fel de om era. Astfel, se foloseşte tehnica rememorării (retrospectivei)
pentru a se pune în evidenţă dragostea Vitoriei pentru soţul ei: „aşa îi fusese drag Nechifor în
tinereţe, şi aşa îi era drag şi acum”. Când îşi dă seama că numai moartea putea să-l împiedice să se
întoarcă, Vitoria trăieşte un moment de mare suferinţă, subliniată prin epitetul „crâncenă durere”.
Însă nu se lasă copleşită. Hotărăşte fără ezitare să-şi caute soţul. Îndârjirea este pusă în evidenţă
3
printr-o comparaţie sugestivă: „N-am să mai am hodină cum n-are pârâul Tarcăului, până ce l-oi
găsi pe Nechifor Lipan”.
În timpul căutării, Vitoria se arată inteligentă şi lucidă. Investighează cu priceperea unui
detectiv. Întreabă din sat în sat, mai ales pe la hanuri şi merge fără greş pe urmele lui Lipan.
Dovedeşte o pătrunzătoare cunoaştere a firii umane. Ştie cum să se poarte cu fiecare pentru a
obţine informaţiile de care avea nevoie. Când ajunge la locul crimei, nu-şi pierde cumpătul în faţa
rămăşiţelor soţului ei. Cercetează cu atenţie locurile, pune cap la cap informaţiile şi deduce cu o
intuiţie uimitoare cum a fost ucis Lipan.
După înmormântare, Vitoria vrea să facă dreptate. Dovedeşte deci spirit justiţiar. Pentru a-i
demasca pe criminali, în lipsa dovezilor, foloseşte arma psihologică. Îi invită la pomană şi
povesteşte scenariul crimei. Stârneşte admiraţia subprefectului venit să cerceteze faptele.
Alte trăsături o prezintă pe Vitoria ca pe un reprezentant al unei civilizaţii şi al unei
mentalităţi arhaice. Credincioasă, trăieşte după rânduieli creştine: ţine post, plăteşte slujbe,
sfinţeşte baltagul. Dar în încercările prin care trece se foloseşte de cunoaşterea semnelor naturii.
În drumul ei interpretează schimbările vântului şi ale vremii ca pe nişte semne ce îi sunt trimise în
ajutor. Tot ca om al trecutului, respectă tradiţiile şi doreşte ca şi copiii ei să le păstreze. De aceea
este fermă în educarea lor: pe Minodora o ceartă când observă că e atrasă de nou, iar pe
Gheorghiţă îl duce cu ea în căutarea lui Lipan şi îl învaţă astfel să îşi asume responsabilităţile unui
bărbat.
Critica a prezentat-o din perspective diferite: fie ca reiterare a unor personaje mitice: măicuţa
bătrână din Mioriţa, Isis din mitul egiptean al lui Osiris, fie ca personaj de roman realist, tip de
burghez: „Vitoria are stofa întreprinzătoare a burghezului, simţul lui practic, lipsa de prejudecăţi, e
nereligioasă, vicleană şi rea […] cu o conştiinţă a acţiunii şi ordinii ce lipseşte baciului din baladă”
(Nicolae Manolescu)
Până la dispariţia lui Lipan, Vitoria trăiește condiţia femeii de la munte, care, asemenea
Penelopei, ţese pânza aşteptării. În acest sens e semnificativă prima scenă în care apare eroina,
torcând, cu ochii duşi departe, semn al aşteptării. Ea reprezintă elementul stabil al familiei şi trăieşte
în izolare. Îşi asumă această condiţie dedicându-se familiei. Dragostea pentru Lipan este subliniată
de scurtele fragmente de rememorare din prima parte a romanului. Spre final, apare, de asemenea, o
mărturisire directă a acestui sentiment într-una din conversaţiile cu soţia lui Iorgu Vasiliu: „am trăit
pe lumea asta numai pentru omul acela al meu ş-am fost mulţămită şi înflorită cu dânsul”. Din
acest punct de vedere, Baltagul poate fi citit şi ca un roman de dragoste.
Prin forţa şi complexitatea caracterului ei, Vitoria Lipan rămâne în memoria cititorului ca
model de inteligenţă, perseverenţă şi îndârjire.

Gheorghiţă Lipan
Alături de Vitoria Lipan, o prezenţă importantă în acţiunea romanului este fiul ei,
Gheorghiţă. Deşi este prezent aproape pe tot parcursul acţiunii, rămâne un personaj secundar, pentru
că subiectul nu se concentrează asupra lui, imaginea lui neavând relieful personajului principal.
Importanţa sa constă în faptul că de prezenţa lui se leagă o temă centrală a romanului: cea a iniţierii.
Portretul său se realizează prin împletirea caracterizării directe, făcute de autor sau de alte
personaje, cu caracterizarea indirectă, prin vorbele, gândurile şi faptele personajului. Naraţiunea,
descrierea (portretul) şi dialogul, alături de o diversitate de procedee artistice, contribuie la
întregirea imaginii personajului.
Gheorghiţă este fiul Vitoriei şi al lui Nechifor Lipan. Portretul fizic făcut de autor prin
caracterizare directă la prima apariţie a personajului în paginile romanului îl arată ca pe un tânăr
aflat la vârsta adolescenţei: „Gheorghiţă era flăcău sprâncenat ş-avea ochii ei […] întorcea un
zâmbet frumos ca de fată şi abia începea să-i înfiereze mustaţa”. Mai târziu, soţia negustorului
David remarcă asemănarea cu Nechifor: „flăcăul samănă cu tatu-său”.
Trăsăturile morale se conturează pe parcursul acţiunii. La început apare ca un tânăr care
începe să deprindă rânduielile oieritului, ceea ce rezultă din felul în care îi dă Vitoriei socoteală
4
despre turmele de pe Jijia. Apare, de asemenea, ca un fiu ascultător: „feciorul urmase porunca
mamei”. De asemenea, când Vitoria îi spune că trebuie să se ducă în căutarea tatălui său dispărut,
deşi sarcina i se pare prea grea, nu îndrăzneşte s-o contrazică: „M-oi duce, răspunse Gheorghiţă cu
îndoială”. Îndoiala arată că este un tânăr neexperimentat, fără soluţii în faţa evenimentului
dramatic petrecut în familia sa. Această trăsătură este subliniată indirect, prin vorbele personajului,
care îi cere mamei sale: „dar e bine să-mi arăţi ce şi cum, ca să ştiu ce să fac”.
Simte că se află într-un moment de cotitură a vieţii şi îşi rememorează cu nostalgie
copilăria lipsită de griji: potecile la zmeură, bulboanele, poveştile la stână. Îşi dă seama că toate
acestea sunt pierdute definitiv: „Cum se risipeşte mireasma în ger, aşa s-au dus toate. Acuma a
intrat la slujbă grea şi la năcaz”. Este semnificativă comparaţia din prima propoziţie citată, în care
cuvântul „mireasma” evocă farmecul copilăriei, iar prin „ger” se sugerează asprimea vieţii în care
va trebui să intre prea de timpuriu.
Urmând-o pe Vitoria, Gheorghiţă este atent la ceea ce face şi la ceea ce spune mama sa. Este
uimit de inteligenţa ei, alteori nu-i înţelege deciziile. Discret, autorul subliniază schimbarea
treptată a tânărului, oglindită în transformarea înfăţişării: „Flăcăul începea să doarmă mai puţin şi
să se tragă la faţă”.
Spre sfârşitul romanului, Gheorghiţă este de mai multe ori în centrul atenţiei. Un episod
important în sublinierea semnificaţiilor acestui personaj este privegherea osemintelor lui Lipan în
râpa în care a fost găsit. Rămas singur în noapte, flăcăul este cuprins de frică: „O nelinişte fierbinte
i se porni din măruntaie şi-l fulgeră în creştet”. Dar înţelesurile acestei scene nu se opresc la
sublinierea trăirilor personajului. Este un episod cu semnificaţii simbolice. Aici Gheorghiţă este
prezentat ca un continuator al părintelui său: „Sângele şi carnea lui Nechifor Lipan se întorceau
asupra lui în paşi, în zboruri, în chemări”.
Desăvârşirea maturizării personajului se vede în finalul romanului, la înfruntarea cu ucigaşul
tatălui său. Pentru prima dată ştie ce are de făcut, deci devine capabil de a lua decizii. Astfel, se
duce să dea drumul câinelui înainte ca Vitoria să-i poruncească: „Flăcăul avea de mai nainte
hotărât cum să facă”. Nu se lasă dominat de furia lui Bogza şi îl înfruntă curajos: „simţi în el
crescând o putere mai mare şi mai dreaptă decât a ucigaşului”. Nu îşi pierde cumpătul, nu se lasă
pradă dorinţei de răzbunare, dovedind stăpânire se sine. Nu face decât să se apere, iar cel care îl
ucide pe criminal este de fapt câinele lui Lipan.
În concluzie, evoluţia lui Gheorghiţă în roman este povestea maturizării unui tânăr într-o
împrejurare dramatică a existenţei familiei sale. Din punctul de vedere al acestui personaj,
„Baltagul” este un roman al iniţierii.