SOLUȚII POSIBILE PENTRU DIVERSITATEA ÎN EDUCAȚIE

Educaţia incluzivă este o mişcare mondială bazată pe drepturile umane de bază.

Conform principiilor drepturilor omului, fiecare copil, indiferent de apartenenţa sa, sau de
nivelul de dezvoltare a capacităţilor sale, are dreptul la o educaţie de buna calitate, care să
conducă în cel mai mare măsură la dezvoltarea capacităţilor sale cognitive şi de integrare
socială. Diferenţierea şcolară pe baza apartenenţei la o anumita categorie socială sau a
nivelului de dezvoltare individuală este nedreaptă si nu justifică excluderea din şcoala de
masă. Un alt argument care susţine necesitatea mişcării integraţioniste este acela că şcoala de
masă este cea care asigură mediul, precum si nivelul de calitate cel mai propice
învăţământului şi însuşirii aptitudinilor sociale şi cognitive. Pentru a uşura copiilor cu
dificultăţi de asimilare integrarea in şcolile de masă, este necesar ca în aceste şcoli să se
asigure o atmosferă mai primitoare şi de acceptare. Mişcarea educaţiei incluzive si
introducerea strategiilor ei funcţionează in prezent la nivelul ordonanţelor oficiale si cu
sprijinul Uniunii Europene (ordonanţele împotriva separatismului, Convenţia de la Maastricht,
Amsterdam si Madrid).
Notiunea de incluziune merge dincolo de conceptul de integrare, cunoscut deja. Când se
vorbeste de integrare, se evoca un individ care este în afara grupului, si, pentru care, se va
face un”efort” pentru a-l primi in grup.
De asemenea, ideea de incluziune pleaca de la principiul ca orice individ , oricât ar fi de
diferit, apartine de fapt si de drept grupului social .Exista un loc de drept pentru el, si exista o
recunoastere a acestui drept. Cele câteva principii necesare pentru a construi o societate
inclusiva, se aplica la o scoala incluziva:
-nediscriminare
-egalitatea în drepturi si în sanse
-evaluarea capacitatii persoanei
-evaluarea nevoilor
-dreptul la întelegere
-accesibilitatea.
Notiunea de incluziune este traducerea într-o orientare sociala si politica a valorilor continute
în Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului -„Toti oamenii se nasc si ramân liberi si
egali in drepturi”. Ea recunoaste fiecaruia, apartenenta egalitatii drepturilor grupului în care el
traieste-natiune, scoala, cartier, oras.
Chiar si in tarile in care educaţia incluzivă este introdusa prin lege (in Italia si Norvegia de 25
de ani, in Marea Britanie de 10 ani si in Olanda de curând), intre proiectele adoptate si
rezultatele propriu zise este o mare prăpastie. La baza dificultăţilor stau lipsa formării cadrelor
didactice pentru a oferi ajutor copiilor cu nevoi speciale, a organizării deficitare, cu un număr
prea mare de copii în şcoala de masă, precum si concepţiilor rigide ale cadrelor didactice şi
ale unora dintre părinţii copiilor. În ţările în care conceptul educaţiei incluzive nu este
cunoscut sau este puţin cunoscut şi este aplicat numai pe alocuri, dar şi în bună măsură, în
ţările Europei de Est (care insa învaţă si se adaptează repede la noile principii ale incluziunii),
principalele probleme sunt de ordin material (de multe ori alocaţiile bugetare, subvenţiile de
la stat pentru educaţia copiilor cu nevoi speciale, in loc sa fie folosite pentru dezvoltarea
educaţiei incluzive, ajung tot la şcolile speciale).
Pe de alta parte, in ţările dezvoltate exista necesitaţi urgente legate de aplicarea educaţiei
incluzive. Fără un nivel minim de dezvoltare a capacităţilor de cunoastere, în lumea de astăzi,
este foarte grea orientarea si adaptarea, atât la tehnologiile mereu noi, cât si la latura
economica si sociala a vieţii. In 1955, în „Scrisoarea albă, către o societate orientate spre
cunoştinţe” Consiliul European a accentuat nevoia de modificare a sistemului educaţional si a
stilurilor de însuşire a cunoştinţelor, astfel ca acestea sa contribuie la dezvoltarea capacităţii
de gândire. Generaţia tânăra, in locul cunoştinţelor pasive, sa înveţe ce înseamnă gândirea
autonomă, adaptarea optima. Aceasta tendinţă se poate ilustra foarte bine cu următoarea
zicala: „daca cineva este înfometat si îi dai un peste i-ai asigurat hrana pentru o zi. Daca însă
îl înveţi sa pescuiască, îi asiguri hrana pentru fiecare zi”. Contrar acestor tendinţe, caracterul
sistemului educaţional, în loc de a fi incluziv, a rămas in continuare exclusiv.
Datorita unui nivel mai redus al cerinţelor, de cinci ori mai mulţi copii cu nivel socio-
economic redus faţă de cei cu nivel socio-economic crescut sânt înscrişi în şcolile ajutătoare
speciale, în loc de şcolile generale. Astfel se creează un cerc vicios : performanţe şcolare slabe
– loc de munca cu salarizare scăzută – perspective sociale slabe – nivel de viaţă scăzut –
tensiuni în viaţa personală. Si, totul se repetă in generaţia următoare. Tuturor acestor copii le-
ar asigura posibilităţi mai bune şcoala generala, unde un sistem educaţional mai atent, le-ar
putea schimba soarta în bine. Dar pentru ca aceşti copii dezavantajaţi sa aibă loc in şcolile
generale, trebuie să se producă schimbări majore atât la nivelul atitudinii corpului profesoral,
cat si al sistemului educaţional, respectiv a metodelor de stimulare a dezvoltării si al
psihodiagnozei.
Pentru prevenirea declinului social ulterior nu este suficient ca aceşti copii sa fie menţinuţi in
sistemul educaţional tradiţional pentru ca există pericolul dificultăţilor de adaptare la
standardele ridicate si, deci, pericolul de eşec sau abandon şcolar. Pe lângă acceptarea
copilului în şcoala de masă, trebuie asigurat un mediu educaţional corespunzător, suport si
experienţe pozitive copilului cu dificultăţi de învăţare.
O caracteristica speciala a acestor copii „in pericol de excludere” o constituie faptul ca
posibilităţile lor nu sunt în concordanta cu nivelul obişnuit al aşteptărilor faţă de copii. Ei nu
se adaptează cu uşurinţă si nu pot obţine imediat succese in cadrul sistemului educaţional
tradiţional. (Nu reuşesc la examenele de capacitate sau bacalaureat, nu reuşesc sa obţină
diplome). În spatele acestor probleme, stă desigur si nivelul lor ineficient de funcţionare a
proceselor cognitive, agravat de faptul că, nici in cadrul familiei si nici in şcoală, ei nu
beneficiază de o stimulare a dezvoltarii corespunzătoare. Deficitul cognitiv apărut în urma
educaţiei necorespunzătoare, este totuşi reversibil şi, poate fi compensat chiar si in cazul unor
tulburări organice, cu condiţia ca potenţialul copilului sa fie activat in mod corespunzător.
Toate aceste corecturi se pot realiza in cadrul şcolii de masă şi al familiei, cu ajutorul
programelor de dezvoltare adecvate.
O alta greutate este legata de diagnosticarea copiilor. Atâta timp cât procedurile si criteriile de
selecţie (diferitele examene de capacitate, procedee de testare) vor fi raportate la valori
standard, este posibil ca aceşti copii sa rămână in afara şcolilor.
Dreptul de incluziune şcolară se poate defini prin acceptarea de către instituţiile de învăţământ
a tuturor copiilor, indiferent de sex, apartenenţă etnică şi socială, religie, naţionalitate, rasă
sau limbă. Incluziunea este strâns legată de recunoaşterea şi acceptarea diversităţii, care este
la rândul ei bazată pe ideologia democraţiei.
Educaţia este un drept fundamental al omului (toţi copiii trebuie să aibă dreptul la o educaţie
gratuită şi de calitate!) ce permite fiecăruia să dobândească cunoştinţele necesare pentru a
înţelege lumea de astăzi şi, pentru a putea participa în mod activ la aceasta. Ea contribuie la
păstrarea valorilor, stă la baza învăţării de-a lungul vieţii, creează încredere, te face mai
independent şi totodată conştient de drepturile şi posibilităţile proprii. Ea îl învaţă pe individ
cum să se comporte în calitate de cetăţean responsabil şi informat.
Educaţia incluzivă are ca principiu fundamental – un învăţământ pentru toţi, împreună cu toţi
– care constituie un deziderat şi o realitate ce câştigă adepţi şi se concretizează în experienţe şi
bune practici de integrare/incluziune. Programele de stimulare timpurie a dezvoltării
reprezintă o etapă decisivă în realizarea obiectivelor educaţiei pentru toţi. Acestea au o
influenţă determinantă asupra formării inteligenţei, a personalităţii şi a comportamentelor
sociale.
În pedagogia contemporană există o preocupare intensă pentru găsirea căilor şi mijloacelor
optime de intervenţie educativă încă de la vârstele mici asupra unei categorii cât mai largi de
populaţie infantilă.
Învăţământul incluziv presupune ca tinerii şi copiii cu dizabilităţi şi ceilalţi, fără probleme, să
înveţe în instituţiile de învăţământ având sprijinul corespunzător. Indiferent de deficienţa sau
dificultatea de învăţare, copiii au un rol de jucat în societate după terminarea şcolii. Minorii cu
dizabilităţi au drepturi egale cu ceilalţi, o educaţie separată ar duce la marginalizare şi
discriminare împiedicând formarea, împlinirea de sine şi afirmarea personalităţii.
Diminuarea prejudecăţilor se poate face prin identificarea şi caracterizarea atitudinilor etnice
şi rasiale ale copiilor şi descoperirea modului în care ele pot fi modificate în procesul de
instruire.
Investigând universul fiinţei umane, cadrele didactice se confruntă cu o mare diversitate, care
constă în aceea că, sunt puse în situaţia de a căuta mereu noi soluţii la problemele ridicate de
copiii care trec pragul grupelor/ claselor din instituţiile de învăţământ.
În acest caz ne vom referi în mod deosebit la copiii cu cerinţe educative speciale, la faptul că
noi, cadrele didactice, încercăm de cele mai multe ori, să găsim soluţiile cele mai bune pentru
copii. Aceştia au nevoie de o abordare personalizată referitoare la încercările pe care le
iniţiem în educaţia lor. Orice copil se confruntă în anumite cazuri, cu o situaţie particulara,
care necesită din partea adultului o intervenţie specializată.
În situaţia în care întâmpinăm greutăţi în soluţionarea acestor probleme trebuie să cerem
informaţii, şi sprijin, din partea instituţiilor specializate, abilitate.
Educaţia incluzivă urmăreşte o modalitate instituţionalizată de şcolarizare a copiilor cu
dizabilităţi, dar şi a altor copii cu cerinţe educative speciale în şcoli şi clase obişnuite.
Învăţământul integrat pentru copiii cu probleme are mai multe dimensiuni:
– dimensiunea legislativă şi administrativă, legată preponderent de politicile educaţionale;
constă în aceea că şcolarizarea acestor copii trebuie să fie o parte integrantă şi o
responsabilitate a sistemului naţional de învăţământ;
– dimensiunea pedagogică care evidenţiează necesitatea aproprierii condiţiilor de predare –
învăţare pentru copiii cu dizabilităţi de cele accesibile celorlalţi copii, din punct de vedere al
locului de şcolarizare şi al curriculumului;
– dimensiunea socială care reliefează importanţa relaţiilor, a interacţiunii sociale dintre copii,
are efecte pozitive pentru toţi copiii.
“Educaţia incluzivă presupune un proces permanent de îmbunătăţire a instituţiei şcolare ,
având ca scop exploatarea resurselor existente, mai ales a resurselor umane, pentru a susţine
participarea la procesul de învăţământ a tuturor elevilor din cadrul unei comunităţi”.
(MEN&UNICEF 1999).
Educaţia incluzivă relevă o concepţie ecologică şi interactivă asupra problematicii
dificultăţilor de învăţare şi evidenţiează posibilitatea ca schimbările organizaţionale şi
metodologice, realizate în unităţile de învăţământ, ca reacţie la dificultăţile de învăţare ale
unor copii, să conducă la ameliorarea predării- învăţării pentru toţi copiii.
Pentru a avea cu adevărat o şcoală incluzivă care să funcţioneze, este necesară pregătirea
acesteia, sunt necesare condiţii materiale, care să permită un învăţământ cât mai diversificat şi
adaptat diferitelor cerinţe speciale: profesori intineranţi, mobilier, posibilităţi de modelare a
programului zilnic, tehnici, posibilităţi de modelare a programului zilnic, tehnici speciale de
predare, adaptare curriculară individualizată, etc.
Ţinând cont de introducerea şi aplicarea acestui concept de largă rezonanţă asupra modului în
care este organizată şi funcţionează şcoala, există mai multe dimensiuni şi provocări
contemporane cum ar fi:
– centrarea pe copil, pe unicitatea acestuia;
– o şcoală deschisă, prietenoasă;
– democraţie şi solidaritate umană – o şcoală echitabilă, mai naturală;
– răspunsul la situaţii educaţionale diverse;
– o şcoală flexibilă, care se adaptează, învaţă şi se schimbă.
Bibliografie:

1. Ungureanu, D., Educaţia integrată şi şcoala incluzivă, Editura de Vest, Timişoara, 2000.
2. Vrăşmaş, T., Învăţământul integrat şi/sau inclusiv, Ed. Aramis, Bucureşti, 2001.
3. Vrăşmaş, T., Şcoala şi educaţia pentru toţi, Ed. Miniped, Bucureşti, 2004.