„Educația incluzivă, o necesitate”

Motto: "Toţi trăim sub acelaşi cer dar nu toţi avem acelaşi orizont." -Konrad Adenauer

Şcoala are datoria de a asigura şanse egale tuturor elevilor. A asigura şanse egale elevilor
înseamnă a asigura posibilităţi maxime de dezvoltare fiecăruia, în funcţie de aptitudinile şi
interesele sale. Fiecare copil este unic, cu necesităţi diferite. Noi, adulţii, părinţi şi dascăli
deopotrivă, încearcăm să-i educăm, astfel încât să devină, la rândul lor, adulţi fericiţi, iubitori şi
eficienţi. Însă există copii marginalizaţi, defavorizaţi şi/sau excluşi de la educaţie. Aceştia sunt cei
pentru care educaţia incluzivă a devenit o şansă pentru o dezvoltare armonioasă. Educaţia
incluzivă a devenit parte integrantă a educaţiei pentru toţi şi constituie răspunsul şcolii la nevoile
ce decurg din diversitatea copiilor. Sunt aduşi elevii împreună într-o sală de clasă şi într-o
comunitate, indiferent de punctele lor forte sau punctele slabe în orice domeniu, cautându-
se maximizarea potenţialului tuturor.
Dezinstituţionalizarea este necesară deoarece:
 Copii sub vârsta de 5 ani reprezintă unul dintre cele mai vulnerabile grupuri. Lipsa
ataşamentului faţă de un adult, privarea senzorială şi emoţională duc la întârzieri în dezvoltare,
uneori foarte dificil de recuperat;
 Copii de vârstă şcolară din instituţii au performanţe semnificativ mai scăzute la şcoală în
comparaţie cu cei de aceeaşi vârstă, sunt supuşi unui risc mai mare de comportamente
antisociale şi de a renunţa la şcoală;
 Tinerii care părăsesc îngrijirea instituţională au mari probleme în a deveni independenţi
deoarece lipsa unor abilităţi esenţiale de trai independent, stima de sine scăzută şi problemele
de identitate cresc riscul de abuz, exploatare, trafic sau comportament antisocial şi nu permit
re/integrarea socială;
 Pentru copiii cu nevoi speciale fiecare zi este importantă în recuperarea lor, ceea ce nu poate
fi asigurat de nici o instituţie şi de multe ori aceşti copii vor parcurge un lung traseu
instituționalizat pe parcursul întregii vieți.
Dezinstituţionalizarea oferă soluţii individualizate, îngrijire de calitate şi respect pentru fiecare
copil. Dar, pe de altă parte, fiecare copil are locul lui în familie și e trist atunci când părinții se
despart ori abandonează copilul. Într-un final, acesta poate ajunge într-o instituție rezidențială.
Potrivit unor studii, chiar și trei luni de instituționalizare a copilului cu vârsta de sub trei ani pot
cauza întârzieri de o lună în dezvoltare, fenomen numit eșecul creșterii psiho-sociale. Iar pentru
reabilitarea acestuia, este nevoie de cinci ani, dar cu mici șanse de reabilitare totală. MEDIUL
INCLUZIV înseamnă acel mediu în care sunt bineveniţi, protejaţi şi educaţi TOŢI copiii,
indiferent de gen, caracteristici fizice, intelectuale, economice, lingvistice sau alte caracteristici
(UNESCO). Prin mediu educaţional incluziv se înţelege atît mediul fizic şcolar — amenajarea
spaţiilor, afişaje, facilităţi etc., cît şi atmosfera generală existentă în şcoală, bazată pe o anumită
conduită şi anumite valori promovate. Un mediu educational incluziv ar trebui să fie în felul
următor: plasarea elevilor în săli de clasă segregate pe baza nevoilor lor de
învățare; ameliorarea si flexibilizarea curriculum-ului; utilizarea unor metodologii de predare -
învatare - evaluare centrate pe elev; implicarea comunitatii în viata scolara; săli pentru centrul de
resurse; cabinete pentru terapii specifice şi consiliere; bloc sanitar adaptat necesităţilor copiilor cu
dizabilităţi; spaţii de joacă special amenajate pentru copii (în interiorul instituţiei şi pe teren); toate
sălile de clasă sunt încălzite şi bine luminate; băncile şi scaunele elevilor au mărimea adecvată şi
sunt potrivite pentru activităţi individuale şi de grup; spaţiile de depozitare şi rafturile sunt
accesibile elevilor etc..

Valorile incluziunii, sînt clasificate în trei dimensiuni valorice: prima dimensiune

evidenţiază importanţa respectării valorilor fundamentale privind drepturile omului (egalitate,
participare, drepturi etc.) de către diferite structuri/instituţii; a doua dimensiune vizează valori
determinate de relaţiile umane (respect pentru diversitate, nonviolenţă, încredere, sinceritate, curaj
etc.); în timp ce al treilea grup este dedicat alimentării spiritului uman (bucurie, dragoste, speranţă,
frumuseţe). Principiile incluziunii se subsumează ideii de Educaţie pentru Toţi, care presupune o
nouă orientare sau schimbare de optică, ce pune accentul pe cooperare, parteneriat, învăţare
socială şi valorizare a relaţiilor pozitive în educaţie. Incluziunea socială îşi propune să garanteze
faptul că toţi copiii au acces echitabil şi egal la resurse, servicii şi facilităţi care sînt favorabile
pentru dezvoltarea şi bunăstarea lor.

Dizabilitatea, în cazul societăţii noastre, poate fi factorul de decizie în soarta de mai departe
a unui copil. Este adevărat, societatea noastră nu a depăşit stereotipul sovietic faţă de copilul cu
dizabilităţi. În acea perioadă, apariţia unui copil cu deficienţe lăsa o amprentă negativă asupra
părinţilor şi îi putea marca pentru tot restul vieţii. Pentru că atunci, din lipsa de şanse de a se integra
în societate, acesta devenea o povară pentru familie. Oriunde persoanele cu dizabilităţi necesită o
atenţie specială, care se manifestă fie prin politici şi strategii guvernamentale adecvate
(oportunităţi, indemnizaţii băneşti, instituţii speciale), fie prin atitudinea cetăţenilor de rînd sau
implicarea activă a societăţii civile în soluţionarea problemelor cu care se confruntă acestea. Copiii
cu CES pot întâmpina următoarele bariere în instituțiile generale cum ar fi; creşterea încrederii în
forţele proprii; stimularea motivaţiei pentru învăţare; dezvoltarea capacităţii de exprimare
scrisă/orală; dezvoltarea capacităţii de receptare a mesajului scris/oral etc.

În concluzie: educația incluzivă fiind un fenomen complex, constituie o provocare pentru

instituţiile implicate şi pentru societatea în ansamblu şi are drept consecinţă nevoia de schimbare
atât a mentalităţilor cât şi a politicilor educaţionale. Este recunoscut faptul că, în ultimii ani, s-
au făcut progrese simţitoare în ceea ce priveşte incluziunea elevilor cu dizabilităţi în şcolile de
masă însă aceste realizări/încercări rămîn a fi insuficiente pentru asigurarea șanselor egale la
educație și instruire copiilor cu CES. Principalele provocări pe care le ridică incluziunea
educaţională a copiilor cu dizabilităţi sunt generate și de următoarele situaţii: caracterul
interinstituţional al evaluării, lucrul în echipă, colaborarea cu părinţii, eterogenitatea
colectivelor de elevi din şcolile inclusive.