Leoaica tanara, iubirea - 1964

de Nichita Stanescu
-neomodernism-

Neomodernismul este un curent literar ce se manifesta in literatura romana in

anii ‘60-’70 ai sec. al XX-lea, dupa o perioada dominata de proletcultism (orientare
ce consta in promovarea idealurilor clasei muncitoare in opere literare lipsite de
valoare estetica). Afirmat prin creatiile unor poeti ca Nichita Stanescu, Marin Sorescu
si Ana Blandiana, neomodernismul coincinde cu o perioada de relativa liberalizare
culturala, cand literatura revine la principiile si valorile modernismului interbelic. Cele
mai importante trasaturi ale acestui curent literar sunt: subtilitatea metaforei, utilizata
ca figura de stil centrala, imaginile artistice neobisnuitt, ambiguizarea limbajului,
cultivarea ironiei, intelectualizarea mesajului, intelegerea poeziei ca modalitate de
cunoastere si expresie metaforica a trairilor profunde ale fiintei umane.
Nichita Stanescu este unul dintre marii poeti romani contemporani care a
creat un limbaj poetic nou, capabil sa transpuna in versuri o anumita viziune asupra
lumii inconjuratoare. Calitatea limbajului si noutatea lui constau in multimea de
metafore folosite si in prospetimea exprimarii.
“Leoaica tanara, iubirea” a fost publicata in volumul “O viziune a
sentimentelor”, aparut in 1964”, reprezentativ pentru conceptia despre iubire a
autorului. Astfel, in viziunea lui Nichita Stanescu, iubirea este un mod de existenta, o
intamplare a fiinte.
Titlul “leoaica tanara, iubirea” reprezinta metafora centrala a poeziei, ce
sugereaza ideea ca iubirea este un sentiment complex, care da sens existentei
umane, redefinind relatia omului cu universul. Poetul nu urmareste nasterea si
evolutia acestui sentiment, cireactiile sale in momentul intalnirii iubirii. Astfel, iubirea
este definita prin asociere cu faptura salbatica, cele doua sunt asemanatoare prin:
vitalitate, putere, forta, frumusete, eleganta, agresivitate si imprevizibilitate. Cuvantul
“tanara” ilustreaza ca este surprins momentul initierii in iubire, al intalnirii iubirii, o
intalnire spontana, neasteptata.
Din punct de vedere structural, discursul liric este alcatuit din trei secvente,
ce refac, sub forma monologului confesiv, aventura intalnirii si asumarii
sentimentului. Prima strofa sugereaza cele patru etape ale intalnirii cu iubirea
(urmarirea, provocarea, alegerea si indragostirea), cea de a doua strofa ilustreaza
consecintele sentimentului asupra relatiei fiintei umane cu lumea din jur, iar cea de a
treia strofa subliniaza metamorfoza ireversibila a omului indragostit.
Tema operei lui Nichita Stanescu o reprezinta iubirea. Aceasta poezie
prezinta in mod simbolic si actul de creatie. Prima secventa descrie intalnirea
inspiratiei, care vine prin surprindere si este de o rara frumusete. Acest moment insa
poate fi dificil sau dureror. Intalnirea cu inspiratia este momentul transformarii lumii
reale, cand artistul ajunge in lumea ideala a creatiei, dar este si momentul
transformarii poetului, al creatorului, fiind vorba de extazul creatiei. Artistul ajune
intr-o lume noua, alta decat cea obisnuita, apoi se identifica cu poezia sa. Poetul se
reprezinta prin poezie, devine etern prin creatie.
O secventa poetica semnificativa pentru exemplificarea temei in poezie este
chiar prima strofa. Ea este construita pe scenariul intalnirii fulgeratoare a fiintei
umane cu dragostea. Aparitia acestui sentiment in viata omului tin de destin si nu
poate fi evitata: “ma pandise-n incordare, mai demult”. Oricarui om ii este dat sa
intalneasca iubirea, ceea ce va produce fundamentale schimbari sufletesti, indiferent
daca vrea sau nu. Intalnirea cu iubirea se produce brusc: “mi-a sarit in fata”, fiind
provocatoare si de neocolit. Intalnirea cu iubirea lasa o impresie atat de puternica,
incat totul parca se intampla “azi”, mai ales ca iubirea trebuie reinventata in fiecare
zi.
O alta secventa poetica reprezentativa este ultima strofa. Anticipate inca din
incipitul poeziei, transformarile sinelui, determinate de iubire, presupun o schimbare
de identitate, acestea fiind ilustrate in ultima strofa. Metamorfoza este deplina: se
schimba viziunea asupra lumii, modul de a gandi si comunicarea cu universul:
“Mi-am dus mana la sprancea, la tampla si la barbie, dar mana nu le mai stie”. Omul
aproape nu-si mai recunoaste trasaturile. Cromatica este sugestiva pentru intrarea
iubirii intr-o noua etapa - cea a maturitatii. Finalul este asezat sub semnul
ambiguitatii, tipic scrierilor neomoderniste.
Concluzie.