INTRODUCERE

COMUNICAREA ORALĂ

LRC (Pragmatica)
Curs 1
4 Structură

Limba vorbită
Pragmatica
Conceptul de informație
Tipuri de context
4 Limba vorbită

În societatea actuală, oamenii par să se

concentreze mai mult asupra comunicării scrise
în detrimentul comunicării orale, față-în-față.
Această formă de comunicare interumană nu
trebuie minimalizată, iar comunicarea scrisă nu
trebuie absolutizată.

Argumente în favoarea studiului limbii vorbite:

limba vorbită este prima apărută și prima achiziționată
limba vorbită este principalul mijloc de comunicare
din perspectivă socio-culturală, limba vorbită pune în
evidență modul în care indivizii interacționează pe
plan social și cultural
ocurența elementelor paralingvistice – timbrul,
volumul şi inflexiunile vocii, tonul, ritmul, pauzele,
articularea sunetelor. Acestea pot transmite
semnificații suplimentare și ajută la nuanțarea
mesajului oral.
4 Limba vorbită

Ezitările, reformulările, rectificările și

reluările
considerate negramaticale din perspectivă strict
lingvistică
au justificare din perspectivă comunicativă, întrucât
sunt modalități de manifestare a unui comportament
cooperativ și strategic, al cărui rol este acela de a
obține un rezultat favorabil emițătorului. De cele mai
multe ori, recurgem la astfel de strategii pentru a
găsi soluția cea mai potrivită pentru a formula o
solicitare care poate fi considerată nepoliticoasă de
către interlocutor.
Întrebările-ecou
oferă emițătorului un răgaz pentru formularea unor
răspunsuri, iar repetițiile îndeplinesc o funcție de
intensificare și de convingere.
4 Limba vorbită

Să ne imaginăm că, în anumite împrejurări, sunt

rostite următoarele enunțuri, cărora li se
atribuie diferite interpretări:

E curent în cameră.
Enunțul poate fi interpretat ca o constatare,
prin care emițătorul aduce la cunoștința unui
receptor o stare de fapt sau ca o solicitare
indirectă de a închide fereastra.

Puteți să-mi dați zahărul?

Enunțul echivalează cu o solicitare
politicoasă.

Deștept băiat!
Enunțul nu transmite aprecierea emițătorului,
ci este o ironie.
4 Limba vorbită – câteva
concluzii
Posibilitatea de a înțelege aceste enunțuri în
felul indicat reflectă faptul că, în anumite
condiții, un enunț exprimă mai mult ori chiar
altceva decât sensul lui „literal” sau că unul
și același enunț poate exprima lucruri diferite
în circumstanțe diferite.

Asemenea situații, foarte des întâlnite în

comunicarea curentă, nu pot fi explicate prin
regulile nici unui tip de gramatică.

Condițiile concrete în care are loc comunicarea

afectează atât producerea, cât și receptarea
enunțurilor.
4 Pragmatica

Modul în care condițiile concrete ale

comunicării acționează la polul emiterii și la
cel al receptării, dar și efectele lor asupra
structurii enunțurilor și a comunicării
constituie obiectul pragmaticii.

Domeniul pragmaticii este comunicarea orală,

folosirea efectivă a limbii în comunicare.

Pragmatica reprezintă câmpul lingvisticii

practice, al limbajului în acțiune.
4 Pragmatica

Termenul pragmatică (gr. pragma –

„acțiune”, în acest caz, acțiunea de
utilizare a limbii) a fost introdus de
Charles Morris (1938), care considera că
sunt posibile trei relații:
4 relația semnelor cu obiectele, unde semnele
desemnează și denotă (dimensiunea semantică);

4 relația formală a semnelor cu alte semne, în care

semnele se implică (dimensiunea sintactică);

4 relația semnelor cu interpreții, în care semnele se

exprimă (dimensiunea pragmatică).
4 Pragmatica

După Stephen Levinson (1984), pragmatica pare să

se dezvolte pe două căi distincte:
în sens larg, pragmatica se ocupă de
psihopatologia comunicării și de evoluția
sistemelor simbolice;
în sens restrâns, pragmatica este studiul
oricărei referințe făcute de vorbitor la
context.
4 Pragmatica

Se pot concepe două modele de pragmatică:

pragmatica 1
studiază tot ceea ce ține de situația în
care a fost folosit un enunț și nu doar de
structura lingvistică a frazei utilizate;
este pragmatica în care enunțul este
influențat de context, acesta adăugând noi
informații, nu neapărat lingvistice, la
cele deja spuse.

pragmatica 2
se ocupă de efectul vorbirii asupra
situației de comunicare. Astfel, enunțul
lingvistic, pe lângă informația pe care o
furnizează, oferă informații și despre
raporturile instituite între vorbitor și
participanții la conversație (relații de
4 Conceptul de informație

Informația este „ceea ce se comunică într-unul

sau altul din limbajele disponibile” (van
Cuilenburg 2000, 28).
Informația presupune transmiterea unor semnale,
care – cu toate că sunt lipsite de semnificație
– pot purta semnificații (ele sunt numai
purtătoare de informație).
Semnalele, datorită unor convenții sociale, pot fi
decodate. Astfel, nu mai contează natura semnalelor
folosite de emițător, atâta timp cât instanțele
comunicative (emițător și receptor) atribuie aceeași
semnificație semnalelor utilizate. Totul se bazează pe
consensul din practica socială. Odată ce s-au stabilit
semnificațiile comune, semnalele folosite de emițător
îl pot influența pe receptor și se poate obține efectul
scontat.
4 Conceptul de informație

presupune trei aspecte:

aspectul sintactic se referă la „succesiunea

impusă de emițător semnalelor grafice sau
auditive” (van Cuilenburg 2000, 28)

aspectul semantic se referă la faptul că

„semnificația este acordată semnalelor pe baza
convențiilor sociale” (van Cuilenburg 2000,
28)

aspectul pragmatic se referă la „ceea ce se

întâmplă cu informația primită sau efectul
acesteia asupra receptorului” (van Cuilenburg
2000, 29)
4 Contextul comunicativ
A: Şi ce zici de asta?
B: Îți vine bine, dar cealaltă parcă arată
altfel.
A: Vreți să ne-o arătați pe aceea?
B: Eee, mult mai bine. Acum să vedem ce alegem
pentru el.

Într-o astfel de situație, receptorul nu poate

decoda pe deplin informația, pentru că nu știe
la ce se referă cei doi vorbitori. Cu toate
acestea, pe baza informațiilor contextuale,
receptorul involuntar poate reface, mental,
situația în care se găseau vorbitorii: la un
raion de îmbrăcăminte, alegându-și o haină.
4 Tipuri de context
Contextul comunicativ este un ansamblu al
factorilor care – dincolo de sensurile
determinate de structura lingvistică a
enunțurilor – afectează semnificația acestora.
Termenul desemnează orice informație de bază care se
presupune că e împărtășită de emițător și receptor, și
contribuie la interpretarea unui anumit enunț de
către un receptor.

4 context generic – accentul cade pe fondul

comun de cunoștințe al participanților;
aceștia împărtășesc un anumit univers, o
anumită cultură.
4 context deictic – partcipanții împărtășesc
aceeași situație de comunicare.
4 context discursiv – participanții împărtășesc
același context lingvistic.
4 Componentele contextului
Contextul comunicativ se definește prin
următoarele componente:
4 situația de comunicare
4 identitatea, rolul (tată, fiu, profesor,
elev, medic, pacient etc.) și statutul social
relativ al interlocutorilor, locul și
momentul comunicării;

4 supoziții despre ceea ce interlocutorii

știu sau consideră de la sine înțeles,
despre opiniile și intențiile lor în
situația dată; informațiile pe care
participanții le posedă în comun (despre
firea celuilalt, despre modul în care
reacționează celălalt);

4 contextul lingvistic propriu-zis